Archive for May, 2016

Probabil ca trebuie sa incep prin ceea ce in limba engleza se cheama un ‘disclaimer’. Doctorul Jean Velicy imi este prieten, unul dintre acei prieteni care a stiut sa se dovedeasca – la nevoie – prieten adevarat. Cartea despre care scriu aici - ‘Baligă de mânz’ – aparuta la editura Vremea in 2016 am primit-o de la el, cu dedicatie. Aceasta nu este deci o recenzie obisnuita, ci sunt mai degraba note la lectura cartii unui prieten.

Ardelean la origine, doctorul Velicy s-a stabilit in Franta in anii 80. Exceptional profesionist, si-a cladit o reputatie solida in randul specialistilor din domeniul sau. Locuind in Normandie, profesand si traind in limba franceza, a pastrat si legatura cu limba romana, si exercitiul acesteia. Unul dintre rezultate sunt cartile sale, ‘Baligă de mânz’ fiind a doua carte a sa publicata in romaneste si in Romania. Prima se numea ‘Dincolo de paduri, Ardealul…’ si reprezenta o intoarcere in spatiul copilariei si al tineretii, note ale unei calatorii facute impreuna cu un grup de colegi medici francezi in Ardealul anilor 2000 si ceva, o reintoarcere intr-un spatiu familiar si totusi schimbat, dar si relatarea relaxata a intalnirii intre culturi si mentalitati ale unor grupuri aflate la cele doua extremitati ale Europei. Volumul de fata, in cele mai putin de o suta de pagini ale sale, relateaza si el o calatorie, insa o calatorie diferita, in spatiul amintirilor din tara si din perioada din care Jean, ca si multi altii, a fost nevoit sa plece. Perioada Epocii de Aur, perioada Baligei de Manz.

 

sursa imaginii http://edituravremea.ro/balig---de-m--nz

sursa imaginii http://edituravremea.ro/balig—de-m–nz

 

Cele zece povestiri de cateva pagini fiecare care alcatuiesc volumul ne transporta in absurdul unor vremuri care par astazi celor care nu le-au trait, tineri sau cu norocul de a se fi nascut pe alte meleaguri, guvernate de niste reguli greu de inteles. Oameni care stau ore lungi sau zile intregi la cozi la care stiu ca nu au nici o sansa sa poata sa cumpere ceva. Scale de valori sucite si un sistem de relatii in care activistul de partid sau securistul cu grad mai mic sau mai mare hotaraste asupra oricarui detaliu al vietii. Frica permanenta de a nu spune ceea ce nu trebuie, de a scapa un cuvant nepotrivit, de a fi interpretat gresit chiar daca ti-ai potrivit cat ai stiut de bine cuvintele. Lipsurile permanente ale celor mai elementare bunuri materiale, a alimentelor de baza, a curentului electric si a caldurii in case. Si mai presus decat orice resemnarea, convingerea acumulata din lipsa de speranta ca ‘asa este normal’, si ca nimic nu poate fi schimbat.

Economia de mijloace a scriitorului mi se pare aproape programatica, dar ea este ajutata de o putere de caracterizare a situatiilor in putine fraze si cuvinte, ca si de o capacitate exceptionala de a caracteriza esenta personajelor in cateva propozitii. Doctorul Momila din ‘Substanta de contrast’ care viseaza sa viziteze Viena, Florica cea inocenta si inconstienta care a ‘calcat pe bec’ in ‘Povestea cu Florici’, domnul Codroiu si sotia sa doamna Zoe incercand sa-si educe golanul de copil, par toate persoane pe care le-am cunoscut candva. Toti cei care am facut serviciul militar in Romania comunista am cunoscut un colonel Bobandau, care ne-a perorat despre ‘doctrina apararii nationale’:

‘Incoltita de dusmani din toate partile, tara are nevoie de ostasi ca sa razbeasca daca vreo mare putere straina o ataca. De la rasarit, sa spunem. Atunci, fiti atenti aici, originalitatea doctrinei nationale! Nu doar armata, ci fiecare cetatean capabil sa poarte arma, se porneste, ca unul, la lupta pentru apararea patriei! Toti cetatenii tarii, instruiti, intelegand perfect suprema indatorire, se vor alatura glorioasei Armate Romane! Si toti, impreuna, vom face zid in calea vrajmasului!’ (pag. 19-20)

Marile manevre ale rezervistilor sunt puse in pericol de realitate, intr-una din acele situatii in care viata invingea propaganda. Si atunci, bineinteles, sunt falsificate rapoartele:

‘In seara dinaintea tragerii, in penultima seara, Romi a invitat pe toti baietii in cort la el. A dat gaura cutiilor de “Fasole cu costita”, cate mai ramasesera, si a facut cinste tuturor. S-a baut pentru fabrica de conserve, s-a inchinat si pentru armata nationala, s-a chefuit pe cinste. La ora desteptarii, ofiterul de serviciu i-a gasit ragaind a tuica, beti turta. 

Starea trupelor era atat de vadit incerta incat comandamentul a hotarat, prudent, ca in loc de cartuse de lupta sa se distribuie cartuse oarbe. Trupetii au tras la tinta fara sa realizeze ca nu sunt gloante adevarate. Rezultatele tragerii au putut fi raportate ca excelente si, mai ales, nu s-a deplans nicio moarte de om.’ (pag. 26)

Cateva dintre situatiile descrise amintesc scene din filmele compilate de Cristian Mungiu cu titlul ‘Amintiri din epoca de aur’. Prietenii si fostii colegi de scoala din ‘Cornuta’ de confrunta cu o problema similara cu cea a prelucrarii porcului din apartamentul care explodeaza in ‘Legenda Militianului Lacom’. Febra asteptarii vizitei ‘Tovarasului’ din “WC-ul‘ este similara celei de care sunt cuprinse personajele din ‘Legenda Activistului in Inspectie‘. Confluenta este insa datorita trairilor similare, si nu este rezultatul unei influente directa, caci Jean Velicy nu a vazut filmele lui Mungiu.

 

(c) Sandu Smilovici

fotografie – Sandu Smilovici

 

Chiar si atunci cand abordeaza subiecte mai grave, Jean Velicy incearca sa nu abandoneze surasul. Dialogul intre pasagerii din compartimentul de tren in care se petrece ‘Noi, intre noi’ include o parte din repertoriul nationalismului si sovinismului reprimat oficial dar perpetuat in secret in perioada comunista, insa totul este invelit in ironia numelor personajelor asemanatoare celor din una dintre cele mai umaniste piese de teatru din dramaturgia romana. Tragedia avorturilor clandestine relatata in ‘Povestea cu Florici’ se incheie intr-o farsa grotesca care isi merita o versiune ecranizata. O sedinta de demascare la facultate a unui biet student ‘sectant’ se tine – cand altfel? – in ajunul Craciunului, dar se desfasoara in paralel cu o initiere sexuala pe furis, sub masa prezidiului, dublata de interventia – poate a vreunei divinitati sau poate a unei banale pane tehnice. Propaganda si viata aluneca pe topogane paralele:

‘… Ratacirile spiritului nu isi mai au locul in laboratoarele atomice ale secolului XX! s-a aprins Gurau, ridicand un deget catre tavan.

Chiar in acel moment, de acolo, de sus, ca un facut, becul unui proiector a palpait, apoi s-a stins cu o pocnitura. Mana destinului? …

Pocnetul acesta metafizic a fost un divin prilej. Caci, profitand de unda de surpriza a salii, mana ratacitoare a lui Vichi s-a strans brusc pe coapsa colegului de prezidiu.’  (pag. 83)

Exceptionale mi s-au parut si cateva din finalurile schitelor, autorul stapanind tehnica ‘punch line’ cu scurte paragrafe care pun in perspectiva, subliniaza si uneori schimba punctul de vedere al povestirii. Iata de exemplu cum se termina ‘Doamna Zoe’:

‘Gigi n-a ajuns niciodata turist german. Dar activist de partid a reusit sa fie. Pe linie culturala.’ (pag. 56)

sau ‘Povestea cu Florici’:

‘Ca si vestile, rahaturile vin si ele in grup. Nu neaparat compact.’ (pag. 65)

Admirabila mi s-a parut abordarea lipsita de patetism si de orice urma de ranchiuna. Jean Velicy priveste in urma nu cu manie cum o facea generatia beatnicilor englezi, ci cu o oarecare duiosie, cu intelegerea ca acei ani, cu amaraciunea si esecurile lor, ne apartin in aceeasi masura cu anii care au urmat, dupa ce ne-am schimbat vietile, cei plecati si cei ramasi in Romania. Una dintre metodele de a supravietui este desigur umorul, un umor uneori duios, alteori gros si macabru. Asa am supravietuit vremurilor, asa supravietuim si amintirilor.

Papacy and its institutions have attracted film makers in many different ways. The Vatican or its clones have been used as sets and stage for many movies in genres ranging from historical movies to crazy comedies. ‘s Habemus Papam tries to be more and different. It tries to say something important about the burden of supreme office of the Catholic Church, while telling a story that hesitates between social satire and comedy of situations.

 

source http://www.imdb.com/title/tt1456472/

source http://www.imdb.com/title/tt1456472/

 

A pope is dead, and a new pope needs to be elected. The college of cardinals gets together, doors close, cardinals start the election process. After a few inconclusive rounds, cardinal Melville () is the unexpected winner. White smoke. The pope is to be announced and should bless the crowds gathered in the piazza in front of the San Pietro. However, there is a problem. The new pope seems to have second thoughts. The burden of responsibility? Stage fear? A shrink ( himself), the best money can buy, is called in help. And then the pope runs away. Maybe he is looking to get back to his secret vocation, repressed in childhood? Maybe he will be convinced to get back, after revisiting his responsibilities?

 

(video source Movieclips Trailers)

 

The premises are exceptional for a very interesting film, maybe for more than one. This is actually the problem with ‘Habeamus Papam’. Nanni Moretti seems to not have decided which film to make. The characters comedy with the shrink trying to psycho-analize the pope, and the bunch of semi-idiots with teenager behaviors which seem to compose the cardinals crowd? The situation farce where a member of the guard plays the shadow of the pope to mask the fact that the head of the Catholic church just ran away to try to face real life? The drama of the man facing a huge burden and questioning whether he is ready to undertake it, doubled by the conflict between life as it happens and the deformed reality lived by priests? Each of these succeed to some extent, especially the later due to the superb acting of Michel Piccoli. The ensemble does not work as one movie.

 

‘Somnul insulei’ (‘The Sleep of the Island’) is a film that looks today quite tired. Sleepy and tired. It is to some extent a combination of the time it talks about (the Communist dictatorship period) and the time it was made (a few years after the fall of the Communism). Many of the exiled artists – including film makers – who flew from Eastern Europe returned after 1989 to their countries of origin trying to re-build their careers and artistic paths. Some of the resulting movies were remarkable, and this one had in it the promise and premises but does not completely deliver. It does reflect however a mood and a state of mind and the life experience of director  and of the author of the book the film is inspired from, .  The themes of exile, return from exile and relation between the artist and a repressive system are actually part of their biographies.

 

sursa imaginii https://www.youtube.com/watch?v=2TckBTj599k

sursa imaginii https://www.youtube.com/watch?v=2TckBTj599k

 

Writer Daniel Raynal () returns after many years in exile to the island state whose Governor and his acolytes control every move of their citizens and every detail of their lives. We are not told too much about the reasons of his return – idealism? longing for his friends and young years? He tries to make a difference and to fight the system. He soon will learn that his friends changed, and in time will realize that for an individual there is no other way but compromise or death.

 

(video source Paunescu Marian)

 

The distopic view is supported by a visual conception that combines the claustrophobia and misery of the lives of common people with the megalomaniac spaces of the Governor’s palace. The director used the spaces inside the huge palace built by Ceausescu in Bucharest in the last decade of his rule, then deserted before becoming part of the House of the Romanian Parliament of today. Unfortunately good ideas of the film and the fine acting of such great artists as  are annihilated by the poor technical means the Romanian cinema had to work with in the early 90s, and by the lack of skill in story telling which makes the whole film look sleepy, with unintentional relation to the title. The good ideas and and some memorable lines and situations are not enough to make of this film good cinema.

This is the week of the Independence day or in other words of the birthday of Israel according to the Jewish calendar. I decided to offer each day this week on my Facebook wall and in a few Facebook groups a short presentation and some music played by Israeli jazz musicians. While researching on youTube for this purpose I found a few variations on the theme of the national anthem ‘HaTikhvah’ (‘The Hope’). I dedicated an article a few years back to this topic, now I am adding some new versions added on youTube in the last few years and one classic that I discovered. I must confess that I am some kind of a fan of this niche genre. This started more than 45 years ago when I listened to Jimi Hendrix’s ‘Star Spangled Banner’ played live at Woodstock. I deeply believe that anthems are not dead songs, they are precious to many people, and they should not be played only by military bands.

 

(video source OliveJazz31)

 

The first interpretation belongs to pianist Yaron Herman, whom I presented yesterday on Facebook. Yaron lives in Paris and his ‘HaTikhvah here was played together with saxophonist and composer Emile Parisien at the Maison de la Radio in Paris on September 25, 2012 and broadcasted on France Musique Radio the same day.

 

(video source Zamir Daniel)

 

The next one belongs to saxophonist Daniel Zamir and mixes hip-hop and jazz.

 

(video source illanIRISH)

 

US-born Lazer Lloyd is a fine guitarist. He now lives in Israel and plays great music – mostly blues. Here is his version of the anthem.

 

(video source jaywilton)

 

Eugene Marlow’s The Heritage Ensemble is a contemporary world music quintet that records and performs mostly Eugene Marlow’s original compositions and arrangements of Hebraic melodies in various  jazz, Afro-Caribbean, Brazilian, and classical styles. This beautiful jazz interpretation of ‘Hatikva’ is taken from the album ”Making the Music Our Own’(2006) with Eugene Marlow(p), Darmon Meader (alto and soprano sax), Norm Lotz(b), Gary Schwartzman(g), Barry Altshul(d)

 

(video source LES GLASSMAN)

 

Here is how HaTikhvah sounds on the streets of Jerusalem played by organist Isaac Kissel.

 

(video source AntinousIsGod1)

 

Here the ‘classic’. You may remember the name Al Jolson  for his leading role in the first (full length) talking movie ever made, ‘The Jazz Singer’, released in 1927. He is considered the “first openly Jewish man to become an entertainment star in America”. His career lasted from 1911 until his death in 1950, during which time he was commonly dubbed “the world’s greatest entertainer”. According to the St. James Encyclopedia of Popular Culture, “Jolson was to jazz, blues, and ragtime what Elvis Presley was to rock ‘n’ roll”. Here is his rendition of HaTikhvah sang with a beautiful Ashkenazi intonation.

 

 

source https://www.1stdibs.com/art/prints-works-on-paper/salvador-dali-hatikvah/id-a_113778/

source https://www.1stdibs.com/art/prints-works-on-paper/salvador-dali-hatikvah/id-a_113778/

 

I am adding to this collection of musical pieces the lithography that Salvador Dali dedicated to HaTikhvah – plate 16 of his series “ALIYAH, THE REBIRTH OF ISRAEL”. The series were commissioned by Samuel Shore, the head of Shorewood Publishers in 1968, for the 20th anniversary of the Independence Day. They were presented in the comprehensive exhibition of Dali’s works which was exposed in Haifa a few years ago.

 

Happy Birthday, Israel!

 

‘Frumusetea va mantui lumea si alte eseuri’ publicata de Polirom in 2015 in colectia ‘Ego grafii’ este probabil cea mai importanta si mai valoroasa carte de eseistica aparuta in anul 2015, an in care multe dintre cartile cele mai interesante, care vor ramane peste ani, apartin acestui gen. Ion Vianu a mai publicat de altfel in aceasta colectie si ‘Apropieri’ despre care am scris acum cativa ani. Volumul acesta m-a insotit vreme de cateva saptamani in calatorii si in cugetari, l-am citit incet si cu delectare, am incercat sa-i urmaresc referintele in arta si trimiterile la alte lecturi, i-am savurat valoarea si consistenta gandirii si limba aleasa in care este scris. Majoritatea eseurilor care il compun reprezinta piese de rezistenta intelectuala cum putine mi-a fost dat sa citesc in literatura romana sau cea scrisa in alte limbi. Acum, la terminarea lecturii, senzatia este nu cea de a fi terminat o carte, ci de a fi parcurs o intreaga biblioteca.

Ezit oarecum in legatura in felul in care pot descrie bogatia de informatii si idei cuprinsa intre copertile volumului. Voi alege o metoda oarecum didactica de a descrie pe scurt temele principale din cele cinci parti in care sunt grupate eseurile din aceasta carte, si sper ca aceasta va fi o invitatie la lectura.

Prima sectiune se deschide cu un eseu care trateaza imaginea tatalui si relatia tata-fiu incepand cu civilizatiile antice, trecand prin perspectivele mitologiei grecesti (Oedip) si cele biblice (cu diferentele specifice intre Vechiul Testament – Avraam si Isaac – si Noul Testament – Dumnezeu si Iisus), si pana la Kierkegaard si Franz Kafka (cu a sa ‘Scrisoare catre tata’ pe care am vazut-o in manuscris si despre care am aflat multe anul trecut vizitand Muzeul Kafka din Praga). Urmeaza oarecum firesc eseul ‘Despre imbatranire si batranete’ care demonteaza mitul tineretii vesnice dandu-i mai mult o tenta distopica si propune un program al adaptarii senine pentru ‘retragerea din viata’ – tema actuala pentru o categorie din ce in ce mai insemnata din populatia planetei. De aici ajungem logic la al treilea eseu dedicat memoriei – la nivel personal, colectiv, si istoric, la asocierea dintre oracol, memorie si istorie, la felul in care se aplica aceasta relatie triunghiulara trecutului mai mult sau mai putin apropiat al Romaniei:

‘Sugestia ca viata sub comunism a fost o paranteza, dupa care s-a revenit la cursul frazei initiale este gresita si risca sa compromita “istorisirea fondatoare”. Aceasta era de suferinta a fost si una de viata autentica, fiindca viata nu s-a oprit. … Vointa de a prezenta regimul comunist numai ca pe un lagar de concentrare genereaza, prin reactie, cealalta viziune falsa: “Inainte era mai bine”. Doua mituri se ciocnesc intre ele, cel al unui trecut strict penitenciar cu unul al illo tempore ideal; iar ambele se opun istorisirii fondatoare despre o societate vie, dar sufocata de lipsa de libertate, condamnata la mediocritate.’ (pag. 60-61)

Extrem de exacta mi s-a parut si caracterizarea mitului “sfarsitului istorie” ca fiind la fel de nereala ca si cea a “victoriei socialismului” in conceptie marxista, si concluzia necesitatii ca elitele sa se deschida spre majoritatea populatiei convingand-o de necesitatea recuperarii memoriei prin cultura. Aceasta sectiune se incheie cu doua scurte articole despre delimitarile categoriilor de memorialistica (in continuarea ideilor din eseul precedent) si despre impostura (raspuns la o ancheta a “Vietii Romanesti”)

 

sursa http://www.elefant.ro/carti/publicistica-eseuri/frumusetea-va-mantui-lumea-si-alte-eseuri-243314.html

sursa http://www.elefant.ro/carti/publicistica-eseuri/frumusetea-va-mantui-lumea-si-alte-eseuri-243314.html

 

‘Apocalipsa ratata’ – exceptionalul eseu care deschide partea a doua a cartii reprezinta o stralucita analiza a istoriei a Rusiei si a relatiei ei cu lumea, concisa, exacta si lucida. Am citit recent doua carti destul de cuprinzatoare si bogate in informatii despre aceasta perioada si pot spune ca eseul lui Ion Vianu mi-a clarificat si explicat multe din cele citite si asimilate in lecturile precedente. Eseistul porneste de la cartea lui Nikolai Berdiaev, neomarxist la inceputurile revolutiei bolsevice, refugiat in Occident si devenit filosof existentialist crestin. Acesta plecase in analiza sa istorica de la radacinile crestine ale istoriei ruse care intra in conflict cu ‘intelighentia’ revolutionara si anarhista, inlocuind un sistem nedrept cu un altul si negand fundamentul istoric si spiritual al Rusiei.

‘comunismul este o ideologie totala, care nu poate suporta alaturi de ea o alta viziune integrala asupra lumii asa cum este religia, orice religie. Bolsevismul – ramura castigatoare in revolutie – este dupa Berdiaev, “sinteza dintre Ivan cel Groaznic si Marx.” (pag. 93)

‘… regimul sovietic continea germenii propriei sale negatii. Instaurand planul cincinal, puterea sovietica a generat nu socialismul, ci un capitalism de stat. Voind “sa apere revolutia”, regimul a creat o casta de functionari. O noua burghezie, compusa din ofiteri ai represiunii si birocrati ai planului, a distrus insasi ideea unei lumi postapocaliptice, o era, un millenium de pace.’  (pag. 95)

Mai exista insa inca o concluzie istorica importanta din perspectiva istoricului crestin:

‘Revolutia din 1917 este consecinta esecului Bisericii universale de-a aplica doctrina crestina. Este “pedeapsa” pentru mileniile in care institutia ecleziala a pactizat cu puterea opresiva.’ (pag. 97)

La fel de interesante sunt concluziile pe care Ion Vianu le trage extinzand analiza lui Berdiaev (scrisa in anii 30 ai secolului trecut) la ceea ce a urmat istoric dupa al doilea razboi mondial. Concurenta politica dintre blocuri este cea care a impins Occidentul spre reformele sociale care au creat statul social occidental, sistemul de pensii si asigurari sociale, nivelul de trai al clasei mijlocii. Incompetenta economica structurala a sistemului comunist l-a facut sa piarda si cursa inarmarilor si oportunitatea revolutiei sociale. Ion Vianu se dovedeste in aceasta parte a cartii si un excelent analist politic al istoriei recente si al prezentului. Ideile sunt continuate si in al doilea eseu al sectiunii in care sunt analizate aspecte ale inovatiei si inertiei in Est si in Vest, in perioadele dinainte si de dupa destramarea sistemului comunist. Singura mea rezerva este legata de exagerarea componentei religioase in structura ideologica a Vestului european – aceasta nu mi se pare deloc a fi unitara (schisma catolicism – protestanism de exemplu). In schimb este stralucita rasturnarea metaforei politicienesti despre ‘Vechea Europa’ si ‘Noua Europa’:

‘Daca o mare parte a poporului traieste cu nostalgia sclaviei, unii intelectuali ai postcomunismului traiesc cu nostalgia, si mai improbabila, a restaurarii vechii Romanii. Tarile “noii Europe” sunt tari cu ideologii congelate. Sunt, in fond, “vechea Europa”. (pag. 118)

In centrul cartii, in a treia parte se afla eseul care ii da si titlul, eseu care preia un citat din Dostoievski. Este o analiza pe text si in context psihologic, istoric si religios. Personal rezonez mai putin la concepte cum ar fi ‘doctrina crestina despre mantuirea prin frumos’, dar nu pot sa nu apreciez finetea si profunzimea exercitiului intelectual, mai ales in continuarea care include referiri la scrierile ‘iudaist estetice’ ale lui Vasili Rozanov, la picturile ‘dinlauntrul apocalipsei’ ale lui Chagall ca si o explicatie plauzibila a conceptiei despre lume a lui Soljenitin. In final pot fi de acord cu concluzia:

‘In oricare dintre aceste reprezentari, frumosul este un punct de convergenta, sau o stradanie catre ceva mai inalt, o limita superioara a faptei sau a contemplatiei. In acest sens, mantuirea este o metafora pentru propria noastra fericire terestra.’ (pag. 154)

 

sursa http://adevarul.ro/cultura/carti/fragmente-noul-volum-ion-vianu-frumusetea-mantui-lumea-alte-eseuri-1_5541cd27cfbe376e35b3593e/index.html

sursa http://adevarul.ro/cultura/carti/fragmente-noul-volum-ion-vianu-frumusetea-mantui-lumea-alte-eseuri-1_5541cd27cfbe376e35b3593e/index.html

 

Eseul care deschide partea a patra a cartii continua intr-un fel primul eseu, ocupandu-se de tema schimbarilor in structura familiei rezultate din disparitia abordarii paternaliste si din multiplicarea formelor de familii recompuse unde unul dintre parintii naturali convietuieste cu un alt partener (uneori de acelasi sex). Este evidenta aici (dar apare si in alte parti) conceptia lui Ion Vianu despre omogenizarea structurilor la nivel planetar, indiferent de zona geografica sau de nivelul de dezvoltare al societatilor respective. Al doilea eseu preia aceasta conceptie pentru a analiza raporturile dintre credinta, Dumnezeu si ateism. Revin aici teme din capitolele precedente:

‘Fiecare generatie se revota impotriva ordinii patriarhale, si “ucide” simbolic sau real pe tata contestand astfel ordinea divina.’ (pag. 176)

‘Dumezeu este “tatal tatilor”, un model. .. Nu putem sa nu vedem profunda lui ambiguitate atunci cand este bantuit de manii cumplite si recurge la pedepse aspre impotriva poporului de el insusi ales. Dialectica complicata intre Dumnezeu si poporul lui pare sa se rezolve in aparitia unui al treilea personaj, Fiul.’  (pag. 188)

In ‘Viitorul liberului arbitru’ gasim o incercare inteligenta de futurologie cu tenta istorica si psihanalitica.

‘Printr-un proces de convergenta, oamenii vor semana din ce in ce mai bine cu robotii, pe masura ce robotii vor semana mai bine cu oamenii.’ (pag. 215)

Salvarea? Ion Vianu o gaseste in mod surprinzator in joc. Au mai gasit-o intuitiv si altii inaintea lui (Brancusi de exemplu), dar aici asertiunea este solid argumentata. Jocul inseamna decizie libera, dar si ordine, inseamna reguli combinate cu lipsa de interes personal imediat.

‘Omul plat si excesele lui’ incearca sa abordeze raportul dintre individ si lumea din jur in conditiile schimbarii modului de comunicare intre oameni si al acestora cu lumea. Este eseul cu care am avut cele mai multe puncte de dezacord, caci Ion Vianu pare sa scape din vedere faptul ca intrebarile nu sunt apanajul exclusiv al credintei religioase (uneori dimpotriva chiar) si ca modul in care ne confruntam cu mijloacele noi de comunicare depinde de decizia noastra de a le fetisiza sau nu.

Ultimul eseu din aceasta sectiune ne readuce in contextul analizelor societatii si a gandirii romanesti prin analiza lucrarilor relevante a trei intelectuali care s-au ocupat de psihosociologia poporului roman – D.D.Draghicescu, Emil Cioran si Mircea Vulcanescu. Scris initial in limba franceza, probabil pentru un public ne-romanesc, scurtul eseu prezinta o perspectiva interesanta a relatiei dintre operele si destinele personale ale celor trei.

Sectiunea finala are ca centru de greutate masivul si profundul eseu dedicat biografiei lui Mateiu Caragiale si recitirii operei sale din perspectiva nu numai biografica dar si psihanalitica. Revine si aici tema paternitatii si a relatiei tata-fiu, caci una dintre cheile oferite de Ion Vianu in citirea lui Mateiu este obsesia permanenta fata de personalitatea uriasa a tatalui in umbra caruia a crescut si trait, si complexul bastardului care l-a urmarit si pe care a incercat sa-l contracareze prin inventarea unor genealogii imaginare, prin dobandirea de titluri nobiliare si decoratii mai mult sau mai putin onorifice si onorabile.

‘In cea ce priveste chemarea pentru literatura, acea pasiune enorma care face nu numai suportabila ci chiar minunata o viata mizerabila, in datele ei obiective, credem ca Mateiu n-a avut-o.’  (pag. 326)

‘Nu putem spune decat ca golul imens al nasterii ilegitime ramane, si dupa suprema reusita care sunt Craii, cascat ca o prapastie. Constatand nemultumirea, golul, ratarea, nu mai ramane, ca panaceu, decat taina.’  (pag, 353)

Va fi greu cred de acum inainte sa se scrie despre Mateiu Caragiale fara a folosi analiza profunda, biografica, psihologica si de text care este cuprinsa intre copertile acestei carti.

O noua tema – cea a alchimistului apare in ultimele eseuri ale cartii. Inceputa in contextul lui Mateiu, ea este continuata in splendida analiza pe care Ion Vianu o scrie despre ‘Faust’ al lui Goethe.

‘Pentru Traditie, pentru alchimisti, elementele se transmuta. Intr-o zi, toate metalele vor deveni aur. Dar numai la capatul unei lungi evolutii, spontane. Sarcina pe care si-o atribuie alchimistii este de-a accelera transmutatia spontana a materiei.’ (pag. 416)

Si din nou despre relatia tata – fiu transfigurata in relatie maestru – discipol in eseul despre Rodin si Rilke, si in cel dedicat Antigonei, care dincolo de dimensiunea psihologica si de cea mitologica capata o surprinzatoare tenta politica, autorul vazand in Antigona o revoltata impotriva unei tiranii care deformeaza lumea si o scoate in afara tiparelor sale firesti. Spre sfarsit, in ‘Matei Calinescu: Mastile autobiografiei’ Ion Vianu face o tulburatoare declaratie de prietenie si schiteaza un portret sensibil si convingator al intelectualului si al omului care i-a fost prieten.

Marturisesc ca m-am despartit cu greu de lectura acestei carti, care cuprinde o comoara de informatie si intelepciune. Voi reveni la ea. Va invit pe toti sa pasiti pragul ei.

Director Tom McCarthy authored a very interesting first film in 2003 (The Station Agent) and then his career seemed to go adrift into ‘OK movies’. Now he hits gold with Spotlight which does not differ much in directing style from his other films, but just gathers a number of very favorable factors into proving that you can get a Best Film Academy Award even taking the ‘OK approach’ (in a ‘dry’ year as 2015 was).

 

source http://trilbee.com/reviews/spotlight-2016-movie-review

source http://trilbee.com/reviews/spotlight-2016-movie-review

 

Let me start with the positive things, and there are many of these. One first condition to hit gold at the Academy Awards is to run one of those big American stories, that play well with the concepts and heroes of the nation. Investigative journalism and people who make the news are the main theme and the heroes of the film, and on this respect ‘Spotlight’ follows a tradition that starts with ‘Citizen Kane’  and continues with films like All President’s Men and Zodiac. The story that is investigated by the ‘Boston Globe’ ‘Spotlight’ team in the movie is the sexual abuse of children by Catholic priests and the cover-up of the phenomenon and of its dimensions by the Church institutions but also by the town authorities, judicial system, community leaders. It’s an explosive subject which to some extent continues until today. The ‘based on real events’ factor works well here because we know that the implications and ramifications of the problem continue until today. The writers and producers of this film chose to use the real names and tried to remake the true story as close as possible to the facts, places, characters.

 

(video source Movieclips Coming Soon)

 

The other strong attribute of this film is the accurate rendition of the ‘yesterday’ atmosphere to the smallest detail. The story happens between 2000 and 2002, this was so close and yet so far from many points of view. Acting is also very precise, although the homogeneity of the team makes the characters indistinguishable from a moral stand point of view. It’s like I missed an element of hesitation, of fear of consequences – the story looks not like what it happened but like the way the heroes told the world it happened. Sure, , , , and do all fine jobs, and I also liked how many of the supporting actors entered into their smaller parts.

I do not believe however that ‘Spotlight’ would have won the Best Film Award in another year. It lacks the sparkle that make the big movies we remember over the years. It may also be the last important movie in his genre. As printed journalism melts down and the multi-channel TV news and the Internet take over, the public relies less and less on this kind of journalism.  People have easy access to much more information, they can change easily allegiance to any channel of news on TV or Internet, they need to make the choices by themselves. ‘Spotlight’ may be the cinematographic requiem for the kind of journalism it describes.