Archive for June, 2015

‘Castigatorii’ aparuta in 2014 la Editura ART in traducerea careia nu i-am gasit niciun cusur a lui Coman Lupu imi prilejuieste prima intalnire literara cu Julio Cortazar, autor care apartine spatiului literar agentinian despre care, vai, nu stiu mai nimic si unde nu cunosc aproape pe nimeni in afara desigur de uriasa prezenta a lui Borges. Biografia lui explica destul de bine unul dintre motivele relativei usurinte cu care am abordat cartea scriitorului nascut in Belgia in fatidica luna august a anului 1914, prima luna a Primului Razboi Mondial. Tatal sau facea parte din corpul diplomatic argentinian, si familia si-a petrecut anii razboiului in Elvetia, dupa ce Belgia a fost invadata de trupele germane. Abia in 1919 familia Cortazar s-a intors in Argentina, unde tatal sau a disparut foarte curand din viata familiei. Julio a crescut, si-a primit educatia si s-a format ca scriitor in conditii sociale destul de grele, ceea ce explica in parte simpatiile de stanga pe care le-a nutrit in tot timpul vietii sale. Ascensiunea peronismului (in prima sa perioada) l-au determinat sa se exileze in Franta unde a trait din 1951 pana la sfarsitul vietii sale. Desi a scris in spaniola, si desi majoritatea cartilor sale au teme legate de Argentina, stilul, influentele culturale, si modul de a interactiona cu alte culturi au o nuanta mai mult europeana. Este inmormantat la cimitirul Montparnasse.

‘Castigatorii’ a vazut lumina tiparului in 1960 si a fost primul roman publicat de Cortazar in timpul vietii sale, dar nu si primul pe care l-a scris. L-au precedat alte doua romane scrise in anii 50 dar care au fost publicate doar postum. Au urmat alte trei, si din cele citite de mine ‘Castigatorii’ nu este cel mai bun dintre ele, ca sa nu mai vorbim despre faptul ca Julio Cortazar este apreciat in mod special ca autor de proza scurta si nu ca romancier. Daca asa stau lucrurile, este vorba despre un scriitor exceptional si voi cauta sa-i descopar restul operei. Mie si ‘Castigatorii’ mi-a prilejuit nu putine momente de satisfactie in lectura.

 

sursa http://www.librariaonline.ro/beletristica/literatura_universala/proza_diversa/castigatorii_julio_cortazar-cortazar_julio-p10077600

sursa http://www.librariaonline.ro/beletristica/literatura_universala/proza_diversa/castigatorii_julio_cortazar-cortazar_julio-p10077600

 

Primul capitol ne introduce personajele in stilul unei bune si solide scriituri clasice, dar premizele actiunii au o natura usor absurda, chiar kafkiana. La un restaurant din Buenos Aires se aduna inainte de calatorie un grup de aparenti privilegiati (‘Castigatorii’). Cu totii au castigat la un fel de tombola ale carei reguli nu sunt foarte clare o croaziera de cateva luni pe un vapor misterios, si pe o ruta care nu este cunoscuta din start. Adunare aparenta sau alegere intentionata? La fel ca in viata, regulile jocului nu sunt foarte clare. Personajele par a fi adunate din diferite medii sociale, cu diferente culturale si moravuri diverse. Doi profesori de liceu – unul tanar si unul mai in varsta, dar si unul dintre elevii lor problematici insotit de familia sa provenind din paturile joase ale societatii. Un cuplu de tineri, inca necasatoriti care par deja sa aiba probleme functionale. Un alt cuplu de clasa mai inalta, in care femeia atrage atentia prin frumusetea si manierele ei mai liberale decat conventia. Un intelectual cuceritor care isi parasise iubita pe tarm. Profesorul tutore al copilului bolnavicios al unei doamne din societatea mai inalta, si ea aparent disponibila sufleteste, dar cu stil. Si altii.

Dupa o imbarcare care pare mai degraba o deportare, vaporul ridica ancora, dar ceea ce se intampla la bord nu corespunde exact asteptarilor. Pasagerilor le este interzis accesul intr-o parte a vaporului sub pretextul unei misterioase si niciodata confirmate boli care ar fi izbucnit imediat dupa plecare printre membrii echipajului. Majoritatea acestora de altfel nu au niciun contact cu pasagerii si de aceea sunt porecliti de elevul de liceu ‘glucizi’ si ‘lipizi’. Nu par de altfel sa vorbeasca nici o limba cunoscuta. Traseul continua sa fie si el un mister, la fel si durata calatoriei. Despre ce este vorba? O vacanta de vis? sau poate din contra, ‘castigatorii’ sunt de fapt prizonieri obligati sa respecte o colectie de legi pe care nu o inteleg? Dialogurile au un aer usor teatral si o tenta de absurd. Cititorului roman ii vine imediat in minte asociatia cu ‘Jocul de-a vacanta’ al lui Mihail Sebastian. Personajele se tatoneaza, intra in dialog, se cunosc, apar taberele, intrigile, romanele amoroase si inamicitiile.

Scrierea este excelenta si dupa prima suta de pagini incepem sa cunoastem personajele si sa ne formam nu numai propriile impresii de cititori dar si simpatiile si antipatiile noastre personale. Apar si numeroase asociatii culturale si literare, dar si ele au sorginte mai mult europeana. De exemplu referiri la Apollinaire sau  Picasso. Explorarea nivelelor ‘de jos’ ale vaporului dupa depasirea obstacolului usirlor inchise capata o tenta de explorare a subteranelor care aminteste de Alice a lui Lewis Caroll. Un personaj exclama la un moment dat ‘In general este o atmosfera de ciuma de parca am trai intr-un roman existentialist.’ (pag. 283). Contrapunctul il furnizeaza fragmentele inserate din loc in loc rupand firul povestirii si prezentand reflectiile tutorelui Persio. Acestea sunt scrise intr-un alt nivel de limbaj si au un caracter mai degraba oniric, ne fiind neaparat legate sau sincronizate cu actiunea. In sine ele ar putea reprezenta o carte separata, de sine statatoare, sau o viziune alternativa, in plan ideatic a calatoriei. Si asta desi imposibilitatea comunicarii prin cuvinte pare a razbate ca fir central:

‘Nu, nu cred ca planul meu de atac e mai limpede decat un numar format din cincizeci si opt de cifre sau decat vreunul din acele portulane care duc navele la pieire. Se complica cu un irezistibil caleidoscop de cuvinte, cuvinte mari ca niste catarge, ornate cu majuscule …’ (pag. 248)

 

sursa http://www.pulsamerica.co.uk/2015/01/15/feature-playing-hopscotch-julio-cortazar/

sursa http://www.pulsamerica.co.uk/2015/01/15/feature-playing-hopscotch-julio-cortazar/

 

Relatiile dintre personaje se construiesc in mod firesc, evoluand in maniere care amintesc uneori telenovelele (spatiu tipic sud-american, cu vreo 20 de in avans!), alteori angoasele existentialiste:

‘Atata timp cat trupurile nu contamineaza sufletele … Asta-i tot ce va framanta de fapt, sufletele. Sufletele care contamineaza trupurile si, drept urmare, unul dintre trupuri se culca cu celalalt. … Si cand ma gandesc ca daca ati intalni o asemenea situatie intr-un roman, ati accepta-o fara sa mai clipiti atata. … Raul imi tot spune ca am tendinta de a evalua lumea cu masurile oferite de literatura. N-ar fi mai bine sa faceti si dumnevoastra la fel? De ce sunteti atat de spaniol, Lopez, antiLopez si superLopez? De ce va lasati condus de atavisme?’ (pag. 287)

Acumularea de tensiune duce la o izbucnire de violenta si la un deznodamant in care se face simtita vena politica a lui Julio Cortazar. Finalul este poate surprinzator, sau poate este unul dintre finalurile posibile. Nu este un final de roman detectiv si nu toate firele actiunii si misterele ambiantei sunt elucidate. Ca si in viata, la fel si in literatura, si mai ales in literatura sud-americana in care faptele nu sunt intotdeauna efecte deterministe ale unor cauze exacte si fara echivoc. Lectura ultimei pagini a cartii nu inseamna ca personajele lui Julio Cortazar vor parasi imediat mintea si imaginatia cititorului.

Maria Altman, the principal character wonderfully acted by Helen Mirren in ‘Woman in Gold’ is a Holocaust survivor. At some point in the film she gives a public speech where she traces the origin of the word ‘restitution’ to a Latin term which means restoration to original condition. Today’s Wikipedia further clarifies: ‘The general rule, as the principle implies, is that the amount of compensation awarded should put the successful plaintiff in the position he or she would have been had the tortuous action not been committed.’ At the top layer of the story ‘Woman in Gold’ is about the restitution of a work of art, the fabulous ‘Portrait of Adele Bloch Bauer’, one of the masterpieces of Gustav Klimt and of the Austrian art to the successors of the rightful owners, Jews from whom the work was confiscated and who perished in the Holocaust. Deeper it asks the question whether the true restitution is ever possible. Returning to the original condition of the Jewish life in Europe after the Holocaust? The answer given by the film is a definite ‘No’. Restitution of art may be possible. Restitution of the broken human lives is not.

 

source http://www.imdb.com/title/tt2404425/

source http://www.imdb.com/title/tt2404425/

 

The story has many elements of docu-drama and is largely based on a true story of a legal battle held in the last years of the 20th century between a Holocaust survivor from Los Angeles helped by a young and idealistic lawyer and the government of Austria. The combination of the BBC and Hollywood production of the Weinstein studios did not leave too much room for cinematographic invention, and director Simon Curtis did not add too much on this respect. The successive sequences of the legal battle may have been close or remote from the actual truth, but they were not terribly interesting even for the fans of the courtroom movies. The schematic depiction of the Austrians as bureaucratic bad guys, as well as the idealization of the American justice system did not add too much either. The gold in the ‘Woman in Gold’ lies somewhere else.

