Archive for February, 2015

Istvan Szabo is probably the finest Hungarian film director ever. I have seen and greatly enjoyed ‘Hanussen’ and  ‘Mephisto’ which both feature his preferred actor, the fantastic Klaus Maria Brandauer . The latest is nothing less than a masterpiece in my opinion, a strong parable about the relation between dictatorship and art, between power and the artist, and a meditation about the human character and the tearing dilemma of the artist who has to chose between being silent and being silenced.  What few people knew at the time the film was released was that in ‘Mephisto’ Szabo had spoken about his own life and choices.

I somehow failed to see until now ‘Sunshine’ which is a not less ambitious endeavor describing in a big epic film the story of one Jewish Hungarian family which is symbolic for much of the history of the Hungarian Jews in the 20th century.

 

source http://www.imdb.com/title/tt0145503/

source http://www.imdb.com/title/tt0145503/

 

They do not do such films any longer, some may say. ‘Sunshine’ is a saga spread over three generations of the Sonnenshein / Sors family – a family of Jewish origin whose story is followed since the last two decades of the Austro-Hungarian empire through the First World War, the Communist revolution of 1919, the inter-wars period, the horrors of the Second World War and of the Holocaust, the Communist terror that followed. The tradition of such stories is actually not rooted in Hollywood but rather in the solid novel sagas of writers like Thomas Mann or John Galsworthy. The main theme is the fate of the Jewish  family trying to find its identity first in the relatively liberal Austro-Hungarian empire, the tentative to melt its identity by ‘assimilation’ and conversion, followed by the cruel return to reality during the Holocaust, and the temporary illusion of salvation by adopting the principles of the internationalist Communism.

 

(video source VermeersGirl)

The 16 years that passed since the film was released make the demonstration of the futility of the identity hiding games played by Jews in Europe in general and Hungary in particular look somehow didactic on screen (but not in reality, as recent events show). Istvan Szabo had the bright idea of distributing Ralph Fiennes in the triple role of the three men in the three generations of the Sonnenschein / Sors family. Fiennes is a fine actor and this was one of his best roles, but the real strong and persistent character is the one of Valerie – wife, mother, and grandmother and more than all the survivor and the strong character that represents the moral and tradition compass of the whole family during the succeeding storms of the century. Two actresses – Jennifer Ehle and Rosemary Harris play this role at different ages. They are both wonderful.  The strength of the film comes however from the accumulation of facts and the building of the emotion that leads to the final rediscovery of the true identity of the character. As somebody once said: ‘Nobody can run away from the star under which they were born’.

 

 

 

Este prima carte pe care o citesc dintre multele scrise si publicate in ultimii ani de istoricul Lucian Boia. Cateva dintre cartile sale despre istoria moderna si contemporana a Romaniei, despre relatiile dintre Romania si restul lumii, si despre actualitatea politica contemporana ma asteapta in rafturile bibliotecii mele personale. A trebuit sa vina aceasta carte pentru a da prioritatea (meritata zic eu acum, dupa lectura) prolificului autor. De vina este desigur subiectul cartii ‘Balcic, Micul paradis al Romaniei Mari’ (cartea a aparut la Humanitas, in 2014) – aparent istoria unui orasel la Marea Neagra intr-o perioada istorica de mai putin de trei decenii ale secolului 20. Aparent, scriu, caci este vorba despre mai mult despre atat. Este vorba despre povestea fascinatiei fata de acest loc, este vorba despre o poveste de dragoste a catorva oameni fata de acest loc, dragoste care ii amplifica legenda si vraja. Vraja careia greu sa ii scapi, vraja in mrejele careia am cazut si eu.

