În scrierea articolelor pentru rubrica CHANGE.WORLD şi a multor altor documente folosesc editorul Microsoft Word. Este puţin artificial dat find că de mulţi ani calculatoarele mele personale sunt MacBook ale firmei Apple, dar m-am obişnuit cu acest editor din perioadele în care compania la care lucram era ‘standardizată’ cu folosirea pachetului de programe Office ale lui Microsoft, din ecosistemul sistemelor lor de operare. Obişnuinţa fiind a două natură şi deoarece doream să transfer în mod transparent documente de pe un sistem pe altul, am folosit şi continui să folosesc un program care practic emulează funcţiile şi comportamentul programelor lui Microsoft chiar dacă sunt rulate pe calculatoare Apple. Despre Microsoft m-aţi citit criticând sau bodogănind de-a lungul timpului, dar ceea ce această companie a dobândit în sfertul de secol de când domină piaţa programelor personale este previzibilitatea funcţionării dublată de familiaritatea utilizatorului cu interfeţele grafice şi funcţiile ‘mouse’-ului. Nu sunt programele cele mai eficiente, nu sunt în cele mai multe cazuri nici măcar inventate de către Microsoft, dar sunt destul de bune şi au câştigat în timp şi stabilitate. Putem găsi familia Office astăzi pe calculatoarele care rulează sisteme Windows desigur, dar şi pe calculatoare Apple, pe tablete, sau pe telefoane inteligente. Secretul versabilitatii şi al portabilităţii constă într-un concept pe care aş dori să-l detaliem puţin în cele ce urmează – compatibilitatea.

Să începem însă cu două definiţii – ‘backward compatibility’ (compatibilitate în urmă sau înapoi) şi ‘forward compatibility’ (compatibilitate în viitor sau înainte).

‘Backward compatibility’ este proprietatea unui sistem, a unei tehnologii, sau a unui produs care permite interoperabilitatea cu o versiune mai veche a sistemului, produsului sau tehnologiei (numită uneori ‘legacy’ – moştenire) sau care permite acceptarea şi prelucrarea informaţiei primite de la un astfel de sistem, produs sau tehnologie.

‘Forward compatibility’ este proprietatea unui sistem, a unei tehnologii sau a unui produs care permite acceptarea şi prelucrarea informaţiei primite de la versiuni viitoare ale sistemului, produsului sau tehnologiei.

 

sursa imaginii https://msdn.microsoft.com/en-us/library/ff649901.aspx

sursa imaginii https://msdn.microsoft.com/en-us/library/ff649901.aspx

 

Majoritatea dintre noi suntem consumatori de produse sau de servicii. Din perspectiva noastră ‘backwards compatibility’ înseamnă că produsul pe care îl avem în mâna sau în casă trebuie să continue să funcţioneze în condiţiile în care furnizorul de servicii a trecut la versiuni mai avansate ale sistemului. Asta se întâmplă în mod curent cu telefoanele mobile, sau cu cutia de adaptor pe care companiile de televiziune şi Internet prin cablu o montează în casele utilizatorilor. ‘Forwards compatibility’ înseamnă că dacă am cumpărat o varianta mai avansată a unui produs, serviciile existente să continue în mod transparent în aceeaşi parametri funcţionali şi de performanţă sau (de dorit) în condiţii mai bune.

 

sursa imaginii https://www.wired.com/2017/04/youre-somehow-still-windows-vista-upgrade-right-now/

sursa imaginii https://www.wired.com/2017/04/youre-somehow-still-windows-vista-upgrade-right-now/

 

Ce precauţii trebuie să avem în vedere? Primul lucru pe care ar trebui să-l ştim este că nici o formă de compatibilitate nu este garantată la infinit. Asta stă scris cam în oricare dintre acele contracte pe care aproape niciodată nu le citim, dar pe care le acceptăm când cumpărăm un produs sau servici, sau când descărcăm şi instalăm un program de software nou sau o versiune nouă a unui program existent. Măcar la câteva luni, dar în orice caz la un an sau maximum doi ani, este foarte recomandat să actualizaţi orice program folosiţi atunci când produsele sunt software sau se bazează pe software. Altfel puteţi ajunge în situaţia nu prea plăcută să fiţi anunţaţi că productorul sau furnizorul de servicii nu mai garantează nici funcţionalitatea şi nici securitatea produsului. Spre exemplu iată anunţul recent al companiei Microsoft (vorbim mult despre ei astăzi) care anunţau că încetează asistenţă tehnică pentru sistemul de operare Vista. De la 11 aprilie 2017 nu vor mai fi versiuni noi, completări pentru securitate sau corectări ale unor probleme reclamate de utilizatori. Serviciile tehnice ale lui Microsoft nu vor mai răspunde solicitărilor legate de VISTA nici măcar cât răspândeau până acum. Produsul acesta, lansat cu un deceniu în urmă pentru a înlocui foarte populara şi reuşita platformă XP a avut destul de multe probleme în exploatare, şi utilizatorii nu l-au îmbrăţişat niciodată complet. Acum nu mai este asigurată compatibilitatea şi noile programe nu mai sunt obligate să interacţioneze cu vechile variante. Multe o vor face poate pentru a nu pierde piaţă, dar nimeni nu garantează nimic, şi că utilizatori, dacă vreţi să continuaţi să folosiţi VISTA, o faceţi pe propria rapundere. Eu nu o mai folosesc de mult.

 

sursa imaginii https://www.wired.com/2017/04/nintendo-discontinuing-nes-classic-mistake/

sursa imaginii https://www.wired.com/2017/04/nintendo-discontinuing-nes-classic-mistake/

 

Când compatibilitatea (în special cea înapoi) nu este respectată se spune că ea este ‘stricată’ – în engleză expresia este ‘to break backwards compatibility’. Câteodată producătorii iau hotărâri în acest sens, dar cam întotdeauna astfel de hotărâri îi lasă cel puţin pe unii dintre utilizatori nemulţumiţi. Iată încă un exemplu din ştirile ultimilor săptămâni. Nintendo este o companie japoneză care produce în special produse electronice de consum şi a devenit celebra internaţional şi lider al pieţii de jocuri electronice. Puţini înafara Japoniei ştiu că este vorba despre o companie cu mai bine de un secol de existenţa, fondată în 1889. A fi devreme şi a avea succes înseamnă că există şi mulţi utilizatori care joacă de decenii jocuri Nintendo, şi care se confruntă cu probleme legate de compatibilitatea cu platformele mai noi ale companiei. Pentru aceştia Nintendo crease NES Classic Edition – o microconsola încărcată cu 30 de jocuri clasice ale companiei, care permitea nostalgicilor să joace jocuri vechi sau variante vechi ale unor jocuri clasice precum Mario sau Zelda. Până în ianuarie Nintendo vânduse peste un milion şi jumătate de asemenea console, aşa încât decizia lor de a opri producţia şi mai târziu suportul i-a luat prin surprindere pe mulţi utilizatori. Cred că ghicesc însă care au fost motivele. Expertii in marketing de la Nintendo s-au temut că îşi vor ‘canibaliza’ produsele noi (care includ şi variante modernizate ale unora dintre jocurile clasice) poziţionându-se într-o nişă de ‘nostalgici’ care poate că este ne-neglijabilă că cifre de vânzări, dar nu garantează dezvoltarea de piaţă şi creşterea în volume în condiţiile concurenţei acerbe a jocurilor pe reţea, inexistente acum 30-40 de ani, când Nintendo crea şi domină piaţa de jocuri electronice. Anunţul lor a creat însă nemulţumirea utilizatorilor şi mai ales a celor peste un milion şi jumătate de cumpărători ai consolei NES Classic Edition, care nu au fost informaţi la cumpărare că puneau banii pe un produs pe care compania avea curând să-l declare ca fiind ‘nu de termen lung’.

Probabil că una dintre întrebările pe care vi le puneţi este legată de compatiilitatea înainte (‘forward compatibility’). Cum putem ghici ce se va întâmpla şi ce se va proiecta în viitor? Răspunsul este că nu putem. Şi atunci? Cum proiectăm produse compatibile înainte? Soluţia constă în standardizare. Cel puţin o parte din funcţiile de baza ale infrastructurii pot fi standardizate – canalele de comunicare, interfertele grafice. Până la un punct această asigura conectarea aplicaţiilor şi versiunilor viitoare care sunt conforme standardelor – dar asta cere şi celor care scriu aceste reguli de interoperabilitate să fie flexibili şi deschişi la scalabilitatea viitoare. A două metodă folosită de marii vendori este crearea de ‘truse’ (‘kits’) pentru dezvoltarea de programe şi aplicaţii viitoare. Compatibilitatea înainte nu este garantată, dar şansele că ea să se întâmple cresc considerabil.

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )