Archive for August, 2014

Screening ‘Labor Day’  (which was not brought to commercial theaters in Israel) released on Labor Day 2013 on the eve of Labor Day 2014 was a smart move for the distributors, that brought me to the cinematheque in my hometown. I am not sure that this was the smartest move for me in this American holiday weekend. Based upon a novel by Joyce Maynard, the film directed by Jason Reitman succeeds eventually to squeeze a tear, but demonstrates also that succeeding to squeeze a tear does not necessarily make a good film.





Kate Winslet is a divorced mother who raises alone her pre-teenage  kid and whose feelings of loss and distress turned into deep anxiety. Josh Brolin plays an escaped convict who finds refuge in their house during the long Labor Day holiday weekend. What starts as a conflictual situation turns gradually in a love story as the man has his own sad history and the two find in each other what they always needed. It’s of course a story which cannot end well, not on short term at least, and the principal problem is that the premises of the melodrama are unnecessarily exaggerated for both heroes’ stories, and everything is awfully predictable after the very first few minutes.


(video source MOVIECLIPS Trailers)


Director Jason Reitman imposed a very minor style in cinematography and telling its story. All characters are uneasy, and this includes the teenage boy whose off-screen voice is used much too extensively on my taste in order to fill in some of the details of the narration, or to guide the feelings of the viewers. I think that I understand many of Reitman’s decisions but I cannot say that I liked the result. Kate Winslet is excellent in playing ladies in deep distress, and she does a fine job here as well, but watching her does not compensate the overdose of melodrama. There is nothing too wrong about this film, but I cannot recommend it as Labor Day or any other holiday entertainment either.


‘The Truth’ or ‘The Truth That Needs To Be Said’? this is one of the dilemmas facing the heroes of ‘The Debt’, which is quite an exotic entry in the list of films made by John Madden, the exoticism being that it’s well closer to the pattern of routine Hollywood thrillers than movies like Shakespeare in Love or The Best Exotic Marigold Hotel.





There are however a few reasons that make this film interesting, even if you are not necessarily a fan of Mossad action movies processed by the American commercial cinema filters. This is the story of an unfinished business which involves a team of Israeli idealistic young agents of Mossad trying to capture in the 60s one of the notorious war criminals modeled on the  image of ‘doctor’ Mengele. Their mission takes them in no other place than East Berlin in the days of the Cold War, and when things go wrong they have to make extreme choices – not only about life and death, but also about absolute and convenient truth. The story alternates between the 60s and the 90s, which opens another kind of question mark about whether big mistakes can ever be fixed. Of course they can, it’s Hollywood stuff after all. This does not necessarily result in a great movie.


(video source MOVIECLIPS)


While the premises are interesting the execution is far from brilliant. Director Madden brings nothing new in a genre that had so many successes and even more failures, beyond quite a rigorous and detailed rendition of the East Berlin atmosphere. The biggest failure is however in the way he directs the characters of his Israeli heroes. They behave and talk like no Israeli, and even the setting of the scenes supposed to take place in Israel in Israeli location does not help. The approach is superficial and does not go too deep beyond the crust of the characters, and this crust does not seem genuine at all. I love Helen Mirren, she is best as queens or chief-detective roles, and I found even her acting as a retired agent in the RED series to be delicious. Here she undertakes another retired agent role, and I am sorry to say, she is not at her best. As a general note, the actors that play the three heroes in the 60s and in the 90s did not connect well with each other, I could not recognize the characters at all over the years. At the end of the screening I remained with the feeling that the makers of this film still have some ‘Debt’ to their viewers.


One just needs to search how many movies include the word ‘chef’ in their name in order to understand how daring an enterprise director-writer-actor Jon Favreau took upon himself in making yet another comedy about master cooks. No need to mention, not all films about ‘chefs’ include ‘chef’ in their title. And yet, here it is, Chef is the comedy of this summer, at least in what I am concerned.





I know too little about Cuban food, and even less about Cuban junk-food. Good chances are however that I will taste some at the first opportunity to despite the protests of my dietician. The rather trivial story is about a cook who cannot really exercise his art, and has the guts and will to quit at the right time, and the luck plus support from a wonderful kid and delicious ex and future wife to make it in the change of path. The understory is maybe about the director Jon Favreau himself and his fight to make a film which is as much a crowd pleaser as Cuban sandwiches are, but can also contain and radiate quality despite what critics say.


(video source JoBlo Movie Trailers)


There are certainly many good reasons to like this film. Some are related to acting, starting with Favreau himself who is so good that I completely forgot that he is also a director, until the presence of stars like Dustin Hoffman, Robert Downey Jr.,  or Scarlett Johanssohn who visibly enjoy being on that screen. There may be also one more reason and this is the ‘I’ll do it my way’ message of the film which may have been the motto of the director-writer-actor himself when daring to turn what should be a very over-used theme into a nicely paced and fresh comedy – one of the best I have seen lately. The character has passion, the director has passion, and as a viewer I fully bought it.




‘Stalin murise neplanificat, fara directive emanand de la organele de conducere. Stalin murise fara indicatia personala a insusi tovarasului Stalin. Aceasta libertate a mortii, acest capriciu al ei dinamitau, veneau in contradictie cu insasi esenta sacra a statului. Si deruta cuprinsese inimile si mintile oamenilor.’ (pag. 128)

‘Pantha rei’ a lui Vasili Grossman (aparuta in 2014 in colectia Top 10+’ a editurii Polirom, in traducerea Janinei Ianosi si insotita de competentele si foarte utilele note ale lui Ion Ianosi) incepe sub semnul mortii lui Stalin, care ar fi trebuit sa insemne un sfarsit de epoca si inceputul unei noi ere, dezbarate de tirania a ceea ce peste putini ani avea sa fie numit ‘cultul personalitatii’. In primul capitol facem cunostiinta cu personajul principal al cartii, Ivan Grigorievici, unul dintre milioanele de supravietuitori ai Gulagului care se intorc intre cei care supravietuisera in afara gardurilor de sarma ghimpata si departe de pustiurile inghetate ale Siberiei. Pe masura ce inaintam in lectura cartii incepem sa intelegem ca deosebirea intre cei dinafara si cei dinauntrul sistemului concentrationar consta in viziunea lui Grossman doar in modul de supravietuire, si ca trairea in compromis si minciuna necesara adaptarii la sistem a celor ‘de afara’ nu este echivalenta cu libertatea. In istoria de nelibertate a Uniunii Sovietice moartea lui Stalin a marcat doar o trecere intre etapa a doua si a treia a evolutiei dictaturii. Eliberarea adevarata a venit doar cu decenii mai tarziu, odata cu implozia sistemului sovietic, si cei care traim contemporaneitatea stim ca semnul intrebarii planeaza si in legatura cu adevarul si viitorul acestei eliberari.

Vasili Grossman s-a nascut in anul primei revolutii ruse a secolului trecut si a murit in anul in care se incheie perioada de relativ dezghet a lui Nikita Hrusciov la conducerea URSS. Erou al Uniunii Sovietice, reporter de razboi, autorul unora dintre primele relatari despre lagarele de exterminare naziste din rasaritul Europei si al unui solid roman despre batalia de la Stalingrad, Grossman a cazut dupa razboi victima turnurii antisemite a politicii lui Stalin si a continuitatii dogmatismului ideologic chiar si in perioada lui Hrusciov care au facut ca monumentalul sau roman ‘Viata si destin’ sa nu poate fi publicat niciodata in cursul vietii sale.  La fel ca si opera lui Soljenitin, cu care se afla la acelasi nivel de profunzime si dramatism si ca talent scriitoricesc, si ca acuitate a criticii anticomuniste, cartea lui Grossman a vazut lumina tiparului intai in Occident. Asta se intampla insa abia in 1980, si aveau sa treaca inca opt ani pana la publicarea cartii in Uniunea Sovietica a Glasnostului. ‘Panta rhei’ (‘Totul curge’) avea sa vada lumina tiparului un an mai tarziu, dar chiar si in 1989 critica acerba a sistemului sovietic si privirea dura si demascatoare, lipsita de orice idealism si incercare de scuza fata de istoria Rusiei au starnit uriase controverse si critici virulente.

Cartea aceasta a fost pentru mine o revelatie. Nu am citit (inca) ‘Viata si destin’ dar daca este sa compar ‘Panta rhei’ cu ceea ce am citit din Soljenitin, as putea spune ca in doar ceva mai mult decat 200 de pagini Grossman reuseste sa concentreze istoria Rusiei si a perioadei sovietice de pana la mijlocul anilor 50 in aceeasi masura in care o face laureatul Premiului Nobel in cateva carti. Gasim in aceasta carte caractere excelent conturate, povesti ale unor destine umane in majoritate frante de sistem, relatari istorice care pun in evidenta talentul reporterului de geniu care a fost Grossman, si o analiza istorica acuta, exacta si originala.

Prima parte a cartii descrie intoarcerea in lumea aparent normala a detinutului Ivan Grigorievici. Reintegrarea se dovedeste a fi in scurta vreme imposibila. Intemnitat fara vina in urma denuntului unui coleg, eroul cartii se gaseste in imposibilitate de a-si gasi locul in lumea celor care au trebuit sa se preteze la compromisuri mai mici sau mai mari, la taceri lase in cel mai bun caz, la denunturi in multe alte situatii pentru a supravietui, si mai ales la traiul in permanenta frica – frica de zgomotul masinii care opreste in fata casei in miez de noapte, de sunetul bocancilor pe scari, de bataia fatidica tocmai in usa apartamentului lor. Ivan Grigorievici nu-i poate judeca pe cei care l-au tradat si au incercat sa-l uite, se intalneste cu rudele, cu fostii prieteni, pe iubita care l-a parasit o evita, pe denuntatorul care l-a trimis in Gulag il intalneste pe strada si se abtine de a-l judeca. Sistemul sovietic impartise lumea intre denuntatori si denuntati, si a fi denuntator nici macar nu asigura pe cineva ca intr-o zi nu va ajunge in randul denuntatilor:

‘La unul din capetele lantului doi oameni discutau la masa sorbindu-si ceaiul, apoi la lumina intima a unei lampi cu abajur se scria o marturisire inteligenta sau, la vreo sedinta de colhoz, tinea o cuvantare simpla cate un activist; la celalalt capat al lantului erau ochi inebuniti de spaima, lovituri in rinichi, teasta sparta de glont, cadavre scorbutice in morgile de barne si pamant ale lagarelor, degete de la picioare purulente, degerate in taiga.’ (pag. 62)





A doua parte a cartii cuprinde relatari ale unor episoade si destine dintre cele mai tragice din istoria anilor 30 ai Uniunii Sovietice. Sunt amintirile lui Ivan Grigorievici si ale Annei Serghievna, femeia alaturi de care, pentru o scurta vreme, Ivan pare a-si gasi limanul linistii si aparenta unei umbre de speranta. Anna este si ea o supravietuitoare, a unui alt episod al istoriei crude a Rusiei bolsevice, cel al foametei care a decimat Ucraina in perioada imediat urmatoare colectivizarii. Este pentru prima data cand aflu si amanunte istorice despre acest episod declansat in mod intentionat si crimimal de Stalin pentru a pedepsi taranimea ucraineana care se opunea colectivizarii fortate, episod descris in pagini de carte cu tonuri apocaliptice, greu de citit, iar dupa lectura – imposibil de uitat:

Era groaznic. Mamele isi priveau copiii si de groaza incepeau sa boceasca. Tipau ca muscate de sarpe. Iar sarpele asta era moartea, foametea. Ce sa faca? Iar satenii un singur lucru aveau in cap – sa manance, isi sugeau gura, strangeau din falci, adunau saliva si o inghiteau, dar din saliva nu te saturi. Te trezeai noaptea, de jur imprejur liniste; nici o vorba, nici o amornica. Un mormant; numai foamea haladuia fara somn. Copiii incepeau dimineata sa planga, cereau paine. Si ce puteau mamele sa le dea? Si nici un ajutor de nicaieri. Si de la partid un singur raspuns: trebuia sa munciti, nu sa trandaviti. Si mai spuneau: cautati pe la voi prin sat, ca sigur mai aveti voi grau ingropat, inca pentru trei ani.’  (pag. 131)

‘Cat timp au mai avut ceva puteri, oamenii se mai duceau peste camp pana la calea ferata; nu la gara, la gara nu-i lasa paza, ci direct la calea ferata. Cand trecea acceleratul Kiev-Odessa se asezau in genunchi si strigau: paine, paine!’  (pag. 137)

‘Gemea satul vazandu-si moartea cu ochii. Gemea tot satul, nu cu mintea, nu cu sufletul, ci asa cum fosnesc frunzele in bataia vantului, sau paiele.’   (pag. 138)

‘In sat izbucnise molima. Mai intai i-a lovit pe copii si pe batrani, pe urma pe cei de varsta mijlocie. La inceput ii ingropau, pe urma nu i-au mai ingropat. Asa ca zaceau mortii pe ulite, prin ograzi, iar ultimii au ramas sa zaca prin izbe. Se facuse liniste. Murise tot satul. ‘ (pag. 139)

Mai sunt cateva capitole memorabile in aceasta parte a cartii, portrete si povestiri tragice ale unor oameni striviti de rotile gigantice si nemiloase ale unei istorii absurde. Capitolul 13 de exemplu poate fi citit ca o povestire de sine statatoare despre destinul unei femei – si poate a mii sau milioane de alte femei – a carei singura vina este ca era sotia unui condamnat politic, pedeapsa fiind despartirea de copil, condamnarea, exilul, moartea care se iveste atunci cand moare si ultima bruma de speranta. Detinutii politici cu vina sau fara vina, tovarasii de drum si bolsevicii convinsi cazuti in dizgratia tiranului, victimele denunturilor false si membrii familiilor lor, culacii (de ce nu este folosit termenul romanesc ‘chiabur’? – ar fi singura intrebare pe care o am pentru traducatoarea impecabila care este Janina Ianosi) si oricine cartea impotriva colectivizatii, minoritatile care Stalin hotarise ca trebuie sa fie dezradacinata – toti se regasesc in universul concentrationar pe care celalalt mare scriitor rus al temei si al epocii il numeste ‘Arhipelagul Gulag’.


sursa fotografiei

sursa fotografiei


Capitolele finale folosesc acumularea de destine personale pentru o meditatie profunda si critica despre istoria Rusiei si cauzele caderii sale intr-un totalitarism care a produs atata suferinta omeneasca. Grossman nu este un anti-marxist, dimpotriva. Unul dintre pilonii raului in viziunea sa consta in inversarea prioritatilor doctrinei sociale intre Marx si Lenin:

‘… nici unul dintre constructorii lumii noi nu se gandea ca, faurind uzine uriase, inutile oamenilor si adesea si statului, ei incalca de fapt teza lui Marx. La temelia statului intemeiat de Lenin si construit de Stalin, se afla politicul si nu economicul.’ (pag. 156)

‘Aceste constructii uriase nu-i serveau cu nimic omului, tot asa cum nu-i trebuiau lui Dumnezeu uriasele catedrale si geamii.’  (pag. 199)

Portretul lui Lenin este desenat in tonuri sumbre, uneori chiar mai sumbre decat cele in care este descris Stalin. Cu toate aceastea nu este un portret simplist, lipsit de complexitate si contradictii. Lenin este vazut ca fiind cel care a tradat avantul revolutiilor rusesti, care incercau la sfarsitul secolului 19 si inceputul secolului 20 sa intr0duca in istoria Rusiei elementul care a lipsit intotdeauna – democratia. Era manat de o sete nemasurata de putere, dar nu pentru scopuri personale.

‘… acest politician orgolios, capabil de orice in nazuita lui spre putere, era un om neobisnuit de modest, iar puterea o cucerea nu pentru sine … Omul de pe arena mondiala era cu desavarsire opus omului din viata personala… Asprimea neiertatoare si dispretul fata de sfanta sfintelor revolutiei ruse – libertatea – si, alaturi, in pieptul aceluiasi om, entuziasmul pur, tineresc, pentru o muzica minunata, pentru o carte buna.’ (pag. 174-175)

Daca aceste remarci explica de ce cartea era nepublicabila in Uniunea Sovietica, in capitolul urmator gasim si cauzele controverselor pe care textul lui Grossman le-a starnit si dupa Glasnost, si poate le starneste si astazi. Iata ce scrie el despre sufletul rus:

‘… prorocii Rusiei au recunoscut si puritatea, profunzimea, transparenta, forta spirituala intru Hristos a sufletului rusesc, necunoscute lumii occidentale… dar n-au vazut ca trasaturile specifice sufletului rusesc s-au nascut in nelibertate, ca sufletul rusesc este un rob milenar.’  (pag. 178)

‘Unde mai e speranta Rusiei daca cel mai mare reformator al ei, Lenin, n-a distrus, ci dimpotriva a consolidat legatura dintre dezvoltarea ruseasca si nelibertate, iobagie.’ (pag. 189)

In viziunea lui Grossman istoria veche si moderna a Rusiei este impletirea complexitatii sufletului rusesc, cu calitatile si defectele sale, si a nelibertatii.

‘Partidului bolsevic i-a revenit rolul de partid al unui stat national. Contopirea partidului si a statului si-a gasit expresia in personalitatea lui Stalin.’  (pag. 194)

Dar …

‘Acolo unde nu exista libertate umana, nu poate exista nici libertate nationala, caci libertatea nationala este, inainte de orice, libertatea omului.’ (pag. 196)

Cartea are doua finaluri – unul pe plan filozofic, celalalt pe plan personal. Nu-l voi dezvalui pe cel de-al doilea, pentru a lasa cititorilor acestei carti pe care o recomand cu mare caldura, ba chiar cu insistenta, trairea inchiderii ciclului de evolutie al personajului principal creat de Grossman. Voi cita insa cateva cuvinte profetice din ‘finalul filozofic’ scrise in anii 60!

‘Cauza lui Stalin n-a murit odata cu moartea lui Stalin. Asa cum la timpul ei n-a murit cauza lui Lenin. Statul fara libertate construit de Stalin traieste.’   (pag. 202)

Writing the review of a movie two weeks later is an exercise that I should try more often. ‘Casee-tete Chinois’ is one of the two movies I have seen before I went to a vacation where other priorities pushed aside writing about movies. The last installment in the series of director Cedric Klapisch , starring ,   and Cecile De France was the least memorable of the two lighter summer comedies that I found appropriate for the mood and the times.





The film does have a lot of ingredients that would possibly make a success possible and even probable. A team of actors that now should not only know each other so well that the director needs only to raise an eyebrow in order to make things happen but who obviously enjoy acting together, and bringing on screen the romantic issues of their generation. A couple of kids who like almost any couple of kids steal the show as long as they are on screen and provide an emotional justification for the plot. Paris for a bit and Manhattan for most of the time – allegedly the best background for movies that directors and viewers could ask for.

And yet, the result is only half satisfying.


(video source STUDIOCANAL France)


It may be that the plot of the French immigrant trying to settle in New York was brought to screen once too many? I can remember a few other such features (yes, some of the candidates to America may not have been French) starting with ‘Green Card’ starring , and back in 1990. If the theme is back on screen maybe what is missing is some new and fresh angle in the infinite possibilities of approaching cultural gaps. Variations is a legitimate musical or cinematographic genre, but it needs to bring something new to be special. This film starts with a divorce, ends with a wedding, I am so happy to see Audrey Tautou happy and denying with a new film her intentions to quit acting, but the result is unconvincing entertainment. Maybe too many ingredients for a feel-good movie brought together do not necessarily make a good feel-good movie.



Marturisesc ca lectura volumului semnat de Miruna Lepus ‘Nae Ionescu sau implinirea prin tineri’, aparut in 2010 la Editura Vremea m-a descumpanit. Nae Ionescu este in felul lui o personalitate fascinanta a culturii si istoriei romanesti interbelice, una care cauzeaza pana astazi pasiuni si discordii. In toata perioada comunista numele sau, ca sa nu mai vorbim de scrisele sale au fost puse la index, asa incat dupa 1989 a fost necesara o recuperare – recuperare care insa nici ea nu a fost lipsita de controverse. Pentru Marta Petreu, Nae Ionescu este Diavolul, in timp ce pentru Dora Mezdrea care a ingrijit publicarea bibliografiei, corespondentei si articolelor sale si a scris o ampla biografie, el este ‘perfect, fara pata’ (pag. 182). Miruna Lepus alege o cale inedita de a prezenta figura lui Nae Ionescu in contextul istoric al epocii. Prima parte a cartii este o expunere istorica a perioadei interbelice, un ‘cadru socio-politic-economic’. A doua parte prezinta ideile principale ale traseului politic si ideologic al lui Nae Ionescu. In a treia parte sunt discutati discipolii si cei care s-au ocupat de persoana si opera sa. Totul in mai putin de 190 de pagini – ceea ce face din carte o lectura concentrata, de multe ori pasionanta dar si discutabila prin multe dintre cele scrise sau nescrise.

‘Cuvantul inainte’ clarifica in oarecare masura intentiile si pune in relatie cartea dedicata lui Nae Ionescu cu cealalta preocupare principala a tinerei autoare, posteritatea politica a lui Mihai Eminescu, caruia ii este dedicata cealalta carte scrisa de Miruna Lepus si aparuta pana acum. Ce au in comun poetul national si carismaticul profesor si ideolog al dreptei in perioada interbelica? Multe, dupa Miruna Lepus:

‘Arestarile, domiciliile fortate, sicanarea si urmarirea profesorului seamana izbitor cu atmosfera ultimilor ani din viata lui Eminescu. La fel si suspiciunile legate de moartea sa. … Rolurile lor in redactiile ziarelor la care lucrau sunt comparabile, la fel importanta lor in epoca. Amandoi sunt acuzati de antisemitism, si pe acest motiv le este marginalizata o parte importanta a operei.’ (pag. 5)





Sectiunea intitulata ‘Cadrul socio-politico-economic intre 1914 si 1940′ descrie contextul istoric al epocii din perspectiva si filtrul evenimentelor care au marcat cursul vietii, cariera si influenta in epoca a lui Nae Ionescu. Aici apar primele semne de intrebare. Sursele folosite sunt in parte din istoriografia nationalista, pana la surse legionare (mult citata este ‘Istoria miscarii legionare’ a lui Horia Sima). Macar pentru echilibru si obiectivitate ar fi fost poate mai bine sa apara si alte surse si opinii. Miscarea legionara este descrisa in termeni idealisti in sase pagini aproape apologetice, fara a fi mentionate deloc violentele anti-evreiesti care au culminat cu pogromul de la Bucuresti din 27 noiembrie 1940 si rebeliunea legionara din ianuarie 1941. Presa interbelica de stanga este etichetata drept ‘presa evreiasca’ (pag. 52). Trecerea in revista a curentelor culturale ale epocii trece complet sub tacere dadaismul, suprarealismul si avangarda in general care au avut in Bucurestii interbelici o a doua capitala mondiala dupa Paris. Aceasta asumare a punctului de vedere naeionescian pare o metoda discutabila pentru o punere in context istoric si cultural. La partile bune as mentiona includerea folositoarei liste a primilor ministri si a rezultatelor alegerilor parlamentare din Romania acelei perioade – concisa, utila si exacta din cate mi-am putut da seama – desi parca locul ei ar fi fost mai degraba la sfarsitul cartii, intr-o anexa.

A doua sectiune a cartii ii da cuvantul in mare masura lui Nae Ionescu pentru a-si explica pozitiile politice si sociale prin extrase din articole publicate tinute in epoca. Metoda este originala, un fel de colaj ordonat dupa un fir conducator clar, si aici se imbina iscusinta autoarei in selectie si asamblare ca si claritatea ideilor exprimate de Nae Ionescu. Poti fi in dezacord cu multe dintre ele dar nu poti sa nu remarci calitatea argumentatiei si stilul raspicat al polemicii. Imaginea rezultata va fi desigur apreciata diferit in functie de opiniile cititorului. Pentru mine lectura acestor fragmente a fost in mare parte o confirmare a unei personalitati nationaliste si anti-democratice, cu inclinatii spre misticism si spre metode de rezolvare ale problemelor si crizelor epocii care se aproprie pana la contopire cu ideologiile fasciste din Europa vremii.


‘Nae Ionescu considera ca neamul romanesc se identifica cu ortodoxia – “Biserica si natiunea la noi, ortodocsii, se suprapun. Pentru individ, deci, adica in istorie, natiunea este un absolut.”‘ (pag. 74)

‘Nae Ionescu considera ca o lupta trebuie purtata si impotriva “individualismului liberal, a stientismului, a cartesianismului si kantianismului, a democratiei, a monarhiei constitutionale si republicanismului (cari structural sunt aproape acelasi lucru), a socialismului, a protestantismului religios de toate formele, …’ (pag. 79)

‘Neincredera sa in proiectul european este absoluta: “Nu exista “Europa”. “Europa” este o fictiune. Sau in cazul cel mai bun … o abstractie.” “Europa nu exista. Nu exista unitate spirituala [...] Dar in Europa nu este nici unitate economica. [...] Dar o unitate economica formata din totalitatea statelor Europei – asta nici nu exista, nici nu se poate constitui.’ (pag. 80)

‘In 1937, profesorul scria chiar ca “miscarea aceasta [Miscarea Legionara] nu a gresit niciodata.’ (pag. 111)

‘… Nae Ionescu se declara “impotriva democratiei, deasupra partidelor politice” si marturiseste in mai multe randuri ca nu e democrat. In epoca insa sensul de democrat se apropria de cel de socialist. Nae Ionescu dorea sa inlocuiasca democratia printr-o dictatura a maselor, cu rege pe post de conducator al lor.’ (pag. 119)

‘Ideea conform careia “criza iudaismului e permanenta”, iar iudaismul nu are decat doua eventualitati: se chinuieste perpetuu sau moare” apare inca din 1926, cu opt ani inainte de celebra prefata a lui Nae Ionescu la romanul ‘De doua mii de ani’ al lui Mihail Sebastian.” (pag. 132)

Este bine si clar prezentata traiectoria opiniilor politice ale lui Nae Ionescu, de la sustinerea restauratiei carliste si sustinerea pana la adulare a lui Carol al II-lea in primii ani de domnie, urmata de dezamagirile fata de asocierea cu ‘camarila’ si alunecarea spre legionarism. Relatia intre Nae Ionescu si legionari pare a fi fost aproape simbiotica, el a fost fascinat de aspectele mistice si ‘puritatea morala’ a acestora, dar si legionarii isi gasisera in doctrinele sale nationaliste si antisemite multe puncte de inspiratie.





Ultima parte a cartii se numeste ‘DESPRE NAE IONESCU’ si este in mare parte dedicata receptarii in contemporaneitatea sa, cu cateva ecouri in posteritate. Majoritatea contemporanilor sunt fascinati de diferite aspecte ale ideologiei sale si ii urmeaza fidel calea. Intre ei, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Constantin Noica, Mircea Vulcanescu (printre putinii care ii pun sub semnul intrebarii consistenta si calitatea cursurilor universitare), Petru Tutea (care considera ca ‘a avut o atitudine justa fata de toate evenimentele din Romania’ - pag. 159), si neasteptat – George Calinescu si Petre Pandrea. Mai critici fata de anumite perioade ale vietii si carierei sale au fost Nicolae Iorga si Grigore Gafencu. Disonant de critica suna aprecierea intelectuala a lui Cioran:

‘In opinia lui Cioran, Nae Ionescu “nu era un om realmente cultivat. Nu avea o formatie intelectuala perfecta sau vasta. Citise mult in tinerete, iar cursurile lui se bazau pe ce inmagazinase atunci.” (pag. 155)

Cartea se incheie cu o pagina de ‘Concluzii’ al carei final ‘implinirea sa a fost prin tineri’ ramane pentru mine doar partial demonstrata. Despre opera sa filozofica, si chiar despre secretele fascinatiei pe care a exercitat-o Nae Ionescu ca profesor si mentor al generatiilor tinere ale vremii sale nu am aflat prea multe. Mari rezerve am si fata de un alt paragraf al postfetei:

‘Criza care ne loveste dn 2009 incoace e foarte asemanatoare cu cea inceputa in ’29 – somaj, imprumuturi, curbe de sacrificiu, etc. Sistemul economic si politic, politicienii, institutiile, coruptia, totul e comparabil cu [ce] se intampla atunci; istoria se repeta, iar solutiile oferite de Nae Ionescu s-ar putea dovedi potrivite si astazi, asa cum ar fi putut sa fie potrivite si atunci.’ (pag. 185)

Istoria, imi pare, a dovedit altfel.




‘Bucuresti, Praf si sange’ cartea scriitoarei si ziaristei poloneze Malgorzata Rejmer aparuta in 2014 in colectia EGOgrafii a Editurii Polirom in traducerea Luizei Savescu ofera cititorului roman o ocazie de a-si vedea contemporaneitatea si istoria apropiata, ca si orasul capitala care pare sa intruchipeze bunele si relele, frumosurile si urateniilor noastre, din perspectiva vizitatorului si a rezidentului temporar strain. Strain si totusi nu complet strain, caci autoarea fiind poloneza, in biografia si experientele ei de viata pot fi regasite multe dintre trasaturile tranzitiei de la societatea inchistata a blocului comunist sub dominatie sovietica, ca si sentimente specifice generatiei care a trait destul de devreme rasturnarea politica si valorica a penultimului deceniu al secolului trecut, si a ramas sa se confrunte pentru o mare parte din anii vietii cu lumea veche-noua nascuta in convulsiile si praful cauzat de prabusirea Zidului care despartea cele doua Europe.

Ajunsa in Bucuresti printr-un concurs de imprejurari legat de schimburile culturale, Magorzata Rejmer cade repede sub farmecul otravit al celei mai levantine metropole europene (poate cu exceptia Istanbulului, daca consideram Istanbulul ca apartinand Europei):

‘Pentru mine Bucurestiul este visceral, instinctiv si ilogic. Este ca o apa ce fierbe sau ca un talaz, agitat si tulburat. Pe arterele principale se scurge un suvoi de masini, cativa pasi mai incolo, pe stradutele laturalnice, dorm vile vechi cu gradini moarte, si tacerea se petrifica. Atributele orasului: ghemele negre ale cablurilor de pe stalpi ca niste cuiburi abandonate de pasari, o atmosfera de excavari si provizorat langa banchetele din vitrinele magazinelor, mirosul patrunzator de tei si de struguri zdrobiti. Eleganta unei arhitecturi dintr-o lume apusa. Bataia tramvaielor leganabdu-se, claxoanele taxiurilor infuriate cu o secunda inainte de a se ciocni. Cantecul vioi al puradeilor si al batranicilor hoinarand in apropierea nenumaratelor florarii, tinute de mamele acelor copii si fiicele acelor batrane. Pretutideni caini, ca niste baloti negri si cenusii aruncati de cineva aflat in mare graba. Simt Bucurestiul ca o parte subconstienta a firii mele, dar vreau mai mult, vreau sa-l si inteleg.’  (pag. 6)

In mare parte aceasta carte este despre felul in care autoarea intelege Bucurestii (ca bucurestean nascut prefer pluralul recomandat candva de Alexandru Graur). Si intelege orasul mai bine decat multi dintre localnici si decat cei care au scris unele dintre multele carti deja dedicate hidosului si fermecatorului, sublimului dar infestatului Bucuresti si istoriei sale:

‘Riscul si vremelnicia sunt inscrise in existenta acestui oras. O data la cateva zeci de ani, vreun cutremur il curata de cladirile subrede si de oamenii fara noroc. Dar praful, pulberea si sangele pot fi spalate, murdaria se poate curata si apoi se poate aseza un strat nou, o noua masca, poti sa-ti schimbi hainele si sa iti asumi, sa imprumuti o identiate. In Bucurestiul de alta data se amesteca influente romanesti, evreiesti, armenesti si turcesti. Din secolul al XVII-lea, domnitorii valahi pot guverna numai in lesa tinuta din scurt de sultanii turci, iar mai tarziu, cand incearca sa lupte pentru mai multa libertate, coducerea Moldovei si Tarii Romanesti este preluata de fanariotii umili, guvernatorii greci ai sultanilor.’ (pag. 10)





Etichetata carte de reportaje (gen in care a si primit premii si nominalizari in Polonia unde s-a bucurat de un neasteptat succes), ‘Bucuresti, Praf si sange’ mi se pare greu de clasificat in granitele genurilor literare. Este un amestec de reportaje cu jurnal intim si de portrete cu povestiri care au fluenta fictiunii, dar care redau toate intamplari care s-au petrecut cu adevarat, si aduc in scena personaje care au existat sau exista in realitatea romaneasca a ultimei jumatati de secol. Daca de multe ori proportiile relatarilor frizeaza frontierele imposibilului sau ale monstruosului este deoarece asa sunt istoria apropiata si realitatea romaneasca, si cei traiti in Romania acestor vremuri o stiu la fel de bine ca si autoarea.

Cartea este impartita in doua sectiuni – una (cea mai buna in opinia mea) cu relatari din Romania ‘Epocii de Aur’ , cealalta contemporaneitatii stricte, cu un inteludiu care ne poarta in Romania interbelica, vizitata pentru ca multe dintre cheile prezentului se afla in acea vreme de cumpana, in care istoria parea sca ar fi putut sa o ia in orice directie, pentru ca pana la urma sa o apuce pe una dintre cele mai nefaste.

‘Comunismul. Aur si noroi’ include cateva schite dedicate obsesivei figuri a lui Nicolae Ceausescu si a sotiei sale, subiect de perplexitate si fascinatie macabra pentru multi dintre cei care privesc dinafara istoria recenta a Romaniei. ‘Basm romanesc’ este o biografie a copilului frustrat care avea sa isi extinda nesiguranta si obsesiile asupra intregii tari. ‘Cavoul dumnezeului romanesc’ se ocupa de istoria monstruoasei cladiri care avea ca tel sa eternizeze figura conducatorului, si care a reusit sa hadoseasca orasul (cel putin) pentru generatii. ‘Revolutie’ prezinta evenimentele din decembrie 1989 ca pe o farsa groteasca a carei semnificatie scapa insa majoritatii martorilor contemporani. Cele mai cutremuratoare segmente ale sectiunii si ale cartii sunt insa cele dedicate crimelor comunismului, sistemului concentrationar cu eroii si martirii sai, sau avorturilor fortate si interzicerii anticonceptionalelor care au avut consecinte dramatice la nivel individual si demografic. In mare parte relatarile sunt bazate pe marturii personale, caci documentele care sa atesteze si eventual sa ii aduca pe responsabili sa raspunda judiciar sunt de mult disparute, si asta se intampla in anii de dupa 1989.

‘Tuturor estimarilor lw raspunde golul din arhive. Nu exista documente care sa poata raspunde la aceasta intrebare. La fel au disparut si cele din timpul revolutiei. Cineva imi povesteste despre camioanele cu care au fost transportate dosarele. Altcineva vorbeste despre Mercedesuri cu portbagaje pline de hartie. Un altul a vazut la marginea Bucurestiului focuri in care ardea vechiul regim. In noua Romanie, adevarul ese o marfa deficitara si vanduta pe ascuns, pentru care nu prea exista cerere.’ (pag. 63)

Compactul interludiu se intoarce in istorie pentru a descoperi originile invalmaselii si confuziilor istorice, urbane, omenesti care se impreuneaza in oras. Gasim aici de exemplu observatii acute despre nesiguranta identitara a romanilor, paradoxala dupa momentul Marii Uniri, generatoarea nationalismului si prelungita in vremi pana astazi:

‘Cine sunt? intreaba Romania. In acelasi timp se teme teribil si terorizeaza cu cruzime, ca este periferica si pastorala, ca e imprumutata si ca s-ar putea sa nu mai fie deloc. Ca o sa vina un ungur, un rus, un bulgar si iar o s-o imparta. Un evreu o s-o prade, o sa ia putinul agonisit cu truda. In adancul fricii incolteste furia, slabiciunea isi pune penele mandriei. In anii 20, Romania inca isi canta cantecul de slava, cu un glas puternic, ca de bas. Apoi, ragusita de turbare si de ura fata de straini, nu va mai face decat sa urle.’  (pag. 125)

Iata si excelenta caracterizare psihologica a regilor Hohenzolern care au facut bine si mai putin bine Romaniei:

‘Peluarea puterii de catre Carol I de Hohenzollern la jumatatea secolului al XIX-lea a reprezentat pentru romani inceputul unei noi ere. In sfarsit aparea cineva care nu avea sa fie un vizionar, ci un functionar scrupulos cu misiunea de a tine in frau haosul. Romania se mentinea in picioare cata vreme regii erau oameni echilibrati si disciplinati. Dar, dupa moartea lui Fersinand I, in 1927, puterea ii revine nepotului sau in varsta de sase ani, Mihai I, intrucat tatal, Carol al II-lea se distra in bratele Magdei Lupescu.’  (pag. 128-129)

Si totusi:

‘… in orasul a carui dominanta este haosul, in tara a carei istorie este o lunga lista de paradoxuri, s-a nascut avangarda care a cucerit Europa.’ (pag. 128)





Sectiunea finala a cartii reuseste mai putin decat promite superbul sau titlu ‘Contemporaneitatea. Orient si nebunie’. Cauza este probabil amestecul eclectic de subiecte si genuri care lasa impresia ca sub presiunea vreunui termen contractual editorial autoarea nu a mai avut timp sa selecteze, sa ‘pieptene’, sa ordoneze materialul. Incepe bine cu o analiza a fatalismului ‘Mioritei’ care incearca sa demonteze prejudecata ca balada ar fi reprezentativa istoriei sau spiritualitatii romanesti, si continua cu o prezentare a mitului dacic care poate ca este inedita cititorului polonez dar nu si celui roman. Urmeaza instantanee ale contemporaneitatii bucurestene care includ temele maidanezilor si ale taximetristilor. Relatia intre proprietarul de galerie Dan Popescu si artistul vagabond Ion Barladeanu este informativ ca reportaj, dar din nou, pentru cititorul roman nu aduce nici informatii si nici vreun unghi inedit, deosebit de cele cunoscute din presa noastra. ‘Voi muri ca o piatra’ este un excelent reportaj ancheta despre cazul Claudiu Crulic, dar nu are nimic comun cu Bucurestii. Cand analizeaza insa in ‘Sfinti pe gheata’ acre are ca tema sursele si impactul injuraturilor romanesti, Malgorzata Rejmer scrie nu numai cateva dintre paginile cele mai suculente ale cartii ci si surprinde printr-o perspectiva pe care o poate avea numai un strain sau poate si un roman dintre cei traiti in mediul lingvistic antiseptic al restului lumii.

In limba injuraturilor romanesti tabuul se sinucide, spanzurandu-se de sireturi.’  (pag. 225).

Trebuie sa fii si strain sau macar sa fi trait o parte din viata in strainatate, si sa si cunosti bine si mentalitatea si colturile eclectice ale limbii romane pentru a scrie o asemenea propozitie.

Finalul cartii relateaza o despartire care insa este departe de a fi un definitiv ‘Adio’. Odata cazut in farmecul hipnotic al magiei Bucurestilor, fie ca esti nascut in urbe, fie ca este vorba despre o tarzie cadere in mreje ca in cazul scritoarei poloneze, orice despartire contine promisiunea intoarcerii:

‘Am petrecut la Bucuresti doi ani cu intreruperi si nu odata m-am intors in Polonia cu usurare. Dar apoi, a inceput sa incolteasca dorul, care a crescut atat de mult ca nu-l puteam ignora. In curand voi pleca din nou.’ (pag. 248)

Cine a invatat cuvantul ‘dor’ a devenit ‘de-al nostru’.