Archive for April, 2017

În scrierea articolelor pentru rubrica CHANGE.WORLD şi a multor altor documente folosesc editorul Microsoft Word. Este puţin artificial dat find că de mulţi ani calculatoarele mele personale sunt MacBook ale firmei Apple, dar m-am obişnuit cu acest editor din perioadele în care compania la care lucram era ‘standardizată’ cu folosirea pachetului de programe Office ale lui Microsoft, din ecosistemul sistemelor lor de operare. Obişnuinţa fiind a două natură şi deoarece doream să transfer în mod transparent documente de pe un sistem pe altul, am folosit şi continui să folosesc un program care practic emulează funcţiile şi comportamentul programelor lui Microsoft chiar dacă sunt rulate pe calculatoare Apple. Despre Microsoft m-aţi citit criticând sau bodogănind de-a lungul timpului, dar ceea ce această companie a dobândit în sfertul de secol de când domină piaţa programelor personale este previzibilitatea funcţionării dublată de familiaritatea utilizatorului cu interfeţele grafice şi funcţiile ‘mouse’-ului. Nu sunt programele cele mai eficiente, nu sunt în cele mai multe cazuri nici măcar inventate de către Microsoft, dar sunt destul de bune şi au câştigat în timp şi stabilitate. Putem găsi familia Office astăzi pe calculatoarele care rulează sisteme Windows desigur, dar şi pe calculatoare Apple, pe tablete, sau pe telefoane inteligente. Secretul versabilitatii şi al portabilităţii constă într-un concept pe care aş dori să-l detaliem puţin în cele ce urmează – compatibilitatea.

Să începem însă cu două definiţii – ‘backward compatibility’ (compatibilitate în urmă sau înapoi) şi ‘forward compatibility’ (compatibilitate în viitor sau înainte).

‘Backward compatibility’ este proprietatea unui sistem, a unei tehnologii, sau a unui produs care permite interoperabilitatea cu o versiune mai veche a sistemului, produsului sau tehnologiei (numită uneori ‘legacy’ – moştenire) sau care permite acceptarea şi prelucrarea informaţiei primite de la un astfel de sistem, produs sau tehnologie.

‘Forward compatibility’ este proprietatea unui sistem, a unei tehnologii sau a unui produs care permite acceptarea şi prelucrarea informaţiei primite de la versiuni viitoare ale sistemului, produsului sau tehnologiei.

 

sursa imaginii https://msdn.microsoft.com/en-us/library/ff649901.aspx

sursa imaginii https://msdn.microsoft.com/en-us/library/ff649901.aspx

 

Majoritatea dintre noi suntem consumatori de produse sau de servicii. Din perspectiva noastră ‘backwards compatibility’ înseamnă că produsul pe care îl avem în mâna sau în casă trebuie să continue să funcţioneze în condiţiile în care furnizorul de servicii a trecut la versiuni mai avansate ale sistemului. Asta se întâmplă în mod curent cu telefoanele mobile, sau cu cutia de adaptor pe care companiile de televiziune şi Internet prin cablu o montează în casele utilizatorilor. ‘Forwards compatibility’ înseamnă că dacă am cumpărat o varianta mai avansată a unui produs, serviciile existente să continue în mod transparent în aceeaşi parametri funcţionali şi de performanţă sau (de dorit) în condiţii mai bune.

 

sursa imaginii https://www.wired.com/2017/04/youre-somehow-still-windows-vista-upgrade-right-now/

sursa imaginii https://www.wired.com/2017/04/youre-somehow-still-windows-vista-upgrade-right-now/

 

Ce precauţii trebuie să avem în vedere? Primul lucru pe care ar trebui să-l ştim este că nici o formă de compatibilitate nu este garantată la infinit. Asta stă scris cam în oricare dintre acele contracte pe care aproape niciodată nu le citim, dar pe care le acceptăm când cumpărăm un produs sau servici, sau când descărcăm şi instalăm un program de software nou sau o versiune nouă a unui program existent. Măcar la câteva luni, dar în orice caz la un an sau maximum doi ani, este foarte recomandat să actualizaţi orice program folosiţi atunci când produsele sunt software sau se bazează pe software. Altfel puteţi ajunge în situaţia nu prea plăcută să fiţi anunţaţi că productorul sau furnizorul de servicii nu mai garantează nici funcţionalitatea şi nici securitatea produsului. Spre exemplu iată anunţul recent al companiei Microsoft (vorbim mult despre ei astăzi) care anunţau că încetează asistenţă tehnică pentru sistemul de operare Vista. De la 11 aprilie 2017 nu vor mai fi versiuni noi, completări pentru securitate sau corectări ale unor probleme reclamate de utilizatori. Serviciile tehnice ale lui Microsoft nu vor mai răspunde solicitărilor legate de VISTA nici măcar cât răspândeau până acum. Produsul acesta, lansat cu un deceniu în urmă pentru a înlocui foarte populara şi reuşita platformă XP a avut destul de multe probleme în exploatare, şi utilizatorii nu l-au îmbrăţişat niciodată complet. Acum nu mai este asigurată compatibilitatea şi noile programe nu mai sunt obligate să interacţioneze cu vechile variante. Multe o vor face poate pentru a nu pierde piaţă, dar nimeni nu garantează nimic, şi că utilizatori, dacă vreţi să continuaţi să folosiţi VISTA, o faceţi pe propria rapundere. Eu nu o mai folosesc de mult.

 

sursa imaginii https://www.wired.com/2017/04/nintendo-discontinuing-nes-classic-mistake/

sursa imaginii https://www.wired.com/2017/04/nintendo-discontinuing-nes-classic-mistake/

 

Când compatibilitatea (în special cea înapoi) nu este respectată se spune că ea este ‘stricată’ – în engleză expresia este ‘to break backwards compatibility’. Câteodată producătorii iau hotărâri în acest sens, dar cam întotdeauna astfel de hotărâri îi lasă cel puţin pe unii dintre utilizatori nemulţumiţi. Iată încă un exemplu din ştirile ultimilor săptămâni. Nintendo este o companie japoneză care produce în special produse electronice de consum şi a devenit celebra internaţional şi lider al pieţii de jocuri electronice. Puţini înafara Japoniei ştiu că este vorba despre o companie cu mai bine de un secol de existenţa, fondată în 1889. A fi devreme şi a avea succes înseamnă că există şi mulţi utilizatori care joacă de decenii jocuri Nintendo, şi care se confruntă cu probleme legate de compatibilitatea cu platformele mai noi ale companiei. Pentru aceştia Nintendo crease NES Classic Edition – o microconsola încărcată cu 30 de jocuri clasice ale companiei, care permitea nostalgicilor să joace jocuri vechi sau variante vechi ale unor jocuri clasice precum Mario sau Zelda. Până în ianuarie Nintendo vânduse peste un milion şi jumătate de asemenea console, aşa încât decizia lor de a opri producţia şi mai târziu suportul i-a luat prin surprindere pe mulţi utilizatori. Cred că ghicesc însă care au fost motivele. Expertii in marketing de la Nintendo s-au temut că îşi vor ‘canibaliza’ produsele noi (care includ şi variante modernizate ale unora dintre jocurile clasice) poziţionându-se într-o nişă de ‘nostalgici’ care poate că este ne-neglijabilă că cifre de vânzări, dar nu garantează dezvoltarea de piaţă şi creşterea în volume în condiţiile concurenţei acerbe a jocurilor pe reţea, inexistente acum 30-40 de ani, când Nintendo crea şi domină piaţa de jocuri electronice. Anunţul lor a creat însă nemulţumirea utilizatorilor şi mai ales a celor peste un milion şi jumătate de cumpărători ai consolei NES Classic Edition, care nu au fost informaţi la cumpărare că puneau banii pe un produs pe care compania avea curând să-l declare ca fiind ‘nu de termen lung’.

Probabil că una dintre întrebările pe care vi le puneţi este legată de compatiilitatea înainte (‘forward compatibility’). Cum putem ghici ce se va întâmpla şi ce se va proiecta în viitor? Răspunsul este că nu putem. Şi atunci? Cum proiectăm produse compatibile înainte? Soluţia constă în standardizare. Cel puţin o parte din funcţiile de baza ale infrastructurii pot fi standardizate – canalele de comunicare, interfertele grafice. Până la un punct această asigura conectarea aplicaţiilor şi versiunilor viitoare care sunt conforme standardelor – dar asta cere şi celor care scriu aceste reguli de interoperabilitate să fie flexibili şi deschişi la scalabilitatea viitoare. A două metodă folosită de marii vendori este crearea de ‘truse’ (‘kits’) pentru dezvoltarea de programe şi aplicaţii viitoare. Compatibilitatea înainte nu este garantată, dar şansele că ea să se întâmple cresc considerabil.

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )

While the Bansky exhibition curated by Steve Lazarides is still open in the city, the local cinematheque screened  the documentary Exit Through the Gift Shop which has the name of the artist as director in its credits. is a mystery as artist and person, and Exit Through the Gift Shop does not aim and will not disperse the secret of his identity. It adds however more light on the origins of the street art genre and develops the documentary genre towards a direction that is both unexpected and rewarding for the viewers, whatever their opinions on this phenomenon may be.