 

sursa http://www.libris.ro/balcic-micul-paradis-al-rom-226-niei-mari-HUM978-973-50-4300-0--p777590.html

sursa http://www.libris.ro/balcic-micul-paradis-al-rom-226-niei-mari-HUM978-973-50-4300-0–p777590.html

 

Balcic se afla in Cadrilater, zona geografica a Romaniei Mari pierduta in anul de catastrofe care a fost 1940. zona care este cea mai putin mentionata de manualele de istorie. Motivele sunt diverse si unele sunt sa le zicem istoric obiective (pe cat de obiectiva poate fi istoria). Cadrilaterul a fost cea mai putin romaneasca (in istorie si in populatie) din regiunile alipite Romaniei in al doilea deceniu al secolului trecut. In fapt niciodata, nici macar in perioada interbelica nu a existat o majoritate de populatie romaneasca in Cadrilater sau Balcic. Alipirea la Romania este prezentata de istoricul Lucian Boia mai mult ca un rezultat al scurtelor vise de dominatie regionala dupa victoria din primul razboi balcanic:

‘Justificarea declarata a actiunii romanesti a fost mentinerea echilibrului balcanic. Nici un stat din Balcani nu trebuia sa se intareasca peste masura in detrimentul celorlalte. … O Bulgarie extinsa pana la limitele visate de nationalistii bulgari risca sa capete proportii egale cu ale Romaniei, daca nu cumva si mai mari. S-ar fi reactivat atunci si problema Dobrogei romanesti, teritoriul care revenise Romaniei dupa razboiul ruso-romano-turc din 1877-1878, considerat insa de bulgari ca parte a Bulgariei istorice. Si atunci, daca Bulgaria isi dorea Dobrogea, de ce nu si-ar fi dorit si Romania Cadrilaterul?’ (pag. 15-16)

Consecintele nu au fost insa cele mai pozitive, desigur, nu in perspectiva istorica.

‘Cadrilaterul nu a fost pentru romani o experienta prea fericita. Cert este ca a intretinul o tensiune permanenta intre Romania si Bulgaria … a adus romanilor mai multe griji decat motive de satisfactie. Cu o exceptie: o unica si splendida exceptie. Un dar neasteptat: Balcicul.’ (pag. 17-19)

 

sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Boia

sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Boia

 

Dupa capitolul introductiv, in care parca as fi vrut sa aflu ceva mai multe amanunte despre primii ani ai regimului romanesc in Cadrilater, urmeaza un capitol despre ‘Romanii si marea’ (nu prea suntem un popor cu traditie maritima, dupa Lucian Boia) si doua altele care descriu ambianta geografica si social-economica a locului si istoria primilor ani de dupa Marea Unire. Balcic oferea un peisaj de litoral, spectaculos si diferit de cel al restului litoralului romaneasc, dar si cai de acces dificile. Lipseau dotarile elementare ale vietii moderne (electricitate, apa curenta) si instalatii portuare care sa dea locului putere econimica. Pe de o parte aceste aspecte au determinat si protejat poate intr-o masura caracterul locului, dar pe de alta parte ele limitau si atractia acestuia in contextul dezvoltarii Romaniei interbelice. Balcic ar fi ramas mult mai in anonimat daca nu ar fi existat pictorii care au descoperit formele, culorile si personajele unui orientalism tarziu pentru arta europeana dar unic pentru arta romaneasca, dar mai ales daca nu ar fi fost cativa oameni deosebiti care si-au legat numele de dezvoltarea acestor locuri si in special doi primari – George Fotino si Octavian Mosescu – si o regina – regia Maria a Romaniei. Fiecaruia dintre ei Lucian Boia ii dedica un capitol al cartii sale.

Portretul fascinant si compex al reginei este unul dintre aspectele memorabile ale cartii. Ajunsa aici pentru prima data in anii de dupa alipire, sotia regelui Marii Uniri se indragosteste de acest loc abia la a doua vizita, cea din 1924, si decide sa-si construiasca aici o resedinta. Ramasa vaduva si indepartata formal din centrul atentiei Romaniei oficiale, regina Maria va petrece aici multe luni (cu exceptia perioadelor de iarna) intre 1927 si 1938. Lucian Boia descrie multe dintre intrigile politice ale vremii care sunt legate si de perioadele in care regina s-a aflat la Balcic, personajele politice din istoria Romaniei interbelice care s-au perindat aici, dar si interesul activ si influenta pe care Maria l-a adus dezvoltarii locului. Portretul este respectuos, dar riguros istoric si ne-idealizat:

‘… care sunt pana la urma raporturile reginei cu cultura romaneasca? Sa spunem mai intai ca invatase bine romaneste, nu “foarte bine”, fiindca foarte bine, chiar dupa spusele ei, tot amestecandu-le (engleza, romana, franceza, germana), nu se mai exprima acum in nici o limba, nici macar in limba ei materna … Citea mult (memorii, istorie …), dar nu in romaneste. Desi era solicitata sa prezideze jurii literare, nu pare sa fi avut o idee cat de conturata asupra literelor romanesti din epoca – o perioada literara totusi exceptionala …’  (pag. 75)

Dar si, sau mai ales:

‘De acum inainte, aceasta va fi marea opera a reginei. In mersul general al tarii nu mai avea de jucat un rol pe masura pasiunii care clocotea in ea. Avea, de fapt, treptat, sa fie data la o parte. Toata energia, toata imaginatia si le-a cncentrat atunci asupra domeniului sau de la Balcic. A fost a doua legenda pe care a creat-o, dupa cea a razboiului.’ (pag. 56)

 

sursa http://www.catchy.ro/regina-maria-inaltimea-sa-seducatoarea/7800

sursa http://www.catchy.ro/regina-maria-inaltimea-sa-seducatoarea/7800

 

Constructia palatului reginei schitat initial de pictorul Alexandru Szatmary, proiectat de arhitectul Emil Gunes si construit cu contributia armatei, introduce in Balcic elementele unei arhitecturi diferite si totusi integrate cu geografia si traditia locului, cu nuante moderne in stilurile Art Deco si Bauhaus, si elemente mediteraneene. In deceniul care a urmat s-au adaugat multe vile si cateva cladiri publice, arhitecta cea mai cunoscuta care si-a lasat amprenta asupra locului fiind Henrieta Devavrancea-Gilbory (una dintre fiicele scriitorului si dramaturgului Barbu Stefanescu Delavrancea).

‘… in cursul anului 1934, “mica Gilbory” (avea totusi patruzeci de ani) pune, in felul ei, stapanire pe Balcic. Nu chiar un monopol dar aproape … Stilul ei si contructiile ei izbucnesc deodata, concentrandu-se intr-o scurta perioada care corespunde aproape perfect cu intervalul mandatului lui Fotino: din 1934 pana in 1937.  A gasit din prima incercare stilul potrivit, care a consacrat-o. Constructii albe, precum piatra Balcicului, de dimensiuni potrivite, pentru a nu sparge armonia vechilor cartiere, respectand configuratia balcanica traditionala, transpusa insa intr-un spirit modern, geometrizaant.’ (pag. 122-123)

‘Balcicul a devenit … singurul loc din Romania anilor 1930 unde o femeie arhitect s-a impus cu autoritate si a creat un stil.’ (pag. 150)

Cum s-ar spune in franceza in original: ‘Chercez la reine!’

O comparatie istorica oarecum surprinzatoare pentru mine este:

‘Colectia de case a Henrietei Delavrancea ilustreaza un fenomen: tot mai multe persoane cu pozitii sociale semnificative ajunsesera sa priveasca cu interes spre Balcic. Era desigur si o chestiune de snobism, de imitatie. S-ar mai fi ridicat atatea case daca n-ar fi fost resedinta reginei? Se repeta, intr-un alt fel, in alt decor, povestea Pelesului: Sinaia aparuse ca o consecinta a castelului lui Carol I. Spre deosebire de Sinaia, Balcicul exista mai dinainte; dar un nou Balcic, pe urmele reginei Maria, era pe cale sa se instaleze in inima vechiului oras.’ (pag. 131)

Artisti ca Iosif Iser, Nicolae Darascu, Gheorghe Petrascu, Victor Brauner, Nicolae Tonitza si altii scriu cu pensula si sevaletul un intreg capitol in culori si forme al istoriei picturii romanesti dedicat Balcicului. Lor si lucrarilor lor le dedica si Lucian Boia cateva capitole – dintre cele mai reusite – din carte, si o sectiune intreaga de reproduceri in culori este si ea inclusa.

Ajung aici si scriitori, desi literarura dedicata Balcicului nu da opere majore precum pictura. Locuiesc aici Ion Pillat, Jean Bart, Camil Petrescu, Felix Aderca, Mihail Sebastian. In locul acesta se scrie, dar despre el nu se scrie nimic remarcaabil. Este infiintata si o universitate locala, se tin cursuri de vara, conferinte:

‘Intelectualii, scriitorii vorbeau la Balcic despre propriile lor subiecte, cum ar fi vorbit in orice oras de provincie, in fata unui modest public local, sporit prin prezenta vilegiaturistilor. Atrasi, fireste, si de peisaj, si de intreaga legenda care – prin pictori, prin regina Maria – se tesuse in jurul localitatii, Dar asta nu presupunea neaparat o legatura sufleteasca cu Balcicul. Pentru cei mai multi, locurile acestea nu se integrau in preocuparile lor, in creatia lor.’ (pag. 91)

Si o observatie oarecum intuitiva:

‘Ma bate gandul ca tocmai Mihail Sebastian ar fi putut sa scrie marele roman al Balcicului!’ (pag. 101)

Destinul, istoria, au hotarit cu totul altceva si pentru Sebastian si pentru Balcic.

 

sursa http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Nicolae_Tonitza_-_Farul_din_Balcic.jpg

sursa http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Nicolae_Tonitza_-_Farul_din_Balcic.jpg

 

In Balcic, ca si in intregul Cadrilater s-a incercat a se aplica o politica de ‘romanizare’ accelerata, care ignora sansa unui multiculturalism balcanic, astazi firesc, dar atunci probabil greu de conceput.

‘Cele doua comunitati ramaneau destul de rigid separate. Insusi Octavian Mosescu, casatorit cu o bulgaroaica, nu invatase limba sotiei (dupa cum foarte multi bulgari din Cadrilater nu vorbeau romaneste). Nici cand a schimbat nomencltorul strazilor, primarul nu s-a gandit sa inscrie undeva vreun nume bulgaresc. … Multiculturalismul ramanea o idee de avandarda, impartasita de o mana de vizionari. Problema preocupanta a Romaniei nu era promovarea celorlalte culturi, ci consolidarea elementului romanesc si a amprentei culturale romanesti, intr-o tara cu (in logica vremii) prea multi “neromani”.’ (pag. 147)

Visul Balcicului a avut un sfarsit, ca orice vis, in anul de cosmar al istoriei romanesti 1940. In decursul a cateva luni aliatii istorici ai Romaniei pierd batalii semnificative in al doilea razboi mondial in care Romania nu era (inca) implicata, si sistemul de aliante care garanta integritatea teritoriala a tarii se prabuseste.

‘Romania Mare isi incheie istoria; odata cu ea, se destram si visul micului paradis de la Balcic.’ (pag. 166)

Ultimele capitole ale cartii urmaresc destinul Balcicului si al personalitatilor sale dupa spulberarea visului. Regina Maria murise, inima ei inmormantata in bisericuta pictata de pictorul Demian (care avea sa picteze peste cativa ani catedrala din Timisoara) pleaca in exil. Primarii orasului vremelnic romanesc de la malul marii vor trece prin iadul inchisorilor comuniste. Palatul si alte constructii ale perioadei interbelice cad in paragina. Este incercata stergerea din istorie si a amintirii:

‘Pe langa cedarea “materiala” a tot ce fusese romanesc in Balcic, regimul comunist, mergand mai departe, isi propune stergerea Balcicului si de pe harta spirituala a Romaniei, eliminarea lui din memoria colectiva a oamenilor. Nu era o exceptie. Asa s-a intamplat cu toate teritoriile pierdute: Basarabia, Bucovina, Cadrilaterul … Au fost izgonite si din istorie, iar cuvintele respective au devenit tabu (abia in anii ’80 odata cu accentuarea tendintelor nationaliste, aveau sa revina, partial, in vocabular si in istorie).’ (pag. 175)

Perioada de dupa 1990 si mai ales intrarea simultana a Romaniei si Bulgariei in Comunitatea Europeana au permis repararea amneziilor istorice, reconstituirea pe cat posibil a imaginii trecutului pe ruinele prezentului. Turistii romani invadeaza astazi Balcicul, precum intregul litoral bulgar. Expozitii in muzee readuc in circuit picturile care au pastrat imaginea locului, am vizitat si eu o splendida expozitie a lui Iser la Muzeul Cotroceni acum cativa ani, in care capitolul Balcic juca un rol important. Aceasta carte – scrisa cursiv, informat si cu empatie fata de subiect – face parte din acelasi proces de recuperare. Singurul lucru pe care l-as fi dorit adaugat cartii ar fi fost o harta a orasului care sa permita cititorului sa vizualizeze in spatiu locurile si cladirile descrise in relatari. Geografia si istoria sunt discipline complementare.

‘Balcic, Micul paradis al Romaniei Mari’ nu este numai despre Balcic ci si sau mai ales despre fascinatia si vraja acestui loc pentru romanii de atunci si de astazi, si despre cei cativa oameni deosebiti din istoria locului si a tarii care au creat legenda. Paradisul Balcicului este pierdut pentru totdeauna, dar citind aceasta carte putem intelege inflacararea celor care l-au trait.

 

Marturisesc ca imi este incomoda relatia cu Gunter Grass. Asemanatoare daca vreti cu relatia cu Germania, cu cultura si cu germanii in general. Pe de-o parte ca cititor nu pot sa nu cad in mrejele scrierii sofisticate, a constructiei minutioase, a referintelor culturale vaste dintr-un spatiu european care ne este comun. Cand il citesc pe Grass in traducere regret ca am abandonat prea devreme lectiile de limba germana si nu-l pot citi in original. Nici pozitiile adoptate de scriitor nu imi sunt straine, ma pot identifica cu o parte dintre ele cum sunt cele legate de dreptatile si nedreptatile sociale, de libertatea de exprimare si de metodele de remediere ale racilelor sociatatii. Pot intelege si aproba privirea critica si mania cu care scriitorul afirmat in anii si deceniile de dupa razboi se raporteaza la trecutul sumbru si contributia dureroasa a Germaniei la suferintele omenirii din prima parte a secolului 20. Nu pot insa uita in niciun moment ca in toti acesti ani in care Grass se prezenta lumii ca obrazul curatit de tare si riduri si drept constiinta reciclata a unei Germanii noi, el ascundea in cotloanele biografiei sale scheletele unei adolescente si prime tinereti petrecute in uniforma neagra si criminala a SS-ului. Nu insasi aderenta influentata si partial scuzabila din cauza atmosferei otravite de minciuni a vremii in care s-a format imi repugna, ci camuflarea si minciuna care pune sub umbra indoielii atitudinile compatriotilor sai trecuti prin procesul de-nazificarii si a celor ce au venit mai tarziu intr-o lume a democratiei si tolerantei care se vrea un model pentru intreaga Europa. Daca pana si Gunter Grass ….

Ca orice carte cu amploare si profunzime, si ‘Ani de ciine’ aparuta la Polirom in 2014 in seria de autor Gunther Grass in traducerea exceptionala si cu note semnate de Mariana Barbulescu este una dintre aceste carti, ea poate fi citita in mai multe nivele si interpretata in straturile sale diferite, pe care le descoperi si redescoperi in permanenta ca cititor la prima lectura si daca revii asupra anumitor pasaje sau a intregii carti. Un briceag aruncat in canalele prin care Vistula se varsa in Marea Baltica in apropierea orasului Danzig (Gdansk) este prezent la inceputul cartii si apoi revine spre sfarsit, marcand simbolic relatia complexa de prietenie-ura dintre cele doua personaje principale. Istoria lor personala se impleteste cu istoria Germaniei pe o perioada de peste patru decenii si personajele insesi se transforma si isi schimba aparent cel putin identitatile. Pentru realistul-fantastic (cu tente macabre) care este Gunther Grass schimbarile de nume sau de fizionomie sunt acceptabile si acceptate, atata timp cat ele camufleaza (in scopul supravieturii) identitatile interioare reale ale personajelor. Eduard Amsel, baietelul gras si alintat care isi ascunde in zadar jumatatea de evreitate devine impresarul Haselhoff (protector al dansatoarei Jenny, ea insasi copil gras devenit balerina si idolul soldatilor germani), apoi Gura-de-Aur profetul renasterii economice a Gemaniei post-belice, un fel de oracol stil Forest Gump pe care vin sa-l consulte toti proprietarii de concerne sau grupuri ziaristice, si in final Brauxel, proprietarul unei mine rentabile dar despre care de mult s-a uitat ce producea. Creativitatea sa se va manifesta diferit in perioade diferite. In copilarie construieste sperietori, isi face din asta chiar un business administrat de prietenul sau Walter Matern. Mai tarziu maestrul impresar va crea decoruri care vor juca un rol determinant in spectacolele dansatoarei Jenny. Apoi apare si se manifesta darul de oracol, pentru ca in final eroul sa devina coordonatorul literar al cartii si un fel de alter-ego al autorului. Mai bine zis jumatate din persoana acestuia cealalta jumatate fiindu-i rezervata prietenului din copilarie Mattern, cel care il protejeaza initial, pentru a se alatura in perioada nazista asupritorilor, mediul german nereusind sa se dezbare de antisemitismul visceral ce pare ca nu poate fi dezradacinat din caracter, de atitudinea de dispret fata de evrei:

‘La doua-trei lovituri, pe langa alte porecle si vorbe de ocara, sa i se zvirle, neintentionat intentionat, cuvintul “Itic!” – aceeasi scena de paruiala se regasea reprodusa intr-o singura sperietoare cu multe brate, in padurea de pe tarm, intre dune, sau chiar pe tarm, linsa de mare.’ (pag. 50)

 

sursa http://www.elefant.ro/carti/carti-premiate-nobel-pulitzer-booker-s-a/nobel/iixixix-gunter-grass/ani-de-ciine-227327.html

sursa http://www.elefant.ro/carti/carti-premiate-nobel-pulitzer-booker-s-a/nobel/iixixix-gunter-grass/ani-de-ciine-227327.html

 

Cartea este compusa din trei parti, fiecare dintre ele cu o structura narativa si un stil diferit. Prima parte este povestita intr-o suita de ‘flash-back’-uri scrise de personajele principale multe decenii dupa desfasurarea evenimentelor in ‘ture de dimineata’ – ture in mina subterana care va deveni cadru pentru finalul cartii. Spatiul geografic este cel al zonei Danzig si timpul istoric al perioadei dintre cele doua razboaie mondiale in care ‘zona libera’ are o existenta proprie care reflecta in fapt la scara redusa evolutia spre fascism a intregii Germanii, intr-un timp oarecum alterat. Este prezenta aici si perspectiva istorica, istoria reala a Gemaniei impletita cu legendele si miturile care devin componente ale spiritului national si spatiul geografic cu elemente de fantastic gotic – padurea, fluviul, subteranele presarate cu schelete si bantuite de fantome ale orasului. Apar si personajele principale, colorate si deformate, victime ale istoriei si ale trecutului propriu de care incearca zadarnic sa se dezbare. Apar si sperietorile, faptuite de mainile geniale ale lui Eduard, reflexii ale fantasmelor si exorcizare a fricilor sale. Se infiripa prietenia-ura intre evreu si arian. Apare ca personaj episodic si micul tobosar, legatura cu eroul cartii celei mai cunoscute a lui Gunter Grass, prima din trilogia din care face parte ‘Ani de ciine’. Timpul pare o vreme sa aiba legile sale pana cand se varsa inevitabil in oroarea razboiului.

A doua parte a cartii este constituita dintr-un sir de epistole scrise de un personaj secundar al primei parti pe nume Harry Liebenau verisoarei sale Tulla, autoare a unei alte tradari in urma careia pasnicul profesor Brunies, colectionar de minerale rare, va fi deportat si probabil isi sfarseste viata intr-un lagar. In partea a treia a cartii aceste personaje nu vor mai apare sau juca vreun rol, ca atati germani a caror soarta va fi fost curmata de razboi. Istoria este partial repovestita dintr-un alt punct de vedere si continuata cu anii razboiului, cei in care generatia lui Grass se initiaza in viata in atmosfera ororii. Aflam care sunt unele dintre sursele ideologice ale deraierii culturale din lecturile tatalui lui Amsel, a carui carte de capatai ‘Sex si caracter’ a lui Otto Weininger era o exacerbare a virilitatii negand umanitatea evreilor (‘rasa feminina’):

‘Aceasta opera capitala insemnase foarte mult pentru tatal lui. In douasprezece capitole lungi Weininger incerca sa-i refuze femeii existenta sufletului pentru ca apoi, in al treisprezecelea capitol sub titlul “Evreitatea”, sa speculeze, afirmand ca evreii ar fi o rasa feminina, prin urmare lipsita de suflet; abia cind evreul infringe ceea ce este evreiesc putem spera la o mintuire de evreitate. Tatal lui Eddie Amsel subliniase propozitiile memorabile cu un creion rosu si adesea adaugase pe margine “Foarte adevarat!”‘  (pag. 212)

Desigur, in perspectiva istorica si a cartii aceasta abjurare de la evreitate nu ii ajuta cu nimic copilului evreului convertit, al carui destin cade victima tradarii celui mai bun prieten.

Cainele, sau mai bine zis dinastia de caini sub al carui semn se afla intreaga carte, cainii negri care bintuie istoria Germanie, unul dintre ei numit Prinz devenind cainele favorit al lui Hitler sunt prezenti permanent strabatand intreaga carte cu diferitele sale structuri narative.

‘ … asta era el: un ciine ciobanesc, alungit, negru, cu urechi drepte si coada lunga…fiecare fir de par, drept, lipit de trup, aspru si negru. Negru si puful de dedesupt. Nu era o culoare de lup, inchisa, pe fond cenusiu sau galben. Nicidecum – peste tot, pina la urechile drepte, putin inclinate in fata, pe pieptul adincit cu virtej, de-a lungul coapselor imbracate moderat in blana, parul lui lucea negru, negru-umbrela, negru-popa, negru-vaduva, negru-SS, negru-tabla-scolara, negru-falanga, negru-mierla, negru-Othello, negru-Ruhr, negru-viorea, negru-tomata, negru-lamiie, negru-faina, negru-lapte, negru-zapada.’  (pag. 163)

Imaginatia macabra a scriitorului se dezvaluie in finalul celei a doua parti a cartii in care Prinz cainele dezerteaza din bunkerul lui Hitler declansand operatii militare de cautare din partea resturilor de armata germana ramase inca in viata in lupta finala pentru Berlin. Il vom gasi in partea a treia a cartii alaturi de Walter Matern, insotindu-l in peregrinarile si cruciadele antifasciste ale Germaniei post-belice.

‘A fost odata un ciine.

care a apartinut Fuhrer-ului si cancelarului Reich-ului si era ciinele preferat al acestuia. Intr-o zi ciinele acesta a fugit de la Fuhrer. Oare de ce?’ (pag. 407)

Universul in care au copilarit eroii cartii si generatia scriitorului se prabuseste in ruine:

‘A fost odata un oras

care, pe langa suburbiile Ohra, Schidlitz, Oliva, Emaus, Praust, Sankt Albrecht, Schellmuhl si mahalaua portuara Neufahrwasser, avea un cartier marginas, Langfuhr pe numele lui. Langfuhr era attit de mare si atit de mic, incit tot ce se petrecea sau s-ar putea petrece in lumea asta s-ar fi putut petrece si in Langfuhr.’ (pag. 361-362)

Randurile urmatoare par a-l exprima pe scriitor (greu de citit si de interpretat sinceritatea in lumina a ceea ce stim astazi, la peste 50 de ani de la aparitia cartii):

‘Un tinar de saisprezece ani, ros de indoieli si care se tinea mereu mai departe. Un multe-stiutor care citea la gramada carti de istorie si filosofie si care isi ingrijea parul saten frumos ondulat. Un curios ai carui ochi cenusii, dar nu reci cenusii, oglindeau totul si care gasea ca trupul lui neted, dar nu lipsit de vlaga, era cam firav si poros. Un Harry mereu prudent, care nu credea in Dumnezeu ci in Nimic …’ (pag. 362-363)

 

Si spre final despre intreaga lume a Germaniei in ruina:

‘In urma ramin: munti de oase si gropi comune, fise si dosare, suporturi de drapele, carnete de partid, scrisori de dragoste, case proprii, banci de biserica si piane greu de transportat.

Nu sunt platite: impozite scadente, rate la banci pentru locuinte, restante la chirie, facuri, datorii si vinovatia.

Toti vor sa-si inceapa iarasi viata, economiile, scrisul scrisorilor, pe banci de biserica, in fata pianelor, in dosare si case personale.

Toti vor sa uite muntii de oase, gropile comune, suporturile de steaguri si carnetele de partid, datoriile si vina.’ (pag. 412)

 

sursa https://danassays.wordpress.com/encyclopedia-of-the-essay/grass-gunter/

sursa https://danassays.wordpress.com/encyclopedia-of-the-essay/grass-gunter/

 

Partea a treia a cartii difera complet ca stil – poate si o referinta la schimbarea de limbaj a Germaniei de dupa razboi. Walter Matern devine personajul principal. Il cunoastem din primele doua sectiuni ale cartii ca pe un personaj complex, capabil de mari iubiri dar si de abjecte tradari. Cu cainele Prinz sau poate Pluto (caci numele si l-a schimbat cum si-au schimbat identitatea multi germani deveniti peste noapte democrati din nazisti) insotitor fidel, Matern devine un demascator neinfricat al trecutului nazist si al exponentilor acestuia.  Oglinda sa, in definitiv cealalta jumatate a identitatii germane, evreul convertit Amsel/Haselhoff/Brauxel se va lasa cu greu, treptat si partial doar dezvaluit. Intre timp el contribuie cu fantastico-grotesti capacitati de oraclu economic la miracolul renasterii Germaniei. Trecutul insa bantuie. O inventie, ochelarii minune prin care copiii pot vedea trecutul adevarat al parintilor este tratata ca o adevarata maladie sociala:

‘… ochelarii minune le arata tinerilor purtatori de ochelari trecutul parintilor, in imagini variabile si, de asemenea – destul de des, desi necesitind oarece rabdare -, in succesiune cronologica. Episoade care dintr-un motiv sau altul, au fost trecute sub tacere fata de copii devin papabil de clare. … in cele doua cercuri ale ochelarilor cunoasterii de tata se reiau acte de violenta comise tolerate provocate in urma cu unsprezece doisprezece treisprezece ani: omor adesea insutit. Complicitate la. Fumat de tigari si privit in vreme ce. Ucigasi confirmati decorati aclamati. Motive de omor devin laimotive. Cu niste ucigasi la aceeasi masa, in aceiasi barca, in acelasi pat si club. Toasturi, ordine de actiune. Consemnari in dosare. Suflat pe stampila. Uneori sunt numai semnaturi si cosuri de hirtii.’ (pag. 538)

Germania postbelica nu este insa o societate care sa isi asume in mod sincer responsabilitatea.

‘Comportamentul asta devine din ce in ce mai mult regula principala de viata a tuturor celor implicati: sa uite! Pe batiste, prosoape, fete de perna si captuseli de palarie sint brodate tot felul de cugetari: Orice om trebuie sa poata uita. Uitarea este ceva firesc. Memoria ar trebui sa fie ocupata de amintiri placute si nu de hidosenii chinuitoare. E greu sa-ti amintesti in chip pozitiv. De aceea fiecare trebuie sa aiba ceva in care sa poata crede: de exemplu in Dumnezeu. si, daca nu in El, atunci sa creada in frumusete, in prgres, in bunatatea din om sau in alta idee oarecare. “Noi, aici in Vest, noi credem intotdeauna si cu tarie in libertate”.’ (pag. 542)

Finalul nu dezvolta sau explica pana la capat destinul personajelor. Destinele personale nu au poate prea multa importanta. Dimensiunea mitica a fost inlocuita de pamflet, fantasticul de grotesc. In subteranele minei care nu mai produce de mult minereuri sunt inmagazinate sperietorile. Vor iesi ele candva din nou la suprafata?

Daca pana si Gunter Grass ….