Archive for March, 2016

Istoricul Dinu C. Giurescu isi continua cercetarea istorica a celeilalte epoci de ‘tranzitie’ din istoria Romaniei, cea de dupa cel de-al doilea razboi mondial, inceputa cu volumele ‘Uzurpatorii. Romania, 6 martie 1945 – 7 ianuarie 1946′ si ‘Falsificatorii. Alegerile din 1946′ (despre acesta am scris si aici) cu al treilea si ultimul numit ‘Lichidatorii. Romania in 1947′, aparut intr-o a doua editie revizuita la Editura Enciclopedica, in anul 2012. Pentru cei care au citit cartile precedente, acest volum final pare o continuare fireasca si tragica a descrierii procesului istoric inceput la Teheran si Ialta, continuat prin actul de la 23 august si ocupatia sovietica, desavarsit acum prin preluarea treptata completa a puterii de catre comunisti si ‘tovarasii de drum’ si distrugerea sau reducerea la caricatura a tuturor institutiilor democratice ale statului. Totul sub patronaj sovietic si cu indiferenta sau complicitatea prin neputinta si nevointa a aliatilor occidentali:

‘… hotariri cu formulari generale say ambigue care au fost interpretate diferit, diametral opus, de fiecare din cei Trei Mari. Cum in Romania avea preeminenta deplina Uniunea Sovietica, au prevalat de fiecare data – in politica interna – punctul de vedere si interpretarile Moscovei.’ (pag. 5)

Organizata in 21 de capitole cartea se bazeaza in mare parte (si acesta este si elementul principal de noutate si originalitate) pe documente care nu au fost accesibile vreme de peste jumatate se secol, aflate in arhivele occidentale, in special ale ministerelor de externe ale Statelor Unite si Angliei ale caror trimisi diplomatici monitorizau situatia si transmiteau informatiile acasa, primind in schimb instructiuni ambigue de inactivitate sau sustinere formala si declarativa a fortelor care se opuneau puterii preluate de comunisti prin forta (in 1945, guvernul Groza) si frauda (alegerile din noiembrie 1946). Primul capitol prezinta acest context, urmat de capitolul dedicat semnarii Tratatului de pace de la Paris, care reprezinta in fapt recunoasterea juridica a preluarii puterii de catre comunisti si aliatii lor si a legitimitatii guvernarii comuniste. Capitolul al treilea descrie inceperea reresiunii politice pe scara larga, arestarile abuzive, conditiile inumane de ancheta si detentie la care erau supusi cei care se opuneau comunistilor dar si aliatii lor politici de pana ieri care nu se incadrau strict in linia politica noua. Lipsa de raspuns si de eficienta a protestelor este in perspectiva istorica doar inca un caz in care Occidentul a inchis ochii si nu a vrut sau nu a putut sa sustina propriile principii legate de drepturile elementare ale omului in tari totalitare.

Capitolele IV si V descriu transformarile economice. Incepe sa fie pusa in practica doctrina economica comunista a industriei si comertului centralizate, planificate si etatizate si a agriculturii de tip colhoznic. Romania de dupa razboi producea doar o fractiune din ceea ce atinsese in anul de varf 1938 si aveau sa treaca inca multi ani pana la atingerea nivelelor interbelice. Si totusi inca functiona industria bazata pe proprietatea privata si economia de piata:

‘Parcurgind asemenea liste, ai imaginea unei economii care functioneaza in 1947, pe baza proprietatii particulare. Daca n-ar fi intervenit aplicarea modelului sovietic (incepind cu 1948/49), asemenea producatori ar fi asigurat dezvoltarea unei economii de piata functionale, ca in centrul si vestul Europei.’ (Pag. 38)

Nu avea sa se intample. Stabilizarea monetara si nationalizarea din iunie 1948 aveau sa distruga sistemul financiar si industria bazata pe libera initiativa.

 

sursa http://iuppy.ro/lichidatorii-romania-in-1947

sursa http://iuppy.ro/lichidatorii-romania-in-1947

 

Urmatoarele trei capitole urmaresc evolutia partidelor politice democratice din Romania in 1947. Sistemul politic era inca in teorie pluri-partinic, dar deja se crease o diferentiere clara intre micile partide satelit ale Partidului Comunist care aveau sa fie curand absorbite de acesta (inclusiv ramura de stanga a Partidului Social-Democrat) si partidele democrate ai caror conducatori si militanti sunt treptat arestati, judecati si condamnati la ani grei din inchisoare (unde multi dintre ei aveau sa moara in conditii inumane) si a caror activitate este treptat interzisa. Practic, in noiembrie 1947, la un an dupa alegeri, in Romania nu mai exista opozitie politica legala. Actiunile si luarile de pozitie ale unor politicieni cum au fost Iuliu Maniu si Gheorghe Tatarescu par astazi acte de curaj si de onoare, dar eficienta lor in acele momente a fost nesemnificativa.

Extrem de documentat (poate chiar excesiv in tabele si cifre) este capitolul X dedicat agriculturii. 1947 este primul an de productie normala de cereale si legume dupa doi ani de seceta cumplita, dar este si anul in care piata libera a producatorilor agricoli este reglementata de cote obligatorii si preturi sub nivelul pretului de productie. In plus aceste reglementari discrimineaza patura taranilor mai instariti (adica mai harnici si mai buni gospodari) pregatind terenul pentru reprimarea politica a ‘chiaburilor’ care avea sa aiba loc in anii urmatori si pentru colectivizarea fortata careia ii vor trebui 15 ani pentru a fi generalizata.

Amplul capitol XI se ocupa de cursa intinsa conducatorilor Partidului National Taranesc la Tamadau urmata de arestarea acestora, procesul public si condamnarea lor. Dupa informatiile furnizate de Dinu C. Giurescu in aceasta carte si in volumul precedent PNT castigase la urne alegerile din 1946 fiind in realitate cel mai popular partid politic din Romania. Frauda care a intors rezultatele alegerilor a fost completata de o inscenare juridica dintre cele mai penibile din istoria sistemului juridic romanesc, de condamnarea la inchisoare (si de fapt la moarte in inchisoare) a conducatorilor PNT si trecerea acestuia in ilegalitate pana dupa decembrie 1989. Relatarile istoricului incep de aici sa fie combinate si amestecate cu amintiri personale ale studentului Dinu C. Giurescu care avea 20 de ani in 1947. Personal mi se pare problematica aceasta licenta stilistica – nu ca nu ar fi interesante amintirile si notele cu tenta personala, dar cred ca locul lor este in alta carte, sau in cel mai bun caz, aici dar in note de subsol.

Dupa ce se ocupa in capitolul XII cu stabilizarea monetara, autorul analizeaza in capitolele urmatoare soarta partidelor care au ales sa se alieze cu comunistii si sa sustina guvernul lui Groza si rezultatele alegerilor din 1946. Nici ramura Tatarescu a Partidului National Liberal si nici ramura colaborationista a Partidului Social Democrat nu aveau sa supravietuiasca decat cel mult formal, prima ramanand fara baza politica in urma stabilizarii si nationalizarii, cea din urma fiind inghitita complet in Partidul Muncitoresc prin ‘fuziunea’ din anul 1948. Tatarescu avea sa fie arestat in 1950 si sa-si sfarseasca si el viata in inchisoare.

 

sursa http://www.cotidianul.ro/manifestul-catre-romani-al-prof-acad-dinu-c-giurescu-199352/

sursa http://www.cotidianul.ro/manifestul-catre-romani-al-prof-acad-dinu-c-giurescu-199352/

 

‘La peste sase decenii ramane, posibil, intrebarea: au stiut factorii de raspundere de la Washington si Londra ca nu pot face altceva decat sa trimita note de protest si ca Moscova isi va aplica in continuare politica in Romania si in sud-estul Europei? Au stiut, si in orice caz si-au dat seama. “Sunt sigur – scrie premierul Winston Churchill Presedintelui Roosevelt … ca vei fi tot atat de ingrijorat ca si mine, de recentele evenimente din Romania. Rusii au reusit, prin forta si inselaciune, sa instaureze carmuirea unei minoritati comunist.’ (pag. 141)

Noile reglementari economice sunt insotite de epurarile aparatului de stat, justitiei si armatei si instaurarea in posturile de raspundere a unor functionari incompententi dar credinciosi regimului. Capitolele XVI – XIX se ocupa de aceste schimbari care curmat evolutia fireasca a institutiilor statului si au instaurat aservirea ideologica ca criteriu principal al capatarii de functii si promovarii in munca. Schimbari dintre cele mai dureroase si cu implicatii adanci in educatia a zeci de generatii se petrec in viata universitara unde sunt epurati prin concedieri si pensionari majoritatea profesorilor de valoare. Dinu C. Giurescu, student in acea perioada este martorul direct al acestor schimbari.

In viata de zi cu zi continua lipsurile si penuria, si sunt introduse ratiile alimentare si cartelele. Aici poate ca Romania nu a fost diferita de alte tari din Europa distrusa de razboi, doar ca rationalizarea si invinuirea ‘speculantilor’ (pe post de ‘tapi ispasitori’) pentru carentele economice si de aprovizionare avea sa se intoarca in deceniul final al regimului comunist, pe cand Europa de Vest trecuse la abundanta economiei de piata, si chiar si celelalte state comuniste uitasera de lipsurile alimentare. Pentru cei care au trait anii 80 in Romania asemanarile in metode si vocabular sunt frapante.

Ultimele doua capitole se ocupa de ultimele luni ale regalitatii romane, marcate de calatoria regelui Mihai in Anglia cu ocazia casatoriei printesei Elisabeta (viitoarea regina) si de lovitura de stat prin care regimul comunist i-a impus lui Mihai abdicarea si a declarat statul Republica Populara. Sunt aduse la lumina documente interesante despre contactele regelui si incercarile disperate si de ultima ora ale acestuia de a salva ceva din caracterul democratic al statului, precum si despre evenimentele din jurul abdicarii. Pozitia regelui, influenta pe care acesta a avut-o si rolul pe care l-a jucat in acei ani tragici sunt inca disputate si deschise studiilor istoricilor din viitor. Nu cred ca in legatura cu aceasta personalitate a istoriei romanesti s-a scris ultimul cuvant.

Daca ar fi sa cautam un titlu pentru aceasta trilogie istorica a anilor tranzitiei de la ceea ce a fost Romania inainte de 1938 si ceea ce a devenit pentru jumatatea de secol de dupa 1948 un titlu posibil ar fi ‘Trilogia tragica’. Cele trei carti ale lui Dinu C. Giurescu nu reusesc sa constituie lucrarea definitiva care sa lumineze si sa explice toate evenimentele esentiale ale perioadei. Pentru un amator de carti de istorie cum sunt eu, de exemplu, lipsesc portretele principalilor actori – ai conducatorilor comunisti care au fost Uzurpatorii si Lichidatorii. Lipsesc si ilustratiile, poate ca in editiile viitoare acestea vor putea fi adaugate. Dar si asa, am citit cu mare interes ‘Lichidatorii’ si intregul ciclu de carti dedicate anilor fatidici 1945, 1946, 1947 – l-am citit ca pe un roman sumbru cu un final tragic cunoscut de la inceput.

 

 

In postfata semnat de Valentin Naumescu a cartii ‘O istorie a Orientului Mijlociu’ publicata de Editura Humanitas in 2015 in traducerea (presarata cu unele erori) a Corneliei Dumitru aflam cateva amanunte semnificative despre autorii cartii. Peter Mansfield s-a nascut in India, a studiat la Beirut si a avut parte de o scurta cariera in Foreign Office, curmata de criza si razboiul Suezului din 1956, urmata de multi ani de rezidenta la Cairo ca ziarist. Nicolas Pelham, continuatorul si actualizatorul cartii a studiat la Damasc si apoi a lucrat la Cairo, in Maroc si la Ierusalim. Ambii sunt descrisi ca ‘arabisti’ si asta denota nu numai o expertiza profunda bazata in cazul lor pe studiu si experienta directa cu lumea araba, ci si o atitudine favorabila acesteia, care isi lasa amprenta vizibila in aceasta carte.

‘Istoria’ are 15 capitole, din care primele 12 au fost scrise de Mansfield si au facut parte din prima editie a cartii publicata in 1991. Nicolas Pelham a actualizat probabil in special ultimele capitole scrise de Mansfield si a mai adaugat inca cate unul editiilor succesive aparute in 2003, 2010 si 2013, dupa moartea acestuia in 1996. Excelenta postfata a lui Valentin Naumescu scrisa in septembrie 2015 aduce aproape la zi evenimentele dintr-o zona a lumii care se afla intr-o permanenta miscare si este caracterizata in ultimii ani de o efervescenta careia nu este usor sa ii detectezi directiile si traseele semnificative.

 

sursa http://www.elefant.ro/carti/istorie/studii-istorice/o-istorie-a-orientului-mijlociu-263043.html

sursa http://www.elefant.ro/carti/istorie/studii-istorice/o-istorie-a-orientului-mijlociu-263043.html

 

Cititorii potentiali ai cartii trebuie sa fie preveniti ca scala istorica este departe de a fi liniara. Cele aproape 50 de pagini ale primului capitol reprezinta mai putin de 10% din numarul total de pagini al cartii, dar trec in revista o istorie de milenii care incepe din zorii civilizatiei umane si continua in perioada marilor imperii ale antichitatii, parcurge Bizantul si aparitia Islamului, perioada Evului Mediu si ascensiunea Imperiului Otoman, pana dincolo de perioada sa de glorie. Impreuna cu cele vreo zece pagini ale celui de-al doilea capitol care este centrat pe defensiva in care se afla Islamul in a doua jumatate a secolului al 18-lea si campania lui Napoleon perceputa ca prima invazie colonialista a epocii moderne si momentul de renastere al interesului europenilor pentru civilizatia Orientului. Sunt capitole necesare celor carora le lipsesc informatiile de baza despre momentele istorice parcurse, si pentru definirea curentelor religioase si ale notiunilor fundamentale ale structurii sociale si mozaicului natiunilor care populeaza aceasta parte a lumii.

Capitolul al treilea ii este dedicat aproape in intregime lui Muhammad Ali, primul mare conducator in Orientul Mijlociu din epoca moderna. Talentul de portretist al lui Mansfield este evident in felul in care il descrie si caracterizeaza pe cel care a pus bazele statului egiptean modern:

‘Nascut pe coasta egeeana a Macedoniei, Muhammad Ali era o combinatie rara de soldat si de lider politic de geniu. Desi era aproape analfabet, nu era in nici un caz un bigot ingust la minte. Cum in tinerete lucrase ca negustor de tutun, era obisnuit sa aiba de-a face cu nemusulmanii si cu europenii. Mintea sa patrunzatoare absorbea cu repeziciune fapte noi, analizandu-le importanta. Nemilos, neinchipuit de ambitios si capabil sa savarseasca acte de infioratoare cruzime, putea fi si incantator, iar cand erau strapunsi cu privirea sa, pe vizitatorii straini, care rau in acelasi timp fermecati, ii apuca tremurul inainte de a cadea in admiratie.’ (pag. 60)

Rolul jucat de Egipt in decentralizarea Imperiului Otoman slabit organizatoric si ideologic este descris in amanunte. Este de asemenea mentionat si rolul Frantei si mai ales cel al Rusiei, a carei influenta in secolul al 19-lea pune intr-o perspectiva istorica care denota continuitate amestecul sovietic in a doua jumatate a secolului 20, continuat in zilele noastre de Rusia lui Putin cu ambitiile sale de putere renascanda. Lipseste din relatare insa un amanunt semnificativ in balanta istorica si demografica a teritoriului Palestinei, si anume popularea intre anii 1830 si 1841 a zonei cu colonisti din Egipt si Liban, care constituie baza genetica a unei majoritati a populatiei arabe care astazi se defineste ca palestiniena.

In capitolul 4 centrul interesului se deplaseaza spre Imperiul Otoman si mai ales ultima jumatate de secol de existenta a acestuia. Desi nu facea parte strict din zona definita in mod obisnuit ca Orient Mijociu, Imperiul Otoman a controlat aceasta parte a lumii si politicile sale, reformele si contra-reformele, luptele intre modernitate si conservatorismul cu iz feudal, intre Islam si laicitate, toate acestea au avut o influenta importanta asupra zonei in secolul 20 si se afla la originea unora dintre conflictele inter-etnice cum ar fi cele dintre turci si armeni, sau dintre kurzii ramasi fara stat national si tarile si popoarele din jur.

 

sursa http://www.audiobooks.com/audiobook/history-of-the-middle-east/55100

sursa http://www.audiobooks.com/audiobook/history-of-the-middle-east/55100

 

Foarte interesant este si capitolul 5 care se reintoarce la Egipt si descrie perioada de influenta franceza si apoi britanica. Este terenul istoric in care Peter Mansfield se simte la el acasa, si descrierea perioadei guvernarii britanice si a unor personalitati cum au fost Gladstone sau lordul Cromer mi-a furnizat o multitudine de informatii inedite in mare parte. Chiar daca abundenta de detalii pare excesiva in raport cu alte perioade si cu restul cartii, gasim in acest capitol sursele esentiale ale directiilor in care a evoluat Egiptul incepand cu a doua jumatate a secolului 19 si pana in contemporaneitate: ambitiile nationale ale unui popor care isi revendica o istorie de mai multe milenii si resentimentele impotriva stapanirii (politice si economice) europene crestine, originea influentelor religioase islamice si alunecarea acestora in fundamentalism, lupta dintre modern si traditie in structura sociala si cea familiala.

Capitolele 6 si 7 se ocupa de relatiile dintre turci si arabi in fazele finale ale Imperiului Otoman si de influenta persana care stabileste in partea de est a Orientului Mijlociu un element statal siit de-a lungul schismei fundamentale intre sunniti si siiti din cadrul lumii musulmane. Reaparitia functiei de calif parea mai degraba un exercitiu politic al unui imperiu care isi traia amurgul, dar importanta acestui act a fost esentiala si se simte pana astazi. Este momentul de nastere al nationalismului arab, care se va dezvolta si el in doua directii ideologice aflate in conflict vreme de mai bine de un secol – un pan-arabism laic si un nationalism religios format in jurul conceptului coranic de ‘umma’ – natiune-religie islamica (nu neaparat limitata la arabi). Daca acestea sunt descrise in amanunte, Palestina este foarte putin mentionata in aceste capitole, inceputul imigratiei sioniste evreiesti abia este amintit, in timp ce stabilirea coloniilor diverselor puteri europene si ale Statelor Unite in Ierusalim este complet trecuta sub tacere.

Ajungem la capitolul cheie al cartii – capitolul 8, intitulat (frumos) ‘Bolnavul moare: 1918′. Bolnavul este desigur imperiul otoman care alege sa se asocieze cu partea pierzatoare in primul razboi mondial si isi va pierde toate teritoriile din afara Anatoliei si a tarmului european al Marii de Marmara. Politica ‘perfidului Albion’ incearca sa ralieze de partea aliatilor toate fortele locale inclusiv pe seriful din Mecca si triburile beduine ale sauditilor, dar si pe pionierii sionisti din Palestina si evreii europeni care ii sustineau:

‘Ambiguitatea care a sadit cele mai multe seminte ale viitoarelor conflicte era legata de Palestina. … Marea Britanie ar fi putut lamuri usor situatia spunand ca Palestina trebuia sa aiba un statut special, deoarece era un teritoriu sacru pentru iudaism, crestinism si islam, dar a preferat sa nu o faca. Claritatea nu reprezenta un obiectiv.’ (pag. 170-171)

Analiza procesului care a dus la publicarea de catre englezi a “Declaratiei Balfour” – prima recunoastere oficiala si publica a dreptului evreilor de a forma un camin national in zona geografica in care existase candva statul evreu antic – este detaliata si in mare parte corecta. O mare parte din clasa politica engleza a simpatizat cu cauza sionista din motive umanitare sau pragmatice, dar au existat si tendinte pro-arabe, si au fost facute promisiuni ambigue sau contradictorii.

‘Opiniile ministrilor britanici erau mai complexe. Aveau o idee vaga despre adevaratele obiective sioniste, insa majoritatea erau destul de ignoranti in privinta situatiei reale din Palestina si a sentimentelor populatiei, desi putini le considerau importante in comparatie cu interesele Imperiului Britanic. Cu siguranta, nu puteau prevedea ca ajutau la crearea uneia dintre cele mai putin solutionabile probleme politice din secolul al XX-lea.’ (pag. 179-180)

Amplul capitol al 9-lea descrie sub titlul ‘Interregnul Anglo-Francez’ impartirea Orientului Mijlociu intre puterile invingatoare in primul razboi mondial si in special intre Franta si Anglia, si perioada interbelica. Palestina aflata in aceasta vreme sub mandat britanic devine focarul central de conflict. Orientarea pro-araba a lui Peter Mansfield incepe aici sa fie foarte vizibila. Valurile succesive de violenta sunt prezentate in mod ‘neutru’ fara a mentiona caracterul terorist al actiunilor militantilor arabi si pogromurile savarsite impotriva asezarilor civile evreiesti. Este descrisa in mod clar evolutia politicii britanice ca si influenta evenimentelor din Europa care au dus la limitarea emigrarii evreiesti si la ideea impartirii teritoriului Palestinei mandatare in doua state. Sunt descrise in detalii si evolutiile politice din Egipt si Liban, ascensiunea la tronul Iranului a sahului Reza Khan, si formarea statelor arabe ale Siriei, Irakului si Arabiei Saudite.

Capitolul 10 descrie perioada razboiului cea imediat postbelica. Descoperirea uriaselor resurse de petrol da o noua dimensiune si colonialismului traditional, dar si luptei pentru emancipare nationala. Apar curentele pan-arabe si se inteteste lupta pentru Palestina. Formarea statului Israel si razboiul care a urmat este descris din perspectiva strict araba, nu este mentionat faptul ca pentru Israel acesta a fost Razboiul de Independenta. Mansfield prezinta corect sursa problemei refugiatilor palestinieni dar nu scrie absolut nimic despre milionul de refugiati evrei din tarile arabe care in aceeasi perioada au fost expropriati si expulzati, fiind integrati (spre deosebire de palestinienii respinsi de tarile arabe) imediat in Israel in anii 50. Actul de dreptate istorica din 29 noiembrie 1947 prin care ONU accepta impartirea Palestinei intr-un stat arab si unul evreu, act juridic de nastere al statului Israel si de recunoastere a dreptului firesc al poporului evreu la un stat national este descris drept ‘Proiectul initial al impartirii Palestinei intr-un stat arab si unul evreiesc – aprobat de Natiunile Unite in 1947 cu atata lipsa de responsabilitate pentru consecintele sale …‘ (pag. 336)

 

Nicolas Pelham - sursa https://twitter.com/nicolaspelham

Nicolas Pelham – sursa https://twitter.com/nicolaspelham

 

Impartialitatea istoricului este pusa la grea incercare si in capitolele urmatoare (11 si 12), ultimele doua scrise de Peter Mansfield care se ocupa de perioada dintre 1948 si 1967, si perioada dintre 1967 si 1990. Eroul lui Mansfield este Gamal Abdul Nasser, conducatorul nationalist laic al Egiptului, care nationalizeaza Canalul Suez si face fata uneia dintre ultimele aventuri colonialiste in 1956, pentru a incerca apoi si a esua intr-o incercare de unire a mai multor state arabe laice sub stindard pan-arab. Sunt descrise in amanunt (poate prea in amanunt) evolutiile politice din celelalte tari arabe si din Iran, regimurile corupte, influenta sovietica, retragerea Angliei, scaderea influentei Frantei, neo-imperialismul sovietic si curentele islamice ale diferitelor variante ale Fratiei Musulmane, mereu reprimate, mereu mocninde. Sunt descrise si problemele economice si sociale si modul in care economia petrolului nu le-a putut rezolva din cauza conflictelor interne, a coruptiei si rapacitatii regimurilor la putere. O singura tara nu este mentionata de loc cu exceptia razboaielor si a influentei presupus nociva a politicii ei externe fara a o explica sau a face un efort de a-i prezenta cauza – Israelul! Nimic despre dezvoltarea economica a Israelului, despre regimul sau  democratic care este unic in zona. Nici macar aspecte negative sau controversate cum ar fi regimul militar impus populatiei arabe in anii 1948-1964 nu sunt mentionate. Mansfield reuseste performanta de a scrie aproape un capitol intreg despre Nasser fara a mentiona macar odata numele primilor ministri israelieni din aceasta perioada, Levi Eshkol si Golda Meir.

Nicolas Pelham preia stafeta incepand cu capitolul al 13-lea care descrie ultimul deceniu al secolului 20, deceniul de dupa sfarsitul razboiului rece, cel al oportunitatilor pierdute la nivel international, al interventionismului Statelor Unite ramasa singura super-putere, al ascensiunii dictaturilor nationaliste ale lui Assad si Sadam Hussein, al acordurilor de la Oslo si ratarea ocaziei de a incheia conflictul intre israelieni si palestinieni. Capitolul 14 se ocupa de primul deceniu al secolului 21, cel care este martor al ascensiunii jihadiste si terorismului islamic. Iata de pilda cum este descris rolul politicii americane in acest context:

‘Washingtonul era totusi in fierbere din cauza dezbaterii provocate de oportunitatea asocierii propriului drapel cu dictatorii din regiune. O opinie raspicata si din ce in ce mai influenta sustinea ca regimurile autoritare nu erau nici pe departe leacul impotriva jihadului global, ci cauza lui. Violenta jihadista era produsul unei boli netratate din interiorul lumii arabe; daca regimurile arabe ar fi condus cu mai putina brutalitate si cu mai multa echitate, atunci nu si-ar fi exportat problemele in Occident. Schimarea de regim, pusa la cale din exterior, argumentau acesti ideologi cunoscuti ca neoconservatori, avea sa elibereze popoarele de tirania curenta sa instaleze democratii, sa ii transforme pe locuitori in participanti direct interesati in treburile propriilor societati si sa raspandeasca valorile apusene. Neoconservatorii s-au aliat cu imperialistii americani si cu grupurile de interese din administratia Bush pentru a pune la cale reconfigurarea Orientului Mijlociu si reimpartirea vastelor sale bogatii petroliere.’ (pag. 413)

Este unul din exemplele de analize corecte pana la un punct, sau deschise unei eventuale dezbateri dar care aluneca in limbaj de lemn si abandoneaza neutralitatea asteptata de la un istoric. Sunt multe relatari detaliate si destul de exacte, dar si inexactitati si aspecte omise sau prezentate sub o forma care nu ascunde simpatiile autorului. Cuvantul ‘teroare’ sau ‘terorism’ este folosit rar sau de loc cand este vorba despre actiunile organizatiilor palestiniene impotriva populatiei civile israeliene. Organizatiilor palestiniene ca OLP sau Hamas le sunt atribuite atitudini conciliatorii pe care nu le-au exprimat niciodata in public. Liderilor arabi cum ar fi Sadam si Arafat le sunt dedicate pagini intregi in timp ce conducatorii israelieni Ytzhak Rabin sau Shimon Peres abia sunt mentionati.

Una dintre explicatii o putem gasi daca examinam cu atentie sursele citate de Mansfield si Pelham descrise in ‘Note de lectura’. In timp ce istoriografia si comentariile politice arabe sunt copios reprezentate lipsesc aproape cu desavarsire cartile autorilor israelieni si chiar si cele ale unor autori englezi sau americani care au pozitii care nu coincid cu linia ‘arabista’. Cum pot lipsi dintre cartile care descriu istoria Orientului Mijlociu din perioada interbelica ‘The Peace to End All Peace’ a lui David Fromkin sau ‘A Line in the Sand’ a lui James Barr? Cum se poate vorbi despre istoria Islamului si ascensiunea islamismului politic fara a-l cita pe Bernard Lewis, oricat de in dezacord ar fi autorii cu tezele lui? A scrie despre politica lui Churchill in Orientul Mijlociu fara a folosi ca una dintre referinte cartea lui Marin Gilbert ‘Churchill and the Jews’? A scrie despre momentele 1948 si 1967 ale conflictului israelo-palestinian fara sa recomanzi cartile lui Tom Segev si Michael B. Oren?

Ceea ce se intampla in Orientul Mijlociu influenteaza nu numai pe cei care traiesc aici ci intreaga Europa si intreaga lume. Prezentul isi are radacinile in trecutul mai mult sau mai putin indepartat si de la un moment incolo nu este usor de separat istoria de analiza politica actuala. Stirile de zi cu zi pot schimba nu numai prezentul imediat ci si perspectiva asupra istoriei. Pentru a intelege ceea ce se intampla azi trebuie sa avem o imagine limpede si echilibrata a trecutului complex care a dat nastere realitatilor in care traim. Cartea lui Peter Mansfield cu actualizarea lui Nicolas Pelham aduce la lumina multe dintre detaliile trecutului, dar este lipsita in unele dintre partile sale de echilibrul si obiectivitatea necesara unei scrieri istorice de valoare.

 

A few weeks back I wrote about Bridge of Spies and I was mentioning the fact that I expected more than an OK+ story about the Cold War from a script written by the  and brothers. This feeling was now enhanced by viewing Hail, Ceasar!. The trailer was so promising – the anti-establishment brothers made a film about the Hollywood.  as the drunken (not even, actually) star in the historic super-production.  as the blonde brainless starlet. The bigger the expectations, the deeper the disappointment, they say. The brothers seem to have ran out almost completely of ideas and spices.

 

source http://www.imdb.com/title/tt0475290/

source http://www.imdb.com/title/tt0475290/

 

Hollywood loves making fun of itself, but never forgets to mix a dose of nostalgia. This is what made The Artist such a huge success, plus of course the French charm. It’s 2016 however, and nostalgia should not be consumed in overwhelming doses. Yet, the Coen brothers seem almost to crawl in repentance to the big studios they succeeded to teach in the past a few things about digging for gold in the classical fabric of American stories. There is only one scene where the Coen spin and spirit succeed to remind the good old days – that’s the ‘ecumenical’ discussion in preparation of the Christ movie with the participation of Catholic, Easter-Orthodox and Protestant priests plus one rabbi. It looked and sounded like a good joke. The difference is that we used to have ten or more such good jokes in the Coen brothers films, now it was just one. The social content which is also present in many of their films is now reduced to a parody of the black-listing of the 50s combined with an incarnation of Communist hysteria (in a Malibu villa by the ocean of all places) which is maybe the second good joke in the film. Still insufficient.

 

(video source Universal Pictures)

 

In a season that was so deprived of comedies that The Martian got a nomination in the category at the Golden Globes, Hail, Ceasar! is still the funniest show in town, but it’s more by lack of competition. and looked genuinely bored in a film which should have been fun to make. is no comedy actor. The ones lucky to get more interesting parts are the amazing and who left me with the dilemma of guessing which film director he took revenge upon when building his character.

I am waiting for the Coen brothers to return.