Laszlo Krasznahorkai este laureatul editiei internationale 2015 a premiului pentru literatura Man Booker (a sasea oara cand acest premiu a fost atribuit). In textul care insoteste anuntul romanciera engleza Marina Warner, unul dintre membrii juriului, scrie ca ‘László Krasznahorkai este un scriitor vizionar de intensitate extraordinară, o voce care surprinde textura existenței contemporane în scene terifiante, ciudate, îngrozitor de comice, și de multe ori zguduitor de frumoase.’ Cuvintele scriitoarei engleze sunt potrivite si pentru primul roman al lui Krasznahorkai ‘Satantango’ pe care l-am citit in traducerea romaneasca impecabila a Anamariei Pop, aparut in 2012 in colectia Byblos a editurii Curtea Veche, cu sprijinul Biroului Maghiar pentru Carti si Traduceri. Scris in 1985, in deceniul de apus al comunismului in estul Europei, cartea poarta multe dintre insemnele literaturii de sfarsit de epoca pe care le regasim si in carti ale literaturii romane, cehe, sovietice din acea vreme. Se incadreaza insa si in dimensiunea mai larga europeana si universala cu accente din Kafka, Beckett si Orwell. As mai adauga si intersectia cu spatiul cinematografic, ‘Satantango’ fiind ecranizat in 1994 de regizorul Bela Tarr, care il transpune pe ecran intr-o viziune cinematografica lunga de 450 (!) de minute, pe care din scenele pe care le-am vazut pana acum (nu am reusit inca sa vad tot filmul) il aduce in memorie imediat pe Tarkovski, cel din ‘Stalker’. 

Suntem undeva in Ungaria. Reperele locale sunt de altfel putine si apar tarziu in roman, am putea fi in orice parte a lumii europene a anilor 80 de dincoace de Cortina. ‘Civilizatia’ pare a fi in regresie. ‘Civilizatia’ intre ghilimele, caci este vorba mai degraba de progresul artificial trambitat de propaganda comunista, cea cu tractoare arand ogoare aurii sub ceruri senine. Omenirea lasata in urma pare a fi trecut printr-un cataclism, dar el nu are o cauza fizica exterioara. Nu un meteorit a lovit aceasta lume si i-a spulberat ordinea si logica, ea este roasa de boala interna a lipsei de sens a vietii pentru un grup de oameni fara busola morala.

‘Astia sunt tot acolo, stau exact pe aceleasi taburete jegoase, seara infuleca papricas de cartofi si nu inteleg ce s-o fi putut intampla. Se uita unii la altii cu atentie si cu banuiala, ragaie zgomotos in linistea care-i inconjoara si asteapta. Asteapta cu rabdare si cu perseverenta, crezand ca au fost, pur si simplu, inselati. Asteapta pititi, asemenea pisicilor la taiatul porcului, crezand ca le poate pica vreo bucata grasa. Astia sunt cum fusesera odinioara servitorii castelelor, ai caror stapani isi trageau, intr-o buna zi, un glont in cap, umbland apoi fara rost, neajutorati, in jurul cadavrului.’ (pag. 55)

Personajele din carte si-au dobandit libertatea, dar ele nu constientizeaza asta, si chiar daca ar intelege situatia nu ar sti ce sa faca cu aceasta noua si ciudata stare. Vor cauta mai degraba sa-si gaseasca un nou ‘ghid conducator’ si acesta nu intarzie sa apara in intruchiparea falsului profet Irimias, descins din cartile lui Ilf si Petrov. Profetilor sarlatani le plac perioadele de tranzitie.

 

sursa imaginii http://www.curteaveche.ro/satantango.html

sursa imaginii http://www.curteaveche.ro/satantango.html

 

Peisajul natural este dominat de ploaie si noroi. Suntem in mijlocul unui diluviu modern care transforma lumea intr-un univers mlastinos, in care pare a se eroda insasi consistenta materiei.

‘… apa prelinsa de pe tigle ajungea, fara nicio piedica, de-a lungul peretilor casei Horgos, intr-un suvoi urias pe pamant, sapand in jurul cladirii un sant ce se adancea vazand cu ochii, parca in fiecare strop de ploaie ar exista o intentie secreta ca-n prima faza sa inconjoare cladirea, izoland locuitorii acesteia de restul lumii, apoi, incetul cu-ncetul, din milimetru in milimetru sa se scurga-n noroiul in care erau asezate pietrele de temelie, patrunzand in pamantul ostil, iar in final sa spele totul in profunzime; apoi, intr-un timp stabilit neindurator se stabilizeaza peretii, unul dupa celalalt, usile, ferestrele se desprind din locurile lor, hornul se-nclina si se prabuseste, cuiele din perete devin sfaramicioase, oglinzile, oarbe, pentru ca-n final intreaga cladire naruita sa se scufunde ca o hardughie veche, asemenea unui vapor naufragiat, vestind cu tristete zadarnicia mizerabilei lupte dintre ploaie, pamant si fragile intentie umana; acoperisul nu ofera adapost.’ (pag. 134-135)

Si personajele? Intr-unul dintre cele mai memorabile capitole ale cartii lumea este vazuta din punctul de vedere al unei copile, care inselata fiind de cei din familia apropiata care profitasera de naivitatea ei pentru a-si insusi economiile copilariei, se cufunda si ea intr-o disperare din care singura iesire pare a fi moartea. Este o abordare foarte rar intalnita in literatura care descrie copii, acestia nu se prea gandesc la moarte si desigur nu vad in ea o solutie. Nu si la Krasznahorkai:

‘Apoi, ieri, in zori, dupa ce se trezi, cand in sfarsit isi invinse frica si hotari sa nu mai amane, deoarece nu vroia numai sa-si imagineze dar sa si simta, de-adevaratelea, cum se ridica spre ceruri, felul cum o trage o forta extraordinara, cu viteza vantului, in sus, cum acolo jos se chircesc casele, copacii, razoarele , canalele, intreaga lume, apoi, cum sta deja in Poarta Cerului, printre ingerii ce traiesc in stralucirea unei flacari stacojii.’  (pag. 132)

Pentru locuitorii coltului de lume parasit de istorie care este cadrul romanului carciuma devine locul de comuniune sociala in care personaje vag conturate si nu prea diferentiate tipologic isi impartasesc dezolarea, incearca fara rezultat sa gaseasca un scop vietii in bautura, dansuri pe muzici poate imaginate sau intr-o sexualitate obosita si lipsita de sens. Si cand lumina se stinge si musterii pleaca sau adorm doborati de oboseala si alcool, natura pare a sta la panda pentru a pune din nou stapanire pe spatiul vremelnic cedat unei civilizatii indoielnice:

‘Necazul incepea intotdeauna atunci cand pleca ultimul musteriu, iar el tragea zavorul la usa; pana termina de spalat paharele, de aranjat mesele si inchidea registrul-inventar, putea sa-nceapa curatenia, pentru ca-n colturi, mesele, scaunele, inclusiv picioarele acestora, tocul ferestrelor, soba, gramada navetelor, uneori chiar si scrumierele insirate pe tejghea, totul era acoperit cu panze de paianjen.’  (pag. 172)

 

sursa fotografiei https://thatboywhowrites.wordpress.com/2015/05/20/article-for-union-times-man-booker-international-prize-winner-laszlo-krasznahorkai/

sursa fotografiei https://thatboywhowrites.wordpress.com/2015/05/20/article-for-union-times-man-booker-international-prize-winner-laszlo-krasznahorkai/

 

Maiestria scrierii depaseste cu mult nivelul unui roman de debut oarecare. Laszlo Krasznohorkai stapanea perfect in anul in care a scris ‘Satantango’ si stilul care imbina tehnica prozei cu dese infiltratii poetice, cu jocuri de cuvinte si ecouri ale vorbelor si gandurilor personajelor care uneori aluneca in dadaism, cu o constructie piramidala. Nu numai ca in cele doua parti ale cartii (prima fiind cam dubla in numar de pagini celei de-a doua) capitolele se insira simetric, intr-o numaratoare care ajunge la maxim la sfarsitul primei carti (capitolul VI) pentru a porni descendent, in numaratoare inversa in a doua parte, dar si structura emotionala, relatiile dintre personaje si sistem, si descrierea contextului actiunii urmeaza si ele aceeasi simetrie. Ii gasim la inceputul cartii pe viitorul ‘profet’ si pe tovarasul sau intru potlogarii punandu-si persoanele in slujba unui sistem birocratic care functioneaza dupa regulile tipice sistemelor orwelliene. Pana si timpul curge pe albii diferite intre cei care controleaza sistemul si cei care sunt controlati:

“Cele doua ceasuri – isi linisteste lunganul tovarasul – arata, concomitent, doua forme diferite de timp, desi pe ambele destul de inexact. Al nostru – isi ridica degetul aratator, din cale-afara de lung, subtire si fin, semnaland spre cel de de-asupra lor – intarzie peste masura, iar cel de acolo, de afara … nu masoara timpul ci eternitatea aservirii, iar cu treaba asta avem de-a face cat are de-a face creanga cu ploaia: suntem neputinciosi.” (pag. 32)

La apogeul actiunii falsul profet sadeste in sufletele oamenilor falsa speranta si o face in termenii si limbajul deformat de propaganda eterna.

‘ … profitand de posibilitatile de moment, o sa vorbesc cu cativa oameni pentru organizarea unei gospodarii model, care sa poata oferi un trai sigur, fiind liantul acestui mic grup al deposedatilor, adica … intelegeti, nu-i asa? infiintez o mica insula cu cativa oameni care nu au nimic de pierdut, o insula unde dispare aservirea, unde o sa traim unul pentru celalalt, nu impotriva celuilalt, unde seara ne vom pune capul pe perna in abundenta si tihna, in siguranta si-n conditii demne pentru un om … ‘ (pag. 204)

Apogeul este o scufundare, dar orice abis pare a avea abisul sau in lumea lui Krasznahorkai. Grupul pornit in cautarea implinirii unei iluzii va descoperi ca au ajuns pe treapta cea mai de jos, robii unui sistem ierarhizat de supraveghere si denunturi:

‘Cei din colonie ascultau cu o uimire de moment, ca sarcina lor  va fi sa tina zi si noapte sub observare, tot ce se petrece in jurul lor, sa inregistreze cu o vigilenta exigenta acele pareri, zvonuri si evenimente care “din punctul de vedere al cauzei au neaparat o importanta.”  (pag. 275)

Eliberarea este iluzorie. Utopia este falsa si sfarseste intr-o noua inrobire. Cartea a produs valva in 1985 citita fiind ca o critica a sistemului comunist care inca stapanea Ungaria si estul Europei. A capatat notorietate in anii 90 pentru caracterul de premonitie, ecranizarea din 1994 crescand interesul pentru text si facnadu-l cunoscut publicului larg din Ungaria si din lume. . Acum, in 2015, putem sa o citim si sa o recitim ca pe analiza a soartei unei societati fara valori si fara coeziune omeneasca, ca pe o amara reflectare in viitor a locului in care tara sa sau intreaga Europa sunt in pericol sa ajunga.