Archive for December, 2014

Multa vreme i-am cunoscut numai vocea. ‘Multa vreme’ inseamnand de la sfarsitul anilor 60 cand licean fiind am descoperit emisiunile culturale ale Europei Libere si in special ‘Teze si antiteze la Paris’ care mi-au oferit pana la plecarea mea din Romania in 1984 o viziune alternativa a literaturii si culturii romane in care traiam, dar pe care nu o puteam cunoaste si intelege in contextul literaturii universale si a fenomenelor socio-politice din lume fara emisiunile ei si ale colegilor ei. S-au adaugat la acesti ani inca cei cativa ani pana in 1989, pentru ca apoi, la inceputul anilor 90, vocile celor care ne informasera in noaptea comunista sa inceapa sa devina cele ale unor oameni reali, pe care puteam nu numai sa-i auzim dar si sa-i vedem si sa-i citim liber. Fotografia de pe coperta volumului ‘O istorie a literaturii romane pe unde scurte’ aparuta la editura Humanitas in 2014, dateaza din 1955, si cred ca este exact ceea ce pe atunci imi imaginam despre Monica Lovinescu. O femeie frumoasa, tanara (si nu conteaza ca se adaugau anii, caci tineretea spiritului i-a ramas intacta mereu), cu ochi patrunzatori, in mana cu tigara pe care o ghiceam fiind cauza tonalitatii grave care se adauga unei profunzimi deja intrinseci continutului.

Stilul cronicilor, notelor biografice si mini-eseurilor care compun acest volum este influentat direct din emisiunile din care majoritatea au fost transcrise. Inchid ochii si imi imaginez cum Monica Lovinescu declama textele, ii aud intonatiile, ii inteleg accentuarile. De fapt, pentru multe dintre articole nici macar nu este vorba despre imaginatie, le-am auzit si le-am inmagazinat undeva in memorie intre 1968 si 1984, si doar perdeaua de uitare face ca amintirile sa-mi para a fi imaginatie. Recunosc stilul uneori oral si ‘punch-line’-urile finale cu care isi incheia uneori cronicile. Citirea variantei tiparite insa adauga mult si aprecierii scrierii Monicai Lovinescu. Textele ei erau expresive la ascultare, la citire se adauga de multe ori placere potrivirii maiastre a cuvantului:

‘Realismul socialist a pus capat intrebarii chinuitoare, pentru ca, pur si simplu, a pus capat culturii. Cand a venit timpul liberalizarii, nici macar pe ruine nu s-a inceput cladirea, ci pe vid. Intr-unul din acele eforturi spontane cu care literatura si arta romaneasca sunt darnice, cu o precipitare caracteristica, s-a incercat febril aruncarea unui pod peste sfertul de veac pierdut. Si, daca s-ar fi lasat timpul pentru o cladire durabila, cu unelte cinstite si fara ca lucratorii sa fie panditi de fantomele stalinismului ce le distrugeau noaptea toata treaba savarsita in cursul zilei, s-ar fi ajuns – poate – la acel prag de pasire in “universal” unde ne aflam in ajunul celui de-al Doilea Razboi Mondial.” (pag. 32)

sau

‘Acum s-a dus si Victor Eftimiu. Si, cu el, inca un anotimp se pierde 0 iremediabil – printre copacii din Cismigiu. In loc sa-l caut in panegericele oficiale, prefer sa mi-l amintesc asa cum l-am lasat atunci, privind insingurat de sub palaria cu boruri largi spre un Paris ce nu-i mai primea amintirile.” (pag. 254)

 

sursa http://www.elefant.ro/carti/biografii-memorii/memorii-jurnale/o-istorie-a-literaturii-romane-pe-unde-scurte-220312.html

sursa http://www.elefant.ro/carti/biografii-memorii/memorii-jurnale/o-istorie-a-literaturii-romane-pe-unde-scurte-220312.html

 

O caracteristica fundamentala care parcurge intreaga activitate si textele critice ale Monicai Lovinescu este asmilarea valorii estetice cu dimensiunea etica. Intr-o istorie a literaturii si culturii romane ingropata in compromisuri, Monica Lovinescu nu numai ca a pledat din spatele microfonului ei de la Paris timp de decenii pentru verticalitate construind o referinta unica a unei istorii deformate de miniciuna si sugrumata de ideologie, dar a si repetat de nenumarate ori o demonstratie cu care poti fi de acord sau nu, dar nu poti sa nu-i admiti logica si consecvanta. ‘Poezia’ (si literatura in general) este ‘nedespartita de om’. Judecatile cele mai aspre le primesc de la ea tocmai acei poeti si scriitori de mare talent, care ar fi putut supravietui dar au ales compromisurile:

‘Si nu se va vorbi niciodata indeajuns de raspunderea unui Tudor Arghezi in marea boala de care trebuie sa ne tamaduim acum. Arghezi a fost intr-adevar poet mare care a necinstit cuvantul in perioada innoptarii oricarei poezii din Romania stalinista. Ceilalti poeti mari au tacut – un Blaga, un Barbu, un Voiculescu. Cei care rimau versuri conforme fusesera odata poeti de mana a doua, a treia, sau invatasera poezie la scolile de creatie. Numai Arghezi a putut sa ne oblige a ne intreba – si nu exista inca raspuns la aceasta cumplita intrebare: poti deci sa fii in acelasi timp mare poet si om de nimic?’ (pag. 306)

O alta caracteristica evidenta la parcurgerea volumului este exceptionalul simt al detectarii talentului si aprecierii valorii. Timp de peste 30 de ani Monica Lovinescu impreuna cu Virgil Ierunca au scris din exil, au avut acces intermitent si la presa si la cartile aparute in Romania care le parveneau de multe ori cu intarziere, si cateodata de loc. Cu toate acestea o gasim pe animatoarea culturala de la Europa Libera permenent conectata la evolutiile fenomenelor artistice care se petrec in tara, atenta la aparitia oricarui nou talent in proza si critica literara (de poezie se ocupa mai mult Ierunca desi a scris si ea despre multi poeti), incurajand talentele dar si curajul celor care in perioadele de intuneric si in cele de liberalizare ridicau glasul in slujba adevarului si valorilor reale si isi puneau condeiele in serviciul acestora. Desigur este ‘o istorie’ si nu ‘Istoria’ dar este o varianta perfect plauzibila a ceea ce s-a intamplat in literatura romana intre 1960 si 2000, cu aprecieri valorice nuantate, echilibrate si bine justificate, cu un permanent sistem de referinta etic si istoric si in plus cu avantajul perspectivei culturale europene si internationale. In viziunea Monicai Lovinescu gasim o varianta a istoriei culturale a Romaniei care nu a uitat fundamentele interbelice in pofida fracturilor istorice, dar o gasim si integrata, comparata si explicata in fenomenul cultural din estul Europei si din lume. Este o sincronicitate si o perspectiva pe care o permitea tocmai pozitia unica (dar nu si privilegiata, desigur nu din punct de vedere personal) in care Monica Lovinescu se gasea in comparatie cu colegii ei de generatie care traiau in Romania.

Gasim in volum si descrieri ale principalelor etape parcurse de literatura si cultura romana in anii acoperiti de carte: dezghetul si recuperarile anilor 60, sperantele sfaristului de deceniu 7, socul Tezelor din Iulie si reactia breslei scriitoricesti, putinele cazuri de dizidenta si timidele exemple de ‘rezistenta prin cultura’ (cred ca Monica Lovinescu nu a apucat acest termen si am senzatia ca l-ar fi dispretuit si criticat), scandalurile protocronismului, plagiatelor si ‘transcedentalilor’, noaptea si frigul cultural (pe langa cel fizic) al anilor 80, speranta momentului 89 si dezamagirile tranzitiei. Se adauga analizei textelor scrise in tara si integrarea operelor create de scriitorii romani in exil, si avem aici o alta dimensiune pe care Monica Lovinescu o adauga istoriei istoriilor noastre literare, caci ea a fost nu numai o experta a exilului romanesc, ci si un spirit integrator, refuzand sa accepte ca frontierele cu sarme ghimpate, zidurile din caramizi groase sau cortinele de fier pot fractura spatiile unei culturi.

 

sursa http://www.lapunkt.ro/2014/06/02/de-ce-o-iubim-pe-monica-lovinescu/

sursa http://www.lapunkt.ro/2014/06/02/de-ce-o-iubim-pe-monica-lovinescu/

 

Cartea este organizata in trei sectiuni. In prima sunt grupate articolele si comentariile care se ocupa de relatia dintre scriitori si ideologie, dintre oamenii de cultura si putere. Sunt trecuti in revista rand pe rand presedintii succesivi ai Uniunii Scriitorilor (incepand cu Beniuc – delatorul lui Blaga) si rolul jucat de organizatia de breasla a scriitorilor in cristalizarea unei atitudini de impotrivire fata de inregimentarea ideologica totala a literaturii (importanta in anii 70, dupa Tezele din iulie). Sunt analizati scriitorii care si-au facut nume in perioada de dezghet relativ de dupa 1964, sunt detectate semnele de trezire dar si compromisurile vizibile chiar si in romanele lui Breban si Ivasiuc. Isi primesc tratamentul asteptat si meritat Paunescu si Vadim. Si din noua apare punerea in context, cea care lipseste unora dintre criticii din tara, confruntati cu intrebarea (paradoxala pentru unii) a lipsei de ecou peste hotare a majoritatii scrierilor apreciate in Romania:

‘… chiar in cartile cele mai “curajoase” publicate in tara, adevarul nu a putut fi enuntat decat la plural. Ca si libertatea. Cateva adevaruri. Cateva libertati. Cititorului revenindu-i sarcina de a citi printre randuri si de a reconstitui ansamblul. Numai ca nici editorul, nici cititorul occidental nu sunt obisnuiti cu o asemenea decodare subversiva. Ajunse pe biroul unui editor francez, cateva dintre romanele considerate cele mai explozive in Romania devin, daca nu de neinteles, cel putin timide, aproape cuminti, in orice caz repetand la modul minor, discret, incifrat ceea ce se stie deja din literaturile rusa, poloneza, maghiara, ceha, slovaca. ” (pag. 175)

A doua parte a cartii este dedicata prozatorilor si poetilor. In cronicile ei scrise si citite la microfonul Europei Libere redescoperim impreuna cu Monica Lovinescu cartile de valoare ale anilor 70 si autorii lor care raman la varf in orice istorie a literaturii – Matei Calinescu, Stefan Banulescu, George Balaita, D.R.Popescu. Sunt analizate pe rand romanele publicate in deceniile 7 si 8 de Marin Preda, inclusiv cu limitarile inerente poate scrierii unui adevarat roman istoric cum se dorea a fi ‘Delirul’, in perioada comunista. ‘Generatia ’80′ se bucura de un stralucit eseu care discuta despre genurile literare (genul scurt dictat de motive economice si transformat in vehicol estetic) si incadrarea in miscarile culturale ale Europei deceniului. Cand barierele cenzurii se prabusesc dupa decembrie 1989 devine dominant genul memorialistic, scriitorii simtind nevoia sa impartaseasca trairile culturale sau nu reprimate in cei 40 de ani de comunism. Sunt scoase din sertar si jurnalele scriitorilor disparuti si ai celor care au supravietuit, dar si manuscrisele literare de sertar. Acestea sunt mai putine decat ne-am asteptat, dar printre ele se afla cel putin o capodopera, pe care Monica Lovinescu stie sa o detecteze imediat – ‘Adio, Europa!’ a lui I.D.Sirbu:

Turcirea locului, ca si a titulaturii detinatorilor puterii nu reprezinta nici camuflajul obisnuit din romanele tiparite sub regimul comunist, cand spre a se pomeni de tarele prezente se evada catre alte timpuri sau orizonturi. In ‘Adio, Europa!’ e descris clar si fara aluzii comunismul, chiar daca Moscovei i se mai spune si Inalta Poarta. E, poate, doar un semn al stratificarii de “turciri”, intarind transcrierea balcanica a experimentului. Comunismul, ca demonologie, este inca surprins in esenta lui, fata de care “pasalacurile” noastre anterioare palesc (acum, drept bir se cere firea omului, nu doar bunurile sale).’ (pag. 426)

Ultima parte a cartii grupeaza articolele despre critici si despre eseisti. In categoria criticilor sunt remarcabile portretele lui Vladimir Streinu si Serban Cioculescu pe care Monica Lovinescu ii cunoscuse in persoana si a caror evolutii in tara, conturnate de presiunile istoriei, le urmareste de la distanta fara a putea evita o nota de implicare personala. Surpriza – poate – apare in capitolele dedicate lui Noica, cu a carei relatiei fata de exilul romanesc si a cu carui decizie de a adopta o linie ‘socratica’ dar apolitica in esenta in anii 80, Monica Lovinescu este in explicit dezacord:

‘El platise cu ani de inchisoare riscul de a gandi (fie si apolitic) intr-un astfel de regim – isi spuneau exilatii. Si asta, in ciuda franchetii lui Noica: la prima sa iesire in Occident, isi avertizase cei dintai interlocutori sa-l coboare de pe soclul pe care il inaltasera anii sai de suferinta. Din primele fraze rostite atunci, Noica si-a proclamat despartirea de etic, tot el a pledat neinfruntarea cu puterea instaurata, uneori chiar, repetam, colaborarea cu ea.’ (pag. 509)

Marturisesc ca am citit cartea ei cu pasiune si cu implicare. Am retrait multe dintre evenimentele spatiului cultural si literar in care m-am format si mi-am trait primele tinereti. Am recitit si am redescoperit sub straturile uitarii, prin intermediul cronicilor si articolelor din carte volume care m-au pasionat sau m-au intrigat, juecatile ei in cea mai mare parte a cazurilor le-au confirmat pe ale mele, si au pus multe dintre operele discutate in contexte care imi erau necunoscute pana acum.

Monica Lovinescu nu mai este printre noi de peste un deceniu. Sunt cativa oameni cu care am avut sansa sa fiu contemporan, unii mi-au fost apropiati in viata, pe altii nu i-am cunoscut in persoana, dar am impresia ca persoanele lor, opiniile, judecatile si atitudinile lor ma insotesc permanent. Monica Lovinescu se afla printre ei. Opiniile din pagini spre sfarsitul acestei ‘istorii’ in care se refera la scriitorii sau eseistii ‘tranzitiei’ si isi face cunoscute opiniile despre cartile (pe care a apucat sa le citeasca ale) lui Liiceanu sau Plesu imi confirma ca dialogurile mele imaginare cu Monica Lovinescu au fundament.

 

 

 

 

Aparuta in colectia EGOgrafii a editurii Polirom ‘Carti, filme, muzici si alte distractii din comunism’ este a doua incercare a lui Dan Lungu (prima fusese in colaborare cu Radu Pavel Gheo, aceasta este realizata in colaborare cu Amelia Gheorghita) de a documenta cele cateva decenii pe care Romania le-a trecut prin comunism din puncte de vedere inedite care nu sunt de obicei descrise in manualele de istorie si nici in cartile memorialistice apartinand personalitatilor culturale sau istorice ale epocii. Este vorba despre perspectiva omului de rand, a cetateanului anonim care si-a petrecut copilaria, tineretea, prima parte a maturitatii sub niste vremuri din cele mai ciudate si mai atipice pentru istoria romaneasca. Daca vreti este vorba despre istoria la nivelul microcelulelor familiei, prietenilor si micilor comunitati (scoala, sat, bloc, loc de munca) sau al indivizilor care au fost nevoiti sa supravietuiasca perioadei in care omul era pus de propaganda in centrul societatii, dar in realitate era supus unui program de inginerie sociala si ideologica in care spre sfarsitul perioadei comuniste nu mai credea nimeni. Si totusi oamenii au trait, iubit, citit, ascultat muzica si in aceasta perioada, si aceasta este tema comuna a cartii.

 

sursa www.elefant.ro

sursa www.elefant.ro

 

Culegerea marturiilor despre distractiile perioadei comuniste a inceput de la un anunt postat si propagat pe Facebook. Au raspuns dupa marturia autorilor multi repondenti din toate regiunile tarii, din Capitala si centrele urbane, dar si de la sate, cateva nume cunoscute si multi anonimi, care au avut bunavointa si interesul sa dea curs cererii autorilor. Rezultatul (desigur dupa triere, flitrare, editare) este un volum de vreo 220 de pagini care include peste 30 de astfel de relatari, impartite in capitole care descriu ceea ce este promis in titlu – relatari despre cartile, muzicile, filmele, si celelalte distractii ale perioadei comunismului. Majoritatea apartin anilor 70 si 80, cu cateva exceptii care se refera la deceniile precedente.

Era de asteptat poate, dar nivelul relatarilor este destul de inegal. Cateva dintre contributii sunt povestiri foarte interesante in continut si unele si foarte bine scrise. Cele mai bune dintre ele mi-au amintit si in ton si in abordare colectia de filme de scurt-mediu metraj pe care Cristian Mungiu le-a adunat sub titlul ‘Amintiri din epoca de aur’ (in doua serii). Multe altele sunt destul de banale si de scolaresti, iar cele mai rele par ca doresc sa demonstreze ca autorii nu s-au dezbarat complet nu numai de amintiri ci si de limbajul si stilul compunerilor invatate in epoca ‘democratiei populare’. Personal cred ca nu toate meritau sa vada lumina tiparului, chiar cu riscul de a face si mai subtirel acest volum deja destul de aerisit.

 

sursa facebook.com

sursa facebook.com

 

Sa mentionez totusi cateva dintre contributiile pentru care aceasta carte merita sa fie cautata si citita. Volumul se deschide cu o poveste tragic-comica semnata de Mihaela Biliovschi despre pasiunea pentru carte a unei fete dintr-un sat sarman. O alta autoare sau autor (numele pare a fi un pseudonim) isi aminteste despre fascinatia pe care o produceau cartile de bucate in epoca lipsurilor crunte in aprovizionarea cu alimente:

‘… in mintea noastra se inradacinase convingerea ca retetele din acele cartulii reprezinta pesemne echivalentul SF-ului din literatura, comparat cu romanele despre-oameni-reali-din-lumea-noastra.’ (pag. 31)

Pasiunea pentru carti a epocii prilejuieste cateva dintre reusitele volumului. Relatarea lui Laurian Marian despre librara care se confrunta cu cele 25 de volume masive si scumpe ale istoriei literaturii lui Calinescu si povestea lui Aurelian Stipiuc despre posternarea aproape religioasa a copilului in fata primei reviste ‘Pif’ sosite din Franta au un farmec amar.

Nu mai mica a fost pasiunea romanilor sub comunism pentru filme, dar aici majoritatea relatarilor apartin anilor 80, cand invazia de casete video si proiectii ilegale incepuse sa domine gustul public prevazand intr-un fel ceea ce avea sa se intample in anii imediat de dupa 89, cand nicio cenzura nu a mai stat in calea invaziei de violenta si vulgaritate. Ca amator de film ma asteptam la ceva consistent despre cinematecile anilor 60 si 70, care cel putin in Bucuresti erau focare de lumina in noaptea culturala a vremii.

‘Cum puteam eu sa prevad ca peste ani voi avea video si DVD, televizor HD si LCD, mp3, psp si Nintendo, wii si ebook reader? Si ca toate ma vor plicitisi si le voi lasa sa se umple de praf, intr-un colt al casei.’ (pag. 79)

In general ca bucuresteam am regasit in carte prea putine dintre distractiile noastre din acea vreme, dar poate ca viziunea mea este cea prea capitalo-centrica.

 

    sursa http://ancagilca.com/student-in-polonia-amelia-gheorghita/

sursa http://ancagilca.com/student-in-polonia-amelia-gheorghita/

 

In capitolul despre ‘muzici’ Sorin Dinco ne poarta in lumea petrecerilor ilegale ale tinerilor dornici sa asculte altfel de muzica decat cea aprobata de foruri si dornici sa se socializeze. Scena in care tinerii cara ‘sculele’ (muzicale) in orasul pustiu mi-a amintit imediat despre un film vazut recent despre Parisul sub ocupatia nazista. Si totusi asa era, greu sau imposibil de explicat tinerilor crescuti in lumea cluburilor si a accesului imediat si necenzurat la orice muzica doresc. Duioasa este relatarea Ancai Goja care recupereaza amintirea bunicilor melomani. In incheierea sectiunii gasim povestea lui Iulian Sirbu inspirata de un spectacol al Cenaclului Flacara la Iasi, si ce a urmat dupa aceea:

‘Spectacolul a durat pana la ora patru dimineata, cand Adrian Paunescu ne-a propus sa plecam intr-un pelerinaj la Teiul lui Eminescu din Copou. S-a format o coloana lunga si am strabatut orasul sub supravegherea atenta a militienilor. Sunt convins ca printre noi erau destui securisti care observau ce se intampla. La Teiul lui Eminescu s-au mai cantat cateva cantece, dupa care spectacolul s-a incheiat. Era aproape sase dimineata si lumea pleca deja la serviciu. Totul durase circa douasprezece ore. Si era poate singurul loc in care aveai iluzia de libertate. Din pacate, doar iluzia …’ (pag. 140)

Gruparea finala, cea a ‘altor distractii’ aduce si povestirea cea mai impresionanta in opinia mea. ‘Groapa de gunoi’ semnata de Calin Ciobotari este o bucatica de proza atat de maiastra incat justifica ea singura intreg volumul – o parabola a vietii inchistate, a tanjelii dupa libertate, a oprimarii si cenusiului care fac din groapa de gunoi a orasului singurul spatiu colorat si autentic.

‘Cineva, naiba mai stie cine, insa probabil hatru si subversiv din fire, numise locul acela spre care duceau toate drumurile noastre “Epoca de Aur”. Nu intelegeam atunci ironia si nici nu aveam nevoie sa intelegem ceva, dar ne placuse atat de mult asocierea aceasta incat, din momentul in care am aflat-o, batuta in cuie a ramas. Cu atat mai mult cu cat se zvonea ca cine rascolea atent, rabdator, prin gunoaie, avea sansa sa descopere si aur. Iata de ce una dintre expeditiile noastre obisnuite era in Epoca de Aur, din care reveneam in oras duhnind ingrozitor si murdari din cap pana in picioare. “Focarul de infectii” ne pria, ne facea sa traim la alte cote, ne furniza adrenalina subtila pe care nu ne-o furnizau stupidele excursii la Fabrica de sticla sau la Combinatul de prelucrat neant si plictiseala.’ (pag. 155)

Pe Calin Ciobotari il astept intre scriitorii romani de succes. Iar volumul acesta, in pofida inegalitatilor sale in recomand ca un fel de cura anti-nostalgica.

 

 

 

 

In ceea ce banuiesc ca este o pseudo-prefata a cartii lui Catalin Mihuleac ‘America de peste pogrom’ aparuta la editura Cartea Romaneasca in 2014, eroina si presupusa comanditara a scrierii pe nume Suzy Berstein scrie:

‘Nu stiu nici in ce masura romanul meu este unul catchy.’ (pag. 7)

O pot asigura pe doamna Suzy (fosta Sanziana de la Iasi) ca romanul este cat se poate de ‘catchy’. Se poate citi intr-o noapte, se poate citi intr-un zbor de avion, se poate citi intr-o rasuflare si fara a-l lasa din mana. Meritul desigur este al scriitorului (tot iesean) Catalin Mihuleac, reporter, dramaturrg, povestitor in gama satirica, gama care nu lipseste nici in aceasta carte, populata de personaje care nu par sa ambitioneze prea tare in a depasi limitele stereotipului: romanca ajunsa la o varsta putin prea coapta, in care mariajul dar si parasirea Romaniei in vesnica tranzitie au devenit scopuri demne de aproape orice mijloace, americanii joviali dar superficiali si afoni cultural, evreii a caror inteligenta naturala si inventivitate par canalizate intr-o singura directie si anume sporirea conturilor in banca. Nu lipseste nici sexul din scrierea lui Mihuleac (si atentie – am scris ‘sex’ si nu ‘erotica’), si nici tonurile acute de telenovela. Deci o carte bine scrisa, usor de citit, presarata de umor, sex, si cu culori vii de telenovela. Da, ‘America de peste pogrom’ este toate acestea si este in acelasi timp si prima si cea mai cutremuratoare carte din literatura romana care abordeaza fara nicio eschivare ziua poate cea mai rusinoasa din istoria nationala – pogromul de la Iasi din 29 iunie 1941.

 

sursa http://www.elefant.ro/ebooks/fictiune/literatura-romana/literatura-romana-contemporana/america-de-peste-pogrom-226773.html

sursa http://www.elefant.ro/ebooks/fictiune/literatura-romana/literatura-romana-contemporana/america-de-peste-pogrom-226773.html

 

‘Pogrom, la Iasi? Am facut, la scoala si in facultate, istorie de m-a durut capul. Dar nici un profesor nu a pomenit un singur cuvant despre.’  (pag. 70)

Trebuie sa intercalez aici o nota personala. Ca evreu nascut in Romania am cunoscut din relatarile parintilor si ale bunicilor, supravietuitori ai Holocaustului, totul despre acea perioada si ceva in plus. Am studiat insa din aceleasi manuale scolare ca si toti colegii mei evrei si ne-evrei, manuale in care se vorbea despre ‘crimele ocupantilor nazisti’ dar nu se pomenea faptul ca victimele fusesera in mare majoritate evrei. Am citit si cartile mai ‘serioase’ de istorie sau articolele comemorative din presa (chiar si cea a comunitatii evreiesti) perioadei comuniste in care pogromul era mentionat, dar pus pe seama germanilor. Asa incat nu ma mira ignoranta unora dintre romani care pana la publicarea raportului Comisiei Wiesel aveau motive reale de a-si ignora trecutul, in timp ce altii aveau motive la fel de reale de a-l ingropa sau face uitat. Nu ma mira nici ca eroina cartii trebuie sa calatoreasca in America, sa se marite si sa devina americana (si evreica!) pentru a afla adevarul despre unul dinre episoadele cele mai intunecate ale istoriei Romaniei. Un adevar dureros si rusinos, dar care nu poate fi depasit decat daca este cunoscut si asumat. Astazi, in 2014, mai ales dupa publicarea raportului Comisiei Wiesel, a atator studii de istorie, si poate si a acestei carti, nimeni nu mai are in Romania scuza ignorantei.

’29 iunie 1941. O zi fara niciun fel de scuza. Macar de n-ar fi calda si insorita. Macar de n-ar fi sarbatoarea crestina a Sfintilor Petru si Pavel. Macar.’ (pag. 182)

 

sursa http://www.filit-iasi.ro/participant/mihuleac-catalin/

sursa http://www.filit-iasi.ro/participant/mihuleac-catalin/

 

Naratiunea din ‘America de peste pogrom’ se desfasoara pe doua planuri alternate. Intr-unul din ele povestitoarea este Sanziana devenita Suzy, ‘salvata’ din Romania post-decembrista de un job intr-o afacere de vanzari de haine de mana a doua (insa la proportii globale) si de maritisul in familia de evrei care conduc afacerea. Umorul sarcastic este tonul principal in care sunt descrise confruntarile lui Suzy cu mentalitatile americane si cu familia de evrei care o primeste cu o superficiala dragoste, cu exceptia poate a soacrei Dora, personaj inchis si antipatic, ce mai, soacra!

‘Aurul e la mine acum. Eu fac regula, in “Bernstein Vintage Ltd”. Regulat, dau cate o fuga in Europa. Cu, dar mai ales fara Ben. Sa caut marfa, oficial. Sa bat muzeele, neoficial. Sunt tot mai evreica. Si tot mai romanca. Ghiciti ce iese din combinatia asta.’ (pag. 135)

Planul paralel incepe cronologic cu trei sferturi de secol in urma, in Iasii perioadei interbelice. Naratiunea este aici la persoana a treia, si abia spre sfarsitul cartii vom afla pe ce se bazeaza si care este sursa. In Iasii anilor 20 si 30 ai secolului trecut jumatate din populatie era evreiasca. Evrei bogati si evrei saraci, evrei cu studii si fara, unii dintre ei razbatand in atmosfera de antisemitism care infesta Universitatea (unde perora ca profesor celebrul A.C.Cuza, creatorul ‘antisemitsmului stiintific’) pentru a deveni profesionisti de marca si succes, cum este medicul ginecolog Jacques Oxenberg devenit medicul expert in domeniu si prestatorul de operatii cezariene pentru doamnele din populatia bogata si sotiile notabilitatilor orasului. Cunoastem familia – sotia Roza cea frumoasa si cultivata, soacra profesoara de pian, copiii Lev si Golda, fetita sensibila care scrie poezii despre ratuste galbene. Ii cunoastem si pe servitoarea Tincuta si ibovnicul Ilie, care in subsolul casei se angajeaza in partide sexuale, discuta cu invidie despre luxul si averea ‘jidanilor’ si clocesc planuri de razbunare.

 

sursa http://melanialeinfellner.wordpress.com/2014/02/12/progromul-de-la-iasi/attachment/1/

sursa http://melanialeinfellner.wordpress.com/2014/02/12/progromul-de-la-iasi/attachment/1/

 

Jacques Oxemberg este tipul evreului din clasele suspuse care minimalizeaza pericolul nationalismului si antisemitismului, si se bazeaza pe relatiile sale cu inalta societate romaneasca a orasului. Greseala fatala, caci in ziua infamiei Iasul romanesc se razbuna crunt pe evreii sai. Mihuleac, fara a abandona complet in aceste episoade registrul comic si isi asuma rolul reporterului in ale istoriei:

‘Nu mai e loc de mila. Mainile prizonierilor, obligate sa stea ridicate, cersesc atentia unei divinitati care nu sta prea bine nici cu vazul, nici cu auzul. E in zadar. Acolo, sus, toata atentia este indreptata spre sarbatoritii crestini Petru si Pavel, care sufla voiniceste in lumanarile din tortul de ziua lor. Baionetele soldatilor imprima directia si ritmul de mers, batele civililor anuleaza de pe trotuar tentativele de-a iesi din formatie, certificand ca oina cu capete evreiesti ramane sportul national romanesc.

Din zece in zece metri, cate un trosnet de vresc osos tine veselia crestina de pe margine treaza; la fiecare jumatate de minut, un trident format dintr-o barba si doi perciuni e smuls in urale sau aprins cu chibritul. Gloantele gonite dau sarbatorii branciuri noi, ca la un concurs hipic. Merita sa te uiti; spectacolul e mult mai ochios ca jocul de artificii de ziua Majestatii Sale Regele.

Pentru a nu deranja deplasarea constanta a iudelor vii, iudele moarte sunt impinse in laturi si abandonate la mal, ca niste epave incarcate cu prada. Acolo le asteapta roiuri de termite orasanesti; in doar cateva clipe, hainele si imbracamintea dispar rontaite de foamea de innoire. Cadavrele sunt dezbracate cu maini dibace, raman goale si neajutorate, asteptandu-si cu resemnare casarea, de parca ar fi manechine vechi si uzate din magazinele de moda de pe Strada Lapusneanu.’ (pag, 203)

 

sursa http://curierul-iasi.ro/ample-manifestari-comemorative-dedicate-pogromului-de-la-iasi-3846

sursa http://curierul-iasi.ro/ample-manifestari-comemorative-dedicate-pogromului-de-la-iasi-3846

 

De aici cosmarul devine doar si mai ingrozitor. S-a scris foarte putin despre ce s-a intamplat in ‘trenurile mortii’, chiar si supravietuitorilor le-a fost greu sa relateze ceea ce s-a intamplat acolo (una dintre exceptiile notabile a fost regizorul Andrei Calarasu plecat cu cateva luni in urma din aceasta lume). Catalin Mihuleac nu ezita sa scrie pagini memorabile, si nici sa abordeze o alta tema, un alt fel de crima despre care se vorbeste si mai putin – violurile.

‘Despre femeile violate, istoria tace. Autocenzura o impiedica sa acorde importanta acestor fiinte insemnate pe vecie, in urma celui mai vechi asalt militar, in care soldati, subofiteri si ofiteri lupta la piele cu muieretul dusman. Lupta racnind crancen, lupta culminand victorios, folosindu-si fara sfiala armamentul intim.’ (pag. 257)

Capitolele finale ale cartii aduc impreuna cele doua fire narative, intr-un mod nu complet neasteptat, dar care are totusi o adaugire finala, care chiar daca pare putin ‘hollywoodica’ si nu neaparat necesara pentru mesajul general al cartii, este totusi in logica unuia dintre putinele personaje pozitive ale cartii – rabinul iesean care o salveaza pe fetita care va fi singura supravietuioare a familiei. Este descifrat in final si personajul soacrei Dora, si atitudinile evreilor americani apar deodata sub o lumina complet diferita.

Iasiul este fundal si scena in permanenta, prezent si amintire pentru personajele cartii. Este o carte scrisa de un iesean despre istoria orasului sau, despre trecutul care nu poate si nu trebuie sa fie uitat.  Radu Paraschivescu a afirmat ca ‘America de peste pogrom’ s-ar putea sa fie cea mai buna carte a anului 2014. Cred ca este foarte posibil sa aiba dreptate.