Dat fiind că ştirile de pe planeta noastră sunt cam confuze şi nu cine ştie ce optimiste, am decis să mă ocup în acest articol al rubricii CHANGE.WORLD de câteva ştiri legate de explorarea spaţiului extraterestru. Nu numai că avem nevoie din când în când şi de ceva ştiri bune, dar au avut loc în ultimele săptămâni câteva evenimente semnificative care merită să fie menţionate şi discutate.

 

sursa imaginii https://www.space.com/37035-nasa-sun-mission-parker-solar-probe.html

sursa imaginii https://www.space.com/37035-nasa-sun-mission-parker-solar-probe.html

 

La 31 iulie 2018 (sau în septembrie 2018 după alte surse) va fi lansată de la Centrul Spaţial Kennedy de la Cape Canaveral, Florida Proba (sonda) Spaţială Parker. Costul proiectului este evaluat la 1 miliard şi jumătate de dolari şi scopul său principal este de a parcurge o distanţă de aproape 145 de milioane de kilometri ajungând după aproape două luni de călătorie la o distanţă de 6.1 milioane de mile de Soare. Această zonă aparţine anvelopei de gaze incandescente numită corona solară, în care temperaturile pot ajunge la 555 de mii de grade C, deşi proba Parker nu atinge decât zone mai ‘răcoroase’ unde temperaturile ating ‘numai’  1371 grade C. Scutul termic în grosime de 14 cm va menţine aparatura la temperatura camerei (pământene). Drumul va avea ca staţie intermediară orbita planetei Venus, a cărei forţă gravitaţională va fi folosită pentru a facilita apropierea de soare.

 

sursa imaginii https://astro.uchicago.edu/people/eugene-n-parker.php

sursa imaginii https://astro.uchicago.edu/people/eugene-n-parker.php

 

Numele probei spaţiale îl omagiază pe Eugene Parker, astrofizician şi profesor la Universitatea din Chicago, născut în 1927. Parker a fost cel care încă din anii 50 a dezvoltat teoria vânturilor solare şi a descris forma de spirală (numită ‘spirală Parker’) a câmpului solar magnetic. Corona solară în viziunea lui Parker este formată pe toată suprafaţa ei de ‘mini-flăcări’ incandescente, şi scopul misiunii spaţiale este de a verifica aceste teorii prin observaţii ‘la faţa locului’ şi de a încerca să găsească o explicaţie a faptului că temperatura coronei solare depăşeşte cu mult cea a suprafeţei soarelui însuşi (există mai multe teorii care încearcă să explice acest aparent paradox, dar nici una nu întruneşte consensul specialiştilor). Expediţia are o valoare ştiinţifică importantă pentru a înţelege ‘logica’ comportamentului solar, deoarece cele ce se întâmplă pe soare (furtunile electromagnetice pe termen scurt, evoluţia temperaturii astrului pe termen lung) au un impact direct uriaş asupra vieţii pe Terra. Pe plan ştiinţific, savanţii speră să obţine informaţii care să elucideze şi felul în care se comportă alte stele. În definitiv Soarele este steaua cea mai apropiată de noi, următoarea, Alpha Centauri, se află la 4.24 ani-lumină. Furtunile electromagnetice reprezintă un pericol imediat, un singur eveniment de acest gen ar putea produce pagube de peste 2 trilioane (2 mii de miliarde) de dolari doar în Statele Unite, deci investiţia considerabilă făcută cu proba Parker este justificabilă economic, chiar într-o perioadă în care programele spaţiale guvernamentale sunt supuse reducerilor de buget.

 

sursa imaginii https://www.scientificamerican.com/article/could-tiny-fusion-rockets-revolutionize-spaceflight/

sursa imaginii https://www.scientificamerican.com/article/could-tiny-fusion-rockets-revolutionize-spaceflight/

 

Energia solară are ca sursă principala reacţiile nucleare de fuziune. Mecanismul acestora este cunoscut şi verificat experimental de câteva decenii, dar până în prezent nu a putut fi proiectat un reactor care să genereze mai multă energie decât cea consumată pentru a declanşa reacţia. În plus, dimensiunile acestor reactoare sunt uriaşe. Se pare că această situaţie se va schimba în viitorul apropiat, dacă dăm crezare unui articol publicat recent de cunoscuta revista Scientific American. Compania Princeton Satellite Systems din Plainsboro, New Jersey, un subcontractor al lui NASA, are în pregătire reactoare nucleare de mici dimensiuni, care pot fi asamblate în spaţiul cosmic, şi pot fi în continuare folosite pentru acţionarea rachetelor spaţiale, a echipamentelor robotice care vor fi folosite în explorarea altor planete (cum ar fi Marte), sau pentru schimbarea traiectoriei asteroizilor care ameninţă să lovească (cu consecinţe potenţial catastrofale) Pământul. Reactoarele de fuziune pe care le dezvoltă Princeton Satellite Systems utilizează unde radio de frecvenţe joase pentru a încălzi un amestec de deuteriu şi heliu-3 şi câmpuri magnetice pentru a închide plasma rezultată într-un tub de formă inelară. Deuteriul este alcătuit din atomi de hidrogen care au fiecare un neutron suplimentar, heliul-3 este format din atomi de heliu din care din fiecare lipseşte un neutron şi plasma este starea de agregare a materiei găsită în stele, fulgere şi lămpile de neon.

 

 

sursa imaginii https://www.wired.com/2017/06/cosmic-discoveries-fuel-fight-universes-beginnings/

sursa imaginii https://www.wired.com/2017/06/cosmic-discoveries-fuel-fight-universes-beginnings/

 

Noutăţi (dacă ne putem exprima aşa) au fost publicate recent de revista şi site-ul WIRED (preluate din Quanta Magazine) în domeniul istoriei naşterii universului şi a fenomenelor fizice care au avut loc la începuturile sale. Progresele în această direcţie se datorează avansurilor înregistrate în observaţiile spaţiale de telescoapele terestre (cum ar fi Subaru din Hawaii, sau cel din Tenerife) sau de cele spaţiale (Hubble actualmente, şi de anul viitor şi Telescopul Spaţial James Webb în pregătire acum la Goddard Space Flight Center al lui NASA). Acestea sunt concepute pentru a capta lumina primelor galaxii care s-au format în universul timpuriu. Putem descrie tehnologia folosită de această generaţie de aparate ca utilizând galaxiile îndepărtate şi găurile de materie neagră care nu erau vizibile până acum ca pe nişte uriaşe lentile cosmice prin care devin vizibile ceaţa cosmică primordială care a urmat începuturilor Universului şi primele galaxii formate după aceea. Cele câteva zeci de zone uriaşe de materie întunecată recent observate au fost evaluate acum ca având o vârstă cu sute de milioane de ani mai mare decât estimările iniţiale, ceea ce împinge la noi valori vârsta evaluată a Universului nostru. Noile rezultate nu au încă o explicaţie care să întrunească consensul astro-fizicienilor, dar una dintre teoriile posibile este că în primii 380 de mii de ani după Big Bang universul era aşa de fierbinte încât nici măcar atomii nu existau, abia după aceea protonii şi electronii s-au răcit suficient permiţând formarea primilor atomi de hidrogen, care în timp (adică în milioanele de ani care au urmat) au format primele sisteme stelare şi galaxii. Multitudinea acestora a permis un proces de ‘re-ionizare’ care a absorbit lumina, dând naştere ‘găurilor negre’ şi combinaţiei alternante în spaţiu şi timp a luminii şi întunericului, care caracterizează evoluţia universului de atunci încoace.

 

sursa imaginii https://www.scientificamerican.com/article/for-first-time-einsteins-relativity-used-to-weigh-a-star/

sursa imaginii https://www.scientificamerican.com/article/for-first-time-einsteins-relativity-used-to-weigh-a-star/

 

Rezultatele unei alte experienţe la care a participat telescopul spaţial Hubble au fost relatate într-un articol publicat acum câteva săptămâni de revista SPACE. Este vorba despre folosirea uneia dintre descoperirile lui Einstein legate de teoria relativităţii în calcularea greutăţii unei stele. Cum cântărim o stea? Tehnica se bazează pe aplicarea în practică a fenomenului de curbură gravitaţională a spaţiului descris de Einstein acum exact o sută de ani. Datorită acestui fenomen lumina nu se propagă în linie dreapta cum s-ar întâmpla într-un spaţiu cartezian, ci este deviată (curbată) sub influenţa masei gravitaţionale a stelelor. Măsurarea în timp a deviatiei între poziţia aparenţă şi poziţia reală a stelei Stein 2051-B care se află la o distanţă de 18 ani lumină de Pământ a permis evaluarea masei acesteia la 68% din masa Soarelui. Cum această stea este un ‘pitic alb’, adică se află într-o fază mai avansată în ciclul de viaţă al stelelor, astrofizicienii evaluează că masa stelei care a fost odată Stein 2051-B era de 2.3 ori mai mare decât masa Soarelui nostru.

 

sursa fotografiei https://www.amazon.co.uk/Hello-this-planet-Earth-International/dp/1780897154

sursa fotografiei https://www.amazon.co.uk/Hello-this-planet-Earth-International/dp/1780897154

 

Închei cu un semnal editorial. Astronautul britanic Tim Peake a petrecut jumătate de an în spaţiu între 15 decembrie 2015 şi 18 iunie 2016. Între alte activităţi ştiinţifice a avut timp să alerge în spaţiu în paralel cu participanţii pământeni cursa de maraton de la Londra din aprilie 2016. Recent a apărut cartea sa ‘Hello, is this planet Earth?’ o impresionantă colecţie a 150 de fotografii ale Pământului făcute de pe Staţia Spaţială Internaţională. Niciodată parcă, Terra nu a fost aşa de frumoasă.

 

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )