Archive for June, 2017

Coperta interioară a volumului ‘Sînii verzi’ apărut la editura Polirom, 2017, îl descrie pe autorul ei, Florin Iaru ca fiind ‘unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi ai generaţiei optzeciste’. Dacă ar fi să judecăm după acest volum, incursiunile sale în proză poartă şi ele amprenta tehnicilor poeziei. Ca gen ar aparţine categoriei povestirior scurte, sau a ceea ce în liceu erau numite ‘schiţe’. Nu ştiu dacă termenul acesta mai este utilizat astăzi de critică literară ‘profesionistă’. Fiecare din scurtele povestiri care alcătuiesc volumul (53 la număr plus încă 3 grupate separat, la sfârşit, sub titlul ‘Amintiri’) creionează din câteva fraze un mic univers, un personaj, relaţiile sale cu alte personaje şi cu lumea din jur, trăirile, visele, coşmarurile, acţiunile în lumea reală şi transbordările în cea imaginară. Totul cu o economie de mijloace (şi ‘mijloacele’ scriitorului sunt cuvintele) în care se simte mâna poetului, drămuirea fiecărui cuvânt şi mlăduirea fiecărei fraze. Majoritatea povestirilor au în jur de două pagini, câteva sunt mai scurte, câteva sunt mai lungi, dar fiecare dintre ele construieşte o lume, sau înmagazinează în puţinele cuvinte o frântură din lumile noastre – reale şi imaginare.

Este impresionantă diversitatea de stiluri şi abordări. Aproape fiecare dintre povestiri este diferită de celelalte, şi încercările de categorizare stilistică şi de detectare a influenţelor se transformă repede într-o enumerare. Trăsătura comună cea mai vizibilă este amplasarea în lumea românească contemporană, cel puţin atâta vreme cât ne aflăm în spaţiul realului. Excepţie fac cele trei povestiri din capitolul de ‘Amintiri’ care ne trimit în România anilor 60 şi 70, perioada adolescenţei şi tinereţii autorului (şi au şi o tentă mai personală). În rest eroii sau eroinele fie nu au nume, fie au nume generice, ei şi ele ar putea fi oricare dintre locuitorii României de azi, cu trăirile, visele şi coşmarurile noastre.

 

 

sursa http://www.libris.ro/sinii-verzi-florin-iaru-POL978-973-46-6508-2--p1165145.html

sursa http://www.libris.ro/sinii-verzi-florin-iaru-POL978-973-46-6508-2–p1165145.html

 

Fantasticul intră de multe ori în lumea noastră şi a personajelor, o face pe nesimţite, dar atunci când efectele se văd ele pot fi zguduitoare. Domnul Vasile din ‘Vocea destinului’ refuză să cânte, şi îşi previne colegii de muncă despre efectele potenţial dezastruoase ale tentativelor de a-l face să cânte. Nu rezistă totuşi invitaţiei şi insistenţelor domnişoarei Ela de la personal, pe care o iubea în secret, şi atunci:

‘Pereţii s-au zguduit şi s-au crăpat, lumina a explodat şi s-a stins, apa a ţîşnit din toate ţevile, fundaţia s-a surpat, iar în secunda următoare Pămîntul s-a rupt în două bucăţi care, pustii, s-au tot învîrtit în jurul lor şi al Soarelui pînă la sfîrşitul lumii.’ (pag. 19)

Banalul se întâlneşte aici cu fantasticul, cuvintele au puterea de a descrie ad literam ceea ce sugerează metaforele. În ‘Audele’ personajul cu puteri supranaturale se încadrează firesc în farsă comică-politică. În ‘Mama electrică’ suntem în teritoriul povestirilor gotice, relatate din perspectiva copiilor. ‘Păpuşi vii’ contruieşte imaginea inedită a unui sat fetişist. Una dintre cele mai scurte povestiri – ‘Ultimul singuratic’ include un joc între autor şi cititor, un joc nedecis între realitate şi imaginaţie. Făt-Frumos însuşi păşeşte pe podeaua unei discoteci. ‘Lupul cel bun’ bântuie străzile. ‘Vizitatorii’ sau ‘Pact cu ispita’ se plasează în spaţiile onirismului. În ‘Melu’ se deschide o trapă către cealaltă lume, iar Domnul Adam din ‘Pe cine laşi să moară’ intră în contact telefonic cu morţii. Structura povestirii este de multe ori borgesiană, şi tehnica ‘punch line’-ului final este folosită cu eficienţă în câteva dintre povestiri.

O altă categorie este cea a dramelor sentimentale. Dacă ar fi să ne luăm după schiţele lui Florin Iaru, nu s-au schimbat prea multe în spaţiul romantic românesc de când Tanţa şi Costel se întâlneau pe peron de gara, în scheciurile lui Tudor Mazilu din anii 70. Doar limbajul este astăzi altul, mult mai vulgar, precum limba română a secolului 21. ‘Bărbatul unei femei’ sau Andrei cel îndrăgostit de Andreea din ‘Ascuns’ sunt bărbaţi cu o inocenţa venită din alt secol. Mulţi bărbaţi vor simpatiza cu suferinţele eroului din ‘Două cuvinte’. Multe femei se vor identifica cu Lena, eroina din ‘Băiatu’ lu’ mama’. Lumea adolescenţilor îşi găseşte şi ea reflectarea în această carte, privită cu duioşie sau cu un umor niciodată răutăcios (ca în povestirea care deschide volumul şi îi dă şi numele).

 

 

https://twitter.com/floriniaru

https://twitter.com/floriniaru

 

Satira socială nu lipseşte nici ea dintre temele principale, dimpotrivă. Tonul, ambianţa, şi economia de mijloace nu pot să nu ne oblige să-l amintim pe Caragiale, deşi în niciun moment nu am avut senzaţia de pastişă. ‘Aventuri la Marea Foarte Neagră’ ar fi putut fi scrisă de Conu’ Iancu dacă ar fi cunoscut fauna umană a bântuitorilor de plaje, fanfaronada la o bere este însă aceeaşi. În ‘La apel’ se întâlnesc grotescul patriotardismului pe scenă şi în cultură în general cu satira dependenţei contemporane de telefoane ‘inteligente’. (Aş vrea să văd această schiţă ecranizată, cred că ar fi de un efect comic devastator). Câteodată râsul pare să se fi oprit în gât, şi auzim doar un scâncet sau un plâns ca în ‘Cursul scurt de vânătoare’. Alteori, registrul este dramatic. Când se petrec ‘Calea de mijloc’ sau ‘Raport despre starea naţiunii’? Astăzi sau acum 30 sau 40 de ani? ‘Puterea exemplului’ aduce în prim plan eroi din politica contemporană, dar ei ar putea figura şi într-o varianta alternativă a ‘Scrisorii pierdute’. ‘Ilie Georgescu, spectator‘ spune mult în puţine pagini despre indiferenţa resemnată a românilor de astăzi. În fine, eroul din ‘Tînărul domn Geo‘ este critic literar, un fel de răzbunare personală pentru castă de care se tem dar fără de care nu pot exista scriitorii.

Ar fi multe de spus şi de scris despre această carte. Mă tem însă să nu scriu mai multe cuvinte despre carte decât a făcut-o scriitorul însuşi în carte. Mă opresc deci aici, nu înainte de a adaugă recomandării mele călduroase de lectură încă un sfat. Cartea are 200 de pagini. Poate fi citită în 2-3 ore. Nu o faceţi. Împrăştiaţi lectură în timpul câtorva zile, poate o săptămâna, poate mai mult. Citiţi câte o schiţă sau două, delectaţi-vă, opriţi-vă, gândiţi-vă la eroi, la visele şi coşmarurile lor. Reveniţi şi citiţi încă puţin. Schimbările de registru sunt dese, o povestire nu seamănă cu vecina ei, şi aproape fiecare dintre ele merită timpul său de lectură şi bucurie.

 

 

 

I am yet to see a few other promising TV series that were broadcast this year, but I have no doubt that as good as they may be (and some are according to echoes so far), this 3rd season of ‘Fargo’ will still be among the best. The ten episodes continue to explore the universe of the mid-North United States which was first created in the Coen Brothers 1996 film although for the first time in the history of the film and series the story does not happen in Fargo, North Dakota but in Minnesota.  No need to worry – the place is as cold, as white, as populated by frozen infinite landscapes as in the titular place, and the story is at the same time cool and disturbing, populated with a landscape of characters that confront good and bad and bring together the fantastic and macabre with the day-to-day America. The guidance of and  who sign as producers of the seasons is felt in the coherence of world which is being brought to screen despite the different locations, characters and casting.

 

source http://www.imdb.com/title/tt2802850/

source http://www.imdb.com/title/tt2802850/

 

The good woman cop in the small town is now called Gloria Burgle (acted by in a manner consistent with the previous similar characters in the series), she has now a teen-age son and is divorcing her husband who left her for a man. When her step-father is assassinated one of the murders taking place in the area becomes personal. The bad guys are divided on different levels of evil. We have the local businessmen with their local conflicts and misdemeanors. We have the corrupt parole officer who sins into falling in love with one of his parolees (acted by the beautiful and amazing actress ) and from here on things can only spiral down. And the the top of the scale of evil we have the agent of the mob trying to launder many millions of dollars while taking over local businesses, The performance of  in this role is fantastic, it’s one of these role and faces which one will never forget, and will probably never encounter again because the role is all composition. The quartet of exquisite acting performances is completed by  who acts two brothers who are so different in character that it took me reaching the 3rd or 4th episode to realize the same actor is playing both. It is very seldom that such a level of acting happens in TV series.

 

(video source Trailers Promos Teasers)

 

A lot can be written (some was already written) about the action, how it is constructed, how much role the coincidences play, whether there are big holes in the story, continuity problems or gaffes, or whether some of the shorter (the East Berlin opening, the Holocaust survivor intrusion) or longer (the full episode about the comics SF writer grandpa) side stories add value or distract the attention. In my opinion most of the material that was criticized was intentionally made as it appears on screen. Have really the stories described in the season happened in reality, as claimed at the beginning of each episode? I doubt. They are not that much credible in details, but they are true to the world of the Coens. Life is complicated, sometimes funny, sometimes sad, many times scare, we do not understand all that happens around us. So is the universe created on screen by the Coen brothers in the original movie and continued by the TV series. I love it as it is because I love life.

 

Cristian Teodorescu nu încetează să mă surprindă. Am citit cele trei cărţi cele mai recente ale sale, şi fiecare dintre ele este complet diferită de celelalte. ‘Medgidia, oraşul de apoi’ apărută în 2009 era un excelent roman compus din episoade distincte şi cu personaje diferite, un mozaic al căror elemente componente alcătuiau o imagine picareasca şi colorată a istoriei oraşului aproape anonim din Bărăgan de-a lungul secolului trecut. ‘Şoseaua Virtuţii. Cartea Cîinelui’ era centrată în jurul unui personaj principal a cărui biografie trasa istoria tranziţiei post-decembriste, iar tonalitatea era cea a realismului social, cu nuanţe subtile de pamflet. Acum am avut plăcerea să ţin în mâini vreme de câteva ore şi să mă delectez cu lectura şi ilustraţiile din ‘Cartea pisicii’ (Ed. Polirom, 2017) – o colecţie intimă de schiţe care nu depăşesc majoritatea 2-3 pagini, în care este relatată, precum sugerează titlul, povestea unei pisici. Originalitatea este că povestea este relatată de ea, de animalul domestic care este descoperit aproape mort şi salvat de Daniela, soţia scriitorului undeva pe o şosea de ţară, şi adus în apartamentul bucureştean al perechii, unde devine, ca în orice casă de iubitori de animale, locatar de drept şi de suflet.

 

sursa https://www.libhumanitas.ro/cristian-teodorescu-octavian-mardale-cartea-pisicii-polirom-2017.html

sursa https://www.libhumanitas.ro/cristian-teodorescu-octavian-mardale-cartea-pisicii-polirom-2017.html

 

Există în vremurile noastre o modă a pasiunii pentru pisici şi cine are cont Facebook cu greu poate ocoli fenomenul, căci pasionaţii iubitori ai rasei feline par a fi extrem de extrovertiţi, postând cu frenezie fotografiile şi filmuleţele în care apar animalelor lor favorite, din casele proprii sau din surse terţe, motani şi pisici mai mult sau mai puţin celebre, regi şi regine ale frumuseţii sau simpli vagabonzi surprinşi pe stradă. Nu este de altfel o pasiune nouă, admiraţia dacă nu adoraţia pentru neamul pisicesc traversează istoria şi cultura povestită, pictată sau scrisă de la Egiptul antic şi până la T S Eliott şi al său ‘Old Possum’s Book of Practical Cats‘ care a fost şi la originea musical-ului de mare succes ‘Cats’

The Naming of Cats is a difficult matter,
It isn’t just one of your holiday games;
You may think at first I’m as mad as a hatter
When I tell you, a cat must have THREE DIFFERENT NAMES.
First of all, there’s the name that the family use daily,
Such as Peter, Augustus, Alonzo or James,
Such as Victor or Jonathan, George or Bill Bailey—
All of them sensible everyday names.
There are fancier names if you think they sound sweeter,
Some for the gentlemen, some for the dames:
Such as Plato, Admetus, Electra, Demeter—
But all of them sensible everyday names.
But I tell you, a cat needs a name that’s particular,
A name that’s peculiar, and more dignified,
Else how can he keep up his tail perpendicular,
Or spread out his whiskers, or cherish his pride?
Of names of this kind, I can give you a quorum,
Such as Munkustrap, Quaxo, or Coricopat,
Such as Bombalurina, or else Jellylorum-
Names that never belong to more than one cat.
But above and beyond there’s still one name left over,
And that is the name that you never will guess;
The name that no human research can discover—
But THE CAT HIMSELF KNOWS, and will never confess.
When you notice a cat in profound meditation,
The reason, I tell you, is always the same:
His mind is engaged in a rapt contemplation
Of the thought, of the thought, of the thought of his name:
His ineffable effable
Effanineffable
Deep and inscrutable singular Name.

(sursa https://allpoetry.com/The-Naming-Of-Cats)

 

sursa http://adevarul.ro/cultura/carti/interviu-cristian-teodorescu-scriitor-exista-complicitate-ziaristilor-politica-1_55686c6dcfbe376e35b85988/index.html

sursa http://adevarul.ro/cultura/carti/interviu-cristian-teodorescu-scriitor-exista-complicitate-ziaristilor-politica-1_55686c6dcfbe376e35b85988/index.html

 

Eroina cărţii lui Cristian Teodorescu are doar două nume: ‘Ochi’ sau ‘Chioara’ din cauza unui accident petrecut în scurta perioada de libertate petrecută înainte de a fi culeasă de pe şosea. În casa Danielei şi a lui Cristian mai există şi alte animale, câteva pisici şi doi câini, căci în casele oamenilor buni, în ciuda a ceea ce se crede, câinii şi pisicile coexistă fără multe probleme. Poveştile ei sunt poveşti despre alte animale, dar mai ales despre stăpânii lor şi despre oamenii din jur. De multe ori pisicile moştenesc trăsăturile stăpânilor, alte ori au caracterele şi personalităţile proprii – curajoase sau leneşe, casnice sau aventuroase, utile sau producând pagube, turnătoare sau moldovence, parvenite sau de la ţară. Cele mai inteligente dintre ele ştiu nu numai să deschide uşile frigiderelor şi ale cămărilor în căutarea hranei, ci pot accesa calculatoarele stăpânilor, trimite mesaje, sau scrie cărţi (deşi drepturile de autor le cedează cu graţie felină stăpânilor). Iar lumea oamenilor nu apare întotdeauna mai logică şi mai bine aşezată decât cea a animalelor:

‘De ce trebuie să fie oamenii creştini sau musulmani, budişti sau brahmani, ba chiar să se închine la pisici, la maimuţe sau la şobolani şi simt nevoia să se omoare între ei din cauza asta? Sînt totuşi mai inteligenţi decît noi, doar că uneori mi se pare că-şi folosesc aiurea inteligenţa. Şi noi ne mai omorîm între noi, dar nu facem asta decît din motive temeinice şi cel mai adesea nu ajungem la omor, chiar dacă avem colţi mai ascuţiţi decît oamenii. Noi ne fugărim unele pe altele, doar cotoii se mai omoară între ei, cînd pisicile intră în călduri. De obicei însă, au atîta minte încît să nu se beregătească. Se sgirie şi se scuipă, se mai şi muscă, dar se omoară mai mult din greşeală decît dinadins.’ (pag. 112)

 

sursa http://romanialibera.ro/stil-de-viata/timp-liber/%E2%80%9Ecartea-pisicii%E2%80%9C--lansata-la-carturesti-verona-454323

sursa http://romanialibera.ro/stil-de-viata/timp-liber/%E2%80%9Ecartea-pisicii%E2%80%9C–lansata-la-carturesti-verona-454323

 

Recomand lectura acestei cărţi nu numai iubitorilor de pisici ci şi celor care doar iubesc literatura frumos scrisă, editată şi publicată. Este o carte frumoasă, şi în conţinut şi în formă, luminată de ilustraţiile lui Octavian Mardale, graficianul şi directorul artistic al săptămânalului ‘Caţavencii’, care pe drept cuvânt apare pe coperta în calitate de co-autor. Este o carte plină de simpatie pentru lumea oamenilor şi a animalelor, plină de omenie şi de pisicieala.

 

Dat fiind că ştirile de pe planeta noastră sunt cam confuze şi nu cine ştie ce optimiste, am decis să mă ocup în acest articol al rubricii CHANGE.WORLD de câteva ştiri legate de explorarea spaţiului extraterestru. Nu numai că avem nevoie din când în când şi de ceva ştiri bune, dar au avut loc în ultimele săptămâni câteva evenimente semnificative care merită să fie menţionate şi discutate.

 

sursa imaginii https://www.space.com/37035-nasa-sun-mission-parker-solar-probe.html

sursa imaginii https://www.space.com/37035-nasa-sun-mission-parker-solar-probe.html

 

La 31 iulie 2018 (sau în septembrie 2018 după alte surse) va fi lansată de la Centrul Spaţial Kennedy de la Cape Canaveral, Florida Proba (sonda) Spaţială Parker. Costul proiectului este evaluat la 1 miliard şi jumătate de dolari şi scopul său principal este de a parcurge o distanţă de aproape 145 de milioane de kilometri ajungând după aproape două luni de călătorie la o distanţă de 6.1 milioane de mile de Soare. Această zonă aparţine anvelopei de gaze incandescente numită corona solară, în care temperaturile pot ajunge la 555 de mii de grade C, deşi proba Parker nu atinge decât zone mai ‘răcoroase’ unde temperaturile ating ‘numai’  1371 grade C. Scutul termic în grosime de 14 cm va menţine aparatura la temperatura camerei (pământene). Drumul va avea ca staţie intermediară orbita planetei Venus, a cărei forţă gravitaţională va fi folosită pentru a facilita apropierea de soare.

 

sursa imaginii https://astro.uchicago.edu/people/eugene-n-parker.php

sursa imaginii https://astro.uchicago.edu/people/eugene-n-parker.php

 

Numele probei spaţiale îl omagiază pe Eugene Parker, astrofizician şi profesor la Universitatea din Chicago, născut în 1927. Parker a fost cel care încă din anii 50 a dezvoltat teoria vânturilor solare şi a descris forma de spirală (numită ‘spirală Parker’) a câmpului solar magnetic. Corona solară în viziunea lui Parker este formată pe toată suprafaţa ei de ‘mini-flăcări’ incandescente, şi scopul misiunii spaţiale este de a verifica aceste teorii prin observaţii ‘la faţa locului’ şi de a încerca să găsească o explicaţie a faptului că temperatura coronei solare depăşeşte cu mult cea a suprafeţei soarelui însuşi (există mai multe teorii care încearcă să explice acest aparent paradox, dar nici una nu întruneşte consensul specialiştilor). Expediţia are o valoare ştiinţifică importantă pentru a înţelege ‘logica’ comportamentului solar, deoarece cele ce se întâmplă pe soare (furtunile electromagnetice pe termen scurt, evoluţia temperaturii astrului pe termen lung) au un impact direct uriaş asupra vieţii pe Terra. Pe plan ştiinţific, savanţii speră să obţine informaţii care să elucideze şi felul în care se comportă alte stele. În definitiv Soarele este steaua cea mai apropiată de noi, următoarea, Alpha Centauri, se află la 4.24 ani-lumină. Furtunile electromagnetice reprezintă un pericol imediat, un singur eveniment de acest gen ar putea produce pagube de peste 2 trilioane (2 mii de miliarde) de dolari doar în Statele Unite, deci investiţia considerabilă făcută cu proba Parker este justificabilă economic, chiar într-o perioadă în care programele spaţiale guvernamentale sunt supuse reducerilor de buget.

 

sursa imaginii https://www.scientificamerican.com/article/could-tiny-fusion-rockets-revolutionize-spaceflight/

sursa imaginii https://www.scientificamerican.com/article/could-tiny-fusion-rockets-revolutionize-spaceflight/

 

Energia solară are ca sursă principala reacţiile nucleare de fuziune. Mecanismul acestora este cunoscut şi verificat experimental de câteva decenii, dar până în prezent nu a putut fi proiectat un reactor care să genereze mai multă energie decât cea consumată pentru a declanşa reacţia. În plus, dimensiunile acestor reactoare sunt uriaşe. Se pare că această situaţie se va schimba în viitorul apropiat, dacă dăm crezare unui articol publicat recent de cunoscuta revista Scientific American. Compania Princeton Satellite Systems din Plainsboro, New Jersey, un subcontractor al lui NASA, are în pregătire reactoare nucleare de mici dimensiuni, care pot fi asamblate în spaţiul cosmic, şi pot fi în continuare folosite pentru acţionarea rachetelor spaţiale, a echipamentelor robotice care vor fi folosite în explorarea altor planete (cum ar fi Marte), sau pentru schimbarea traiectoriei asteroizilor care ameninţă să lovească (cu consecinţe potenţial catastrofale) Pământul. Reactoarele de fuziune pe care le dezvoltă Princeton Satellite Systems utilizează unde radio de frecvenţe joase pentru a încălzi un amestec de deuteriu şi heliu-3 şi câmpuri magnetice pentru a închide plasma rezultată într-un tub de formă inelară. Deuteriul este alcătuit din atomi de hidrogen care au fiecare un neutron suplimentar, heliul-3 este format din atomi de heliu din care din fiecare lipseşte un neutron şi plasma este starea de agregare a materiei găsită în stele, fulgere şi lămpile de neon.

 

 

sursa imaginii https://www.wired.com/2017/06/cosmic-discoveries-fuel-fight-universes-beginnings/

sursa imaginii https://www.wired.com/2017/06/cosmic-discoveries-fuel-fight-universes-beginnings/

 

Noutăţi (dacă ne putem exprima aşa) au fost publicate recent de revista şi site-ul WIRED (preluate din Quanta Magazine) în domeniul istoriei naşterii universului şi a fenomenelor fizice care au avut loc la începuturile sale. Progresele în această direcţie se datorează avansurilor înregistrate în observaţiile spaţiale de telescoapele terestre (cum ar fi Subaru din Hawaii, sau cel din Tenerife) sau de cele spaţiale (Hubble actualmente, şi de anul viitor şi Telescopul Spaţial James Webb în pregătire acum la Goddard Space Flight Center al lui NASA). Acestea sunt concepute pentru a capta lumina primelor galaxii care s-au format în universul timpuriu. Putem descrie tehnologia folosită de această generaţie de aparate ca utilizând galaxiile îndepărtate şi găurile de materie neagră care nu erau vizibile până acum ca pe nişte uriaşe lentile cosmice prin care devin vizibile ceaţa cosmică primordială care a urmat începuturilor Universului şi primele galaxii formate după aceea. Cele câteva zeci de zone uriaşe de materie întunecată recent observate au fost evaluate acum ca având o vârstă cu sute de milioane de ani mai mare decât estimările iniţiale, ceea ce împinge la noi valori vârsta evaluată a Universului nostru. Noile rezultate nu au încă o explicaţie care să întrunească consensul astro-fizicienilor, dar una dintre teoriile posibile este că în primii 380 de mii de ani după Big Bang universul era aşa de fierbinte încât nici măcar atomii nu existau, abia după aceea protonii şi electronii s-au răcit suficient permiţând formarea primilor atomi de hidrogen, care în timp (adică în milioanele de ani care au urmat) au format primele sisteme stelare şi galaxii. Multitudinea acestora a permis un proces de ‘re-ionizare’ care a absorbit lumina, dând naştere ‘găurilor negre’ şi combinaţiei alternante în spaţiu şi timp a luminii şi întunericului, care caracterizează evoluţia universului de atunci încoace.

 

sursa imaginii https://www.scientificamerican.com/article/for-first-time-einsteins-relativity-used-to-weigh-a-star/

sursa imaginii https://www.scientificamerican.com/article/for-first-time-einsteins-relativity-used-to-weigh-a-star/

 

Rezultatele unei alte experienţe la care a participat telescopul spaţial Hubble au fost relatate într-un articol publicat acum câteva săptămâni de revista SPACE. Este vorba despre folosirea uneia dintre descoperirile lui Einstein legate de teoria relativităţii în calcularea greutăţii unei stele. Cum cântărim o stea? Tehnica se bazează pe aplicarea în practică a fenomenului de curbură gravitaţională a spaţiului descris de Einstein acum exact o sută de ani. Datorită acestui fenomen lumina nu se propagă în linie dreapta cum s-ar întâmpla într-un spaţiu cartezian, ci este deviată (curbată) sub influenţa masei gravitaţionale a stelelor. Măsurarea în timp a deviatiei între poziţia aparenţă şi poziţia reală a stelei Stein 2051-B care se află la o distanţă de 18 ani lumină de Pământ a permis evaluarea masei acesteia la 68% din masa Soarelui. Cum această stea este un ‘pitic alb’, adică se află într-o fază mai avansată în ciclul de viaţă al stelelor, astrofizicienii evaluează că masa stelei care a fost odată Stein 2051-B era de 2.3 ori mai mare decât masa Soarelui nostru.

 

sursa fotografiei https://www.amazon.co.uk/Hello-this-planet-Earth-International/dp/1780897154

sursa fotografiei https://www.amazon.co.uk/Hello-this-planet-Earth-International/dp/1780897154

 

Închei cu un semnal editorial. Astronautul britanic Tim Peake a petrecut jumătate de an în spaţiu între 15 decembrie 2015 şi 18 iunie 2016. Între alte activităţi ştiinţifice a avut timp să alerge în spaţiu în paralel cu participanţii pământeni cursa de maraton de la Londra din aprilie 2016. Recent a apărut cartea sa ‘Hello, is this planet Earth?’ o impresionantă colecţie a 150 de fotografii ale Pământului făcute de pe Staţia Spaţială Internaţională. Niciodată parcă, Terra nu a fost aşa de frumoasă.

 

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )

One of the previous films of , The Tree of Life included a long segment about the origins of the Universe. When I saw that movie it was not at all clear to me how that part was related to the rest of the story – a family saga developing around a complicated father – son relationship. Director Malick was so much in love with that part that he decided to abandon any fiction in his latest movie and focus on the cosmology story. The result is Voyage of Time: Life’s Journey which is listed as a documentary, although I have a hard time sticking it into that category either. Documentaries have as goal educating, or making statements about history or society or nature. Here we seem to be closer  to poetry or sophisticated video art. What counts eventually is not the category but the result.

 

source http://www.imdb.com/title/tt1945228/

source http://www.imdb.com/title/tt1945228/

 

The film starts with CGI images of the birth of the Universe combined with cosmic video art based on images of the most remote (thus the earliest) galaxies taken by the Hubble Space Telescope. It continues with images that describe or reconstruct the birth of Earth, the appearance of water and life, the evolution of plants and animals, the cosmic events (like the asteroid that almost eradicated life on Earth and put an end to the dominance and very existence of the dinosaurs), the emergence of mankind and its evolution towards the mega-cities of today, with their human mosaic and social problems. Most of the images combine fabulous nature filming with computerized effects and they are great, the story telling is visually astounding and has its own logic. I would have loved the film to be only visuals. I would have even accepted the soundtrack although I am not great fan of the world music or Gregorian chants, not when used in New Age messaging. Unfortunately decided to add a spoken commentary and I simply could not make any sense of it. Some incantations and frightened kid questions directed to an over-present Mother (Nature? a feminine God?) were repeated over and over. To be clear, I like and I understand poetry, I respect religious feelings and texts, but the spoken commentary was nothing of these. The fact that , an actress that I deeply admired borrowed her voice to read this text, did not help, it just made me mad because I feel that her huge talent was wasted here. The result is just boring, and I surprised myself almost napping despite the beauty on screen.

 

(video source Zero Media)

 

OK. So Terrence Malick wanted hardly to make a film about the history of the Universe. A Film about Everything. The Film about Everything. Now that you made it, please, Mr. Malick , come back to making the films we loved you for, films like Days of Heaven and The Thin Red Line.

At a time when peace or at least co-existence near our neighbors seems as remote as ever and when the level of confidence in the political class seems to be at a historical low, it’s quite comforting for us, Israelis, to remember the times when the Prime Minister was a national hero, a man of vision, a person of unprecedented modesty who chose to quit politics and spend the last decade of his life as a member of a kibbutz, living a simple life, engaging in manual labor, working and living together with his neighbors and comrades. True, he had his political enemies also, and he was not exempt of controversies, but controversy is a way of life for Jews in general and Israelis in particular. The opportunity for these thoughts was provided by the documentary film Ben-Gurion, Epilogue which was co-produced (among other) and broadcast by ARTE TV and the Israeli Channel 8 stations, and screened in Israel and at festivals around the world. The film is based on the editing of about one hour worth out of several hours of a filmed interview given by the former Israeli prime minister David Ben-Gurion in the spring of 1968, several years after retiring from politics.

 

source http://www.imdb.com/title/tt5934542

source http://www.imdb.com/title/tt5934542

 

It is interesting to judge the portrait that is convened by this film from two points of view. One is the persona. While Ben-Gurion was a very visible public figure and a popular one in the decades before and after the making of Israel, there are less and less people alive who knew him. We are now left with written testimonies and with this kind of films. From this interview he appears as an individual of great intelligence and modesty at the same time, a man who was both aware and proud of his role in history and at the same time humbled to have been instrumental in the important events he was part of.  Then it’s the political dimension. The Ben-Gurion who talks to us from the recovered filmed interviews was not only a man of vision but also a pragmatic moderate in policies. He provides his views on controversial issues related to the attitude of the allies to the Holocaust that was happening during WWII and the reconciliation with Germany that had happened after the war, about the victory in the Six Days War and the consequences of Israel having won the war and occupied so many territories. For the Israeli audiences there are no astonishing news, the fact that Ben-Gurion would have preferred to negotiate the majority of territories for peace is known for decades, but this position is very well articulated in the film and so actual in the present we live in today.

 

(video source Israeli Film Festival of Philadelphia)

 

There are no very tough questions asked, and there is an attitude of deep respect from the young journalist to the old statesman which is never left during the discussion. We still learn a lot about the man, his life, his passions, his positions on important issues, and much of these still resonate. The discovery of the film (with no sound) and of the tapes of the interview (with no image) and the way they were brought together are an interesting story by itself, and the ‘the making of …’ documentary is worth watching as well. More film material taken from newsreels and other interviews were added in order to put the exact moment the interview was given (less than one year after the 1967 victory of Israel in the Six Days War) and the personality of David Ben-Gurion in its historical context. The title of the film is a little misleading, as Ben-Gurion does not take a ‘testamentary’ approach at any point, seems to be in good physical form and had a lot of plans among which writing his memoirs. He unfortunately did not complete these and I wonder if notes of fragments are available. He lived for another five years and even gave more interviews later. This film is an important testimony of his personality and positions after retiring, but the epilogue may still wait to be written.

 

The action thriller The Call which takes place in the Los Angeles area brings to the center of the action a category of people who seldom appear on screens in most of the movies dealing with police work – the emergency call responders. The opening scenes of the film do a fine job not only in describing the atmosphere and (2013 level) technology at the 911 LAPD response center, but also of defining the job, the responsibilities, the professional and human qualities that are required from the people whose voices one first hears when placing an emergency call. It’s a good start for an interesting action movie, that could have been quite special. Unfortunately, director  and his team did not succeed to make it one.

 

source http://www.imdb.com/title/tt1911644

source http://www.imdb.com/title/tt1911644

 

The development of the story is rather interesting. Jordan Turner ( in the lead role) is an experienced emergency operator who had made one fatal mistake returning a call in a situation that allowed for the caller to be kidnapped and murdered. Many months later, she finds herself in a situation that seems similar to the incident that continues to track her day and night. It’s her opportunity to do things right, and to save lives. The dialog between the operator and the kidnapped teenage locked in the truck compartment of the car of the abductor is well built, has tension and catches the attention. The problem is that the script authors did not dare to build all or most of the film on the call itself. At some point in time they may have felt that the accumulated coincidences could not hold the story any longer, and they switched the call off. From that point farther the film became just one of these many action thrillers in which usual people become unexpectedly heroes. The issue is that in order to make these happen the script authors had to invent more coincidental situations, plus to build some reasoning for the motivation of the kidnapper. All these are just usual action stuff, and not very good one.

 

(video source Movieclips Coming Soon)

 

delivers good acting as she always does, but she seems to be in danger of accumulating roles that look too much one with the other. The rest is just another action film, especially in the last third of the screening time. It’s a pity for the film that promised so much at the start. The good thriller about the emergency responders is still to be made.

Îmi amintesc o discuţie la care am asistat, purtată acum vreo două decenii, poate puţin mai mult, în birourile companiei de hi-tech în care lucram. Compania trecea printr-una din acele schimbări de identitate rezultate din procesele de ‘Merge and Acquisitions’ (M&A) foarte uzuale în branşă, în care companii mai mari cumpără companii mai mici pentru tehnologiile acestora, sau pentru clientelă şi acces la noi pieţe de desfacere, sau companii cu profiluri şi expertize care se completează unele pe celalalalte se unesc pentru a forma o companie nouă. Invitasem un expert în ‘identitate corporatistă’ (există o asemenea expertiză!) şi acesta ne explica rolul esenţial al semnelor grafice care ajung să reprezinte companiile şi produsele lor în ochii consumatorilor. Simbolistica corporatistă nu este de altfel o disciplină complet nouă, litera ‘M’ rotunjită a simbolizat pentru consumatori burgerii lui MacDonalds mult înainte ca ‘f’-ul lui Facebook să însemne ‘reţele sociale’. La modă în acea perioadă erau săgeţile (neapărat spre dreapta, de preferinţă în sus, dar niciodată spre stânga sau în jos!) şi Cercul. Chiar am lucrat şi eu o vreme la o companie al cărei simbol era un cerc roşu.

 

  sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4287320/


sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4287320/

 

Cercul este şi simbolul şi numele companiei care apare în filmul “The Circle” (“Cercul”) regizat de James Ponsoldt, inspirat de cartea cu acelaşi nume a lui Dave Eggers, cu Emma Watson în rolul principal şi Tom Hanks într-un rol cheie secundar. Câteva cuvinte despre principalii realizatori ai filmului. Născut în 1978 în Georgia, James Ponsoldt nu este foarte cunoscut. Acesta este al cincilea său film, dar primul pentru marile studiouri şi cu actori foarte cunoscuţi în rolurile principale. Filmele sale precedente aparţineau categoriei ‘indie’ (independente, realizate de studiouri mici), trei dintre ele au fost prezentate la festivalul major al genului care are loc în fiecare an la Sundance în luna ianuarie, şi se ocupau de teme romantice sau de problemele adolescenţilor. Dave Eggers în schimb este un nume destul de cunoscut în literatura şi publicistica americană, articolele şi cărţile sale abordând teme sociale, legate de actualitatea imediată. Cartea “The Circle” din care s-a inspirat filmul (al cărui co-scenarist a fost Eggers) este primul său succes de public. Emma Watson a devenit celebră întruchipând-o pe Hermione în seria ‘Harry Potter’ şi şi-a consolidat recent statutul de vedetă jucând rolul Belle din ultima versiune cinematografică a clasicului “Frumoasa şi Bestia”. Tom Hanks nu are nevoie de nici o prezentare.

 

(sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4287320/mediaviewer/rm2659976448)

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4287320/mediaviewer/rm2659976448

 

“Cercul” din romanul lui Eggers şi filmul lui Ponsoldt este numele unei companii din Silicon Valley, o poveste de succes imaginară dar în care recunoaştem cu uşurinţă profilul, structura şi modul de a opera al unor giganţi ai industriei hi-tech cum ar fi Google, Apple sau Facebook. “Cercul” este însă mai mult decât un nume, este şi un concept pe care se bazează întreg ecosistemul format din produsele companiei. Întreaga lume este conectată la “Cerc”. Utilizatorii au acces nelimitat la informaţie, dar şi informaţia despre utilizatori este fără limită şi accesibilă tuturor. Compania are un succes enorm, peste 80% din întreaga populaţie a Americii şi procente însemnate din populaţia lumii fac parte din “Cerc”. Atât de omniprezentă este compania, încât o propunere de a transformă sistemul de vot american în sistem obligatoriu, bazat pe înrolarea (tot obligatorie) a tuturor cetăţenilor în rândul clienţilor companiei nu pare de loc deplasată. În definitiv “Knowing is Good. Knowing Everything is Better.” – “A cunoaşte este bine. A cunoaşte totul este şi mai bine”. Aşa sună unul dintre sloganurile companiei. Oare?

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4287320/mediaviewer/rm1570374912

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4287320/mediaviewer/rm1570374912

 

Cercul este o formă geometrică perfectă şi perfecţiunea sa îi atrage pe creatorii de simboluri identitare. Dar cercul este şi o formă geometrică închisă, oricât de mare ar fi raza sa. Cercul este o formă geometrică simetrică şi aparent democratică, dar are un centru, şi dacă centrul nu joacă după aceleaşi reguli ca punctele echidistante de pe circumferinţă, atunci democraţia este doar aparentă. Cititorii rubricii CHANGE.WORLD vor recunoaşte în problematica filmului teme familiare. Una dintre ele, cea principala, este echilibrul între avantajele comunicării permanente şi riscurile acesteia pentru siguranţa informaţiei şi protejarea vieţilor private ale utilizatorilor reţelei Internet. Lui Mae Holland, eroina filmului i se întâmplă lucruri aparent minunate după ce reuşeşte să se angajeze la una dintre firmele cele mai prestigioase din Valea Siliconului. Muncă este interesantă, i se oferă asigurare medicală permanentă (adică 24 de ore din 24 şi complet monitorizată) nu numai ei ci şi tatălui său suferind de o boală degenerativă în evoluţie pe care nu îşi putea permite material să o trateze, devine parte nu numai dintr-o companie dar şi dintr-un sistem de relaţii complex care la un moment dat îi salvează viaţă, poate contribui şi simte că poate schimba lumea în bine. Care este însă preţul acestor avantaje şi realizări? Abandonarea completă a oricărei intimităţi, expunerea vieţii personale, a familiei, a prietenilor unei supravegheri permanente. O întâlnire cu amplificare exponenţială între o reţea socială (din nou Facebook pare modelul cel mai apropiat) şi ‘Truman Show’, filmul în care Jim Carey îşi trăieşte viaţa ca un ‘reality show’ vizionat de întreaga planetă.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4287320/mediaviewer/rm338572800

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4287320/mediaviewer/rm338572800

 

Tema secundară dar nu mai puţin acută şi actuală a filmului este cea a vieţii sub presiune permanentă în mediul corporatist. Poziţii precum cea în care reuşeşte să se angajeze eroina filmului după un interviu neconvenţional şi nemilos care mi s-a părut a fi una dintre cele mai bune scene ale filmului, sunt dintre acele locuri visate de aproape orice locuitor al acestei zone de mare densitate a tehnologiilor avansate din California, şi de aproape orice inginer, programator, expert în domeniile calculatoarelor şi comunicaţiilor din lume. Se cer celui care a ajuns în această poziţie nu numai calităţi profesionale remarcabile, dar şi un tip special de relaţii cu colegii de lucru, cu care se află în echipă dar şi în permenta competiţie. Viaţa celui care lucrează în acest mediu se contopeşte cu viaţa companiei, frontierele între viaţa particulară şi cea profesională sunt şterse, şi ca ore de lucru, şi ca priorităţi. Înţelegerea scopurilor economice şi sociale ale companiei, adeziunea personală şi sprijinirea acestora prin faptă par cu atât mai paradoxale cu cât cei mai mulţi dintre experţii din domeniu nu rămân cu aceeaşi companie mai mult decât câţiva ani. Chiar dacă reuşesc, chiar dacă şi-au creat o carieră plină de realizări profesionale şi avansări, ei vor schimba locul de muncă peste câţiva ani, uneori traversând stradă la unul dintre competitori, sau căutând noi căi de a-şi diversifica palmaresul personal şi a evita să fie consideraţi ‘plafonaţi’. Apropos, această abordare este foarte diferită la companiile americane în comparaţie cu cele japoneze de pildă, unde este cerută o adeziune similară cu scopurile companiei, dar în care este apreciată loialitatea şi stabilitatea, şi în care de multe ori compania în care începe cariera unui expert este şi cea de la care el (mai rar ea, în Japonia) iese la pensie.

“The Circle” s-a bucurat până acum de o primire destul de rece din partea criticii. Am şi eu destul de multe observaţii în legătură cu viziunea regizorală care mi s-a părut prea plată, ratând ocazia de a crea o imagine vizuală expresivă pe măsura ambianţei pe care o descrie, şi despre unele scene şi personaje secundare care caricaturizează prea gros aspecte reale din viaţa corporatistă. În liniile sale principale însă “The Circle” mi-a plăcut. Emma Watson a fost excelentă – ambiţioasă dar vulnerabilă, gata să-şi asume riscuri personale dar nu şi să-şi trădeze idealurile. Tom Hanks schiţează în câteva tuşe imaginea creatorului de industrie după modelul marilor nume din hi-tech, inclusiv complexitatea rolului de leader, de factor de schimbare, dar şi aspectele întunecate legate de scopurile mediilor de afaceri care în cele din urmă trebuie să genereze profit. Filmul evita să ia poziţii clare, spectatorii sunt lăsaţi să îşi formeze propriile lor opinii şi cred că asta este bine, deoarece problemele aduse în discuţie sunt probleme complexe, care nu au toate un singur răspuns ne-echivoc, sau cărora li se caută încă răspunsurile.

 

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )

‘s career spreads now over half a century of writing and directing horror movies. He is considered the master of the Italian cinema of the genre, which also bears the name of ‘giallo’ (yellow – the color of cheap paper on which pulp fiction used to be printed) combining the elements of horror with supernatural (magic, witchcraft) stories. His almost complete lack of limits into bringing violence to screen has earned him critics and led to being avoided by some, but his style and coherence make his films always worth being watched if you accept horror as a genre of entertainment. He is long enough in the industry to have been a contemporary of Fellini who appreciated his work and with whom he shared cinematographers, sets, and even themes. Viewers will find in ‘Profondo Rosso’ (or Deep Red as the title is known in the English version) many topics, techniques, or symbols used by recent films of the genre, but we should not forget that this film was made 42 years ago. We can consider  as an intermediary between Hitchcock and the creators of modern slasher films.

 

sursa http://www.imdb.com/title/tt0073582/

sursa http://www.imdb.com/title/tt0073582/

 

What makes a film like this one different from the rest of the crowd composed of ketch-up consuming horror films? First it’s a very well written crime story which succeeds to keep its logic despite the high rate increasing amount of corpses, and despite the apparent involvement of the super-natural elements. It creates thrill from the very first opening scene, and keeps the interest alive most of the time until an ending which makes sense and does not fall beyond the ending of some of its famous predecessors. Next it’s the setting – the city of Rome that we know from the films of Fellini which seems to be really quoted here, sophisticated apartments, abandoned mansions. Most and above all it’s the cinematography. and his director of cinematography Luigi Kuveiller make alternate views of the set and close-ups, fixed and mobile camera work, and create a palette of colors where the red in the title takes a dominant role.

 

(video source Arrow Video)

 

The last element behind the success of the film was in my opinion the choice of in the lead role. The British actor had become famous with his role in   ‘s Blow-Up . His role here is a continuation in a different setting (very Italian vs. very British) on that role, with the same obsessive search for truth. Two of the supporting actors – (preferred actress and collaborator of until today) and succeed also to build very credible performances. All the above contribute to making of Deep Red a significant milestone in the history of thrillers.

Giacomo Casanova, the great lover of the 18th century and maybe of all centuries does not stop to inspire creators. The first of them was of course himself, with the life he led and with the memoirs that he had wrote. Many other followed, starting with Mozart until the film makers of the 20th and 21th century. The latest is the 2014 Casanova Variations – an ambitious piece of art film co-written and directed by which looks at his last days. Was he tired of the endless search and conquests of women? Did he have any remorse concerning the broken hearts and broken lives that he left behind? Who was him after all? A genius turning love affairs into art, or one of the manifestations of evil?

 

source http://www.imdb.com/title/tt2614400

source http://www.imdb.com/title/tt2614400

 

You need not be concerned about Casanova Variations being too serious or too dry in dealing with these issues. It is actually conceived as a performance in a film, the staging of an imaginary opera called ‘The Giacomo Variations’ which is filmed and photographed live, describing the final days of the life of the great heart-breaker (), retired as a librarian in the Dux Castle in Bohemia to write his memoirs, and receiving the visit of a mysterious woman ( – maybe a forgotten lover, maybe a publisher trying to steal the manuscript which tells about his adventures. The story on stage triggers the rendition on screen of the story in the past, and the whole film alternates past and present, life and theater, music and acting, the real life heroes, the actors, singers, and the audience in the opera house. Actors and heroes become one big ensemble and the whole show an elegant dance of the imagination based on the music of Mozart (mostly). It’s entertaining, but this is not everybody’s kind of entertainment and part of the viewers of the film risk to be surprised and confused.

 

(video source Filmladen Filmverleih)

 

Any movie in which John Malkovich is on screen has the potential to become not only a movie with John Malkovich but also a movie about John Malkovich. Casanova Variations is no exception and the role of Casanova merges with the role of the actor who acts as Casanova on stage enabling the permanent games of transition between the two threads of action, between imagination and reality, between the heroes and the actors. In one memorable sequence the actor – singer seems to collapse on stage and a real physician in the audience jumps to help, just to discover that she herself became now part of the show. It’s just one of the many jewels that combine art and life in this film. I also need to mention Veronica Ferres who gives Malkovich a superb replica in a role that seems to gather the power and dangers in the many women Casanova knew in his life.Those who love film, theater, opera, history and the combination of these will find many reasons of joy in this film, which may not solve the mystery of Casanova but makes good refined entertainment out of it.