 

(video source  MOVIECLIPS Trailers)

 

First, acting of Helen Mirren is superb. She’s one of these few actors who leave me lacking words. After each great role that she makes I declare that she is at her peak, and then in the next movie she reaches another higher one. Same here. To say that she deserves an Academy Award for this role seems too pale a compliment. Part of my family comes from that part of the world and has similar origin. She is like one of them.

Her role is however more than this. She gives a face to the Holocaust, she makes me understand the human dimension of the tragedy that the generation of my parents went through. That part of the film, the flashbacks that bring back to her mind the memories of the lost happiness, the brutality and vulgarity of the change, the tragedy of leaving the parents back, the determination to survive, the refusal to look back, the decision to end being silent – all these are very well described, and they make of ‘Woman in Gold’ one of the important movies about the Holocaust.

Ryan Reynolds is a miscast. Tatiana Maslany on the other hand is a splendid young Maria. In its good moments and there are many of them ‘Woman in Gold’ is a ‘must see’ film.

 

 

Pasiunea istoriei mi-a fost infiltrata in suflet de un Dascal. Unul dintre putinii profesori in clasele carora m-am perindat in cei 12 ani de scoala si 5 ani de facultate care a fost mult mai mult decat un profesor si si-a meritat din plin titlul si amintirea de Dascal. Il chema Ionescu, din pacate numele propriu l-am pierdut in uitare, si mi-a fost profesor de istorie doar vreme de un an – in clasa a 8-a la Scoala Generala numarul 169 de pe strada Spiru Haret, vis-a-vis de Ministerul Invatamantului in Bucuresti. Anul nu era insa un an oarecare. Era anul 1968 – unui dintre acei putini ani din fiecare secol in care istoria pare sa se accelereze, in care evenimentele se succed unul dupa celalalt, aproape simultan, in diferite parti ale globului. Aveam sa mai traiesc mai tarziu inca un asemenea an – 1989. Atunci, in 1968 traiam primavara de la Praga si interventia sovietica, razboiul din Vietnam, conflictele rasiale si protestele studentilor din Franta si America, asasinatele politice care curmau vietile lui Martin Luther King si Robert Kennedy. Romania trecea printr-o perioada de relativ ‘dezghet’ ideologic, caci Nicolae Ceausescu nu facuse inca ‘istoricele’ vizite in China si Coreea de Nord si scriitorii, artistii, si intelectualii in general aveau pentru cativa scurti ani iluzia ca si socialismul romanesc ar putea avea o fata umana. Un tanar (cred ca era tanar, desi noua, elevilor, ne parea desigur matur) profesor de istorie dintr-o scoala din centrul Bucurestilor se simtea dator sa predea altfel istoria, discutand liber cu elevii, folosind articolele din primele numere ale ‘Magazinului istoric’ (peste ani aveam sa-l cunosc pe generalul Constantin Antip, cel care a fost primul redactor-sef al revistei), sadind in mine si probabil si in alti colegi ai mei pentru o viata pasiunea pentru istoria romanilor si istorie in general.

Imi amintesc despre profesorul Ionescu de fiecare data cand iau in mana o carte sau o revista de istorie. Am insa si mai multe motive sa-l amintesc acum, dupa ce am citit si pot asterne gandurile mele legate de volumul ’200 de ani din istoria romanilor dintre Prut si Nistru’ editat de Fundatia Culturala Magazin Istoric asociata cu Grupul Editorial Litera si aparuta in 2012. Pagina a 3-a mentioneaza ca lucrarea este realizata si tiparita ‘cu sprijinul Departamentului pentru Romanii de Pretutindeni’. Este vorba despre o colectie de studii care acopera cei 200 de ani de istorie a teritoriului pe care cel mai des il numim Basarabia intre 1812 – anul anexarii de catre Rusia – si 2012. Autorii sunt cinci istorici cunoscuti – trei din Romania si doi din Basarabia, coordonarea volumului fiind asumata de academicianul Ioan-Aurel Pop, rector al Universitatii Babes-Bolyai din Cluj si de Prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu de la Universitatea din Bucuresti si Universitatea Spiru Haret.

Faptul ca cinci autori diferiti semneaza capitolele care se ocupa de perioade diferite din istoria romanilor dintre Prut si Nistru nu ramane fara repercusiuni in echilibrul cartii. Se simt diferentele in stilurile de abordare, ca si in felul in care sunt citate si folosite referintele. Secolul dintre pierderea Basarabiei si intregirea de la 1918 este abordat in doua capitole aproximativ paralele din perspective diferite. Ceea ce lipseste insa in mod asa de evident incat nu pot intelege cum de nu a sarit in ochi editorilor macar, daca nu a autorilor, este o harta (daca nu mai multe) care sa plaseze geografic numele locurilor, si stapanirile succesive ale acestora. Imi pare ca autorii si editorii au pierdut din vedere faptul ca multi dintre cititori sunt din Romania si geografia de baza a Basarabiei, nu numai istoria acestei parti a tarii istorice este aproape complet necunoscuta.

 

 

sursa http://www.litera.ro/index.php/200-de-ani-din-istoria-romanilor-dintre-prut-si-nistru.html

sursa http://www.litera.ro/index.php/200-de-ani-din-istoria-romanilor-dintre-prut-si-nistru.html

 

’200 de ani din istoria romanilor dintre Prut si Nistru’ lasa la o parte in mod explicit pretentia unei pure obiectivitati istorice. Intr-o conjunctura in care propaganda ruseasca a falsificat istoria Basarabiei pana la a incerca sa stearga caracterul national si sa inventenze o limba si o natiune distincta acolo unde nu este vorba decat despre cel mult o varianta regionala definita cel mult prin accent si variatii de vocabular de cateva zeci sau poate sute de cuvinte, autorii delimiteaza scopul astfel:

‘Cartea de fata nu are o conotatie politica si nu indeamna la nicio idee politica pentru viitor, cu exceptia ideii cunoasterii trecutului, pe cat posibil, “asa cum a fost” … convinsi de necesitatea pluralitatii, propunem aceasta abordare, una dintre cele posibile, dar bazata pe datele transmise de surse, nu pe impresii ori pe imaginatie.’ (pag. 10)

Primul capitol scris de acad. Ioan-Aurel Pop prezinta in aproximativ 35 de pagini fundamentul istoric al zonei de nord-est locuite de romani, demonstrand in mod elocvent si clar deplina continuitate a prezentei romanesti ca si legatura organica dintre zona de dincolo de Prut si restul Moldovei. Prutul nu a fost in vechime nicicand granita, ci unul dintre raurile interioare ale Moldovei, si multe dintre unitatile teritoriale ale perioadelor Evului Mediu si Renasterii romanesti s-au situat de o parte si de alta a raului. Putin cunoscut imi era rolul Cetatii Albe ca port de legatura si acces al Europei Rasaritene si Centrale la Marea Neagra. Este subliniat rolul jucat de romani in general si de moldoveni in special in stavilirea expansiunii musulmane otomane spre Europa si pana si plata tributurilor infierata de alte variante istoriografice isi gaseste rolul in logica istoriei, asa cum a fost scrisa de Cantemir la inceputul secolului al 18-lea:

‘Pana si in continua varsare de bani catre Poarta, autorul vede un titlu de glorie pentru poporul sau; secatuirea averii neamului este un perpetuu sacrificiu de aur dupa cel de sange; prin aurul si prin sangele romanilor s-a rascumparat de la otomani libertatea Europei. Este exprimat aici un adevarat mesianism romanesc, cu un veac inainte de afirmarea celui polonez.’ (pag. 32)

Tradarea turceasca este dubla, caci dupa secatuirea reurselor economice ale celor doua tari romanesti si impunerea unui sistem politic corupt au urmat cele doua tradari succesive ale girului dat de Poarta intru pastrarea integritatii teritoriale a Moldovei. In conjunctura razboaielor europene de la sfarsitul secolului 18 si inceputul secolului 19 sunt cedate succesiv Bucovina Imperiului Habsburgic in 1775 si Moldova de rasarit in 1812 Rusiei. De mentionat ca Rusia si Moldova ajunsesera sa aiba o frontiera comuna doar in 1792 si ca la data preluarii controlului teritoriului de catre tari majoritatea absoluta a populatiei era romana. Termenul insusi de Basarabia a fost introdus de rusi si aici am de facut o corectura personala, caci preferinta pentru aceasta denumire (folosita si in perioada interbelica) nu pare sa aiba un fundament istoric de vechime. Prin cele doua tradari succesive Turcia trecea sub controlul imperiilor rivale inima istorica a Moldovei, locurile de descalecare si de dezvoltare istorica ale romanilor din totdeauna.

Secolului care a urmat ii sunt dedicate doua capitole: cel scris de profesorul universitar bucurestean Ion Bulei si cel semnat de dr. Ion Varta din Basarabia. Sunt descrisi primii ani dupa Pacea de la Bucuresti si incercarile romanilor trecuti sub stapanirea ruseasca de a-si pastra identitatea nationala si legaturile cu fratii de pe malul drept al Prutului. Este descrisa tranzitia de la o relativa dar limitata autonomie in primii ani spre o completa asimilare a Basarabiei ca provinicie ruseasca. Sunt descrise transformarile economice si demografice, politica de colonizare si rusificare intensiva dusa de regimurile centrale si guvernatorii locali succesivi. Interesante si modificarile hotarelor. In urma pacii de la Berlin care consfintea pe plan international independenta Romaniei, Rusia tarista isi incalca din noi obligatia de a respecta integritatea teritoriala a noului stat si incorporeaza trei judete din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad), un fel de Alsacie si Lorena romaneasca, trecuta de cateva ori in cursul secolului 19 de sub un regim sub altul. Se modifica si structura sociala a acestei parti a tarii – vechea boierime moldoveneasca isi pierde treptat rolul si puterea economica, influenta sa culturala in randul romanilor fiind inlocuita la sfarsitul perioadei de intelectualitatea nationalista care continua sa priveasca peste Prut spre apus, in pofida sistemului de represiune tarist.

 

sursa http://commons.wikimedia.org/wiki/Atlas_of_Romania

sursa http://commons.wikimedia.org/wiki/Atlas_of_Romania

 

Capitolul semnat de prof. univ. dr. Ioan Scurtu despre perioada interbelica mi s-a parut cel mai detaliat, mai documentat si mai articulat capitol al cartii. El incepe cu descrierea evenimentelor Marii Uniri asa cum s-au petrecut in Basarabia, descrise insa si in contextul revolutiei bolsevice si a profundelor schimbari sociale si politice prin care trecea Rusia de care se desprindea Basarabia. Introducerea cu ton polemic (pag. 116) nu face un serviciu prea bun modului documentat si argumentat in care este prezentata istoria acestei parti din Romania interbelica in cele ce urmeaza, cu informatii extinse asupra evolutiilor politice, sociale, nationale, a economiei si a culturii. Nu sunt ignorate nici contradictiile si frecusurile intre administratia romaneasca si unele cercuri locale care au fost mai tarziu exploatate politic de catre puterea ruseasca devenita sovietica:

‘Spre deosebire de Transilvania si Bucovina, unde exista o intelectualitate romaneasca numeroasa, care a putut prelua toate functiile administrative, in Basarabia, datorita faptului ca limba romana fusese interzisa, iar relatiile cu Romania obstructionate de regimul tarist, nu a existat aceasta posibilitate. Ca urmare, a fost nevoie ca posturile care nu au putut fi acoperite de localnici sa fie atribuite unor functionari adusi din Vechiul Regat. Trimiterea in Basarabia – cea mai inapoiata provincie romaneasca – era privita de unii ragateni ca o pedeapsa, drept care au muncit fara tragere de inima, au comis chiar si abuzuri.’ (pag. 118-119)

‘Adeseori in disputele politice interne se aduceau acuzatii privind politica “ragatenilor” fata de populatia din teritoriile unite in 1918, unele abuzuri si ilegalitati ale autoritatilor – caracteristice unor societati cu o democratie neconsolidata si care aveau loc pe intreg cuprinsul tarii – fiind puse de unii lideri ai opozitiei pe seama politicii guvernamentale.’  (pag. 139)
 
Ioan-Aurel Pop sursa http://transilvaniareporter.ro/esential/ioan-aurel-pop-rector-ubb-o-universitate-fara-cercetare-ramane-la-nivel-de-colegiu/

Acad. Ioan-Aurel Pop
sursa http://transilvaniareporter.ro/esential/ioan-aurel-pop-rector-ubb-o-universitate-fara-cercetare-ramane-la-nivel-de-colegiu/

 

Extrem de interesante si semnificative sunt informatiile despre relatiile dintre Romania interbelica si Uniunea Sovietica care reinoieste si amplifica ambitiile imperialiste ale tarilor, precum si cele despre rolul jucat de Partidul Comunist din Romania in perioada interbelica ca agentura aservita intereselor Uniunii Sovietice, inclusiv in ceea ce priveste contestarea integritatii teritoriale a Romaniei Mari si a rezultatelor tratatelor semnate de dupa primul razboi mondial, niciodata recunoscute de Uniunea Sovietica. Ultimele cateva pagini ale capitolului descriu evenimentele fatidicului an 1940, in care Romania pierde din nou Basarabia ca urmare a ultimatumului sovietic din iunie 1940, care punea in practica intelegerea mai mult sau mai putin tacita din anexele pactului Molotov-Ribbentrop de la 23 august 1939.

Capitolul ultim al cartii semnat de prof. univ. Anatol Petrencu (politician si istoric din Republica Moldova) mi s-a parut cel mai problematic. In primul rand ca structura, el acoperind trei perioade istorice complet diferite: cea a razboiului, cea a Basarabiei postbelice devenita R.S.S. Moldoveneasca, si cea a Republicii Moldova independente de dupa destramarea Uniunii Sovietice. In prima parte mi s-a parut stridenta si incompleta istoric abordarea perioadei razboiului. Dupa ce descrie cu amanunte cutremuratoare perioada de represiune anti-romaneasca din 1940-1941, este aproape complet ignorat aspectul dictatorial si rasist al politicii antonesciene, indreptata in primul rand impotriva evreilor, dar si impotriva populatiei rrome. Agresiunea germana din iunie 1941 si alaturarea Romaniei in razboiul anti-sovietic sunt aproape prezentate ca un fel de ‘razboi preventiv’. Faptul ca Antonescu era pro-nazist si aliat al Germaniei este trecut sub tacere, ca si faptul ca o mare parte din episoadele romanesti ale Holocaustului au avut loc in Transnistria. Aceste omisiuni ca si elemente de vocabular (cei ce se opuneau nazistilor sunt etichetati ‘teroristi’ – pag. 169) pun sub semnul intrebarii obiectivitatea istorica a acestei sectiuni a cartii. La pagina 178-179 gasim urmatorul citat (cam singurul legat de Holocaust): ‘Regimul antonescian a internat evreii in lagare si ghettouri, afara de persoane cu situatii speciale … La sfarsitul anului 1941, evreii din lagare si ghettouri au fost deportati in Transnistria.‘ Si apoi? Raportul Wiesel lipseste si din bibliografie si din continut.

 

sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Basarabia

sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Basarabia

 

Mai interesanta si mai documentata este sectiunea din capitolul 5 care se ocupa de perioada sovietica de dupa razboi. Sunt descrise in detalii reinstaurarea puterii sovietice, persecutarea clasei de mijloc, arestarile si deportarile romanilor din anii de sfarsit ai stalinismului. Persecutiile religioase, sovietizarea si rusificarea culturala, inventarea limbii si poporului ‘moldovenesti’ sunt si ele prezentate in detaliile esentiale. Istoria Basarabiei de dupa 1944 este istoria unei zone de frontiera a imperiului sovietic. Ocazia desteptarii si a renasterii nationale putea sa vina doar odata cu prabusirea sistemului sovietic. Si a venit. Optiunea aleasa de conducatorii de la Chisinau dar si de cei de la Bucuresti in 1990-1992 este pentru mine inca un mare mister. A fost ratata ocazia reintregirii nu pentru o generatie sau doua, dar poate pentru totdeauna. Nu in aceasta carte veti gasi explicatiile – cel mult cateva fapte care demonstreaza ca in acei ani conducatorii pareau mai mult ocupati de problemele locale de termen scurt (nu putine de altfel) si nu de o viziune istorica. Este poate si prea devreme pentru o analiza la rece a celor intamplate doar cu doua decenii in urma, si poate ca inca aceasta istorie este in curs de scriere.

’200 de ani din istoria romanilor dintre Prut si Nistru’ este o carte extrem de utila celor care vor sa inteleaga ce s-a intamplat in ultimii 200 de ani, dar si in ultimii 25 de ani in Romania, Moldova de Rasarit (sau Republica Moldova, sau Basarabia – alegeti numele pe care il doriti) si intre ele. Este insa departe de a fi o carte completa si definitiva si poate ca autorii ar trebui sa o completeze, imbunatateasca, cizeleze daca se gandesc la editii urmatoare. Cititori interesati de aceasta tema sunt convins ca exista pe ambele maluri ale Prutului si in lumea cea mare.

 

You should be warned that ‘Inherent Vice’ is very different of what it is marketed to be. If you expect to see the detective story advertised by trailers better give up from start. Based upon a book or books by Thomas Pynchon the film is very disappointing as a thriller despite involving such huge talents like director Paul Thomas Anderson or actors Joaquin Phoenix and Benicio del Toro. I cannot even call ‘Inherent Vice’ a bad movie because there are a few moments of humor and charm, and because Phoenix acts with passion and empathy, so I will just confess that I found the film too long and extremely confusing.

 

source http://www.imdb.com/title/tt1791528/

source http://www.imdb.com/title/tt1791528/

 

Missing first before all in this film is a coherent story. What happens on the screen action-wise does not seem to have been the focus of director Anderson, neither telling the story in a fluent manner. Characters keep appearing and disappearing not only for detective reasons, whatever happens is based upon coincidences and the links between the different threads and characters are unclear or seem to lead nowhere. Phoenix plays a hippie version of Marlowe in 1970, and the characters around are mostly stereotypes of that era. There is too little fun and too little thrill to compensate the long and incoherent story though.

 

(video source Warner Bros. Pictures)

 

It’s easy to fall for Joaquin Phoenix who is such a great actor and seems to have enjoyed acting in this film. The 70s are described less than the time of flowers power and birth of all good music we ever heard, and more like the moral swamp that generated the America of today. I found however the critical social view as not too engaging, after all it’s 40 years since Nixon went home, and it certainly cannot compensate the sometimes painful experience of watching this film. Despite all the talent invested (or should I say wasted?) in it, I believe that I am making a public service advising friends and foes to avoid it.

IMG_6691

Multumita prietenilor care mi-au procurat bilete cele trei seri petrecute in Bucuresti la sfarsitul saptamanii trecute s-au transformat in trei seri de teatru. Am vazut trei spectacole bune, care chiar daca nu au fost toate ireprosabile, au oferit cel putin prilej de discutii si schimburi si diferente de opinii cu prietenii si chiar si cu criticile pe care le-am citit ulterior. Este si un prilej de comparatie intre starea actuala a spectacolelor teatrale din Romania si din Israel, un alt subiect de discutii pasionate cu amatorii de teatru care au ocazia sa vada reprezentatii in ambele tari.

 

(video source Teatrul Bulandra)

 

In prima seara am vazut la Teatrul Bulandra spectacolul ‘Conversatie dupa inmormantare’ al Yasminei Reza tradus de regretatul critic de cinema Alex Leo Serban, regizat de Alexandru Darie si acompaniat de muzica lui Adrian Enescu. Sala aleasa pentru aceasta reprezentatie a fost sala Studio din Gradina Icoanei, un spatiu la care ajungi dupa o plimbare scurta prin curtea teatrului, urcand niste scari spre un fel de pod. Scena este plasata in mijloc, oarecum in topologie elisabetana, dar la inaltime, ceea ce creaza in unele momente probleme spectatorilor caci actorii sau joaca cu spatele la jumatate din public, sau se mascheaza unii pe altii. Nu mi s-a parut solutia cea mai inteligenta, desi probabil ca scenografia (Octavian Neculai) face parte din concept. Aici apar in opinia mea alte probleme.

 

sursa http://yorick.ro/dupa-inmormantare-conversatie-despre-teatru-si-mormintele-lui/

sursa http://yorick.ro/dupa-inmormantare-conversatie-despre-teatru-si-mormintele-lui/

 

Plecat fiind din Romania din 1984 nu imi amintesc sa-l fi ‘prins’ pe Alexandru Darie ca regizor. Inteleg ca in timp a devenit unul dintre cei mai apreciati oameni de teatru din Romania, si ca regizor si ca director de teatru. Marturisesc insa ca viziunea sa in acest spectacol nu m-a entuziasmat. Este vorba despre piesa de debut a Yasminei Reza, pusa in scena in 1987, pe vremea cand era inca doar o ambitioasa actrita. Aveau sa treaca inca sapte ani pana cand ‘Arta’ avea sa o consacre drept una dintre cele mai spumoase si spirituale autoare de teatru ale Frantei si sa-i castige notorietate internationala. Textul are putin de a face cu ‘Arta’ sau cu ‘Doamne, ce macel’ – un alt succes international care a generat si un film (‘Carnage’) regizat de Polanski. Este o drama de familie, cu caractere si complicatii care aduc mai degraba cu piesele (bune) ale genului din dramaturgia americana de la mijlocul secolului trecut. Problema este ca Darie pare a fi dorit sa faca un spectacol Cehov pe textul lui Reza si in aceasta incercare cauta mult in subtext si construieste cu ajutorul actorilor trairi care nu au neaparat o baza in ceea ce sunt personajele. Pe drum devin vagi sau dispar cu totul alte aspecte ale textului initial – de exemplu conflictul intre generatii sau maturizarea personajului fratelui mai mic se pierd intr-o conceptie regizorala in care cam toate personajele au aceeasi varsta – asta explicit in contradictie cu indicatiile autoarei care diferentiaza personajele pana la 30 de ani ca varste. Jocul actorilor este excelent. Pentru mine sunt toti necunoscuti, asa incat le insir numele in ordinea din program – Cornel Scripcaru, Ioana Macaria, Camelia Maxim, Daniela Nane, Dan Astilean, Marius Chivu. Spectacolul insa ca ansamblu m-a nedumerit in multe momente.

 

sursa http://www.simoneciel.ro/2011/06/12/hai-spune-mi-povestea/

sursa http://www.simoneciel.ro/2011/06/12/hai-spune-mi-povestea/

 

Am revenit in a doua seara la Gradina Icoanei pentru a vedea in sala mare ‘Scaunele’ lui Eugene Ionesco. In perioada ‘dezghetului’ anilor 60, perioada care a coincis si cu afirmarea unor extraordinare generatii de actori si regizori, Ionesco fusese adus pe scenele romanesti intr-o incercare de a-l adopta, poate – cine stie – de a-l repatria macar spiritual pe fostul rebel al anilor 30, devenit unul dintre marii dramaturgi ai lumii si creatorul ‘teatrului absurdului’, concept cu nu putine filoane culturale romanesti. ‘Scaunele’ a fost una dintre piesele cele mai putin jucate – nu imi amintesc sa fi vazut-o pe scena in acea vreme, si versiunea cea mai cunoscuta (poate singura?) despre care doar am auzit a fost cea a lui Vlad Mugur la Teatrul Maghiar din Targu Mures. Nu este de mirare, caci piesa scrisa in 1952 este o combinatie de existentialism, dialog caragialesc-urmuzian care transmite imposibilitatea comunicatii reale, satira si protest care produce insomnii oricarei dictaturi si functionarilor ei.

 

sursa http://www.cotidianul.ro/daca-nu-as-lucra-si-trai-cu-maxima-intensitate-m-as-simti-mort-202671/

sursa http://www.cotidianul.ro/daca-nu-as-lucra-si-trai-cu-maxima-intensitate-m-as-simti-mort-202671/

 

Pe scena de la Bulandra am asistat la un spectacol pe care nu il consider cu nimic mai prejos decat marile momente de varf ale teatrului romanesc din totdeauna pe care am avut fericirea sa le vad pe aceeasi scena in anii lui Ciulei si Pintilie. Regia ii apartine lui Felix Alexa si spectacolul se afla de mai mult de un deceniu in repertoriu, devenind un fel de punct de reper stabil.  Jocul actorilor este exceptional, Oana Pellea si Razvan Vasilescu sunt un cuplu ionescian de cea mai inalta clasa aducand pe scena trairile, sperantele, amintirile, disperarile, iluziile si spaimele personajelor lor. Viziunea regizorala creaza in spatiul scenei vidul care se umple treptat cu fantasmele create de mintea personajelor si transmise de ele publicului, si mai ales cu cuvintele cu vraja vorbei rostite de mari actori. Cred ca Ionesco ar fi iesit fericit de la vizionarea acestui spectacol.

 

sursa http://www.tnb.ro/ro/nebun-din-dragoste

sursa http://www.tnb.ro/ro/nebun-din-dragoste

 

In a treia si ultima seara de teatru bucurestean din aceasta scurta calatorie am vazut ‘Nebun din dragoste’ scrisa de dramaturgul, scenaristul (‘Zabriskie Point’, ‘Paris, Texas’) si regizorul de film si actorul Sam Shepard. Spectacolul acesta a reinaugurat sala Atelier din complexul Teatrului National din Bucuresti – deschis publicului dupa multi ani de renovare cu cateva saptamani in urma. Un spatiu foarte generos din cat am putut vedea nu numai cu teatrul ci si cu alte arte, in holurile teatrului fiind expuse doua expozitii de arta plastica din care am retinut mini-retrospectiva cu lucrarile lui Ion Alin Georghiu.

 

sursa http://www.ziarulmetropolis.ro/nebun-din-dragoste-suntem-legati-unul-de-altul-si-asa-vom-fi-mereu/

sursa http://www.ziarulmetropolis.ro/nebun-din-dragoste-suntem-legati-unul-de-altul-si-asa-vom-fi-mereu/

 

Spectacolul regizat de Claudiu Goga a demarat putin cam greoi pe gustul meu. Unul dintre motive este poate faptul ca dramele sentimentale din sudul pauper american nu sunt neaparat ceea ce ma intereseaza cu prioritate in viata, si cam asta pare sa fie ‘Nebun din dragoste’ in prima sa parte. Treptat insa relatiile dintre Eddie (Gavril Patru) si May (Diana Cavallioti) evolueaza si capata complexitate si tensiune, personajul ‘batranului’ (Mihai Calin) prezent in scena (si poate si in realitate, sau poate nu) capata semnificatie si da contur unei drame puternice si unui spectacol inchegat si articulat. Jocul actorilor, si aici, impecabil, Diana Cavallioti in special avand toate datele fizice si talentul de a deveni o stea in teatrul romanesc si nu numai.

 

IMG_6693

 

Cum se compara teatrul romanesc cu cel israelian? In trei zile am vazut la Bucuresti trei spectacole care fiecare depaseste sau este egal cu nivelul celui mai bun spectacol pe care l-am vazut in aceasta stagiune in Israel (‘Gorodish’ la Cameri). Nivelul actorilor in fiecare dintre cele trei spectacole este atins doar in rare cazuri de actorii din Israel. Ca regie si conceptie artistica teatrul romanesc pare sa evolueze in continuarea traditiei de inovatie a anilor 60-70 cu accent pe puterea de exprimare si personalitatea actorilor, in vreme ce teatrul israelian se desprinde cu greu de traditia bulevardiera si de divertisment ‘usurel’. Abordarea repertoriului international pare sa fie destul de sincrona. ‘Ivanov’ de pilda este unul dintre spectacolele cele mai apreciate si mai de succes si in Bucuresti la ‘Bulandra’ si in Tel Aviv la ‘Cameri’. Cateva alte succese internationale sunt preluate mai mult sau mai putin simultan in Romania si in Israel. Ceea ce pare a fi oarecum de mirare cel putin in acest moment si in aceasta stagiune este lipsa aproape completa a dramaturgiei originale contemporane de pe scenele principale din Bucuresti. Oare nu mai exista in Romania de astazi dramaturgi de talia lui Baiesu sau Mazilu care umpleau salile cu teatru semnificativ chiar si in anii dictaturii? Din acest punct de vedere (al abordarii contemporaneitatii) teatrul israelian pare sa indrazneasca mai mult. Ar mai fi de spus ca ceea ce am comparat sunt varfurile teatrelor de repertoriu din cele doua locuri, in conditiile in care in ambele tari se face si teatru experimental, in sali mai mici, teatre cu mai putine pretentii si fara ‘nume sonore’, teatru care este de multe ori mai interesant decat cel de ‘mainstream’ si o indicatie buna despre viitor. Despre acesta insa, poate cu alta ocazie.