In interviul acordat redactiei filme-carti dupa recenzia cartii sale precedente – ‘America de peste pogrom’, Catalin Mihuleac ne spunea raspunzand la intrebarea ‘Care sunt planurile literare pentru viitorul apropiat?‘: ‘Scriu în continuare, fiindcă e modul meu de a respira. Scriu povestiri, în momentul de faţă. Pe două dintre ele le puteţi găsi pe site-ul revistei “Observator Cultural”. Se numesc “Ultima ţigară a lui Fondane” şi “Supravieţuitorul”.’ Iata ca am avut sansa sa citesc si cartea sa urmatoare, culegerea care isi ia titlul de la prima povestire mentionata de autor si aparuta la ‘Observator Cultural’, carte publicata de editura Cartea Romaneasca in 2016.

Cele treisprezece povestiri care acopera cele aproape 200 de pagini ale volumului sunt intr-un fel o continuare a tematicii cartii sale precedente. In interviul pe care il aminteam Catalin Mihuleac marturisea cum ca ne-evreu fusese expus aproape din intamplare, din presa, cu cativa ani inainte, relatarilor despre faptele cumplite petrecute cu sapte decenii in urma chiar in orasul in care traieste, fapte legate de soarta comunitatii evreiesti, o comunitate care a avut nu numai o pondere numerica insemnata dar si o contributie remarcabila in viata economica si culturala a Iasiului, a Moldovei, si a intregii Romanii in secolul care a precedat Holocaustul. Povestirile din volumul ‘Ultima ţigară a lui Fondane‘ sunt toate legate, intr-un fel sau altul, de evrei. Viata si moartea lor, bucuriile si plansul lor, relatiile cu romanii si intre ei, tipologii, stereotipuri, drame si melodrame – toate se regasesc in tonalitati si game diferite in cele treisprezece povestiri care acopera perioada dintre Holocaust si ziua de astazi.

Preferatele mele in acest volum sunt povestirile din prima parte a cartii, si in special cele care se refera la soarta evreilor bucovinieni, deportati in masa de regimul lui Ion Antonescu din caminele, satele si orasele in care ei si stramosii lor traisera de secole, spre stepele inghetate ale Transnistriei, in toamna anului 1941. A fost unul dintre cele mai cumplite episoade ale Holocaustului in Romania, cel care a produs cel mai mare numar de victime omenesti (estimate intre 105 si 120 de mii de evrei morti, alaturi de aproximativ 11 mii de romi, cam jumatate dintre cei deportati), si cel a carui responsabilitate directa apartine autoritatilor romane din acea perioada. Este un episod intunecat al istoriei Romaniei despre care s-a scris extrem de putina literatura in limba romana, daca s-a scris ceva. Din acest punct de vedere, la fel ca si cu romanul ‘America de peste pogrom’, Catalin Mihuleac face literatura de pionierat.

Rezultatul este in unele locuri exceptional.

Povestirea care deschide cartea, ‘Gard in gard, la Dorohoi’ descrie in termeni aproape caragialesti conflictul intre doi vecini, evreul Toni Frost si crestinul Vasile Sandu, care locuiesc gard in gard in Dorohoii interbelici. Frost nu este cel mai simpatic personaj, si Vasile nu este prea iertator din fire, si de la relatii de vecinatate si prietenie pigmentate cu cafea si muraturi se ajunge la conflict pentru cativa centimetri de pamant in traseul gardului despartitor. Urmeaza conflict, injuraturi si procese, pana la momentul in care urgia razboiului si a persecutiilor rasiale se abate asupra celor doi. Injuraturile nu contenesc, dar faptele de umanitate si corectitudine desavarsita (demne de rasplata dreptilor intre popoare) se petrec ca intr-o melodrama. Idilic? Asa as fi zis si eu, dar in istoria familiei mele a existat un episod foarte asemanator. Uneori oamenii se comporta ca eroii din filme si chiar mai bine – ca oameni reali de omenie – in timpurile cele mai grele.

 

http://www.libraronline.ro/carte/ultima-tigara-a-lui-fondane--i45527

http://www.libraronline.ro/carte/ultima-tigara-a-lui-fondane–i45527

 

A doua povestire incepe cu o elegie a soartei animalelor de casa in vremuri de urgie, o tema de altfel prezenta si in cateva dintre povestirile care urmeaza.

‘Toamna anului 1941 n-a fost crunta numai pentru evreii deportati din Bucovina de Nord si Basarabia, ci si pentru animalele lor de companie. In lipsa unor adoptii salvatoare venite din partea prietenilor crestini ai stapanilor, aceste suflete adiacente ale casei au ramas de pripas. Nimeni nu le-a vrut. Or fi fost ele decorative si inteligente, dar in timpuri nemiloase nimeni nu saluta ideea unor noi guri de hranit.

Asa ca pudelii si cockerii au ramas sa-si urle dorul sub cerul liber, pierand si amestecandu-se cu plebea si participand, cu greutatea informatiei lor genetice, la propasirea institutiei cainelui vagabond, care avea sa dainuiasca in Romania decenii la rand. La mica distanta pisicile persane si siameze – campioane ale lenei pe canapele – si-au mieunat orfelinatul de colo colo, trezite in incomoda situatie de a-si procura singure hrana si de a nu mai fi alintate, seara de seara, de mana ocrotitoare a familiei. …

In sfarsit, s-a ajuns si la gara. Vagoanele, manjite pe dinauntru cu baligi uscate, asteptau ca niste vizuini prea stramte pentru a ascunde un vanat atat de masiv ca frica. Printre tipete si impingeri, s-a facut imbarcarea, in timp ce cainii erau impiedicati de izbiturile bocancilor si paturilor de pusca sa urce alaturi de ai lor. Cu fetele botite de durere, copiii intindeau bratele spre bunii lor prieteni care se invarteau pe peron, dar plansul nu-i mai clintea pe parinti. Plansul fiecaruia trebuia dramuit, pentru ca se anuntau timpuri cand fiecare lacrima avea sa conteze. Unul cate unul, vagoanele au fost inchise. …

Cand, cu un icnet de durere, garnitura s-a urnit, un urlet sinistru a facut liniile sa se cutremure  … ‘  (pag. 19-20)

Povestea de supravietuire, de dragoste si de duiosie, include un zoom-in intr-un episod fantastic dar nu lipsit de umor al deportarii, care are o tenta chagalliana, rezonand cu inspirat aleasa coperta a volumului. Pentru ca apoi sa se indeparteze din nou, spre final, intr-un zoom-out, in care perspectiva zborului de pasare (caci eroul principal al povestirii este cioroiul Fred, cel care care prefera o viata intreaga de cioara unei singure zile ca vultur) devine perespectiva istorica. Ironia tragica a titlului si a scrierii este profund evreiasca.

Remarcabila mi s-a parut si ‘Telegrame din Cernauti’  care schiteaza portretele calailor si ale victimelor, ale jefuitilor si profitorilor, intr-o combinatie de caragialism sarcastic (aluzia incepe din titlu) si picarism neasteptat dar care nu pare deloc in afara de context (portretele lui Eli Friedman si ale chelnerului Willy). Catalin Mihuleac nu ezita nici aici sa descrie fara menajamente aspectele abjecte ale persecutiilor, scotand din dulapul istoriei inca un schelet putin discutat si abordat, mentionat mai mult in soapta in povestile de familie din deceniile care au trecut – jefuirea populatiei evreiesti lipsite de drepturi, despoliate de avut, trimise in deportare:

Dintr-o data, Cernautiului i s-a facut lehamite de supranumele considerate – Ierusalimul or Viena de pe Prut – devenind capitala Californiei de pe Prut. Calitatile negustoresti ale crestinilor, umbrite de ale evreilor, au erupt intr-o mandra erectie nationala. Cu cea mai strasnica iuteala, orasul s-a umplut de plescari si cotcari, veniti din toate colturile tarii dupa cele mai oportune ghesefturi.’  (pag. 58)

Persistenta memoriei si a traumei din ‘Balada paduchelui’ sau tragica iubire adolescentina din ‘Povetea celui mai mare privitor la pistruii cerului’  au sanse sa ramana in mod exemplar in amintirea cititorilor. M-a impresionat mai putin povestirea care da titlul volumului, omagiu in stil elegiac a personalitatii lui Benjamin Fondane, care mi s-a parut ca nu reuseste sa sparga piedestalul de legenda si sa ni-l aduca mai aproape pe omul din carne si oase care a suferit si a pierit la Auschwitz, refuzand sa se desparta de sora sa deportata, desi prietenii din Franta (inclusiv Cioran) reusisera sa-i obtina salvarea.

 

sursa imaginii http://www.filit-iasi.ro/participant/mihuleac-catalin/

sursa imaginii http://www.filit-iasi.ro/participant/mihuleac-catalin/

 

Partea a doua a volumului (impartirea imi apartine) paraseste tematica Holocaustului temporal, dar fara sa poata scapa de umbrele istoriei, si avanseaza intamplarile spre contemporaneitate parcurgand si deceniile comunismului. ‘Crimele ceramice ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej’ este povestirea in care componenta evreiasca este minima, aproape mi s-a parut accidentala sau poate adaugata pentru a se incadra in tema comuna a tuturor celorlalte povestiri din carte. Este totusi o povestire foarte buna, si imi pare ca si aici Catalin Mihuleac face munca de pionierat in fictiunea romaneasca, deoarece figura dictatorului roman al primelor doua decenii de comunism a fost foarte putin abordata. Poate ca aceasta schita initiala va fi dezvoltata mai tarziu intr-un roman. ‘Filmul preferat al lui Eichman’ este singura povestire in afara contextului romanesc, o satira a mediocritatii gusturilor unui super-criminal birocrat, pe linia dezvaluirilor Hannei Arendt despre ‘banalitatea raului’. ‘Itic Bulovic plus Smendrik’   si ‘Cu dragoste pesin’ abordeaza tema adaptarii evreilor ramasi in Romania la prezentul comunist si post-comunist si problemele lor identitare – teme nu complet originale, ele fiind prezente in special in cartile scriitorilor israelieni de limba romana. ‘Ucigasul de micsandre’ incearca sa descifreze prin personajul profesorului Radu Preotescu motivatiile continuitatii antisemitismului in Romania, supravietuitor latent si subteran al perioadei comuniste, pentru a izbucni sub forme mai mult sau mai putin fatise dupa 1989.

Ultimele doua povestiri – desi plasate in trecutul foarte recent – inchid cercul, readucand in discutie traumele si personajele trecutului. ‘Supravietuitorul’ surprinde in cateva fraze taioase formalismul si vidul moral al comemorarilor Holocaustului, transformate in forme fara fond, festivitati de fatada care incearca zadarnic si cu ipocrizie sa compenseze niste suferinte care nu pot fi in vreun fel reparate, si prin aceasta evita discutia lucida si necesara despre ceea ce s-a intamplat cu adevarat. Precum in multe alte locuri din lume, oficialitatile vor sa se auda si sa se vada pe ele insele, si mai ales sa fie vazute pentru oportunitatea fotografica a viitoarei campanii electorale, in timp ce glasul supravietuitorilor si marturiile lor, ca sa nu mai vorbim despre persoanele lor fizice, nu mai intereseaza pe nimeni.  Ultima povestire a cartii, ‘Moise + Isus + Mohamed = Love’ prezinta o confruntare dintre trecut si prezent, care readuce la suprafata unul dintre acele episoade tragice ale istoriei, un sacrificiu comunitar, a carui respundere o impart si calaii si victimele. Din nou, scheletele istoriei ies din dulapurile in care au fost ferecate de multe decenii.  Catalin Mihuleac pare cu ultimele sale doua carti sa se fi concentrat in aducerea la lumina a colturilor intunecate ale trecutului nostru comun. Maturizarea sa ca scriitor se petrece sub ochii nostri, ai cititorilor, odata cu redescoperirea adevarurilor ingropate in uitare sau acoperite intentionat de molozul minciunilor si propagandei.