 

source http://www.imdb.com/title/tt1587707/

source http://www.imdb.com/title/tt1587707/

 

The basic rule of street art is that there are no rules. This film tries to follow this. The principal character starts as a video camera addict (and there is a good reason for his addiction) named Thierry Guetta who at some point discovers street art and starts filming the fringe individuals who make street art during their night escapades. He gets to know some of the most famous ones, including the secretive Bristol-based . At some point he becomes more and more involved with his subjects, he abandons his bourgeois commercial profession, and street art becomes a way of life. Crossing the border between documenting street art and becoming a street artist comes next, and by the end of the film we see Thierry Guetta having become Mr. Brainwash, a successful artist cashing well on his products, while Bansky has become the maker of the film about him.

 

(video source ENTRTNMNT)

 

The very surprising turnaround makes out of the film a strange hybrid, a documentary where the lines between authors and subjects are blown up, with characters that claim to be real but defy common logic and would risk to be considered ‘non-credible’ in a fiction film. There is also a rather deep subtext and question marks about art and its value, about where street art belongs, about fighting commercial art and becoming successful and rich by selling counter-art. It’s difficult to put it in a box, but this is the case with street art in general. More than anything however, I found this film fun to watch.

 

We enjoyed a charming concert on Friday afternoon with the Israeli Philharmonic Orchestra. The program included classical ‘hits’ by Bizet, Ravel, and Respighi and one piece for Chinese Pipa (traditional Chinese lute).

 

IMG_0127

 

The solist was the Chinese master and teacher in Pipa Zhang Hongyan and the conductor was Yaron Gottfried.

‘Zhang Hongyan graduated from the Central Conservatory (classes of Professors Zhang Shi Tsung, Sun Wei Tsi and Lin Shicheng) and attained her Master’s degree. Zhang Hongyan is one of the finest pipa performers and teachers. Her rich repertoire includes works by many composers. Zhang Hongyan frequently performs at the world’s most prestigious concert halls, among them Carnegie Hall and the Lincoln Center (New York), the Berliner Philharmoniker, the Goldener Saal of Vienna’s Musikverein and the Kennedy Center (Washington). On numerous occasions she has given lectures at the Universities of Columbia, Hong Kong City, Wales and Harvard, the National Grand Theatre of China, the University of Beijing and the Communication University of China. The list of works she has published includes scientific research and articles, literary prose, academic aids, CDs and DVDs. The American Library of Congress and the American Folklife Center house her special anthology disc of the Chinese musical masterpiece Ambush on All Sides.’

source https://www.mariinsky.ru/en/company/orchestra/harps/zhang_hongyan/

 

IMG_0132

 

Yaron Gottfried is one of the most prominent musicians of his generation in Israel, a multidisciplinary artist who bridges classical,contemporary and jazz music. Gottfried held the position of Music Director and Principal Conductor of the Netanya Kibbutz Orchestra for 11 years between 2002-2013 with great success, presenting fresh innovative programs, packed halls, rave reviews and over 120 concerts in a season.

He graduated his studies at the Rubin Academy of Music in Jerusalem under Maestro Mendi Rodan. Gottfried’s conducting repertoire spans from the renaissance period to contemporary music. Gottfried is a frequent guest at Israel Philharmonic Orchestra, In October 2016 He was invited to substitute for Maestro Zubin Mehta and conduct all eleven season opening concerts with major artists such as Yefim Bronfman, Khatia Buniatishvili , Prague philharmonic choir among others. In January 2015 he led the IPO replacing Maestro Valery Gergiev at short
notice with an Israeli premier of Shostakovich 4th Symphony; the concert received rave reviews from the critics.

Source http://yarongottfried.com/biography/

 

 

(video source https://www.youtube.com/watch?v=I4iSXOwrbzU)

 

This is how the Chinese Pipa sounds in the hands of Zhang HongYan. She is playing here with the China Philharmonic Orchestra in Beijing. Yaron Gottfried is conducting, the recording is from 2011.

 

(video source https://www.youtube.com/watch?v=bo6_Eh_tO24)

 

Yaron Gottfried in China again – this time at the piano playing jazz. This is the world premiere of his version of “Pictures at an exhibition – Remake” for Jazz trio and Ensemble after Mussorsgky, performed at the Forbidden City Concert Hall in Beijing

 

I was quite curious to see Manchester by the Sea which was considered one of the best movies of the year and received two Academy Awards. Overall I was quite disappointed (relative to the expectations and the fuzz) and I believe that the success of this film is due merely to the dry season that was 2016 for the American film industry, with a selection missing movies that were both ambitions and well made, and with criteria for promotion and selection as nominees dominated by non-cinematographic arguments.

 

source http://www.imdb.com/title/tt4034228/

source http://www.imdb.com/title/tt4034228/

 

There are certainly many reasons for the film to be interesting. The script is well written (director has authored several smart scripts beyond the ones of his own movies) and builds carefully the characters while gradually dissipating the fog around their past and the reasons they behave as they do with a mix of the progressing story and flash-back scenes interleaved in a clever manner. The atmosphere of the small town by the sea not far from Boston is well described, the characters that populate it are credible, and the cinematography is so poignant that it makes us feel the cold, the wind, the proximity of the sea. All these cannot however hide the thin content of the story – a mix of a tutoring story of a teenage boy orphaned by his father and of guilt caused by the responsibility of a terrible tragedy in the past of the uncle assuming the parenting. One way or another all characters in the story are marked bu grief – how they cope with it and what are the consequences of the disappearance and absence of the dear ones differs. The problem is that the story is thinner than the materials it is built from, and the characters are less interesting from the moment we understand their stories. I happened to see this film three days after 20th Century Women which was also bringing to screen a piece of life including the story of coming of age of a teen boy. What a difference between the characters in the two movies, between the rich and interesting universe of ‘ film and the dry and empty world of the world described by  !

 

(video source Movieclips Trailers)

 

What about acting? A lot was written and said about ‘s performance which earned him the Best Performance by an Actor in a Leading Role Academy Award. I appreciate his acting of a man who hardly survives the grief, but there is nothing unexpected or interesting in the character. He is under shock, he has accesses of violence, he tries to do best to help his nephew, but is and will be forever marked by the tragedy of his life. All these are obvious. Are these worth an Academy Award? I doubt. Young provides actually a good counterpoint with some unexpected but well placed humor for a teenager who sometimes acts as the adult in the difficult relationship with his uncle. The rest of the cast does well, with being wasted talent in a film that is not bad, but is certainly overrated and in many moments simply boring.

Îmi place sezonul cinematografic de primăvară, în special cel american. Mă refer în mod special la piaţă cinematografică americană, deoarece această este influenţată foarte vizibil de Premiile Oscar, care în ultimii ani sunt decernate la sfârşitul lunii februarie. Din această cauză, multe dintre filmele lansate în lunile premergătoare festivităţilor de la Dolby Theater din Hollywood (şi perioada se extinde până la şase luni!) ochesc premiile, îşi modelează temele, jocurile actoriceşti, viziunile regizorale, chiar şi atitudinile politice după gusturile membrilor Academiei. După sfârşitul lui februarie apar filmele mai eliberate de aceste constrângeri, cele pe care producătorii îşi iau riscul să le lanseze într-o perioadă în care ştiu că pot fi ‘uitate’ de cei care vor propune listele de candidaţi la râvnitele statuete. Trei dintre filmele văzute de mine în ultimele săptămâni (sau poate doar două dintre ele, primul fiind ceva mai ‘convenţional’) aparţin acestei categorii de filme care nu ţintesc şi nu aspiră la vreun Premiu Oscar. În schimb ele sunt toate legate de temele ştiinţifice şi implicaţiile lor pentru viaţa noastră de azi şi pentru viitorul nostru care sunt subiectele principale ale rubricii CHANGE.WORLD.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4846340/

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4846340

 

Foarte puţine filme s-au ocupat până în prezent de începuturile programului spaţial american, şi mă întreb de ce. Avem de-a face cu o adevărată saga americană aşa cum îi place Hollywood-ului, care a avut loc la un moment istoric despre care încă ne amintim mulţi dintre noi. Este o poveste cu eroi celebri şi anonimi, o poveste care începe cu disperarea şi teama provocate de sovieticii care luaseră avans în cursa pentru spaţiu (cu lansarea satelitului Sputnik şi cu trimiterea primului om în spaţiu) şi se termină în triumf cu aselenizările din programul Apollo. Şi totuşi, Hollywood-ul încă nu s-a prea ocupat de această perioadă şi nu a făcut filme despre această poveste şi oamenii care au făcut-o posibilă. Filmul ‘Hidden Figures’ (‘Cifre – dar şi figuri – ascunse’) umple doar parţial o parte din acest decalaj, ocupându-se de un aspect puţin cunoscut al primelor programe spaţiale, dintr-o perspectivă specifică, cu accent pe un episod neaşteptat şi necunoscut – prejudecăţile rasiale cu care se confruntau şi pe care au trebuit să le depăşească primii contribuitori afro-americani la programul spaţial. El spune povestea (până acum) puţin cunoscută a unor eroi, care nu numai că erau „de culoare“, dar, de asemenea, se întâmpla să fie femei.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4846340/mediaviewer/rm1049245184

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4846340/mediaviewer/rm1049245184

 

„Hidden Figures“ este un film de ficţiune bazat pe cartea documentară ‘ Hidden Figures: The American Dream and the Untold Story of the Black Women Mathematicians Who Helped Win the Space Race ‘, scrisă de Margot Lee Shetterly. Autorii scenariului şi regizorul Theodore Melfi au fost extrem de atenţi la detalii, situaţii şi dialoguri cu scopul ca acestea să fie cât mai aproapiate de ceea ce s-a întâmplat în realitate. Reuşita lor în acest sens a fost confirmată de eroii care au trăit perioada (inclusiv, se pare o scenă care arată foarte a la Hollywood, dar se pare că s-a întâmplat în realitate, cu astronautul John Glenn pe rampa de lansare a primul zbor solicitând calculele de traiectorie care urmează să fie verificate de „fata“ pe care o întâlnise în sala de şedinţe de pregătire). Au fost reconstituite în detalii clădirile, coridoarele, camere de lucru, toaletele (!), locurile de parcare de la sediul NASA din Virginia acelor ani. Ceea ce este şocant astăzi mai ales dintr-o perspectiva ne-americană este măsura în care segregarea şi discriminarea rasială era incă o parte a vieţii şi a sistemului legal cu puţin mai mult de o jumătate de secol în urmă, în ţara care era liderul de blocul democrat în lupta împotriva comunismului, şi care concura cu Uniunea Sovietică pentru a trimite primii oameni în spaţiu.

Tonul „de inspiraţie“ domină filmul, iar privitorul are senzaţia că aproape fiecare cadru, atitudine a personajelor sau dialog este în conformitate cu concluzia pe care filmul îşi propune să o transmită. O abordare mai realistă sau mai neutră ar fi făcut în opinia mea ca mesajul să fie mai convingător. Mi-a plăcut în schimb cum au fost construite personajele, faptul că cele trei femei care sunt eroinele filmului au fiecare propria ei personalitate, talentele şi căile proprii de confruntare şi depăşire a prejudecăţilor. Cele trei actriţe – merită să le menţionez numele – sunt Taraji P. Henson, Octavia Spencer şi Janelle Monáe şi sper să le văd în mai multe filme (bune) în viitor. Actori cunoscuţi cum sunt Kevin Costner şi Kirsten Dunst apar în roluri secundare şi fac o treaba bună. ‘Hidden Figures’ este un film solid şi în unele locuri emoţionant, dar nu se poate desprinde de convenţiile de gen şi stil pe care se pare că autorii înşişi şi le-au impus.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt5442430/

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt5442430/

 

Dacă în ‘Hidden Figures’ totul merge până la urmă bine şi se termină cu bine, nu la fel stau lucrurile în drama spaţială ‘Life’ (în România titlul sub care este difuzat filmul este ‘Semne de viaţă’). Va amintiţi faimoasa lege a lui Murphy? „Orice lucru care poate merge prost, va merge prost.“ Aplicarea ei cinematografică în genul filmelor ‘horror’ spaţiale pare a fi filmul regizoruluiorului Daniel Espinosa. Ce se întâmplă dacă cele mai rele presupuneri şi cele mai profunde temeri legate de contactul lung căutat şi aşteptat cu viaţa extraterestră vor deveni realitate? Această pare a fi premiza filmului, subliniată de o execuţie care face reverenţe unor predecesori renumiţi ca ’2001: A Space Odyssey’ a lui Stanley Kubrick şi ‘Alien’ a lui Ridley Scott, dar o face cu o altă dozare a componentelor, adăugând câteva ingrediente proprii care fac filmul interesant şi palpitant.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt5442430/mediaviewer/rm3097821440

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt5442430/mediaviewer/rm3097821440

 

Regulile de ficţiune fantastică sunt bine respectate aici. Acţiunea începe în atmosfera familiară şi confortabilă a unei staţii în spaţiu la întoarcerea din Marte. Expediţia a fost un succes, în bagaj se află şi prima dovadă a vieţii extraterestre. Ştirile sunt primite cu entuziasm pe Pământ. Times Square se umple cu spectatorii entuziaşti ai transmisiilor în direct de pe staţia spaţială internaţională. Reportajele amestecă ştiinţa cu trivia despre introducerea şi eliminarea de alimente din corpul uman, în condiţii de imponderabilitate, iar copiii de şcoală sunt cei care dau un nume familiar („Kevin“) noii formă de viaţă adusă de pe Marte. Se întâmplă însă că această celulă vie foarte inteligentă are puterea de a se transforma în câteva minute de timp pe ecran într-o maşină de ucis, care va începe prin a devora unul după altul pe membrii echipajului a căror misiune de a asigura o protecţie a Pământului şi a vieţii de pe planetă este în pericol. Dintr-o dată consecinţele par mult mai grave.

