‘Bucuresti, Praf si sange’ cartea scriitoarei si ziaristei poloneze Malgorzata Rejmer aparuta in 2014 in colectia EGOgrafii a Editurii Polirom in traducerea Luizei Savescu ofera cititorului roman o ocazie de a-si vedea contemporaneitatea si istoria apropiata, ca si orasul capitala care pare sa intruchipeze bunele si relele, frumosurile si urateniilor noastre, din perspectiva vizitatorului si a rezidentului temporar strain. Strain si totusi nu complet strain, caci autoarea fiind poloneza, in biografia si experientele ei de viata pot fi regasite multe dintre trasaturile tranzitiei de la societatea inchistata a blocului comunist sub dominatie sovietica, ca si sentimente specifice generatiei care a trait destul de devreme rasturnarea politica si valorica a penultimului deceniu al secolului trecut, si a ramas sa se confrunte pentru o mare parte din anii vietii cu lumea veche-noua nascuta in convulsiile si praful cauzat de prabusirea Zidului care despartea cele doua Europe.

Ajunsa in Bucuresti printr-un concurs de imprejurari legat de schimburile culturale, Magorzata Rejmer cade repede sub farmecul otravit al celei mai levantine metropole europene (poate cu exceptia Istanbulului, daca consideram Istanbulul ca apartinand Europei):

‘Pentru mine Bucurestiul este visceral, instinctiv si ilogic. Este ca o apa ce fierbe sau ca un talaz, agitat si tulburat. Pe arterele principale se scurge un suvoi de masini, cativa pasi mai incolo, pe stradutele laturalnice, dorm vile vechi cu gradini moarte, si tacerea se petrifica. Atributele orasului: ghemele negre ale cablurilor de pe stalpi ca niste cuiburi abandonate de pasari, o atmosfera de excavari si provizorat langa banchetele din vitrinele magazinelor, mirosul patrunzator de tei si de struguri zdrobiti. Eleganta unei arhitecturi dintr-o lume apusa. Bataia tramvaielor leganabdu-se, claxoanele taxiurilor infuriate cu o secunda inainte de a se ciocni. Cantecul vioi al puradeilor si al batranicilor hoinarand in apropierea nenumaratelor florarii, tinute de mamele acelor copii si fiicele acelor batrane. Pretutideni caini, ca niste baloti negri si cenusii aruncati de cineva aflat in mare graba. Simt Bucurestiul ca o parte subconstienta a firii mele, dar vreau mai mult, vreau sa-l si inteleg.’  (pag. 6)

In mare parte aceasta carte este despre felul in care autoarea intelege Bucurestii (ca bucurestean nascut prefer pluralul recomandat candva de Alexandru Graur). Si intelege orasul mai bine decat multi dintre localnici si decat cei care au scris unele dintre multele carti deja dedicate hidosului si fermecatorului, sublimului dar infestatului Bucuresti si istoriei sale:

‘Riscul si vremelnicia sunt inscrise in existenta acestui oras. O data la cateva zeci de ani, vreun cutremur il curata de cladirile subrede si de oamenii fara noroc. Dar praful, pulberea si sangele pot fi spalate, murdaria se poate curata si apoi se poate aseza un strat nou, o noua masca, poti sa-ti schimbi hainele si sa iti asumi, sa imprumuti o identiate. In Bucurestiul de alta data se amesteca influente romanesti, evreiesti, armenesti si turcesti. Din secolul al XVII-lea, domnitorii valahi pot guverna numai in lesa tinuta din scurt de sultanii turci, iar mai tarziu, cand incearca sa lupte pentru mai multa libertate, coducerea Moldovei si Tarii Romanesti este preluata de fanariotii umili, guvernatorii greci ai sultanilor.’ (pag. 10)

 

sursa www.elefant.ro

sursa www.elefant.ro

 

Etichetata carte de reportaje (gen in care a si primit premii si nominalizari in Polonia unde s-a bucurat de un neasteptat succes), ‘Bucuresti, Praf si sange’ mi se pare greu de clasificat in granitele genurilor literare. Este un amestec de reportaje cu jurnal intim si de portrete cu povestiri care au fluenta fictiunii, dar care redau toate intamplari care s-au petrecut cu adevarat, si aduc in scena personaje care au existat sau exista in realitatea romaneasca a ultimei jumatati de secol. Daca de multe ori proportiile relatarilor frizeaza frontierele imposibilului sau ale monstruosului este deoarece asa sunt istoria apropiata si realitatea romaneasca, si cei traiti in Romania acestor vremuri o stiu la fel de bine ca si autoarea.

Cartea este impartita in doua sectiuni – una (cea mai buna in opinia mea) cu relatari din Romania ‘Epocii de Aur’ , cealalta contemporaneitatii stricte, cu un inteludiu care ne poarta in Romania interbelica, vizitata pentru ca multe dintre cheile prezentului se afla in acea vreme de cumpana, in care istoria parea sca ar fi putut sa o ia in orice directie, pentru ca pana la urma sa o apuce pe una dintre cele mai nefaste.

‘Comunismul. Aur si noroi’ include cateva schite dedicate obsesivei figuri a lui Nicolae Ceausescu si a sotiei sale, subiect de perplexitate si fascinatie macabra pentru multi dintre cei care privesc dinafara istoria recenta a Romaniei. ‘Basm romanesc’ este o biografie a copilului frustrat care avea sa isi extinda nesiguranta si obsesiile asupra intregii tari. ‘Cavoul dumnezeului romanesc’ se ocupa de istoria monstruoasei cladiri care avea ca tel sa eternizeze figura conducatorului, si care a reusit sa hadoseasca orasul (cel putin) pentru generatii. ‘Revolutie’ prezinta evenimentele din decembrie 1989 ca pe o farsa groteasca a carei semnificatie scapa insa majoritatii martorilor contemporani. Cele mai cutremuratoare segmente ale sectiunii si ale cartii sunt insa cele dedicate crimelor comunismului, sistemului concentrationar cu eroii si martirii sai, sau avorturilor fortate si interzicerii anticonceptionalelor care au avut consecinte dramatice la nivel individual si demografic. In mare parte relatarile sunt bazate pe marturii personale, caci documentele care sa atesteze si eventual sa ii aduca pe responsabili sa raspunda judiciar sunt de mult disparute, si asta se intampla in anii de dupa 1989.

‘Tuturor estimarilor lw raspunde golul din arhive. Nu exista documente care sa poata raspunde la aceasta intrebare. La fel au disparut si cele din timpul revolutiei. Cineva imi povesteste despre camioanele cu care au fost transportate dosarele. Altcineva vorbeste despre Mercedesuri cu portbagaje pline de hartie. Un altul a vazut la marginea Bucurestiului focuri in care ardea vechiul regim. In noua Romanie, adevarul ese o marfa deficitara si vanduta pe ascuns, pentru care nu prea exista cerere.’ (pag. 63)

Compactul interludiu se intoarce in istorie pentru a descoperi originile invalmaselii si confuziilor istorice, urbane, omenesti care se impreuneaza in oras. Gasim aici de exemplu observatii acute despre nesiguranta identitara a romanilor, paradoxala dupa momentul Marii Uniri, generatoarea nationalismului si prelungita in vremi pana astazi:

‘Cine sunt? intreaba Romania. In acelasi timp se teme teribil si terorizeaza cu cruzime, ca este periferica si pastorala, ca e imprumutata si ca s-ar putea sa nu mai fie deloc. Ca o sa vina un ungur, un rus, un bulgar si iar o s-o imparta. Un evreu o s-o prade, o sa ia putinul agonisit cu truda. In adancul fricii incolteste furia, slabiciunea isi pune penele mandriei. In anii 20, Romania inca isi canta cantecul de slava, cu un glas puternic, ca de bas. Apoi, ragusita de turbare si de ura fata de straini, nu va mai face decat sa urle.’  (pag. 125)

Iata si excelenta caracterizare psihologica a regilor Hohenzolern care au facut bine si mai putin bine Romaniei:

‘Peluarea puterii de catre Carol I de Hohenzollern la jumatatea secolului al XIX-lea a reprezentat pentru romani inceputul unei noi ere. In sfarsit aparea cineva care nu avea sa fie un vizionar, ci un functionar scrupulos cu misiunea de a tine in frau haosul. Romania se mentinea in picioare cata vreme regii erau oameni echilibrati si disciplinati. Dar, dupa moartea lui Fersinand I, in 1927, puterea ii revine nepotului sau in varsta de sase ani, Mihai I, intrucat tatal, Carol al II-lea se distra in bratele Magdei Lupescu.’  (pag. 128-129)

Si totusi:

‘… in orasul a carui dominanta este haosul, in tara a carei istorie este o lunga lista de paradoxuri, s-a nascut avangarda care a cucerit Europa.’ (pag. 128)

 

sursa http://www.ziardecluj.ro/taguri/bukareszt-kurz-i-krew-bucuresti-praf-si-sange

sursa http://www.ziardecluj.ro/taguri/bukareszt-kurz-i-krew-bucuresti-praf-si-sange

 

Sectiunea finala a cartii reuseste mai putin decat promite superbul sau titlu ‘Contemporaneitatea. Orient si nebunie’. Cauza este probabil amestecul eclectic de subiecte si genuri care lasa impresia ca sub presiunea vreunui termen contractual editorial autoarea nu a mai avut timp sa selecteze, sa ‘pieptene’, sa ordoneze materialul. Incepe bine cu o analiza a fatalismului ‘Mioritei’ care incearca sa demonteze prejudecata ca balada ar fi reprezentativa istoriei sau spiritualitatii romanesti, si continua cu o prezentare a mitului dacic care poate ca este inedita cititorului polonez dar nu si celui roman. Urmeaza instantanee ale contemporaneitatii bucurestene care includ temele maidanezilor si ale taximetristilor. Relatia intre proprietarul de galerie Dan Popescu si artistul vagabond Ion Barladeanu este informativ ca reportaj, dar din nou, pentru cititorul roman nu aduce nici informatii si nici vreun unghi inedit, deosebit de cele cunoscute din presa noastra. ‘Voi muri ca o piatra’ este un excelent reportaj ancheta despre cazul Claudiu Crulic, dar nu are nimic comun cu Bucurestii. Cand analizeaza insa in ‘Sfinti pe gheata’ acre are ca tema sursele si impactul injuraturilor romanesti, Malgorzata Rejmer scrie nu numai cateva dintre paginile cele mai suculente ale cartii ci si surprinde printr-o perspectiva pe care o poate avea numai un strain sau poate si un roman dintre cei traiti in mediul lingvistic antiseptic al restului lumii.

In limba injuraturilor romanesti tabuul se sinucide, spanzurandu-se de sireturi.’  (pag. 225).

Trebuie sa fii si strain sau macar sa fi trait o parte din viata in strainatate, si sa si cunosti bine si mentalitatea si colturile eclectice ale limbii romane pentru a scrie o asemenea propozitie.

Finalul cartii relateaza o despartire care insa este departe de a fi un definitiv ‘Adio’. Odata cazut in farmecul hipnotic al magiei Bucurestilor, fie ca esti nascut in urbe, fie ca este vorba despre o tarzie cadere in mreje ca in cazul scritoarei poloneze, orice despartire contine promisiunea intoarcerii:

‘Am petrecut la Bucuresti doi ani cu intreruperi si nu odata m-am intors in Polonia cu usurare. Dar apoi, a inceput sa incolteasca dorul, care a crescut atat de mult ca nu-l puteam ignora. In curand voi pleca din nou.’ (pag. 248)

Cine a invatat cuvantul ‘dor’ a devenit ‘de-al nostru’.