Archive for February, 2017

Jack Reacher: Never Go Back is the kind of movie which I would probably have never seen unless I was on a trans-Atlantic flight, too tired to read but still sleepless, and prisoner of the Lufthansa movie list. I mildly admire  (mainly for past achievements, past meaning from another millennium) and I have no special rejection of action movies provided they make sense and offer something more than gun or fist fights and car races. So I went for this film, the result could have been worse, but also much better.

 

source http://www.imdb.com/title/tt3393786/

source http://www.imdb.com/title/tt3393786/

 

 

Director Edward Zwick took a few ambitious themes in the past, with mixed results. Glory may have been his … moment of glory, but then followed The Last Samurai, Blood Diamond, and Defiance – all very ambitious projects but only partial successes. Here his ambitions are much lower, as Jack Reacher: Never Go Back is the second in a series which tends to be quite repetitive – wild action with corrupt military portrait-ed as the bad guys and one (or even more) ladies in distress to help. An extra element is added here – Reacher may or may not be the father of one of the ladies to be saved and spared any pain at any cost. Not a very original story, to be candid.

 

(video source Movieclips Trailers)

 

What are we left with? A well made violent action movie and a moralistic story that seems even less credible than the amount of fist-beaten bad guys that are badly damaged during the screening time. The talent (and the price paid to enroll it) of Tom Cruise are not well spent here.

In interviul acordat redactiei filme-carti dupa recenzia cartii sale precedente – ‘America de peste pogrom’, Catalin Mihuleac ne spunea raspunzand la intrebarea ‘Care sunt planurile literare pentru viitorul apropiat?‘: ‘Scriu în continuare, fiindcă e modul meu de a respira. Scriu povestiri, în momentul de faţă. Pe două dintre ele le puteţi găsi pe site-ul revistei “Observator Cultural”. Se numesc “Ultima ţigară a lui Fondane” şi “Supravieţuitorul”.’ Iata ca am avut sansa sa citesc si cartea sa urmatoare, culegerea care isi ia titlul de la prima povestire mentionata de autor si aparuta la ‘Observator Cultural’, carte publicata de editura Cartea Romaneasca in 2016.

Cele treisprezece povestiri care acopera cele aproape 200 de pagini ale volumului sunt intr-un fel o continuare a tematicii cartii sale precedente. In interviul pe care il aminteam Catalin Mihuleac marturisea cum ca ne-evreu fusese expus aproape din intamplare, din presa, cu cativa ani inainte, relatarilor despre faptele cumplite petrecute cu sapte decenii in urma chiar in orasul in care traieste, fapte legate de soarta comunitatii evreiesti, o comunitate care a avut nu numai o pondere numerica insemnata dar si o contributie remarcabila in viata economica si culturala a Iasiului, a Moldovei, si a intregii Romanii in secolul care a precedat Holocaustul. Povestirile din volumul ‘Ultima ţigară a lui Fondane‘ sunt toate legate, intr-un fel sau altul, de evrei. Viata si moartea lor, bucuriile si plansul lor, relatiile cu romanii si intre ei, tipologii, stereotipuri, drame si melodrame – toate se regasesc in tonalitati si game diferite in cele treisprezece povestiri care acopera perioada dintre Holocaust si ziua de astazi.

Preferatele mele in acest volum sunt povestirile din prima parte a cartii, si in special cele care se refera la soarta evreilor bucovinieni, deportati in masa de regimul lui Ion Antonescu din caminele, satele si orasele in care ei si stramosii lor traisera de secole, spre stepele inghetate ale Transnistriei, in toamna anului 1941. A fost unul dintre cele mai cumplite episoade ale Holocaustului in Romania, cel care a produs cel mai mare numar de victime omenesti (estimate intre 105 si 120 de mii de evrei morti, alaturi de aproximativ 11 mii de romi, cam jumatate dintre cei deportati), si cel a carui responsabilitate directa apartine autoritatilor romane din acea perioada. Este un episod intunecat al istoriei Romaniei despre care s-a scris extrem de putina literatura in limba romana, daca s-a scris ceva. Din acest punct de vedere, la fel ca si cu romanul ‘America de peste pogrom’, Catalin Mihuleac face literatura de pionierat.

Rezultatul este in unele locuri exceptional.

Povestirea care deschide cartea, ‘Gard in gard, la Dorohoi’ descrie in termeni aproape caragialesti conflictul intre doi vecini, evreul Toni Frost si crestinul Vasile Sandu, care locuiesc gard in gard in Dorohoii interbelici. Frost nu este cel mai simpatic personaj, si Vasile nu este prea iertator din fire, si de la relatii de vecinatate si prietenie pigmentate cu cafea si muraturi se ajunge la conflict pentru cativa centimetri de pamant in traseul gardului despartitor. Urmeaza conflict, injuraturi si procese, pana la momentul in care urgia razboiului si a persecutiilor rasiale se abate asupra celor doi. Injuraturile nu contenesc, dar faptele de umanitate si corectitudine desavarsita (demne de rasplata dreptilor intre popoare) se petrec ca intr-o melodrama. Idilic? Asa as fi zis si eu, dar in istoria familiei mele a existat un episod foarte asemanator. Uneori oamenii se comporta ca eroii din filme si chiar mai bine – ca oameni reali de omenie – in timpurile cele mai grele.

 

http://www.libraronline.ro/carte/ultima-tigara-a-lui-fondane--i45527

http://www.libraronline.ro/carte/ultima-tigara-a-lui-fondane–i45527

 

A doua povestire incepe cu o elegie a soartei animalelor de casa in vremuri de urgie, o tema de altfel prezenta si in cateva dintre povestirile care urmeaza.

‘Toamna anului 1941 n-a fost crunta numai pentru evreii deportati din Bucovina de Nord si Basarabia, ci si pentru animalele lor de companie. In lipsa unor adoptii salvatoare venite din partea prietenilor crestini ai stapanilor, aceste suflete adiacente ale casei au ramas de pripas. Nimeni nu le-a vrut. Or fi fost ele decorative si inteligente, dar in timpuri nemiloase nimeni nu saluta ideea unor noi guri de hranit.

Asa ca pudelii si cockerii au ramas sa-si urle dorul sub cerul liber, pierand si amestecandu-se cu plebea si participand, cu greutatea informatiei lor genetice, la propasirea institutiei cainelui vagabond, care avea sa dainuiasca in Romania decenii la rand. La mica distanta pisicile persane si siameze – campioane ale lenei pe canapele – si-au mieunat orfelinatul de colo colo, trezite in incomoda situatie de a-si procura singure hrana si de a nu mai fi alintate, seara de seara, de mana ocrotitoare a familiei. …

In sfarsit, s-a ajuns si la gara. Vagoanele, manjite pe dinauntru cu baligi uscate, asteptau ca niste vizuini prea stramte pentru a ascunde un vanat atat de masiv ca frica. Printre tipete si impingeri, s-a facut imbarcarea, in timp ce cainii erau impiedicati de izbiturile bocancilor si paturilor de pusca sa urce alaturi de ai lor. Cu fetele botite de durere, copiii intindeau bratele spre bunii lor prieteni care se invarteau pe peron, dar plansul nu-i mai clintea pe parinti. Plansul fiecaruia trebuia dramuit, pentru ca se anuntau timpuri cand fiecare lacrima avea sa conteze. Unul cate unul, vagoanele au fost inchise. …

Cand, cu un icnet de durere, garnitura s-a urnit, un urlet sinistru a facut liniile sa se cutremure  … ‘  (pag. 19-20)

Povestea de supravietuire, de dragoste si de duiosie, include un zoom-in intr-un episod fantastic dar nu lipsit de umor al deportarii, care are o tenta chagalliana, rezonand cu inspirat aleasa coperta a volumului. Pentru ca apoi sa se indeparteze din nou, spre final, intr-un zoom-out, in care perspectiva zborului de pasare (caci eroul principal al povestirii este cioroiul Fred, cel care care prefera o viata intreaga de cioara unei singure zile ca vultur) devine perespectiva istorica. Ironia tragica a titlului si a scrierii este profund evreiasca.

Remarcabila mi s-a parut si ‘Telegrame din Cernauti’  care schiteaza portretele calailor si ale victimelor, ale jefuitilor si profitorilor, intr-o combinatie de caragialism sarcastic (aluzia incepe din titlu) si picarism neasteptat dar care nu pare deloc in afara de context (portretele lui Eli Friedman si ale chelnerului Willy). Catalin Mihuleac nu ezita nici aici sa descrie fara menajamente aspectele abjecte ale persecutiilor, scotand din dulapul istoriei inca un schelet putin discutat si abordat, mentionat mai mult in soapta in povestile de familie din deceniile care au trecut – jefuirea populatiei evreiesti lipsite de drepturi, despoliate de avut, trimise in deportare:

Dintr-o data, Cernautiului i s-a facut lehamite de supranumele considerate – Ierusalimul or Viena de pe Prut – devenind capitala Californiei de pe Prut. Calitatile negustoresti ale crestinilor, umbrite de ale evreilor, au erupt intr-o mandra erectie nationala. Cu cea mai strasnica iuteala, orasul s-a umplut de plescari si cotcari, veniti din toate colturile tarii dupa cele mai oportune ghesefturi.’  (pag. 58)

Persistenta memoriei si a traumei din ‘Balada paduchelui’ sau tragica iubire adolescentina din ‘Povetea celui mai mare privitor la pistruii cerului’  au sanse sa ramana in mod exemplar in amintirea cititorilor. M-a impresionat mai putin povestirea care da titlul volumului, omagiu in stil elegiac a personalitatii lui Benjamin Fondane, care mi s-a parut ca nu reuseste sa sparga piedestalul de legenda si sa ni-l aduca mai aproape pe omul din carne si oase care a suferit si a pierit la Auschwitz, refuzand sa se desparta de sora sa deportata, desi prietenii din Franta (inclusiv Cioran) reusisera sa-i obtina salvarea.

 

sursa imaginii http://www.filit-iasi.ro/participant/mihuleac-catalin/

sursa imaginii http://www.filit-iasi.ro/participant/mihuleac-catalin/

 

Partea a doua a volumului (impartirea imi apartine) paraseste tematica Holocaustului temporal, dar fara sa poata scapa de umbrele istoriei, si avanseaza intamplarile spre contemporaneitate parcurgand si deceniile comunismului. ‘Crimele ceramice ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej’ este povestirea in care componenta evreiasca este minima, aproape mi s-a parut accidentala sau poate adaugata pentru a se incadra in tema comuna a tuturor celorlalte povestiri din carte. Este totusi o povestire foarte buna, si imi pare ca si aici Catalin Mihuleac face munca de pionierat in fictiunea romaneasca, deoarece figura dictatorului roman al primelor doua decenii de comunism a fost foarte putin abordata. Poate ca aceasta schita initiala va fi dezvoltata mai tarziu intr-un roman. ‘Filmul preferat al lui Eichman’ este singura povestire in afara contextului romanesc, o satira a mediocritatii gusturilor unui super-criminal birocrat, pe linia dezvaluirilor Hannei Arendt despre ‘banalitatea raului’. ‘Itic Bulovic plus Smendrik’   si ‘Cu dragoste pesin’ abordeaza tema adaptarii evreilor ramasi in Romania la prezentul comunist si post-comunist si problemele lor identitare – teme nu complet originale, ele fiind prezente in special in cartile scriitorilor israelieni de limba romana. ‘Ucigasul de micsandre’ incearca sa descifreze prin personajul profesorului Radu Preotescu motivatiile continuitatii antisemitismului in Romania, supravietuitor latent si subteran al perioadei comuniste, pentru a izbucni sub forme mai mult sau mai putin fatise dupa 1989.

Ultimele doua povestiri – desi plasate in trecutul foarte recent – inchid cercul, readucand in discutie traumele si personajele trecutului. ‘Supravietuitorul’ surprinde in cateva fraze taioase formalismul si vidul moral al comemorarilor Holocaustului, transformate in forme fara fond, festivitati de fatada care incearca zadarnic si cu ipocrizie sa compenseze niste suferinte care nu pot fi in vreun fel reparate, si prin aceasta evita discutia lucida si necesara despre ceea ce s-a intamplat cu adevarat. Precum in multe alte locuri din lume, oficialitatile vor sa se auda si sa se vada pe ele insele, si mai ales sa fie vazute pentru oportunitatea fotografica a viitoarei campanii electorale, in timp ce glasul supravietuitorilor si marturiile lor, ca sa nu mai vorbim despre persoanele lor fizice, nu mai intereseaza pe nimeni.  Ultima povestire a cartii, ‘Moise + Isus + Mohamed = Love’ prezinta o confruntare dintre trecut si prezent, care readuce la suprafata unul dintre acele episoade tragice ale istoriei, un sacrificiu comunitar, a carui respundere o impart si calaii si victimele. Din nou, scheletele istoriei ies din dulapurile in care au fost ferecate de multe decenii.  Catalin Mihuleac pare cu ultimele sale doua carti sa se fi concentrat in aducerea la lumina a colturilor intunecate ale trecutului nostru comun. Maturizarea sa ca scriitor se petrece sub ochii nostri, ai cititorilor, odata cu redescoperirea adevarurilor ingropate in uitare sau acoperite intentionat de molozul minciunilor si propagandei.

 

 

Pe coperta cartii Martei Petreu aparuta in colectia ‘Eseu’ a Editurii Polirom, 2016,  sunt grupate cateva fotografii de epoca ale unor tineri. Sunt cativa dintre cei mai remarcabili intelectuali romani ai secolului 20, si ei ne privesc din acel tunel al timpului vechi de noua decenii cu priviri tipice oricarei generatii rebele: unii romantic, altii sever, cu speranta si cu disperare, cu precautie dar si cu fixatie hipnotizanta. Pare a fi o colectie de fotografii ale unor tineri cam de aceeasi varsta care ar fi putut fi adunata cam in orice moment al ultimului secol. Sunt membri a inca unei generatii de tineri care se raporteaza cu scepticism si neincredere la sistemul in care traiesc, vor sa-l schimbe sau cel putin sa isi gaseasca locul in el. Nu este vorba insa despre o generatie oarecare, ci despre una care a inclus cateva dintre personalitatile determinante ale curentelor si directiilor principale ale culturii si gandirii romanesti din prima jumatate a secolului 20. Maturizandu-se in deceniul care a urmat Marii Uniri din 1918 aceasta generatie (a carei nume a fost mentionat initial de Eliade si de mentorul multora dintre ei, Nae Ionescu dupa anul publicarii primelor scrieri semnificative) a fost prima care nu a mai avut o mareata sarcina politica de indeplinit, si care a avut oportunitatea de a se concentra spre o cauza in principal culturala. Cel putin la inceputurile drumurilor ei.

‘Problema crearii unei culturi romanesti majore era, de fapt, in acei ani, acut constientizata de intreaga intelectualitate romaneasca. Dupa norocosul an 1918, al formarii Romaniei Mari, intelectualii romani si-au asumat, in mod optimist si liber, problema legitimarii Romaniei in fata Occidentului, fiind cu totii de parere ca un popor nu se poate justifica decit prin cultura sa…Membrii generatiei ’27 n-au fost initiatorii, ci numai promotorii mai zgomotosi, mai nerabdatori, si daca ne gindim la Cioran, mai violenti ai acestui proiect intelectual de legitimare a Romaniei in ochii strainatatii.’ (pag. 18-19)

Concisa si consistenta carte a Martei Petreu descrie in mai putin de 180 de pagini geneza si principalele personaje ale generatiei, pentru a analiza imediat dupa aceea polarizarea politica aparuta in anii 1932-1933. Este evidenta alunecarea spre extreme a multora dintre tinerii intelectuali si procesul de politizare si ideologizare al activitatii si scrierilor lor. Marta Petreu insa doreste sa nuanteze peisajul general precizand ca nu toti exponentii s-au indreptat spre extreme:

‘Sugestia larg raspindita este deci ca generatia s-ar fi rupt, in 1932-1933 in doua, intr-o extrema dreapta legionara si o extrema stinga comunista. In realitate, daca urmarim individualitatile cele mai proeminente din aceasta ganeratie vedem ca nu toti membrii ei s-au dus la extreme: unii, precum Eugen Ionescu insusi ori precum Bucur Tincu si Petru Comarnescu, au ramas pe pozitia de centru, un centru democrat, nedeterminat precis.’  (pag. 32)

 

sursa imaginii http://www.libris.ro/generatia-27-intre-holocaust-si-gulag-marta-POL978-973-46-6420-7--p1070799.html

sursa imaginii http://www.libris.ro/generatia-27-intre-holocaust-si-gulag-marta-POL978-973-46-6420-7–p1070799.html

 

Polarizarea este specifica extremelor si in urmatorul capitol sunt analizate conceptele de ‘dreapta’, ‘stanga’, ‘extrema dreapta’ si ‘extrema stanga’ si este pus in evidenta caracterul ideologic al extremelor:

‘Extremismul de dreapta si de stinga constituie caracteristica politica a epocii postbelice, numai el constituie o ideologie politica valabila, numai el mai poseda o viziune grandioasa a viitorului si tot el singur capata adeziunea mistica si entuziasta a maselor.’ (pag. 35)

Marta Petreu detecteaza precum alti istorici si sociologi (cu ar fi de exemplu Vladimir Tismaneanu la noi, si Hanna Arendt pe plan international) apropierile extremelor ideologice, precum si tendintele si originile stangiste (si de biografie si de opinii) ale multora dintre exponentii extremei drepte romanesti. Este citat Vasile Marin, unul dintre sefii ideologi ai legionarismului:

‘ … dupa parerea sa, “noi [legionarii] suntem ca si fascistii, ca si national-socialistii, mai aproape de ceea ce ei numesc stinga, decit de acea ipotetica extrema dreapta” pentru ca legionarii absorb in “statul totalitar” pe care vor sa il construiasca prin revolutie “intregul plan al vietii sociale”. (pag. 44-45)

Capitolul ‘Optiunile politice ale membrilor generatiei ’27′ include in paragrafe clare si concise tendintele politice (uneori schimbate in timp) ale personajelor principale ale generatiei asa cum sunt reflectate in activitatea lor publicistica si politica intre 1927 si 1944.

‘Fenomenul cel mai interesant din acest succint tablou de generatie este faptul ca multi cocheteaza, succesiv, cu amindoua extremele. Iar daca o extrema le dezamageste asteptarile’ ei nu se retrag pe pozitii democrate … , ci, ca limba pendulului, cad in extrema cealalta.’ (pag. 57)

Extremele se intalnesc din multe puncte de vedere si in cazul extremismului politic romanesc, iar disputa ideologica nu are loc pe frontul stanga – dreapta, ci pe cel intre democratie si totalitarism. Acei membri ai generatiei ’27 care scapa de tentatia centrifuga a extremelor sunt putini, dar scrisele lor sunt cu atat mai semnificative.

‘ … textele scrise de Bucur Tincu (in 1938) si de Eugen Ionescu (in 1938 – 1946) impotriva totalitarismului european si romanesc si impotriva extremismului de dreapta si a celui de stinga simultan, din Europa si din Romania deopotriva, pot fi socotite cele mai lucide si valide documente politice si morale pe care le-a dat generatia ’27. Ele au o valoare similara cu textele scrise de catre Klaus Mann, colegul lor european de generatie, dar numai impotriva fascismului.’
(pag. 59-60)

Comparatia lui Tincu si Ionescu cu Mann, si punerea in context european a scrierilor lor sunt expuse in detaliu, cu similitudinile si diferentele lor. Este sesizata si o specificitate care are insemnatatea ei:

‘… dupa Primul Razboi Mondial, o criza totala, incepind de la fundamente si mergind pina la aspectele de sprafata ale vietii cotidiene, a cuprins Europa. Criza a fost receptata si de Romania. Insa Romania, dupa cele trei Uniri din 1918, se afla totusi pe val, era pe latura ascendenta a undei sale istorice, astfel incit desi nu a respins sentimentul european al crizei, l-a amestecat si l-a impletit cu acela al constructiei.’ (pag. 64-65).

Spre deosebire de alte natiuni europene, in special in vest, Romania avea un proiect national de executat, si o parte din resursele intelectuale si ideologice au fost canalizate si sincronizate in acest scop. Cu atat mai dureroase apar in perspectiva pierderea oportunitatii istorice si esecul in extremisme al multora dintre exponentii de talent ai tinerei generatii de dupa Primul Razboi Mondial. Sunt comune insa trasaturi ale extremelor ideologice romanesti si europene, cum ar fi critica rationalismului, cultul colectivismului, modelele ‘oamenilor noi’, critica pana la dispret a ‘incetinelii’ aparatelor politice democratice ‘burgheze’, acceptarea violentei ‘revolutionare’ sfintita de puritatea scopurilor. Toate acestea au fost adoptate sub o forma sau alta si de extrema stanga si de extrema dreapta. Moderatii romani (cat de putini au fost ei) au meritul de a se fi distantat de ambele extreme, in timp ce europenii (inclusiv Klaus Mann) au fost mult mai ingaduitori cu extrema stanga si influenta totalitara sovietica, cel putin pana la momentul pactului Molotov – Ribbentrop.

 

sursa imaginii https://alchetron.com/Marta-Petreu-326192-W

sursa imaginii https://alchetron.com/Marta-Petreu-326192-W

 

Interesanta este si observatia legata de importanta exagerata pe care ambele extreme politice romanesti au acordat-o problemei minoritatilor, si in special ponderii numerice si de influenta a minoritatii evreiesti. Extrema dreapta si in special legionarii o faceau din motive de antisemitism, in timp ce comunistii incercau sa avanseze teza Romanei ca ‘stat multinational’ in contradictie cu o parte din realizarile unirilor din 1918. De aici rezulta in opinia Martei Petreu o parte din raspunsul la intrebarea ‘De ce mai multi la dreapta decit la stinga?’, intrebare careia ii dedica un capitol separat.

‘ … Partidul comunist, sustinind dreptul la autodeterminare pina la despartirea unor provincii din statul roman, nu era deloc atragator pentru acesti tineri intelectuali romani, care intentionau sa legitimeze Romania prin crearea unor valori universale. (pag. 125)

Traseele catorva dintre personalitatile importante ale generatiei sunt discutate mai detaliat. Studiul de caz Eliade se bucura de un capitol dedicat, care analizeaza cu atentie scrierile acestuia si le sincronizeaza cu biografia personala fara a cadea in trivializare. Miron Radu Paraschivescu se bucura de un tratament surprinzator de sever pentru mine, care aveam putine informatii despre activitatea sa interbelica si il percepeam ca pe un comunist sincer dar mai degraba liberal (pe linia Dubcek) decat dogmatic. Foarte severa mi s-a parut constatarea despre ‘dezumanizarea filosofica sau ideologica’ a lui Mihail Sebastian. Aderenta sa la dogmatismul de stanga a durat doar cateva saptamani, si cititorii Jurnalului lui Sebastian pot citi inca de la 30 august 1944 despre despartirea de redactia Romaniei Libere (‘Imbecilitatea indoctrinata e mai greu de suportat decit imbecilitatea pura si simpla’ - Mihail Sebastian – ‘Jurnal 1935-1944′, ed. Humanitas, 2002, pag. 558), iar in notele din 18 si 20 septembrie 1944 pot gasi una dintre primele analize lucide si premonitorii ale noii catastrofe care ameninta Romania. Marta Petreu pare sa fi ignorat aceste pagini.

Capitolul final include o judecata ferma si lipsita de menajamente. Aderenta majoritatii intelectualilor generatiei ’27 la ideologiile extreme de stanga si de dreapta ii face partasi la variantele romanesti ale marilor crime si tragedii ale secolului 20 – Holocaustul si Gulagul.

‘”Revolutionarii” tineri din generatia ’27, …, legionari si comunisti deopotriva, sint autorii unor fapte precise si limitate: ei au pledat, si unii, si altii, prin ceea ce au scris, contra statului democrat si pentru un alt stat, totalitar; la fel, au planuit, si unii, si altii, eliminarea unor categorii de populatie, determinata pe criteriul etnic si de rasa sau pe criteriul de clasa. Este vorba despre intelectualii care “au dat o mina de ajutor” revolutiilor de dreapta si de stinga, revolutiei nationale si celei comuniste, iar apoi, ca sa-l parafrazez pe Eliade, “s-au dus mai departe”. Legionarii si comunistii au diseminat, primii in mod legal, adica fara sa contravina nici unei legi, comunistii in mod ilegal, caci fusesera scosi in afara legii, idei care s-au dovedit a fi un bun inductor pentru crima, pentru suferinta, pentru discriminarea unor largi categorii dintre semenii lor.’  (pag. 159)
 
‘Nationalismul unora si internatioalismul celorlalti – incoronate sau nu de xenofobie si antisemitism, incoronate sau nu de dorul luptei de clasa si deopotriva animate de dorinta de a distruge lumea existenta – deci atitudinile lor revolutionare au subminat barierele morale ale lumii politice si ale societatii romanesti, facind-o sa doreasca statul totalitar, dictatura, anularea drepturilor individuale si sa accepte inacceptabilul: crimele rasiale contra evreilor si tiganilor ordonate de Romania in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial si crimele de clasa petrecute vreme de aproape o jumatate de secol.’ (pag. 167-168)
 

Marta Petreu a scris inca o carte concisa, clara, transanta despre perioada cea mai complexa si mai contradictorie a istoriei Romaniei. Analiza ratacirilor generatiei care si-a trait maturizarea si tineretea imediat dupa Primul Razboi Mondial, al efectelor caderii in extreme si a pierderii reperelor democratice si umaniste de catre majoritatea exponentilor ei, are semnificatii care depasesc simpla descriere istorica. La 90 de ani de la aparitia pe scena istoriei a generatiei ’27 lumea, Europa, si Romania traiesc din nou pericolele polarizarii, ale oboselii sistemelor politice ale democratiilor, ale tendintei de revolta a celor care cer schimbare fara a avea o alternativa clara a directiei in care ar fi de dorit sa evolueze societatea. La fel ca acum 90 de ani tendintele populiste si totalitare ofera alternative amagitoare care pun sub semnul intrebarii valorile democratiei si ale umanismului. Si tot ca atunci exista destui intelectuali care se inroleaza din convingere sau din oportunism in slujba tendintelor totalitare si extremiste. Cartea Martei Petreu poate si trebuie citita si ca un avertisment despre pericolele ignorarii lectiilor istoriei.

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
Si gândirilor dând viată, suferintele întuneci;
Mii pustiuri scânteiaza sub lumina ta fecioară,
Si câti codri-ascund în umbră strălucire de isvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când plutesti pe miscătoarea mărilor singurătate!
Câte tărmuri înflorite, ce palate, ce cetăti,
Străbătute de-al tău farmec, tie singură-ti arăti!
Si în câte mii de case lin pătruns-ai prin feresti,
Câte frunti pline de gânduri, gânditoare le privesti!

Poetul a descris în a sa ‘Scrisoare I’ fascinaţia pe care regina nopţilor pământenilor o exercită din totdeauna. Secolul 20 a transformat această fascinaţie într-o cursă temerară spre cunoaşterea şi explorarea satelitului natural al Pământului, întâi prin staţiile automate şi apoi prin explorare directă de către astronauţii programului Apollo. A fost, să nu uităm acest amănunt, nu numai o competiţie cu scopuri ştiinţifice – câştigată net de americani care până în ziua de astăzi sunt singură naţiune care a trimis exploratori pe Luna – ci şi o întrecere cu o imensă miza strategică şi politică, sau dacă vreţi, un episod în rivalitatea dintre blocurile politice democratic şi comunist, rivalitate numită în alte cuvinte şi Război Rece.

Istoria explorării spaţiului cosmic consemnează încetarea expediţiilor spre Lună după ce preşedintele Richard Nixon a hotărât sistarea programului Apollo în 1972. Trebuie menţionat că la apogeul lor din acea perioadă programele de explorare a spaţiului cosmic consumau până la 4.5% din bugetul federal american, în timp ce astăzi bugetul NASA reprezintă cam 0.5%. Ultimul deceniu a consemnat însă o renaştere a interesului pentru activitatea ştiinţifică în spaţiul extra-terestru, inclusiv explorarea planetei celei mai apropiate şi mai ‘prietenoase’ din sistemul solar – planeta Marte. Fostul preşedinte american Obama a stabilit anul 2030 ca termen pentru atingerea de către astronauţii americani a acestei planete, rămâne de văzut dacă acest scop va fi menţinut în cadrul reviziilor majore ale politicilor americane pe care le pune în aplicare noua administraţie a lui Donald Trump. Cauzele acestui interes crescând în explorarea spaţiului sunt multiple, pornind de la conştientizarea crescândă a fragilităţii vieţii pe Terra şi a riscurilor pe termen lung pentru omenire ale traiului pe o singură planetă cu resurse limitate şi cu un echilibru climatic din ce în ce mai precar, şi ajungând la reluarea sub alte forme ale războiului rece, şi apariţia unor noi şi ambiţioase puteri cu capacităţi tehnice şi economice şi cu ambiţii de explorare ale spaţiului cum este China.

Un element nou în ecuaţia explorării cosmice îl joacă iniţiativa particulară. Dacă în etapă precedentă expediţiile spaţiale erau prerogativa exclusivă a guvernelor sau agenţiilor guvernamentale, iniţiativele private joacă un rol din ce în ce mai vizibil în etapa actuală. Este vorba fie despre investiţii ale unora dintre leaderii (şi bogătaşii) valului hi-tech ai anilor ’90 şi 2000, fie despre iniţiative private cu scop economic, care văd în explorarea spaţiului o oportunitate economică, o altă frontieră care se cere traversată pentru a ajunge şi coloniza teritorii noi şi a le transformă în surse de profit, în bună tradiţie capitalistă.

Una dintre iniţiativele semnificative în această arie se aproprie de faza să finală în anul 2017. Este vorba despre competiţia iniţiată de Google sub numele de Lunar XPRIZE (sau Moon 2.0) care va acorda un premiu de 20 de milioane de dolari echipei care va reuşi să trimită pe Lună un modul robotic capabil să se deplaseze 500 de metri şi să transmită imagini video în ‘high resolution’. Termenul iniţial era sfârşitul anului 2015, el a fost extins cu doi ani, şi recent au fost anunţaţi cei cinci finalişti ai căror scop este realizarea cerinţelor proiectului înainte de sfârşitul acestui an.

În cele ce urmează voi prezenţa pe scurt cele cinci echipe finaliste şi propunerile lor.

 

 sursa imaginii news.nationalgeographic.com/2017/01/lunar-xprize-final-five-launch-moon-landing-space-science/

sursa imaginii news.nationalgeographic.com/2017/01/lunar-xprize-final-five-launch-moon-landing-space-science/

 

Modulul SpaceIL este proiectat de o echipă israeliană finanţată de un magnat american al cazinourilor. Urmează să fie lansat de o rachetă de tip Falcon 9 a companiei Space X care a revenit în exploatare acum câteva săptămâni, după câteva incidente în cursul anului trecut. Pentru a se deplasa cei 500 de metri ceruţi de condiţiile concursului, SpaceIL va folosi propulsia rachetelor. Echipa de proiectanţi de aproape 200 de oameni este formată în proporţie de 95% din voluntari.

 

sursa imaginii http://www.space.com/33632-moon-express-private-lunar-landing-approval.html

sursa imaginii http://www.space.com/33632-moon-express-private-lunar-landing-approval.html

 

Moon Express este un proiect american, început în Mountain View în Sillicon Valley şi relocat actualmente în statul Florida, unde au primit controlul a două rampe de lansare de la Cape Canaveral. Scopul principal al acestei antreprize este să creeze un modul capabil să explore resursele minerale ale solului lunar, căutând în special metale rare. Eldorado este în definitiv un mit american. Este prima companie care primeşte autorizaţie oficială din partea guvernului american pentru explorarea bogăţiilor naturale de pe corpuri extra-terestre, în condiţiile tratatului ‘Outer Space Treaty’ semnat în 1967.

 

sursa imaginii http://www.space.com/33632-moon-express-private-lunar-landing-approval.html

sursa imaginii http://www.space.com/33632-moon-express-private-lunar-landing-approval.html

 

Team INDUS se bucură de colaborarea agenţiei spaţiale indiene. Nu există foarte multe informaţii despre ceea ce plănuieşte să facă modului indian pe Lună, dar sunt zvonuri conform cărora sunt planificate activităţi importante cum ar fi … fabricarea berii. Echipa este bazată în Bangalore, în zona numită Valea Siliconului indiana, şi lansarea este planificată să aibă loc cel mai târziu în decembrie 2017. Pe lângă modulul propriu-zis care va efectua aselenizarea, vor fi transportate şi vor călători pe luna încă două module de dimensiuni mai mici (‘rovers’).

 

sursa imaginii http://www.space.com/33632-moon-express-private-lunar-landing-approval.html

sursa imaginii http://www.space.com/33632-moon-express-private-lunar-landing-approval.html

 

Echipa japoneză Hakuto este formată din specialişti care provin în mare parte de la Universitatea Tohoku din Sendai, în nordul Japoniei. Modulul transportat Tetris care va explora suprafaţa lunară este simplu dar extrem de robust şi mobil, şi a fost deja testat pe Terra în condiţii extreme.

 

sursa imaginii http://www.computerweekly.com/photostory/2240108411/Photos-and-video-X-Teams-race-for-the-right-to-rove-on-the-moon/2/Synergy-Moon-X-Teams-race-for-the-right-to-rove-on-the-moon

sursa imaginii http://www.computerweekly.com/photostory/2240108411/Photos-and-video-X-Teams-race-for-the-right-to-rove-on-the-moon/2/Synergy-Moon-X-Teams-race-for-the-right-to-rove-on-the-moon

 

SYNERGY MOON este un proiect internaţional de specialişti care reuneşte 33 de echipe care concurează pentru premiul cel mare. Va fi lansat la bordul unei rachete Neptun 8 de la Interorbital Systems. Ca şi alte proiecte ajunse în finală, racheta transporta un modul mobil (‘rover’) care va evolua autonom după aselenizare.

Precum aproape orice proiect de acest tip, nici concursul iniţiat de firma Google nu este lipsit de controverse. Cei care sunt interesaţi de ecouri pot citi de exemplu comentariile de la postările Facebook ale lui National Geografic şi vor găsi acolo pe lângă multe discuţii interesante şi comentarii pertinente, şi divagaţii despre necesitatea proiectului pentru o ţară (încă) în curs de dezvoltare şi cu atâtea probleme sociale şi economice cum este India, sau comentarii anti-israeliene care încearcă să atragă atenţia asupra tendinţelor ‘imperialiste’ de colonizare a spaţiului cosmic. Mie tocmai caracterul internaţional al competiţiei îmi pare a fi una dintre caracteristicile importante, pe lângă combinaţia de iniţitivă privată care se adaugă la ceea ce ştim despre marile proiecte guvenamentale american şi chinez. Cine poate şti, poate tocmai unul dintre aceste proiecte particulare şi independente va duce la descoperiri dintre cele mai interesante, la care ştiinţă şi tehnologia vor ajunge tocmai prin evitarea cailor deja bătute de marile proiecte guvernamentale şi corporatiste.

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )

I cannot help it. Every film she shines in (because this is what stars do – they shine) ends by being about her. The great actress who is and lives on screen as every character she is incarnating, who makes this character an unforgettable person which you may love or hate, worship, despise or pity, but always remember. Of course, I am speaking about Meryl Streep. What a luck for us, movie viewers, to be her contemporaries!

 

source http://www.imdb.com/title/tt4136084/

source http://www.imdb.com/title/tt4136084/

 

Florence Foster Jenkins was a real person, involved in the social and musical life of the first half of the 20th century in New York. She had a real passion for music, and enough money to pay for this passion, including helping and promoting musicians and musical events. Her only little sin was that she had the ambition to sing and her talent did not match her ambition. She had passion though, and was protected by a loving (and apparently platonic) husband who was hiding from her the bitter truth about her skills. The film is about the balance between passion and talent, and is also about the very special forms real love sometimes takes.

 

(video source Movieclips Trailers)

 

This combination of biopics and melodrama worked incredibly well for me. This was of course because of the  tremendous talent and amazing performance of , but not only. I also found to be charming and funny in the role of the pianist who is hired to play with the strident diva. is aging well and fits wonderfully in the role of the husband, and all the show is directed with British elegance by . This is a film to enjoy, one of the better ones of the Academy Awards season. Watch it. You may learn that the ways of Art and the ways of Love are sometimes as mysterious as the ways of God.

 

The Japanese master is credited for the original script (and remarkable movie) Seven Samurai made in 1954. Six years later an American remake named The Magnificent Seven provided one of the exception of that rule too often true which says that Hollywood remakes are much worse pictures than the non-American original movies they are based upon. ‘ film was actually very good (in my opinion) because of the presence of great action movies stars like , , and because it translated well the code of honor of the samurais in the rules of ethics that made eventually the lawless Wild West into a cradle of an efficient and lawful society. So the question may be asked – why do another Hollywood remake in 2016. One answer is of course – because more than half a century passed and the Western evolved. The problem is that in processing the script for the 21st century the writers and producers felt the need to add a dimension that was practically absent from the previous 7s – multiculturalism. And so, in two hops, we get from the mono-cultural Japanese saga with samurais to an internationalized (and PC – suspect) story that may fit some of the 21st century taste, but seems less credible in a 19th century setting.

 

source http://www.imdb.com/title/tt2404435/

source http://www.imdb.com/title/tt2404435/

 

The team of mercenaries assembled by law man to protect the citizens of the city threatened to be taken over by an avid landlord and his army includes almost all the races and nations that populate the America of that time in an ‘international’ team that will work, fight and (some) die flawlessly. Nice idea, but lacking credibility. Worse – all with the exception of ‘s character lack consistency, they are more the stereotype that they are supposed to represent than real characters we get to care about, even when they are hurt or die.

 

(video source Sony Pictures Entertainment)

 

Otherwise, it’s a good action movie, respecting the basic rules of the action Western films. One cannot expect to provide anything but a fine performance. He worked with director in The Equalizer and was lucky for a more consistent and complex role there. was also present in The Equalizer, here, in The Magnificent Seven she seems to be a little too young and a little too pretty for the role of the beautiful widow who gathers the team of mercenaries. Fine actors as or get too little substance in their roles to be remembered. The action scenes are reasonably well made, but there is nothing special to remember the day after the screening.

The ‘Wild’ West at the end of the 19th century was many things, but what it was not was a multi-cultural and tolerant society. One can describe it as such, but this smells of historical revisionism or political correctness. The West may have been populated by different nationalities, but they were far from equal and far from living and acting in harmony – this is the historical truth. Taking into account that today’s American society is as well far from having overcome all its traumas related to its attitude towards race and minorities, maybe such an alternate view can be regarded as an act of balancing. All good, but this does not automatically translate into good cinema.