Pentru un film serios de science-fiction scenariulul are găuri uriaşe şi abundă în gafe ştiinţifice, dar acest lucru devine secundar din cauza dezvoltării bune a personajelor. Destul de neobişnuit în filmele genului, vom ajunge să-i cunoaştem pe cei şase astronauţi, iar atunci când încep să moară decese eroice dar oribile, deja ne pasă de ei. Jocul excelent al actorilor contribuie la reuşita filmului, cu Jake Gyllenhaal excelând în tipologia ‘băiatului-de-care-ne-pasă’ . Decorurile încearcă, de asemenea ceva special, această staţie spaţială are o mulţime de coridoare tubulare care da o senzaţie de labirint claustrofobic, imponderabilitatea este sugerată spectatorilor prin utilizarea poziţiilor în unghi ale aparatului de filmat, şi atmosfera este dominată de o paletă de culori care par negativul sumbru al non-culorilor reci din filmul lui Kubrick. Nu voi spune mai multe despre cum se termină filmul decât că acesta a fost unul dintre cele mai neaşteptate şi tulburătoare finaluri pe care l-am văzut în ultima vreme. Încă un motiv bun să nu pierdeţi acest film, mai ales dacă va plac genurile science-fiction şi de groază.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt1219827

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt1219827

 

Nu am văzut filmul original, un anime / manga japonez cu acelaşi nume, care stă la baza producţiei ‘Ghost în the Shell’ (‘Fantoma din Carcasă’) şi acest lucru poate fi un avantaj sau un dezavantaj. Am citit unele articole care compară cele două filme, şi care de asemenea, se referă la seria de benzi desenate creată ulterior, precum şi la seria de mare succes „Matrix“, care a preluat aparent multe idei de la ea. Mi se pare că mă pot bucura şi aprecia filmul regizorul Rupert Sanders chiar mai bine fără această comparaţie, deşi poate îmi lipsesc unele dintre nuanţele sau diferitele direcţii din lucrarea originală.

Ceea ce poate s-a schimbat în cele două decenii de când lucrările japoneze originale au fost create este faptul că o mare parte din tehnologia care este descrisă în film a devenit realitate, iar pentru restul, fezabilitatea este un fapt confirmat. Organele artificiale sunt acum tot mai pe larg folosite în înlocuirea ţesuturilor afectate de boli sau accidente. Ştim mai multe despre modul în care funcţionează creierului, modul în care informaţiile circulă între creier şi corp, precum şi modul în care acţiunile mecanice ale corpului uman sau ale protezelor artificiale sunt controlate. Transplanturile de creier nu a fost încă executate pe oameni, dar sunt considerate realizabile, şi la fel, în viitor, implantarea creerului într-un organism complet artificial. Ca şi în film, mulţi dintre oamenii sunt sau vor deveni hibrizi cu un procent mai mare sau şi mai mare de piese de schimb înlocuite.


sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt1219827/mediaviewer/rm1181746688

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt1219827/mediaviewer/rm1181746688

 

Filmul se ocupă de un viitor în care primul implant cerebral este făcut într-un corp artificial. Acest lucru face din eroina principală (Scarlett Johansson), un fel de super-erou, o armă vie pentru a lupta împotriva teroriştilor. Doar că fosta ei identitate („fantomă“) apare în ‘flash’-uri din ce în ce mai dese şi mai consistente, şi în timp ce ea îşi recapătă treptat identitatea umană, realitatea din jurul ei devine mai puţin conectată la adevăr. Ceea ce urmează este o combinaţie de film de acţiune (sau chiar de acţiune cu super-eroi) şi genul de science-fiction inteligent, care are loc într-o lume în care oamenii coexistă cu hibrizi, sau poate mai bine spus aproape orice om a devenit, de asemenea, un hibrid. Este un film care reuşeşte atât să distreze cât şi să pună întrebări dificile despre evoluţia viitoare a omenirii şi relaţiile cu maşinile gânditoare create de oameni. Ca şi explorarea spaţială, acestea sunt teme pe care le abordăm şi le discutăm des în rubrica CHANGE.WORLD.

 

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )

The most unusual and violent scene in director 20th Century Women is the opening scene. A car suddenly bursts in flames in the parking of a supermarket. The year is 1979. Is this a violent act (not unusual for a period when racial and political clashes often turned so) or some mafia coup? It turns that it’s just an old car overheating. That’s the most extreme scene, the rest, even some fist-fight between teenagers, is just life. Real life, brought to screen with talent and emotion in one of the best films I have seen lately.

 

http://www.imdb.com/title/tt4385888

http://www.imdb.com/title/tt4385888

 

It could be the story of the coming to age of a 15 years boy with a rather intrusive and dominant single mother. It could be a film about a period of confusion in history, or better said the beginning of many consecutive periods of confusion, when values were eroding and the old generation of leaders were having too many doubts to be able to continue to lead. It may be the story of a single mother, born after WWI, raised during the Big Depression, who dreamed to become a fight pilot but WWII ended to early for her to fulfill this dream, who fell in love, gave birth to a child, got divorced, and raises her child as well as she understands, in the friendly and tolerant atmosphere of California ten years after the Flower Power era. It may be the story of three women at three different ages of their lives coping with loneliness and failed relations. It may be all these and more.

 

(video source A24)

 

The characters in 20th Century Women are weird because they are true. They are actually weird as in real life, weird as each one of us is. Fabulous acting helps to make these characters live persons which remain with you as viewer long after the screening ends. as the aging mother gives a performance which reminded me some of ‘s finest. acts literally since she was a toddler, and grows into becoming a formidable actress – this may be the role we shall remember years later of her as a growing and mature teens (but are not teen girls more mature than teen boys as a rule?). is a real revelation, she enters her messy character and makes it true. succeeds to be real, complex, and likeable – with him Hollywood has a new teenager idol, I hope it will not break but rather lunch his career. I do not know where director hid until now, but before I applaud his work I would like to praise script author  who wrote a story that lives on screen, moves the viewers and brings back the time when things started to go wrong but the emotions and kindness of the people prevailed which is always a reason to hope. The only objection I would have is related to the exaggerated use of quotes, this may have tried to convey a feeling of what the characters were reading and were influenced by, this seemed a little precious and verbose – too little shade however for a shining film experience.

 

Looking back in historical perspective 1956 was one of these turning point years in history, when things accelerate, when a lot of related and unrelated events with lasting consequences happen. It was the first such year after WWII, the year of the Khrushchev report that started the de-stalinization process in the Soviet Union, the year of the Hungarian anti-communist revolt in Hungary crushed by the same Soviet Union, the year of the Suez war. While less spectacular things happened in occupied Berlin and Germany, 1956 was a typical year in the middle of the decade that saw Germany recovering from an economic point, while part of its population tried to put the past behind them. Forgetting the past would not work, we know it know, and Germany really recovered only after assuming its past morally and historically, but this was a process that last many years. 1956 was somehow in the middle, and the transition to peace and prosperity was felt and lived differently by different categories of people, by those who were to young to remember, by those who wanted the past forgotten, and by those who could not forget – the survivors of the camps, the former prisoners. Add to all these the occupation and division of Germany and of the city of Berlin (not completed at that time, the Berlin wall was built only in 1961) and the clash of cultures initiated by the beat and rock generation which took specific aspects in Germany. It was a complex landscape, which forms the background for the TV mini-series Ku’damm 56 which was screened on the French version of ARTE TV as ‘Berlin 56′.

 

source http://www.filmstarts.de/kritiken/245202/castcrew.html

source http://www.filmstarts.de/kritiken/245202/castcrew.html

 

The Kurfürstendamm or Ku’damm as Berliners and especially visitors call it, the main commercial street of West Berlin, hosts in the movie the school of dance of Caterina Schöllack () whose husband did not return from the war, leaving her with the task of raising her three daughters. From many respects she is a symbol of the old Germany, doing her best to survive and adapt, to forget the past and build the future of her daughters the way she believes is best – marrying them well as good German wives into rich families, or at least with solid honorable husbands. This seems to work with the two elder daughters, but not with Monika, the younger one () who is different from her sisters from all points of view – a mix of rebel and non-adapted character, with one big passion – dancing. She actually has inherited this skill from her mother, but the tastes are different in a world where jazz and ‘decadent’ rock’n'roll become in Germany as all over the world a symbol of generations clash. The story describes well the evolution of the four women, their relationships, their rebellion and compromises on the social and political background of a country where ruins were not completely cleaned up and wounds of the recent past were still bleeding for many.

 

(video source teenstarlets.info)

 

Quite different, and actually the opposite of the situation in many scripts of the big or TV screens, while the four women profiles are well built and developed, some of the men characters are reduced to stereotypes. When they are not schematic their evolution is problematic – like the character of Joachim Franck and the troubled relationship to Monika, which starts with a rape to become almost a failed love story. It also seemed to me that the East Berlin scenes lacked a more serious perspective of the differences between the two parts of the Germany. There is a lot of dance and music and the differences in style between the different genres occupy an important role in the series, these could be the subject of another film, or maybe of the continuation of the series, as 1956 is also the point in history when Berlin starts recovering its between-wars shining as a multi-cultural center. As the ending shows Monika walking a Ku’dam that looks like a Dorothy from Oz path to new horizons, the continuation of the series may be in preparation. I am looking forward to it.

 

Why is (or was) God silent is a key question for believers. Why was God silent when Christians were prosecuted and died for their religion in the 17th century in Japan? Why was God silent when Jews were prosecuted by the Catholic Inquisition and died for their religion at the very same time? Or when Christians fought and killed each other in the European religious wars in the same century? Or during the Holocaust? Or today when people are prosecuted, fly for their lives and die for their religion in so many parts of the Globe? Is (or was) God silent? Or maybe He did speak and we did not hear Him? Those are the questions asked in Martin Scorsese’s Silence. Are these questions asked in a generic manner, or just limited to his own faith, and to the specific period he deals with? Are the answers the film gives convincing?

source http://www.imdb.com/name/nm0000217/

source http://www.imdb.com/name/nm0000217/

 

The answer may depend on the viewer’s close or remote relation to faith. The story of the two Catholic priests who are traveling in AD 1640 in Japan at one of the most cruel periods of persecution of Christians, their encounter with the different culture and religions, their fight to help the devote local Catholics who were continuing to stick to their belief, their own personal fight with the doubts and the apparent silence of the Divinity, their dilemma the ultimate choice that they need to make between saving lives and their own soul, between martyrdom and apostasy – all these may speak a lot to believers in general and Catholics in particular. From that perspective, this is the story of Via Dolorosa with a different ending. What if as viewer one does not belong to either of these categories? These viewers are left with a film of exquisite cinematographic beauty but with a slow and unconvincing story telling, quite surprising for a master director as  is.

 

(video source KinoCheck International)

 

There is a secondary story here of the relationship between the priest father Rodrigues () and the local fisherman who helps and then betrays the two priests Kichijiro (). It’s an extension of the Jesus – Judah story, a continuation maybe of the relation between the two described in Scorsese’s 1988 The Last Temptation of Christ, and one more work that deals with the story of Judah, part of a trend of ‘rehabilitation’ of the character, at least in films and books. I liked this part, and the acting in general (not to forget who always fills any screen he is on). I liked less the long off-line monologue which becomes quite repetitive at some point, the ‘Deus ex machina’ off-screen voice that shows up at a key moment, and the odd epilogue that does not add too much to the story, is told in a different style and from a different perspective. Maybe it’s just Scorsese’s way of making sure that we place the story he is telling in the historical context? Did he really need this?

One of my friends wrote after reading the original version of my short review: ‘It is an experience more than a movie to watch.’ I agree with her. Seeing Silence is like visiting a church. Christians and non-Christians, believers and non-believers, everybody has a different experience, remarks and appreciates different things.

 

 

The second film we have seen at the Italian film festival was an entertaining comedy starring one of the most popular actors and singers in Italy nowadays. The title Quo vado? may send to serious philosophical and even Biblical connotations, but it’s actually a light-heart comedy about the Italy and Europe of today.

 

source http://www.imdb.com/title/tt5290524/

source http://www.imdb.com/title/tt5290524/

 

It’s probably good not to take this film too seriously, especially using the political correctness filter. The main hero is a mid-class, mid-age, bold type living with his parents and enjoying what seems to be a for-life bureaucratic public servant position in a small place somewhere in Italy. One sunny day the skies fall on his head, as his job is going to be terminated because of an efficiency campaign. He either should resign, pocket some termination bonus and give up the good life, or fight for his job – which means being sent to all extreme places to perform the extreme job an Italian clerk is supposed to perform. The hero is sexist, ethnic prejudices and stereotypes abound, and he undeservedly accommodates any place and gets the smart and beautiful girl at the end (who just happens to have three different kids of three different races without having evener been married. No-PC? Thanks, God! Funny? yes – most of the time. Original? Not really, but who cares as long as we have a good time.

 

(video source Vue Cinemas)

 

Director relies on a script that could be as well the skeleton of a theater comedy or musical show, and on his leading star actor who is apparently popular enough in Italy to assume the risk of lending his name to the hero. A few holy cows are tickled just enough not to cause too many waves and allow for the good spirit of comedy to prevail. It’s easy but not stupid entertainment, and with this state of mind many viewers will enjoy it, I believe.

I usually have little problem accepting genre conventions. Without being a big fan of exorcism or daemon’s hunting films, I believe that I understand the rules of the genre. Something odd (and bad) happens however with The Conjuring. It takes the genre seriously.

 

source http://www.imdb.com/title/tt1457767/

source http://www.imdb.com/title/tt1457767/

 

Director has the original Saw in his directing record, and he was the executive producer of the next six films in the series. He should know something about genre rules. One golden rule is that you either need to abstract the details to give the story a more generic touch (this is what was done with Saw which could be seen as a pure horror exercise, enhanced by the claustrophobic and time bomb effects), or include a touch of humor or some other elements to allow detachment of viewers from the ‘tough’ stuff. The damaging mistake made in my opinion in The Conjuring is that not only that none of these two elements is present, but also that all the story is taken so much in serious up to the claiming that it is inspired by true events and characters. What if you are not a Roman-Catholic, if you do not believe in daemons, if you doubt (as many Internet sources do) that Ed and Lorraine Warren (the couple of demon fighters in the movie) were really anything else than story tellers at best, fraud at worst? This film does not let you room to enjoy, because if you do not accept the convention little makes sense – story, dialogues, characters.

 

(video source Warner Bros. Pictures)

 

There is some good horror cinema in this film, which tried and to some extent succeeded to paint the action in a retro early 70s atmosphere, using film means of that period. However, the weak premises of the story make everything look artificial, and when noises become more strident and bodies start being dragged faster or fly higher, the lack of credibility is so strong, that it the even more ridiculous solution comes as some kind of relief.

Avoid!