Archive for May, 2017

What a delight! I remember having seen Le Samouraï as a teenager 50 years ago, during the short few years of ideological and artistic de-icing of the Romanian communist regime between 1964 and 1968, when some of the world cinema crossed the Iron Curtain and hopes to re-connect Romania and Eastern Europe with the rest of the world were growing high. These hopes were cut short by the Soviet invasion of Czechoslovakia and the melting of the Iron Curtain postponed by more than 20 years. Yet, in that period, a few fine movies were allowed to be seen in the East (some of them ‘shortened’ the scissors of censorship) and this lot included this fine gangster movie, a capitalist product with no moral message, not one that could be explained to the revolutionary masses in any case.

 

source http://www.imdb.com/title/tt0062229

source http://www.imdb.com/title/tt0062229

 

Half a century later I had the feeling to live again some of the sensations at the first screening. I remembered the dark room, the smoke of the cigarette, the tweets of the bird, the raincoat and the hat. ‘s look. ‘s sex appeal. ‘s mystery. The Citroen car and the garage where number plates were switched. The streets of Paris which for me at that time looked like a city from another planet, a place I will never be able to put the feet in.

 

(video source astraydogfilm)

 

Of course, I have learned a few things about cinema in this period of time. I can now trace the predecessors of Le Samouraï in the American gangster movies of the 30s and I know that the raincoat was inherited from Humphrey Bogart. I can also identify countless successors that were inspired by this film. ‘s work aged beautifully and this is due to the minimalist approach that reduces details to the exact amount necessary to create the suspense and describe the situations, to a story which is smart, complex and makes sense from all angles you analyze it, to the magnetic power of the principal actors and to the cool chemistry constructed between them. A film noir for eternity.

 

Anunţul nu ar trebui poate să surprindă foarte tare, mai ales pe cei care urmăresc articolele din seria CHANGE. WORLD. La 9 mai 2017 Institutul Inginerilor în Electricitate şi Electronică (IEEE) şi asociaţia sa de standardizare (IEEE-SA) au anunţat aprobarea şi începutul activităţilor a opt proiecte din domeniul Realităţii Virtuale (Virtual Reality – VR) şi Realităţii Augmentate (Augmented Reality – AR). Familia de proiecte a primit un cod numeric, ca orice familie de proiecte de standardizare a organizaţiei IEEE şi acesta este P.2048. Întâmplător sau poate nu, 2048 este un număr binar, este puterea a 11-a a numărului 2. Activitatea se va desfăşura în cadrul grupului de lucru ‘Virtual Reality and Augmented Reality Working Group’ (VRAR) al cărui preşedinte este dr. Yu Yuan de la Universitatea Tsinghua din China.

 

sursa imaginii http://www.ultravr.org/virtualreality/top-things-to-do-virtual-reality/

sursa imaginii http://www.ultravr.org/virtualreality/top-things-to-do-virtual-reality/

 

Momentul în care tehnologiile ajung în stadiul de standardizare diferă de la un domeniu la altul şi de la un caz la altul. Existenţa standardelor este justificată de o combinaţie de factori care includ o justificare economică şi/sau socială, maturitate tehnologică suficientă pentru a crea claritate şi rigoare tehnică, fezibilitate tehnică şi economică, o piaţă existentă sau potenţială suficient de mare în care există şi consumatori pentru produsele sau serviciile create de tehnologie şi vendori (surse) multipli care să o producă, şi dorinţa acestor vendori de a colabora în procesul de standardizare care de multe ori implică şi compromisuri, şi schimbări mai mici sau mai mari faţă de soluţiile concepute de fiecare dintre ei în parte. Rezultatul este că unele tehnologii ajung mai repede în stadiul de standardizare, altele mai târziu, după ce piaţa s-a consolidat şi au rămas un număr redus de concurenţi semnificativi, şi unele niciodată, şi sunt şi aici exemple în domenii în care un vendor sau o soluţie domină piaţa şi (aproape) toată lumea este mulţumită. Această din urmă situaţie se numeşte şi ‘standard de-facto’. În situaţii speciale organizaţiile de standardizare adoptă standardele de-facto, dându-le doar aprobarea formală – în engleză procedeul a primit numele de ‘rubber-stamping’.

 

sursa imaginii http://bgr.com/2017/02/13/iphone-8-specs-augmented-reality-features/

sursa imaginii http://bgr.com/2017/02/13/iphone-8-specs-augmented-reality-features/

 

Cum să explicăm faptul că tehnologiile VR şi AR au ajuns relativ devreme în stadiul de a fi standardizate, ţinând cont că este vorba despre produse foarte noi pe piaţă, uneori la prima sau a doua generaţie de aplicaţii? Probabil că ar trebui să menţionez că este vorba doar despre un început, nimeni nu garantează succesul (terminarea proiectului şi adoptarea sa în practică) acestor standarde sau al altora în domeniile VR şi AR. Există fără îndoială o necesitate economică şi socială – de exemplu în domeniul VR care astăzi foloseşte dispozitive speciale (căşti, ochelari) pentru a crea un mediu sonor şi video imaginar în jurul utilizatorilor – pot fi enumerate astăzi zeci de aplicaţii imediate – multe aparţinând industriei de divertisment (jocuri, săli de spectacole virtuale), dar şi comerţului (săli de expoziţie, vânzări de bunuri imobiliare, planificări de vacanţe), activităţilor inginereşti (proiectare de autovehicole sau arhitecturală), şi chiar creaţiei artistice – stau dovadă în acest sens secţiile VR care au ajuns să domine saloanele de artă digitală. Realitatea augmentată AR se bazează şi ea pe dispozitive specializate (ochelari) dar mai recent şi pe aparate generice (telefoane ‘inteligente’) care folosesc combinaţii între tehnici grafice, algoritmi de recunoaştere a formelor, şi de căutare rapidă în bazele de date pentru a furniza informaţii suplimentare în timp real despre realitatea în care se află utilizatorul. Aplicaţiile listate variază de la comerţ şi educaţie la aplicaţii medicale sau militare. Multe dintre domenii sunt comune şi aplicativ şi din punct de vedere al componentelor folosite, toate sunt complexe, şi necesită interacţiunea (interfeţe în termeni tehnici) între module produse de echipe diferite, sau de vendori diferiţi.

 

sursa imaginii https://3dxplorer.wordpress.com/category/conferencing/

sursa imaginii https://3dxplorer.wordpress.com/category/conferencing/

 

Combinaţia dintre cele două domenii înrudite dar nu identice apare ca fiind logică, şi furnizând una dintre acele reuniuni complementare în care suma capabilităţilor este mai mult decât o simplă juxtapunere matematică, ele amplificandu-se una pe cealaltă. Una dintre tehnologiile folosite în comun de VR şi AR este cea de ‘video imersiv’ sau ‘video sferic’ în care sunt filmate simultan toate direcţiile, iar cel care vizionează ‘filmul’ poate controla unghiul şi direcţia câmpului sau vizual. Iată de exemplu un clip pregătit înainte de inaugurarea ediţiei din acest an a Bienalei de artă de la Veneţia care şi-a deschis porţile la 13 mai – https://www.artsy.net/venice-biennale/toward-venice. Accesând această adresă puteţi nu numai urmări pasiv clipul dar şi controla unghiul de vedere de la laptop-ul, tableta sau telefonul vostru ‘inteligent’. Camerele de conferinţe virtuale au fost unele dintre primele produse care au experimentat această combinaţie de tehnologii, în care participanţii sunt ‘imersaţi’ în sala virtuală de conferinţe şi interacţionează cu partenerii lor prin intermediul avatarilor fiecăruia dintre ei. Am folosit unele dintre generaţiile precedente ale acestor sisteme de prin 2011 şi pot spune că efectul este extraordinar, iar tehnologia reproducerii hologramelor HD în timp real perfecţionată în ultimii ani aproape că şterge graniţele între ‘realităţi’.

 

sursa imaginii https://www.vrs.org.uk/virtual-reality/beginning.html

sursa imaginii https://www.vrs.org.uk/virtual-reality/beginning.html

 

Cine a inventat ‘realitatea virtuală’? Termenul aparţine lui Jaron Lanier, o personalitate care în alte timpuri s-ar fi numit ‘renascentistă’ – specialist în calculatoare, artist vizual şi compozitor de muzică clasică – şi a fost folosit prima dată în 1987, pe vremea când acesta lucra la compania VPL Research, unde împreună cu Tom Zimmerman au inventat câteva dintre aparatele cele mai uzuale astăzi în VR cum ar fi ochelarii virtuali sau mănuşile de date (‘datagloves’, ‘cybergloves’). Dacă lui Lanier i se atribuie expresia, şi alţi experţi în domeniu sunt recunoscuţi pentru contribuţiile lor din perioada începuturilor, între care Douglas Engelbart (inventatorul ‘mouse’-ului) despre care am scris în această rubrica de câteva ori, şi Ivan Sutherland care a inventat prima cască (Head Mounted Device – HMD) legată la un calculator digital.

 

sursa imaginii http://www.jaronlanier.com/

sursa imaginii http://www.jaronlanier.com/

 

Începerea procesului de standardizare este un semnal de maturizare dar şi de intensificare a competiei. Este de prevăzut că odată cu apariţia şi maturizarea standardelor anumite aspecte ale realităţilor virtuale şi augmentate vor intra în domeniul comodităţilor comerciale şi al producţiei de masă, ceea ce va duce la reducerea preţurilor de producţie şi la consumator. În scopul primelor opt proiecte care vor fi standardizate de IEEE în prima generaţie se află formatele şi interfaţa vizuală pentru soluţiile video imersive, identificarea obiectelor şi a participanţilor la schimburile de informaţie între sistemele VR şi AR, siguranţa informaţiei şi acţiunilor posibile prin tehnologiile virtuale, şi schimbul de informaţii între obiectele virtuale şi cele reale care coexistă în acelaşi spaţiu. Drumul este desigur lung, dar primii paşi au fost făcuţi.

 

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )

Andrei Oisteanu nu evita subiectele controversate. In 2001 a publicat ‘Imaginea evreului in cultura romana’ – o carte care s-ar fi putut numi si ‘O istorie a antisemitismului romanesc’ – cea mai completa si mai bine alcatuita lucrare pe aceasta tema. Cartea s-a bucurat de inca doua editii succesive, de succes de public, si a devenit o lucrare de referinta. In 2011 a publicat prima editie a cartii ‘Narcotice in cultura romana’ – si ea bine primita de cititori si republicata de inca doua ori de atunci. Acum am avut placerea lecturii cartii sale despre ‘Sexualitate si societate’ al carei subtitlu ‘Istorie, religie si literatura’ indica ambitia lui Andrei Oisteanu de a incadra si in acest caz zemosul subiect in contextul sau cultural si istoric. Cartea a aparut in 2016 in seria de autor dedicata lui Oisteanu de Editura Polirom.

Cititorul este prevenit din scurtul text semnat de autor de pe coperta a 4-a a cartii ca nu exista o teza prestabilita si nici un plan premeditat care sa fi stat la baza cartii. Aceasta lipsa de metoda sau idee centrala se simte in organizarea materialului, dar si in lipsa unor coordonate solide care sa defineasca reperele cu care a operat autorul. Alternarea de ton dintre abordarea didactica si academica si stilul de eseu cu insertii personale nu deranjeaza prea tare, si suntem de fapt preveniti in aceeasi nota pe care o putem citi inainte de a incepe lectura cartii. Lipsa insa a unor definitii care sa explice ceea ce intelege autorul prin notiuni ca ‘sexualitate’, ‘erotism’, ‘pornografie’, etc. poate deveni o lacuna intr-un domeniu care opereaza cu nenumarate coduri de limbaj morale, legale, unele cu natura istorica. Nu pentru ca cititorului i-ar lipsi aceste definitii, ci pentru ca ii sunt la indemana prea multe. Cele 35 de capitole ale cartii enumera aspecte diferite ale relatiilor intre sexe, felul in care se resfrang acestea in relatiile sociale, fetisuri, legende, perversiuni, etc. fara o ordine exacta sau o abordare sistematica. Unele subiecte revin. De exemplu ‘Ius primae noctis’ (‘dreptul primei nopti’) este o tema majora, abordata inca din primul capitol, urmata de cateva variante expuse in capitolele 2-4, pentru a reveni in capitolul 16, si apoi cu alte variante in capitolele 24-28 si urmatoarele. Precum de brusc incepe cartea cu abordarea acestei teme, la fel de brusc ea se termina cu un capitol in mare parte dedicat temelor sexuale in literatura de avangarda. Toate sunt subiecte extrem de interesante, unele ar merita mai mult spatiu, informatia prezentata este peste demna de a fi parcursa, dar in lipsa unei idei centrale si a unei logici (istorice, culturale) senzatia ca cititor este de a fi supus unui bombardament informational fara tinta precisa. Daca aceasta carte ar fi avut cu 15 capitole mai putin, sau cu 15 capitole mai mult, probabil ca nu ar fi contat din punctul de vedere al structurii si impactului la cititor.

 

sursa imaginii http://www.librariauniversitaria.ro/carte/sexualitate-si-societate-istorie-religie-si-literatura--i23649

sursa imaginii http://www.librariauniversitaria.ro/carte/sexualitate-si-societate-istorie-religie-si-literatura–i23649

 

Atentia autorului se concentreaza in mod firesc pe cultura romana si spatiile conexe – in special religie, folclor si litertura ‘culta’. In aceste domenii apar numeroase contributii interesante. De exemplu analiza injuraturilor, domeniu pe care Oisteanu il gaseste surprinzator de putin cercetat, singurul studiu care aprofundeaza subiectul apartinand unui cercetator norvegian pe nume Erling Scholler. Gasim in carte interpretari care surprind ale unor texte pe care credeam ca le cunoastem si intelegem de pe bancile scolii cum ar fi baladele ‘Mesterul Manole’ sau ‘Toma Alimos’. Despre literatura erotica (de sertar) a lui Eminescu si Creanga stiam, dar am fost surprins sa aflu ca intre precedesorii lor s-au aflat Vacarestii. Unul dintre cele mai interesante capitole este cel cu numarul 11, in care sub titlul ‘Sexualitatea limbajului’ sunt descrise escamotarile pudice si jongleriile cenzurii si aut0-cenzurii care au dus la absenta cuvintelor celor mai uzitate (si prezente in operele erotice ale clasicilor) legate de sexualitate din dictionarele publicate in Romania in a doua jumatate a secolului 20. Daca v-ati intrebat de ce in limba romana se spune ‘patria’ si nu ‘matria’ sau de unde provine expresia ‘a plati oalele sparte’ veti gasi raspunsuri in cartea lui Oisteanu. Proza romana clasica isi gaseste si ea reflectarea prin prisma relatiilor intre sexe, in special cea din ultimele decenii ale secolului 19, si cred ca pe langa exemplele discutate in carte ar mai fi multe altele de mentionat, caci trebuie sa faci eforturi sa-ti amintesti vreun roman sau nuvela semnificativa scrisa in acea perioada care sa nu includa dintr-o perspectiva sau alta triunghiuri amoroase, santaje sentimentale, relatii intre jupani si servitoare, sau intre tarani saraci si fete de chiaburi. Nasterea sau renasterea literaturii romane a avut in sexualitate o tema majora. ‘Legaturile periculoase’, ‘imperechierile (ne)ingaduite’, homosexualitatea (impartita in ‘inascuta’ si ‘dobandita’), potenta si impotenta si dovedirea acestora isi au capitolele dedicate. Pe de alta parte, lipseste cu desavarsire aproape vreo referire la literatura scrisa in a doua jumatate a secolului 20, care cat o fi fost ea de pudic-socialista nu a fost complet asexuata. Dupa ‘Groapa’ lui Eugen Barbu aparut in 1957 si ‘Zahei Orbul’ al lui Vasile Voiculescu scris tot in perioada ‘obsedantului deceniu’ dar publicat abia in 1970, nu mai este mentionat nimic, pana la aparitia notabila a poeziei erotice a lui Emil Brumaru. Nu este mentionata nici macar explozia de erotica si pornografie de dupa 1990, cand au fost spulberate filtrele cenzurii. Intr-un singur loc apare o analiza profunda si exacta a kitch-ului ca ‘maladie a societatilor in tranzitie’ cu o paralela intre sfarsiturile de secol 19 si 20 in societatea romaneasca. Este notabila, desi nu este legata direct de subiectul central al cartii:

‘Prostul gust nu ia nastere intr-un sistem de valori bine stabilit, ci mai degraba cand acest sistem slabeste si e pe cale sa dispara. Prostul gust este o maladie a “modernizarii”, a trecerii de la un sistem de coordonate si principii estetice la altul. Anume in acest vid estetic infloreste kitchul. Nu vom gasi elemente de prost gust in gospodaria unui taran autentic. Nici in casa unui burghez autentic. Cand insa taranul ia contact cu o alta civilizatie estetica (cea urbana, de pilda) cu care evident nu e familiar si pe care incearca sa o imite, prostul gust apare imediat. Situatia este si reciproca. Atunci cand orasanul se imbraca si se poarta a la rustique, de regula kitchul nu intarzie sa apara.’ (pag. 329)

Contextul cultural neromanesc este prezentat in mod inegal. Primele capitole includ referiri mai largi la antichitatea elenista si la cea sanscrita. Este foarte bine sesizata influenta puternica si evidenta a Bibliei in abordarea relatiilor intre sexe si definirea normelor moralitatii in cultura europeana. Legatura intre relatiile dintre sexe si relatiile sociale, inclusiv inegalitatea in drepturi si obligatii de familie a femeilor si barbatilor sunt si ele bine reliefate. Pe masura ce ne indepartam de zona geografica a Europei si Orientului Apropiat si Mijlociu scade si cantitatea si densitatea referintelor si a informatiilor. Absente aproape complet sau lipsind total sunt referinte la cultura chineza sau japoneza, sau la felul in care sexualitatea este abordata si se reflecta in societatile si culturile popoarelor din Pacific. Destul de pe larg este mentionata influenta otomana si felul in care obiceiurile si legile Inaltei Porti au influentat moravurile societatii romanesti, dar influenta celorlalte imperii vecine este reflectata in mai mica masura – cam nimic despre perioada influentei austro-ungare in Ardeal, putin despre moravurile imperiului rus ocupant al Basarabiei (cum poate lipsi referirea la persoana lui Rasputin?).

 

sursa imaginii http://icr.ro/bucuresti/evreii-din-romania-in-context-european-conferinta-sustinuta-de-andrei-oisteanu-la-haga

sursa imaginii http://icr.ro/bucuresti/evreii-din-romania-in-context-european-conferinta-sustinuta-de-andrei-oisteanu-la-haga

 

Sunt evidente si multiple firele de legatura intre subiectul cartii si temele majore ale cercetarilor si ale cartilor precedente ale lui Andrei Oisteanu. Incepand de la sursele biblice, continuand cu practicile de zi cu zi mentionate in Talmud, si cu elementele de mistica evreiasca descrise in cartile Cabalei si tratatele care se ocupa de interpretarea acestora, autorului ii sunt familiare normele si cutumele vietii de familie si relatiilor dintre sexe din societatea evreiasca. Acestea sunt mentionate in repetate randuri, sunt preluate si extinse si elemente legate de stereotipurile antisemite care descriu deformat relatiile sexuale intre evrei, precum si intre populatia evreiasca si cea ne-evreiasca din Romania si din estul Europei. O atentie similara este acordata de Oisteanu si in ceea ce priveste obiceiurile romilor si relatiile intre boierii romani si romii care se aflau in posesia lor, in contextul infamei institutii a robiei care a existat in Principatele Romane pana in deceniul al saselea al secolului al 19-lea. Este de asememenea mentionata in repetate randuri folosirea substantelor narcotice in practicile sexuale din zona romaneasca, in societatea istorica traditionala, dar si in boema sfarsitului de secol 19 sau inceputului de secol 20. Iata cum este descrisa abordarea comuna a acestor teme:

‘Cum observam si cu alt prilej, atunci cand am studiat utilizarea plantelor si substantelor stupefiante in spatiul romanesc (107), pentru un etnolog sau antropolog este complet inadecvata metoda de a masura si evalua mentalitatile traditionale si practicile arhaice (sacrificii umane, folosirea drogurilor de catre vrajitoare, deflorarea rituala, etc.) cu unitati de masura etice. Mai ales cand acestea din urma sunt contemporane cu cercetatorul si nu cu mentalitatea cercetata. Este un truism sa afirmi ca valorile morale sunt relative, variind in functie de timp si spatiu, de epoca si de civilizatie. Dar uneori evidentele trebuie formulate.’  (pag. 236)

Lectura cartii lui Andrei Oisteanu ofera multe motive de interes si satisfactie intelectuala. In cele aproape 600 de pagini de text, la care se adauga o bogata sectiune de note si bibliografie precum si un foarte util index de nume gasim informatii istorice, comentarii antropologice, portiuni de eseu, o comoara de referinte. Editia este ilustrata, insa distributia ilustratiilor este inconsistenta si inegala. Cateva capitole sunt bogat ilustrate, dar multe altele nu au niciun fel de suport grafic. Cititorul atent care isi va asuma sarcina si placerea lecturii din scoarta in scoarta va fi deranjat si de neglijente editoriale cum ar fi repetitii sau surse mentionate de cateva ori ca si cand ar fi aparut in text pentru prima data. Asa cum a fost tiparita aceasta prima editie, ea pare mai degraba o culegere de articole insotite de un bogat aparat critic, dar mai putin ca un opus inchegat. Tinand cont de tema interesanta si incitanta, nu pot decat sa sper ca si aceasta carte a lui Andrei Oisteanu se va bucura de editii succesive, care vor rotunji si ordona textul si continutul, si le vor adauga firul calauzitor si tenta personala care sa faca si din aceasta carte un reper in bibliografia autorului.

North Korea may be the most talked and the lesser known country of the planet. (it may compete with Israel for these titles but for very different reasons) It’s a closed and supervised nation which is practically disconnected from the rest of the world, and who let itself be filmed very seldom, by few people and in a well filtered manner. ‘Laibach’ is an anarchist band of metal rock from Slovenia, which had its peak moment of glory more than three decades ago when it brought its contribution to the fall of the Iron Curtain and of the Communism system and dismantling of the country that was known for much of the 20th century as Yugoslavia. The two came together in the summer of 2015 in an incredible event which can be of huge importance or can be just a footnote in history. The first concert of a Western (or at least European) rock band in North Korea. Until history decides about the importance of the event, we have this documentary film named Liberation Day which I have seen in the last screening of the DocAviv International Documentary Film Festival in Tel Aviv.

 

source http://www.imdb.com/title/tt5847760

source http://www.imdb.com/title/tt5847760

 

Watching this film is a multi-layered experience. We see a door semi-open, or a crack in a wall of mis-communication or lack of communication – I think these words or some similar are being used in the film – to a closed world. But we also know that not all could be filmed, and not everything was shown to the guests. While the members of the band and the team that came with them seem to buy into much of what is being served to them, there is a lot that is not being said that needs to be taken into consideration. After all, the members of the Laibach band not only came originally from a similar political system, maybe not that extreme, but based on the same principles, but also fought against it, and contributed – with their music and public attitude – to their fall. So the question can be asked – why did they accept the censorship and the rules of engagement defined by their hosts? Were they manipulated? The answer is not simple and the ambiguous quote that opens the film describes their approach – any form of art (in their opinion) has its component of propaganda and manipulation.

(Yes, indeed, but dosing differs.)

 

(video source Dogwoof)

 

Some of the images in the film are memorable. The beginning brings together crowds on stadiums gathered for rock concerts (in the West) or for big propaganda shows (in North Korea) and suggests a parallel. The huge statues of the Korean rulers and the ceremonies of bringing flowers and bowing to the monuments are impressive, even if one may disagree with the message that is being conveyed. Some of the situations shown on screen – censorship, controlled performances with selected audiences – are familiar for somebody who lived under the Communist system.  Other look simply surrealistic. The music of Laibach and the deep voice of the soloist remember us again on the background that what is important is the art and that its message needs not be explicit. A rock band concert in North Korea is an event. This film is an event. Viewers need to take this film as an open exercise and do their own reading.

Here is a very strange combination. Actually let me formulate this as a question. Can a team of film makers take a completely ridiculous ‘kaiju’ (Japanese monster) story, combine it with a sweet and teary romantic story, and make out of the combination of the two an entertaining movie? The answer is yes, the name of the film is Colossal, written and directed by the Spaniard director at his second film in the American studios.

 

http://www.imdb.com/title/tt4680182

http://www.imdb.com/title/tt4680182

 

Monster stories are usually laughable. This one is so unbelievable that I will not spend any time analyzing it. The script takes no pain in making it otherwise, and no efforts were made either for creating special effects that would be any better than the ones in the classical Japanese or American movies of the genre from the 60s or 70s. There is a romantic story here, about an alcoholic messy girl () returning twenty years or so later to her small, frozen in time childhood city, after breaking with her boyfriend in New York, meeting a former elementary school colleague, and trying to make sense of her life. And than, while she gets even messier and more drunk, strange things start to happen. None of these are bright and convincing, and yet the combination works.

 

(video source Movieclips Trailers)

 

What is the secret? It may be in ‘s acting, or maybe in her eyes, the biggest on big screens since Goldie Hawn. Her counterpart – as the bar owner Oscar who ends in a very different place than where he starts – provides also a nice acting performance. It may be in the touch of humor that makes the unbelievable seem … well … reasonable? It may be in the fact that there is a touch of humanity and emotion that is being added to all the incredible events taking place on screen. It may be to the fact that the rules of the horror genre are never taken too much in serious and that they are so barely and rudely exposed that they invite the viewers to understand that this is just another story about monsters made of clothes or paper and cities made of wrapping boxes. It may be the combination of all these, or something else, but whatever it is, the film is very watchable, odd, and funny.

 

 

 

Odată cu instaurarea aproape fără recurs a primăverii (cu excepţiile cunoscute, pe ici, pe colo) vine şi vremea unuia dintre Top-urile în jurul cărora îşi construieşte imaginea în ultimii ani respectabila revista aproape săptămânală TIME. Intrat în al 95-lea an de apariţie, săptămânalul de ştiri fondat de Britton Haden şi de Henry Luce, cel care a fost timp de peste patru decenii editor-şef, se luptă astăzi cu concurenţa mediilor electronice, a Internetului, şi ale altor canale de comunicaţii, diversificandu-se şi îmbrăţişându-le pe toate, într-un proces de tranziţie şi transformare. Pe lângă ‘Persoana Anului’ decisă în luna decembrie şi a cărei nume şi profil sunt afişate în ultimul număr al fiecărui an, TIME publică alte TOP-uri periodice de câteva ori pe an, între care acest Top 100 al Celor Mai Influente Persoane din lume.

A defini ‘influenţa’ nu este o sarcina uşoară. La dexonline.ro găsim următoarea definiţie principală: ‘Acţiune exercitată asupra unui lucru sau asupra unei fiinţe, putând duce la schimbarea lor; înrâurire’. Nancy Gibbs, editoarea săptămânalului scrie în articolul de introducere al numărului: ‘Lista noastră actuală a celor 100 de oameni cei mai influenţi exploră intersecţia între între realizări şi renume. Ca şi în anii trecuţi, lista din acest an include preşedinţi şi primi miniştri, directori generali şi celebrităţi – dar lor li se alătură alţii cu mai puţină faimă dar multă forţă, prin puterea invenţiilor lor, scala ambiţiilor, genialitatea soluţiilor furnizate unor probleme pe care nimeni înaintea lor nu le-au putut rezolva.’

 

sursa imaginii http://time.com/4745798/time-100-2017-full-list/

sursa imaginii http://time.com/4745798/time-100-2017-full-list/

 

Combinând cele două definiţii, ar fi vorba despre acele personalităţi capabile să aducă schimbări lumii şi oamenilor care trăiesc în ea, care au realizat şi/sau şi-au câştigat faima de a fi factori de schimbare, capabili să rezolve problemele complexe cu care ne confruntăm. Semnificativă mi se pare tendinţa de scădere a numărului specialiştilor în ştiinţă şi tehnologie, spre care se îndreaptă atenţia mea şi a cititorilor rubricii CHANGE.WORLD, care au reuşit să între în acest clasament. Este o tendinţa pe care o constat nu numai în acest an, ea există şi în anii precedenţi, acum pare să se accentueze. Numărând numele legate de cercetarea ştiinţifică sau avansuri tehnologice (direct, sau indirect) în cele cinci categorii ale Topului (Pionieri, Artişti, Lideri, Titani, şi Icoane) ajungem la un total de 12 din 100, cam acelaşi cu numărul sportivilor, mai puţin decât cel al actorilor şi cântăreţilor şi net sub numărul politicienilor. Apare şi numele Gates în această listă, dar prenumele este Melinda (adăugată în Top pentru activităţile de promovare a femeilor), iar Julian Assange nu este inclus pentru tehnologia pe care o foloseşte ci pentru conţinutul exploziv şi controversat, dar fără îndoială influent, a ceea ce se postează pe WikiLeaks.

 

(sursa imaginii https://twitter.com/demishassabis)

sursa imaginii https://twitter.com/demishassabis

 

Să trecem în revistă câteva dintre personalităţile lumii ştiinţei şi tehnologiei pe care Topul de la TIME le-a luat în consideraţie. Primul nume pe care aş vrea să-l menţionez este cel al lui Demis Hassabis, cercetător britanic în domeniul inteligenţei artificiale, maestru internaţional de şah la vârstă de 13 ani, creator de jocuri de calculator şi fondator în 2010 al companiei DeepMind care a fost achiziţionată de Google în 2014 pentru a deveni una dintre sursele principale de cercetare şi progres a lui Google în domeniul AI. Programul AlphaGo creat de DeepMind a reuşit să învingă în 2015 pe campionul european al jocului Go şi în 2016 pe cel mondial. Realizarea aceasta se petrece la 19 ani după ce calculatorul DeepBlue îl învinsese pe campionul mondial de şah Gary Kasparov. Acesta este desigur doar unul dintre domenii, unul mai spectaculos şi cu rezultate mai expuse publicului din cele cu care se ocupă compania. Demis nu numai că este unul dintre experţii convinşi că Inteligenţa Artificială poate rezolva multe dintre problemele complexe cu care se confruntă omenirea, dar este şi un activist insistent în ceea ce priveşte introducerea de criterii etice în munca de cercetare şi dezvoltare controlată a programelor şi aparatelor dotate cu Inteligenţă Artificială. Conştient de oportunităţi dar şi de riscuri, aşa cum puţini experţi din lume sunt astăzi, Demis Hassabis pledează pentru un control etic riguros şi o planificare atentă a progreselor în domeniu.

 

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/James_P._Allison

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/James_P._Allison

 

Adolescenţii care şi-au început realizarea viselor în garajele caselor americane aparţin de obiceiul domeniului calculatorarelor (vezi Bill Gates sau Steve Jobs). James T. Allison, în alt Influent ales de revista TIME, îşi canaliza preocupările laboratorului ştiinţific început în adolescenţă în casă părinţilor din Texasul de Sud în anii 50 ai secolului trecut spre chimie şi ştiinţele naturii. Descoperirile sale aparţin domeniului imunologiei şi contribuţiile sale au dus la inţelegerea mecanismelor de dezvoltare a proteinelor şi pe baza lor crearea unei întregi noi generaţii de tratamente împotriva cancerului, care se bazează pe crearea de antigeni ai celulelor din corpul omenesc numite ‘celule T’. Ideea tratamentelor este bazată pe principii diferite tratamentelor imunologice clasice, şi crearea de ‘baterii’ de celule imune care pot lupta împotriva tumorilor într-un mod mai puţin toxic şi mai puţin agresiv pentru organismele pacienţilor decât alte tratamente medicamentoase sau imunoterapice. Numele său este asociat cu medicamentul Yervoy pus pe piaţă în 2011, medicament prescris de oncologi pentru cancerele de piele metastazate. Se spune că un premiu Nobel i se cuvine, şi aşteaptă să îi fie decernat în anii viitori. Faptul că mulţi dintre membri familiei sale apropiate (mama, fratele şi doi unchi) s-au confruntat cu boala, şi că el însuşi a fost diagnosticat cu două tipuri de cancer (de prostată şi melanoma) l-au ajutat să cunoască boala nu numai din perspectiva cercetătorului şi a medicului ci şi din cea a pacienţilor.

 

sursa imaginii https://www.algemeiner.com/2013/01/28/atheistic-science-is-rapidly-sinking-in-the-quicksand/

sursa imaginii https://www.algemeiner.com/2013/01/28/atheistic-science-is-rapidly-sinking-in-the-quicksand/

 

Înainte de a părăsi domeniul ştiinţelor legate de organismul uman să menţionăm prezenţa în Top şi a inginerului biolog, dr. George Church. Numele îi pare predestinat, căci una dintre ‘acuzaţiile’ aduse acestui expert în genetică (unii spun ‘vrăjitor’ al geneticii) şi a programelor de editare genetică (CRISPR – Clustered regularly interspaced short palindromic repeats) care combină genetica şi informatica este că modificarea controlată a structurii şi secvenţelor ADN aduce a ‘joacă de-a Dumnezeu’ şi frizează legile creaţiei şi ale evoluţiei. Stephen Colbert, prezentatorul emisiunii ‘The Late Show’ la CBS scrie despre Church că mai degrabă seamănă cu o combinaţie între Darwin şi Moş Crăciun. Complexitatea activităţilor sale se află la intersecţia între ştiinţă şi magie, aproape că frizează limitele imaginaţiei. Două grame de DNA (cât cantăreste o pastilă de Tylenol) conţin informaţie egală cu cea din 100 de miliarde de DVD-uri. Church şi colegii săi îşi asumă sarcina sisifică a modificării acestei informaţii pentru a repara tare genetice, a vindeca boli, şi a crea noi organisme. Problemele controlului etic şi a limitelor legale ale cercetării de vârf cu impact în vieţile oamenilor şi viitorul omenirii se pun şi aici. George Church este şi autorul unei cărţi ‘Regeneza’ (‘Regenesis’) care exploră şi explică pentru publicul larg mecanismele, oportunităţile şi pericolele biologiei sintetice.

 

sursa imaginii http://www.gettyimages.com/event/didi-kuaidi-co-president-jean-liu-interview-632145473

sursa imaginii http://www.gettyimages.com/event/didi-kuaidi-co-president-jean-liu-interview-632145473

 

Una dintre criticile topurilor revistei TIME pe care o găsesc îndreptăţită este cea legată de americano-centrismul selecţiilor. Este oarecum firesc pentru o publicaţie – totuşi – americană, dar mai puţin de aşteptat de la o revista cu ambiţii globale, cu ediţii regionale, cu cititori pe toate continentele şi în toate ţările lumii. Harta originii Influenţilor din ediţia tipărită a revistei îi plasează pe aproximativ 70 din cei 100 de aleşi în Statele Unite, dacă nu ca loc de naştere, cel puţin ca centru principal al activităţilor lor. Cu atât mai mult subliniez prezenţa în top a doi reprezentanţi ai tehnologiilor avansate şi economiilor bazate pe acestea din India şi din China. Vijay Shekar Sharma este fondatorul unei companii numite Paytm, care din start-up a ajuns acum să fie evaluată la 3 miliarde de dolari. Paytm oferea la sfârşitul anului 2016 celor 177 de milioane de utilizatori ai săi posibilitatea de a efectua plăti electronice într-o ţară de dimensiunile unui sub-continent, cu o populaţie de peste un miliard de locuitori, dar cu o infrastructură extrem de diversă că nivel tehnologic, şi cu probleme financiare şi monetare uriaşe. Avansul economic al Indiei depinde în parte şi de posibilitatea consumatorilor de a plăti, deci de succesul lui Paytm şi altor companii similare.

Jean Liu (sau Liu Qing) este preşedinta companiei Didi Chuxing, o platformă de transport pentru consumatorii din China, cu 400 de milioane de utilizatori în 400 de mari oraşe chineze. Gândiţi-va la toate aplicaţiile de transporturi – taxi, autobuze, trenuri, avioane, etc .- pe care le cunoaşteţi integrate într-o singură platformă şi date în folosinţă într-o ţară de dimensiunile Chinei. La cârma acestei companii se află un om de afaceri, o tânără de 39 de ani. Unul din cei 100 de Influenţi. Unul dintre cele şi cei care reuşesc să determine schimbările semnificative în viaţa locuitorilor planetei – acum şi în viitor.

 

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )

Thanks to ARTE TV I could see now ‘s ‘film noir’ Tchao Pantin (or So Long, Stooge in its English version) starring in the lead role. The film was made in 1983, at a time when I was busy with changing the course of my life, and no wonder I missed it. It represents a milestone in the career of both Claude Berri who after this film took a three years break in order to create his two best known films – Jean de Florette and Manon of the Spring – very different in subject and style, and also in the career of Coluche who assumes here a more ‘classical’ and fully dramatic role which could have been a changing point in his career. One year later however, Coluche will die in a motorcycle accident, and this film includes involuntarily kind of a premonitory coincidence as motorcycles and death play a key role in it.

 

source http://www.imdb.com/title/tt0086420/mediaviewer/rm4069560832

source http://www.imdb.com/title/tt0086420/mediaviewer/rm4069560832

 

The story is quite a typical ‘film noir’ intrigue, with the key characters – a drunkard gas petrol pump seller who hides secrets of a previous tragic life and a loser type of small drug dealer of Moroccan origin who hides his own secrets among which a shelve full of books he claims to have read all, are getting together in a world were there is not much to attach to but maybe a peer similarly broken soul. There is also a girl in the film, a punk girl (we are in the early 80s, remember) but her role will become more clear only in the second part, after the younger character is murdered and the quiet and withdrawn older man engages on the path of finding the killers and revenging his friends. Typical intrigue, as I said, which has little chances to end otherwise than it ends.

 

(video source Criips Buldo)

 

As a reader of the ‘serie noir’ books since childhood I cannot avoid falling under the charm of such stories, especially when they take place in Paris, here a Paris of decrepit houses, or messy small flats, of dangerous streets and dubious bars where everything is trafficked. I was not that surprised to find out that the cinematography belongs to Bruno Nuytten the director of Camille Claudel which I have also seen and written about recently, a film that had an amazing cinematographic look. Coluche seems in this film like having taken inspiration from other Big Silent tough guys in the history of the French cinema, his role could have been played in other times and other periods of their respective careers by screen monsters like Michel Simon or Jean Gabin. I liked the performance of as the young punk girl whose profile and appearance seems to announce a quarter a century early the character of  Lisbeth Salander in the Scandinavian ‘Millennium’ saga. While the story has been played too many times before and after this film to surprise anybody nowadays, there are many good reasons to watch or watch again this movie.

 

 

Beyond the Black Rainbow is the only movie that I have found listed on IMDB as being directed by . As the film has been released in 2010 one may wonder what did the director do since then. He did not yet get a second chance, and part of the reasons may reside actually in this film.

 

source http://www.imdb.com/title/tt1534085/

source http://www.imdb.com/title/tt1534085/

 

The film is an interesting aesthetic exercise based on a sci-fi story that turns into horror. The focus of the director was not however on
telling the story, not on describing the psychology or motivation of his characters (which would have been quite interesting actually), and certainly not on entertaining. The pace is painfully slow, and what happens on screen or what the story is about are of little importance, the movie is about how the story is told. The idea is interesting – as the story is set in 1983, the cinematographic tools of that period were used: no digital film, no computerized graphics, a soundtrack that combines atmosphere music with distortions, even the quotes (and there are many quotes to science-fiction classics) are of films made before 1983.

 

(video source Movieclips Trailers)

 

The result is not easy to digest. About one third of the (not to many) viewers left the theater early. Those who stayed were rewarded with an ending that breaks the routine in the last 10-15 minutes, but with it also the strange spell this film creates, sliding into more conventional horror. I liked the fact that no ‘smart’ explanations were provided. I liked less the fact that I was served with a long video art work instead the feature film I paid for.

 

 

 

I seldom give maximal rating to a movie. So far on, IMDB where I record my impressions about the films that I see, I have given 10 rating to only 34 films, and this list includes classical films and those that have impressed me a lot for decades. My appreciation includes a combination of what I perceive to be the artistic level of the film, its message and its ability to create emotion. Yesterday I was happy to add a movie to this list: the German film VOR DER MORGENRÖTE (which means’ Before tomorrow ‘or maybe’ Before dawn tomorrow ‘) that received the English title’ Stefan Zweig: Farewell to Europe ‘. In fact, I have the impression that it has not been distributed yet in the US or England, and perhaps that explains the lack of echoes so far in relation to this film, exceptional in my opinion.
source http://www.imdb.com/title/tt3397160/

source http://www.imdb.com/title/tt3397160/

If you search the Internet ‘Stefan and Lotte Zweig’ you arrive pretty quickly at the photo where the two of them lie dead, hand in hand, in their bed, in February 1942, in Petropolis, Brazil, after having committed suicide. This photo appears reconstituted for a second or two in the epilogue of the film. The prologue and the four episodes follow the path that Stefan Zweig, one of the great writers of Germany and the world, traveled between 1936 and 1942, and each of the episodes describes part of the premises of the fatal act. Having been raised and having lived in a world of words and ideas, of respect for people and culture, of the dialogue as the only acceptable solution to conflicts resolution, Stefan Zweig saw his world destroyed by the Nazi brutality and ignorance. His attempt to resist by words, using the weapons of the pacifist intellectual, was doomed to failure. We can imagine him in that winter between 1941 and 1942, desperate about the progress and temporary victories of the forces of darkness, reproaching to himself his lack of courage and ambiguous personal positions in the face of evil, the fact that he was unable or unwilling to help those in deadly danger, sharing the complex of the survivors, and lacking the resilience and power to continue to live to see the victory of Good.
The director of the film is Maria Schrader whom I met as actor in one of the main roles, the Stasi spy manipulator in the excellent ‘Deutschland 83′ series. She manages to build on screen the personality and especially the human dimension of Stefan Zweig, with his dilemmas and weaknesses, helped by Tomas Lemarquis‘s master acting. I found excellent the description of Zweig’s attitude towards his two countries: Germany, in whose language and culture he never ceased to live, and which he could not condemn even when the Nazis became rulers, and Brazil, which sheltered him and which he idealized and flattered in one of its last books, perhaps too much, maybe a little because of opportunism or maybe only as recognition for saving his life.
Cinematography is not based on words alone. The prologue and the epilogue are two outstanding pieces of cinema. In the prologue we see Zweig taking part in a banquet given in his honor in Brazil in 1936, in which he speaks in praise of Brazil as a country of the future and exults its multiculturalism and the equality of all citizens of all colors. But all participants at the reception, and even servants, without exception, are white! The epilogue is a masterpiece, shot in a single frame, with multiple planes made with a mirror. After policemen, neighbors, friends understand the tragedy, investigate, say goodbye, someone says a Jewish prayer. Then in the deserted room, enters the maid, a black woman, and she says Pater Nostrum. And she leaves, obscuring the frame. Cut.
A movie of 10/10.

Muzeul de Artă şi Istorie a Iudaismului (mahJ) este situat în Rue du Temple în ceea ce a fost cândva cartierul preponderant evreiesc al Parisului. Este unul dintre acele multe muzee pariziene care deşi nu aparţin categoriei marilor muzee ale lumii precum Louvre sau Musee d’Orsay merită să-i fie dedicate câteva ore pentru a vizita şi descoperi comori istorice şi artistice deosebite. Periodic sunt organizate aici şi expoziţii temporare extrem de interesante, aici am văzut acum câţiva ani o expoziţie dedicată operei lui Marc Chagall şi legăturilor sale cu lumea evreiască, poate cea mai impresionantă expoziţie a artistului pe care am vizitat-o şi o voi vizită vreodată. În această primăvară mahJ găzduieşte o splendidă expoziţie cu tema ‘Golem! Avatarurile unei legende din lut’ – ocazie cu care cred că merită să ne oprim astăzi asupra câtorva aspecte ale legendei şi derivatelor sale (cyborgii şi roboţii) în literatura de ficţiune şi în tehnologiile care au că scop să prelungească viaţă oamenilor şi să le extindă capacităţile.

 

sursa imaginii https://www.mahj.org/en/programme/golem-avatars-of-a-legend-of-clay-48450

sursa imaginii https://www.mahj.org/en/programme/golem-avatars-of-a-legend-of-clay-48450

 

Cuvântul ‘golem’ apare o singură dată în Biblie, în Psalmi. Semnificaţia sa fost preluată şi în ebraica modernă pentru a descrie materia amorfă, primară şi lipsită de viaţă, precum lutul din care a fost plămădit Adam, precum lutul din care, conform legendei, rabinul Juda Loew a creat în secolul al 16-lea, în vremea împăratului Rudolph al II-lea un uriaş dotat cu forţe supranaturale pentru a proteja comunitatea evreiască din ghettoul din Praga împotriva atacurilor antisemite şi a pogromurilor. Uriaşul din Praga nu este prima încercare de a crea un Golem menţionată în tradiţia evreiască. ‘Sefer Yetzira’ (Cartea creaţiei) – una dintre cărţile esenţiale ale misticii evreieşti cunoscută sub numele generic de Kabala – analizează textul Bibliei şi discută ‘tehnologia’ creării vieţii din lut, iar rabinului Eliahu din oraşul polonez Helm îi este atribuită încercarea de a crea un Golem cu câteva decenii înaintea celui din Praga. Destinul comun al tuturor acestor încercări pare însă a fi eşecul. Asta se datorează poate faptului că a crea viaţă din lut, precum a făcut-o Creatorul atunci când l-a plămădit pe Adam este o îndrăzneala care se cere pedepsită? Sau poate că apar încă de atunci primele semne de întrebare în legătură cu aspectele etice ale dezvoltării unei tehnologii care riscă în final să fie scăpată de sub control şi să aibă efecte dincolo de intenţiile celor care au conceput-o?

 

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Golem#/media/File:Golem_1920_Poster.jpg

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Golem#/media/File:Golem_1920_Poster.jpg

 

Cultura populară a preluat şi prelucrat legenda. Elemente din mitul Golemului combinate cu tradiţia gotică a poveştilor de groază stau la baza romanului ‘Frankenstein’ de Mary Shelley publicat în 1818 şi a întregii industrii derivate din această carte. Aproape un secol mai târziu, în 1914, scriitorul austriac Gustav Meyrink a publicat romanul său ‘Golemul’ ecranizat de mai multe ori, prima versiune fiind cea din 1915 regizată de Paul Wegener, care avea să reia personajul încă în două filme din care cel mai cunoscut şi singurul care a supravieţuit timpului este cel realizat în 1920. Este remarcabilă şi uitată în mod inexplicabil chiar şi la noi, contribuţia românească. Prima opera muzicală având că tema Golemul a fost compusă de Nicolae Bretan în 1923 şi pusă în scenă la Cluj în 1924. Golemul şi creatorul sau apar ca personaje principale sau secundare în filme, seriale de televiziune (‘X-Files’), cărţi de comics sau opere literare ale unor autori că Isaac Bashevis-Singer, Arthur C. Clarke, Elie Wiesel sau Michael Chabon.

 

sursa imaginii https://www.pinterest.com/explore/tin-man/

sursa imaginii https://www.pinterest.com/explore/tin-man/

 

O altă varianta derivată a legendei şi creaţiilor care au fost inspirate din ea (deşi nu exclusiv) este cea a cyborgilor. Etimologia cuvântului importat din engleză (cyb-org) implică o combinaţie hibridă între elemente cibernetice şi organisme vii, între materia prima moartă (‘golem’) şi cea vie. O primă apariţie în literatură preluată şi ea mai târziu de cinematografie este cea a Omului de Tinichea din ‘Minunatul Vrăjitor din Oz’, cartea scrisă de Frank L. Braun şi publicată în 1900. Dacă aspectul său este cel al unui robot primitiv, caracterul sau este complet omenesc, făcându-l unul dintre personajele cele mai simpatice ale cărţii şi a genului. Imaginea care mie mi-a rămas în memorie şi probabil multor altor iubitori de film şi copii de toate vârstele este cea impersonata de actorul american Jack Haley din miunatul film ‘Vrăjitorul din Oz’ realizat în 1939 de Victor Fleming şi George Cukor, cu Judy Garland în rolul lui Dorothy.

 

sursa imaginii https://www.pinterest.com/dcweber6/world-war-i/

sursa imaginii https://www.pinterest.com/dcweber6/world-war-i/

 

Primul cyborg modern, din categoria celor care întăresc şi extind capabilităţile umane dincolo de limitele naturalului este imaginat în timpul primului război mondial şi apare sub numele de Soldatul 241 într-o piesă de teatru într-un act ‘Sânge şi Oţel’ publicată în revista The Strand Magazine. Autorii piesei sunt Robert H. Davis şi Perley Poore Sheehan. Sunt nume destul de anonime astăzi, cel din urmă este ceva mai cunoscut, succesul său cel mai mare avea să-l înregistreze ca autor al scenariului ecranizării ‘Cocoşatului de la Notre Dame’ din anul 1923 regizată de Wallace Worseley. Este o combinaţie curioasă între o lucrare de propagandă şi protest anti-război. Anglia se afla în plin război mondial, în vara lui 1914 fusese instituită o cenzură destul de strictă şi promulgată legea numită ‘The Defence of the Realm Acts’ (DORA) care interzicea publicarea în tiraj de masă a oricărei lucrări care ar fi putut dăuna moralului naţiunii în război, şi dădea guvernului puterea de a controla presa şi literatură tipărită. Soldatul 241 aşa cum apare din ilustraţia din ‘Strand Magazine’ semnată de Steven Spurrier era ’50% uman, 50% maşină’ cu capacităţi fizice întărite. Creatorul său numit Omul de Ştiinţă îl construise din rămăşiţe ale corpului unui mutilat de război combinate cu elemente artificiale – membre mecanice, ochi telescopici, dinţi de aur care puteau muşca sârmă ghimbata a tranşeelor. Viziunea ‘savantului’ ne pare în perspectivă ca apocaliptică într-o ţară care trebuie să fi fost bântuită de mii de răniţi de război, invalizi fizici şi mutilaţi psihic. Corpurile neputincioase ale acestora descrise în fraze că ‘epave sângerânde’ sau ‘bucăţi de soldat’ sunt recondiţionate pentru a fi aduse în starea nu numai de a se întoarce să lupte pe front dar şi de a depăşi capacităţile umane devenind maşini de ucis duşmanii. Astăzi este greu de priceput cum de a trecut această piesă filtrul cenzurii, căci în perspectivă mesajul anti-războinic pare evident.

 

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Borg_(Star_Trek)#/media/File:Picard_as_Locutus.jpg

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Borg_(Star_Trek)#/media/File:Picard_as_Locutus.jpg

 

Tema conflictului între etică şi tehnologie în crearea fiinţelor care perfecţionează trăsăturile umane apăruse deja în romanul lui H.G. Wells ‘Insula doctorului Moreau’ publicat în 1896, în care erau descrise noi rase umane şi animale create prin intervenţii chirurgicale şi încrucişări de specii. Aveau să urmeze nenumărate cărţi de ficţiune (ale lui C.S. Lewis de exemplu) sau filme (‘Robocop’, ‘Terminator’, ‘Blade Running’, ‘Mad Max’, Star Trek’, până la recentul ‘Ghost în the Shell’ despre care am scris aici acum câteva săptămâni) care într-o variantă sau alta exprimă sentimentele de nelinişte şi de nesiguranţă pe care le simţim confruntaţi cu ideea combinării corpului omenesc cu componente artificiale şi cu pericolele potenţiale ale tehnologiilor care manevrează fiinţa umană în absenţa unor criterii etice clare ale limitelor acţiunilor oamenilor de ştiinţă. Nu cred că aceste nelinişti vor fi calmate prea curând. Savanţi sau experţi cunoscuţi precum Stephen Hawking, Elon Musk, sau Stuart Armstrong avertizează că hibrizii şi roboţii pot deveni în scurtă vreme un pericol real, poate cel mai mare, pentru specia umană. Pe de altă parte cercetările ştiinţifice şi dezvoltările tehnologice în robotică, cibernetică şi genetică continuă în ritm accelerat, şi ele acoperă toate domeniile, de la cele casnice şi medicale până la cele militare sau de securitate. De la primul război încoace tendinţa de a folosi în teatrele de războaie cele mai recente descoperiri ştiinţifice şi avansuri tehnologice a devenit doar mai evidentă. Cele două categorii de cyborgi – cei recuperativi şi cei care amplifică capacităţile omeneşti – devin în timpul nostru şi sub ochii noştri realitate, ieşind din categoriile stricte ale ficţiunii şi divertismentului popular. Ca şi în alte domenii ale ştiinţei şi tehnologiilor avansate pe care le abordăm în fiecare săptămână aici, în rubrica CHANGE.WORLD, progresul tehnologic pare ireversibil. Rămâne să vedem dacă omenirea îl va putea şi controla din punct de vedere etic şi canaliza spre binele tuturor.

 

 

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )