Aparuta in colectia EGOgrafii a editurii Polirom ‘Carti, filme, muzici si alte distractii din comunism’ este a doua incercare a lui Dan Lungu (prima fusese in colaborare cu Radu Pavel Gheo, aceasta este realizata in colaborare cu Amelia Gheorghita) de a documenta cele cateva decenii pe care Romania le-a trecut prin comunism din puncte de vedere inedite care nu sunt de obicei descrise in manualele de istorie si nici in cartile memorialistice apartinand personalitatilor culturale sau istorice ale epocii. Este vorba despre perspectiva omului de rand, a cetateanului anonim care si-a petrecut copilaria, tineretea, prima parte a maturitatii sub niste vremuri din cele mai ciudate si mai atipice pentru istoria romaneasca. Daca vreti este vorba despre istoria la nivelul microcelulelor familiei, prietenilor si micilor comunitati (scoala, sat, bloc, loc de munca) sau al indivizilor care au fost nevoiti sa supravietuiasca perioadei in care omul era pus de propaganda in centrul societatii, dar in realitate era supus unui program de inginerie sociala si ideologica in care spre sfarsitul perioadei comuniste nu mai credea nimeni. Si totusi oamenii au trait, iubit, citit, ascultat muzica si in aceasta perioada, si aceasta este tema comuna a cartii.

 

sursa www.elefant.ro

sursa www.elefant.ro

 

Culegerea marturiilor despre distractiile perioadei comuniste a inceput de la un anunt postat si propagat pe Facebook. Au raspuns dupa marturia autorilor multi repondenti din toate regiunile tarii, din Capitala si centrele urbane, dar si de la sate, cateva nume cunoscute si multi anonimi, care au avut bunavointa si interesul sa dea curs cererii autorilor. Rezultatul (desigur dupa triere, flitrare, editare) este un volum de vreo 220 de pagini care include peste 30 de astfel de relatari, impartite in capitole care descriu ceea ce este promis in titlu – relatari despre cartile, muzicile, filmele, si celelalte distractii ale perioadei comunismului. Majoritatea apartin anilor 70 si 80, cu cateva exceptii care se refera la deceniile precedente.

Era de asteptat poate, dar nivelul relatarilor este destul de inegal. Cateva dintre contributii sunt povestiri foarte interesante in continut si unele si foarte bine scrise. Cele mai bune dintre ele mi-au amintit si in ton si in abordare colectia de filme de scurt-mediu metraj pe care Cristian Mungiu le-a adunat sub titlul ‘Amintiri din epoca de aur’ (in doua serii). Multe altele sunt destul de banale si de scolaresti, iar cele mai rele par ca doresc sa demonstreze ca autorii nu s-au dezbarat complet nu numai de amintiri ci si de limbajul si stilul compunerilor invatate in epoca ‘democratiei populare’. Personal cred ca nu toate meritau sa vada lumina tiparului, chiar cu riscul de a face si mai subtirel acest volum deja destul de aerisit.

 

sursa facebook.com

sursa facebook.com

 

Sa mentionez totusi cateva dintre contributiile pentru care aceasta carte merita sa fie cautata si citita. Volumul se deschide cu o poveste tragic-comica semnata de Mihaela Biliovschi despre pasiunea pentru carte a unei fete dintr-un sat sarman. O alta autoare sau autor (numele pare a fi un pseudonim) isi aminteste despre fascinatia pe care o produceau cartile de bucate in epoca lipsurilor crunte in aprovizionarea cu alimente:

‘… in mintea noastra se inradacinase convingerea ca retetele din acele cartulii reprezinta pesemne echivalentul SF-ului din literatura, comparat cu romanele despre-oameni-reali-din-lumea-noastra.’ (pag. 31)

Pasiunea pentru carti a epocii prilejuieste cateva dintre reusitele volumului. Relatarea lui Laurian Marian despre librara care se confrunta cu cele 25 de volume masive si scumpe ale istoriei literaturii lui Calinescu si povestea lui Aurelian Stipiuc despre posternarea aproape religioasa a copilului in fata primei reviste ‘Pif’ sosite din Franta au un farmec amar.

Nu mai mica a fost pasiunea romanilor sub comunism pentru filme, dar aici majoritatea relatarilor apartin anilor 80, cand invazia de casete video si proiectii ilegale incepuse sa domine gustul public prevazand intr-un fel ceea ce avea sa se intample in anii imediat de dupa 89, cand nicio cenzura nu a mai stat in calea invaziei de violenta si vulgaritate. Ca amator de film ma asteptam la ceva consistent despre cinematecile anilor 60 si 70, care cel putin in Bucuresti erau focare de lumina in noaptea culturala a vremii.

‘Cum puteam eu sa prevad ca peste ani voi avea video si DVD, televizor HD si LCD, mp3, psp si Nintendo, wii si ebook reader? Si ca toate ma vor plicitisi si le voi lasa sa se umple de praf, intr-un colt al casei.’ (pag. 79)

In general ca bucuresteam am regasit in carte prea putine dintre distractiile noastre din acea vreme, dar poate ca viziunea mea este cea prea capitalo-centrica.

 

    sursa http://ancagilca.com/student-in-polonia-amelia-gheorghita/

sursa http://ancagilca.com/student-in-polonia-amelia-gheorghita/

 

In capitolul despre ‘muzici’ Sorin Dinco ne poarta in lumea petrecerilor ilegale ale tinerilor dornici sa asculte altfel de muzica decat cea aprobata de foruri si dornici sa se socializeze. Scena in care tinerii cara ‘sculele’ (muzicale) in orasul pustiu mi-a amintit imediat despre un film vazut recent despre Parisul sub ocupatia nazista. Si totusi asa era, greu sau imposibil de explicat tinerilor crescuti in lumea cluburilor si a accesului imediat si necenzurat la orice muzica doresc. Duioasa este relatarea Ancai Goja care recupereaza amintirea bunicilor melomani. In incheierea sectiunii gasim povestea lui Iulian Sirbu inspirata de un spectacol al Cenaclului Flacara la Iasi, si ce a urmat dupa aceea:

‘Spectacolul a durat pana la ora patru dimineata, cand Adrian Paunescu ne-a propus sa plecam intr-un pelerinaj la Teiul lui Eminescu din Copou. S-a format o coloana lunga si am strabatut orasul sub supravegherea atenta a militienilor. Sunt convins ca printre noi erau destui securisti care observau ce se intampla. La Teiul lui Eminescu s-au mai cantat cateva cantece, dupa care spectacolul s-a incheiat. Era aproape sase dimineata si lumea pleca deja la serviciu. Totul durase circa douasprezece ore. Si era poate singurul loc in care aveai iluzia de libertate. Din pacate, doar iluzia …’ (pag. 140)

Gruparea finala, cea a ‘altor distractii’ aduce si povestirea cea mai impresionanta in opinia mea. ‘Groapa de gunoi’ semnata de Calin Ciobotari este o bucatica de proza atat de maiastra incat justifica ea singura intreg volumul – o parabola a vietii inchistate, a tanjelii dupa libertate, a oprimarii si cenusiului care fac din groapa de gunoi a orasului singurul spatiu colorat si autentic.

‘Cineva, naiba mai stie cine, insa probabil hatru si subversiv din fire, numise locul acela spre care duceau toate drumurile noastre “Epoca de Aur”. Nu intelegeam atunci ironia si nici nu aveam nevoie sa intelegem ceva, dar ne placuse atat de mult asocierea aceasta incat, din momentul in care am aflat-o, batuta in cuie a ramas. Cu atat mai mult cu cat se zvonea ca cine rascolea atent, rabdator, prin gunoaie, avea sansa sa descopere si aur. Iata de ce una dintre expeditiile noastre obisnuite era in Epoca de Aur, din care reveneam in oras duhnind ingrozitor si murdari din cap pana in picioare. “Focarul de infectii” ne pria, ne facea sa traim la alte cote, ne furniza adrenalina subtila pe care nu ne-o furnizau stupidele excursii la Fabrica de sticla sau la Combinatul de prelucrat neant si plictiseala.’ (pag. 155)

Pe Calin Ciobotari il astept intre scriitorii romani de succes. Iar volumul acesta, in pofida inegalitatilor sale in recomand ca un fel de cura anti-nostalgica.