Archive for July, 2014

‘Privind lucrurile intr-o perspectiva mai larga si pornind de la ce ne-a rezervat soarta, care m-a facut nu doar participant la una dintre cele mai importante cotituri din istorie, ci si initiator si promotor al procesului de innoire a tarii mele, se poate spune ca am avut noroc. Am batut la portile istoriei si ele s-au deschis si pentru cei de dragul carora m-am straduit.’ (pag. 556-557)

Acest citat apare in epilogul cartii ‘Amintiri – Viata mea inainte si dupa perestroika’ semnata de Mihail Gorbaciov si aparuta in 2013 in colectia ‘bestseller’ a editurii Litera, in traducerea Justinei Bandol, cu o prefata de Adrian Cioroianu. Nu este citatul unui om prea modest, si unul dintre lucrurile pe care le aflam din lectura acestui volum este ca autorul cartii nu este un om modest, sau fals modest. Pentru un marxist prin formatie si convingere el pare sa fie convins de rolul personalitatii in istorie, in orice caz al propriei sale personalitati. Si nu a fost deloc un rol neglijabil.

Cine a fost Mihail Gorbaciov? Folosesc timpul trecut cu toate ca el este inca in viata, deoarece apreciez ca rolul sau pe scena politica este terminat si de mult a inceput vremea bilaturilor. O personalitate remarcabila pentru unii, un demon si un tradator pentru altii. Un politician stralucit sau poate un birocrat abil dar cenusiu, scolit la scoala de partid sovietica? Patriot rus si sovietic, sau dimpotriva, agent al CIA? Mai mult decat orice altceva, aceasta carte incearca sa dea un raspuns acestor intrebari. Raspunsul personal al lui Mihail Gorbaciov insusi. Un raspuns pe care cititorii de astazi si de maine il vor putea aprecia ca sinceritate si coerenta. Personal am fost destul de convins de autenticitatea opiniilor exprimate in legatura cu versiunea personala a lui Gorbaciov despre viata sa si felul in care aceasta s-a impletit cu istoria sfarsitului de secol si de epoca istorica. Este o carte cu multe lacune, inegala in stil si abordare, dezlanata uneori nu neaparat cronologic dar mai ales in expunerea ideilor. Tocmai defectele cartii si amestecul uneori stupefiant de dezvaluri si analize profunde cu platitudini de gandire nomemclaturista si limbaj de lemn ma fac sa cred in autenticitatea cel putin in parte a marturisirilor.

 

sursa www.litera.ro

sursa www.litera.ro

 

Exista un aspect personal care joaca un rol important in echilibrul cartii, mai ales in prima parte, si care se pierde spre sfarsit. El este legat de familia lui Gorbaciov si in special de relatia extraordinara cu sotia sa Raisa, a carei boala si moarte la care a asistat fara putinta de a ajuta l-au determinat in mare masura sa scrie cartea. Din cele trei parti ale cartii, prima care are si titlul (imprumutat de la Gorki) ‘Universitatile mele’ este de departe cea mai interesanta din punct de vedere uman, desi mai putin acuta si relevanta istoric si politic.

‘Generatia mea a fost cea a copiilor razboiului. Razboiul ne-a insemnat cu fierul rosu, si-a pus amprenta asupra caracterelor noastre, asupra intregii noastre conceptii de viata.’ (pag. 56)

Razboiul. ocupatia, foametea, refacerea economica au fost prima universitate a lui Gorbaciov, nascut intr-o familie taraneasca, de origine amestecata rusa si ucrainiana. Originea taraneasca il face sa perceapa destul de devreme contradictiile sistemului bolsevic si atitudinea dura fata de clasa taraneasca, tradusa in colectivizare fortata, deportari si foamete. Nu este clar cat din aceste revelatii timpurii s-au tradus in vreo atitudine de protest, probabil cam nimic, caci Gorbaciov incepe devreme cariera de activist si este trimis la studii la Moscova, unde ia cunostiinta cu mediile intelectuale, a doua (si adevarata) universitate si unde o cunoaste pe Raisa:

‘Sistemul de invatamant facea, s-ar fi zis, totul pentru a ne impiedica sa ne insusim o metoda critica de gandire. Si totusi, in ciuda lui, insusi acumularea de cunostiinte, ne aducea – undeva prin anul trei – la o etapa in care incepeam sa reflectam serios la ceea ce fusese deja studiat si asimilat … procesul de insusire al cunostiintelor, cu atat mai mult in universitatea moscovita, faimoasa pentru traditiile sale democratice, isi punea amprenta asupra mintilor noastre tinere.’  (pag. 81) ‘Fara acesti cinci ani de studentie politicianul Gorbaciov nu ar fi existat. Altitudinea intelectuala la care m-a inaltat universitatea m-a scapat pentru multa vreme de infumurare si de o prea mare incredere in sine, m-a ajutat sa rezist in cele mai grele perioade ale vietii.’ (pag. 115)

Perioada de dezghet in care Hrusciov s-a aflat la conducerea URSS coincide cu inceputul carierei politice a lui Gorbaciov ca marunt activist de partid nu departe de zona in care se nascuse. Din sirul de conducatori sovietici care l-au precedat Hrusciov este unul pe care Gorbaciov l-a apreciat in mod special, vazand in el un continuator al lui Lenin si un precursor al lui Andropov si al lui insusi, in antiteza absoluta cu Stalin:

‘… istoria nu va uita niciodata demascarea de catre Hrusciov a “cultului personalitatii lui Stalin”. Desigur, nu putem, asa cum a facut el, sa reducem chestiunea totalitarismului la cauzele externe si la caracterul nefericit al unui dictator. Este o abordare nu tocamai inteligenta, desi eficienta, a fenomenului, dar care din pacate, nu-i dezvaluie adevaratele radacini.’ (pag. 141)

Adevaratele radacini nu le dezvaluie nici Gorbaciov, tributar chiar si la multi ani de la caderea sistemului comunist limitelor gandirii si formatiei sale. Adevaratele radacini ale totalitarismului se afla in insasi teoria marxista fundamentala in sistemul sau de referinta si in scrisele idolilor sai ideologici Marx si Lenin, sustinatori si promotori ai luptei de clasa si ai utopiei de inginerie sociala pe care o reprezinta comunismul. Lui Gorbaciov nu ii lipseste curajul sau inteligenta, dar priveste lumea si istoria printr-o prisma deformata ideologic si o explica de multe ori intr-un limbaj tributar ‘Pravdei’.

 

sursa news.bbc.co.uk

sursa news.bbc.co.uk

 

A doua parte a cartii – cea care descrie anii ascensiunii de la pozitia unui marunt birocrat comunist de provincie spre elita puterii sovietice este si cea mai tributara in stil si continut (de)formatiei partinice. Psihologic este poate fascinanta combinatia intre descrierea ascensiunii care nu putea avea loc in sistemul sovietic fara compromisuri si intrigi de culise, intelegerea tarelor sistemului din ce in ce mai inchistat in doctrina si birocratie, si luciditatea omului de stat care incepe sa inteleaga necesitatea si inevitabilitatea reformelor. Multe pagini (si cand spun multe spun de fapt multe zeci) descriu in termeni aproape ziaristici (dar ziaristica de propaganda) planuri cincinale, masuri de imbunatatire a productivitatii, sedinte si masuri exceptionale. Am spus ‘Pravda’? Putea sa fie in aceeasi masura si ‘Scanteia’. Nimic insa despre dizidenti, despre represiunea care in anii 70 aparuse din nou sub regimul Brejnev, desi sub o forma mai atenuata decat in vremea lui Stalin.

Printre cele mai interesante pasaje se afla acelea in care Gorbaciobv analizeaza cauzele esecului sistemului sovietic centralizat si planificat in intrecerea cu economia libera practicata in tarile capitaliste in anii 80 ai secolului trecut:

‘Si doar era o perioada cand multe evolutii negative din viata tarii ar fi putut fi stopate, cand s-ar fi putut initia o serie de reforme. Dar vai! Timpul trecea fara de intoarcere. In toata lumea, sub impulsul revolutiei tehnico-stiintifice, aveau loc schimbari grandioase in sfera productiei, a comunicatiilor, a vietii de zi cu zi, schimbari care transformau radical functionarea societatii. Alte tari, trecand prin cautari dureroase, alesesera sa incerce sa raspunda la provocarile vremurilor, in timp ce sistemul nostru, care se baza, s-ar fi zis, pe o “teorie inaintata”, pe o abordare planificata, sistemica, si pe metode stiintifice de gestiune a economiei, repingea inovatiile, mergand impotriva cursului general al dezvoltarii civilizatiei.’ (pag. 294)

Gasim deci in incapacitatea de a dezvolta tehnici de comunicatii inca un factor hotaritor in caderea sistemului totalitar. Ajuns cu cativa ani mai tarziu in varful piramidei politice, Mihail Gorbaciov va incerca sa reformeze din interior sistemul pentru a-l salva, dar va fi prea tarziu. Inertia si rigiditatea structurilor unui sistem care a pus industria grea in centrul prioritatilor nu a mai permis adaptarea acestuia la cerintele economiei globale moderne. Expuse transparentei (glasnost) realitatile terne ale economiei si vietii de zi cu zi a cetatenilor Uniunii nu au mai fost acceptate si dupa cativa ani de agonie sistemul s-a prabusit. Dictatorii mai pe fata sau mai rafinati incearca sa evite si astazi difuzarea si accesul liber la informatie. Apar si vedem asta din Turcia pana in China, din Rusia pana in Burma, incercari de a construi ziduri informatice care sa rupa cetatenii de restul lumii si de a taia informarea libera in ambele directii. Mai devreme si mai tarziu aceste incercari sunt sortite esecului.

Capitolele finale ale celei de-a doua parti contin multe informatii fascinante legate de fazele finale ale ascensiunii lui Gorbaciov, relatiile dintre membrii de varf ai nomenclaturii sovietice, si anii de agonie ai sistemului in care trei conducatori varstnici si bolnavi (Brejnev, Andropov si Cernenko) au murit in decurs de doi ani. Nevoia de schimbare devenise evidenta chiar la acest nivel, si Gorbaciov pare a crede ca un amestec de conjunctura si de convingere a unora dintre colegii sai de generatie in legatura cu necesitatea innoirii sunt cele care l-au propulsat la putere. Ramane insa tributar formatiei sale, si credintei in leninism, descriindu-l de exemplu in cateva randuri pe Lenin ca pe un fel de ‘good guy’ pus in umbra istoriei de ‘bad guy’ – Stalin, si al carui urmas ar fi el pe linia Hrusciov-Andropov-Gorbaciov:

‘Reflectiile mele personale ca si discutiile cu Andropov, m-au dus la concluzia ca “mai multa democratie” va insemna si “mai mult socialism”. Aceasta formula vine de la Lenin, din acea ultima perioada a vietii lui cand el a inteles ca lucrurile in tara nu mersesera pe drumul cel bun.’  (pag. 382)

Prima propozitie din citatul de mai sus contine o lozinca fara acoperire. A doua este contrazisa de multe documente si interpretari istorice foarte diferite de cea a lui Gorbaciov, care arata ca Lenin – ranit intr-un atentat si incapacitat in ultimii sai ani de viata – nu a fost in modul de gandire mai ‘democrat’ si mai putin dogmatic decat Stalin.

 

sursa http://en.wikipedia.org/wiki/Mikhail_Gorbachev sursa http://en.wikipedia.org/wiki/Mikhail_Gorbachev     sursa http://en.wikipedia.org/wiki/Mikhail_Gorbachev     sursa http://en.wikipedia.org/wiki/Mikhail_Gorbachev

sursa http://en.wikipedia.org/wiki/Mikhail_Gorbachev

 

Ultima parte a cartii contine cele mai multe promisiuni, dar este din anumite puncte de vedere si cea mai dezamagitoare. Ea se ocupa cu perioada in care Gorbaciov s-a aflat in fruntea Uniunii Sovietice, de la declansarea politicilor de ‘perestroika’ si ‘glasnost’ si pana la finalul dezamagitor din punctul sau de vedere al destramarii Uniunii Sovietice. In perspectiva istorica poate surprinde insasi credinta profunda pe care Gorbaciov si o parte dintre ceilalti conducatori sovietici o aveau il legatura cu posibilitatea de supravietuire a sistemului prin reforme, dar nu trebuie sa uitam ca lucrurile aratau cu totul altfel in 1985 sau 1986 decat le vedem noi acum. Si apoi, in definitiv, sistemul politic chinezesc supravietuieste pana astazi, ba chiar a devenit un succes la scara globala, insa el a sacrificat aproape complet sistemul economic – ori conducatorii sovietici, din relatarile din aceasta carte, nu par sa fi fost gata de un asemenea compromis, ei militand spre deosbire de Deng in China nu pentru o trecere la capitalism, economie de piata si globalizare, ci pentru o introducere treptata si limitata a unor mecanisme de piata, in paralel cu pastrarea planificarii centralizate. Cartea este plina pana spre sfarsit de analize in stil economic socialist.

Si in privinta relatiilor externe cititorul va gasi putine informatii inedite, care sa arunce lumina asupra evenimentelor cruciale care au avut loc in anii 80 si inceputul anilor 90. Gorbaciov scrie destul de mult despre intalnirile sale cu Reagan, dar o face dintr-o pozitie defensiva, incercand sa prezinte tratatele de dezarmare ca pe o realizare aproape exclusiva a sa, si chiar incercand sa argumenteze cu teza general acceptata ca Uniunea Sovietica si ‘lagarul socialist’ pierdusera razboiul rece. Iar cand vine vorba despre drepturile omului se intoarce limba de lemn si conceptia dogmatica:

‘In centrul dezbaterilor de a doua zi s-a aflat tema drepturilor omului – unul dintre caii de bataie ai lui Reagan: vezi Doamne, daca vrea sa-si imbunatateasca relatiile cu America, Uniunea Sovietica trebuie sa-si amelioreze reputatia in privinta libertatilor individuale. Eu mi-am spus parerile in legatura cu aceasta problema foarte importanta, dar am subliniat: Statele Unite nu trebuie sa impuna altora propriile standarde. Fiecare popor are dreptul la propria alegere.’ (pag. 431)

Propria alegere? Cand o avusesera poporul rus si celelalte popoare subjugate sistemului sovietic? Propriile standarde? Dar atunci cum ramane cu drepturile UNIVERSALE ale omului? Justificarea aceasta nu pare sa apartina celui creditat cu demontarea sistemului totalitar, ci mai degraba unuia dintre precursorii sai la carma sistemului.

Ultimele capitole ale cartii descriu fazele finale ale descompunerii Uniunii Sovietice. Ele par in mare masura o auto-justificare in fata istoriei, si o rafuiala personala cu Boris Eltin, descris ca principalul factor al destramarii Uniunii. Nu am destule informatii pentru a judeca unde se afla adevarul istoric, dar Gorbaciov este evident iritat si implicat cand scrie despre aceasta perioada, trecand uneori la referire la persoana a treia cand scrie despre el insusi (‘In februarie, Eltin a aparut la televiziune cu o noua afirmatie, de data asta o declaratie directa de razboi la adresa lui Gorbaciov’ - pag. 513). Cat de diferit este tonul in aceasta sectiune finala de stilul mult mai calm si mai elaborat al primei parti.

In pofida subtitlului ‘Viata mea inainte si dupa perestroika’ ‘Amintirile’ se sfarsesc odata cu destramarea Uniunii Sovietice in decembrie 1991, si foarte putine pasaje inainte de sfarsitul cronologic se ocupa de perioada de dupa perestroika. Ar fi desigur extrem de interesanta o carte despre cele peste doua decenii scurse de atunci, despre viata lui Gorbaciov dupa ce a parasit Kremlinul, dar si analizele sale despre ceea ce se intampla in Rusia si in lume. Este bine totusi ca acest volum este intitulat ‘Amintiri’ si nu ‘Memorii’ caci lipsesc multe detalii, unele foarte importante. Gorbaciov nu scrie mai nimic despre rolul KGB-ului in istoria sovietica la care a participat, cu exceptia a vreo doua aluzii, din care una naucitoare prin sinceritate – in dimineata in care urma sa fie numit Secretar General al PCUS, Mihail Gorbaciov a scos-o pe Raisa in gradina pentru a se consulta cu ea, deoarece el, membru al Biroului Politic, era constient ca este urmarit si ascultat de propriile servicii de securitate si se temea de ele! Cititorul roman sau est-european nu va gasi nimic in aceasta carte despre caderea comunismului in Romania si restul Europei de est, despre evenimentele anului 1989, nici macar despre caderea zidului Berlinului!

Scriam la inceputul cronici ca a venit vremea bilanturilor pentru Gorbaciov. Ar mai fi de adaugat ca bilanturile sunt departe de a fi terminate, si aceasta carte – interesanta in multe detalii, si in special in dezvaluirile despre omul Gorbaciov si personalitatea lui – este departe de a fi cartea definitiva despre el, cel mult una dintre sursele de informatii pentru studii mai complete in viitor.

 

Andrei Klein s-a nascut intr-un ghetto in Transnistria in perioada Holocaustului. Putini copii evrei s-au nascut in teritoriile ocupate de germani sau in statele fasciste din Europa acelor vremuri, si doar o parte au supravietuit. Numarul celor care s-au nascut in lagare sau ghettouri este si mai redus. Ei apartin unei categorii speciale, tehnic sunt supravietuitori ai Holocaustului, desi multi dintre ei erau prea mici pentru a pastra in amintire fapte si imagini clare. Carnea si sufletele lor sunt insa direct influentate de cele prin care au trecut parintii si ei insisi in primii lor ani de viata. Psihologic ei sunt mult mai apropiati de generatia parintilor lor si a supravietuitorilor cu amintiri clare, decat de a doua generatie care a cunoscut Holocaustul exclusiv din povestiri. ‘Lea, Povestea familiei mele’ (aparuta in 2014 la Editura MEGA din Cluj-Napoca) este prima carte pe care o citesc scrisa de un autor din aceasta generatie si aceasta este numai una dintre trasaturile care fac din lectura acestui volum o experienta originala si surprinzatoare.

Titlul cartii este un nume, iar subtitlul pare a identifica genul. Lucrurile nu sunt insa asa de simple. Lea este numele pe care l-a purtat una dintre matusile autorului, una dintre cei sase surori si frati, copii ai croitorului Simon Berla nascut in Turda in 1880. Destinul acestei familii de evrei maghiari asa cum este descris in carte pare sa adune la nivel personal o parte din tragediile istoriei secolului trecut, marcat de Holocaustul in care a pierit o treime din evreii care traiau in acea vreme in lume. Simon a sfarsit la Auschwitz, la fel si sotia sa (mama a cinci din cei sase frati), fratii insa au supravietuit. Au supravietuit fizic lagarelor mortii unii, ghettourilor Transnistriei sau lagarelor de munca fortata altii. Supravietuirea fizica nu a insemnat nici pe departe sfarsitul suferintelor, Holocaustul a continuat sa le bantuie viata si cosmarurile, si sa influenteze modul de a fi, increderea fata de oameni, relatiile de familie si capacitatea lor de a iubi. Dintre toti Lea este cea care a avut destinul cel mai nefericit, si de aceea punerea numelui ei pe coperta cartii pare si un omagiu, dar si un simbol al concentrarii de durere si fragilitate care a fost destinul ei si al celor din jur.

‘Bandika, iti daruiesc cartile si scrisorile de familie, fiind convinsa ca de la tine nu vor ajunge la gunoi.’ (pag. 194)

Bandika este numele de alint al autorului, si mostenirea este primita de Andrei, ajuns in anii 70 in Israel ca imigrant, de la matusa Mariska. In mare masura cartea aceasta scrisa si rescrisa dupa marturisirea autorului de-a lungul a doua decenii se bazeaza pe teancul de scrisori ramase de la matusa si pe documente si fotografii de familie. ‘Lea, Povestea familiei mele’ este insa mult mai mult decat o cronica de familie, si ar putea ocupa un loc aparte in literatura Holocaustului daca autorul ar fi avut intentia sa faca literatura. Nu este exact cazul, mai degraba izbucneste din paginile cartii nevoia de a destainui, de a nu lasa acoperite de praful uitarii nici vicisitudinile istoriei, si nici persoanele care i-au fost apropiate (unele dragi, altele cu care s-a gasit in conflict, sau ale caror actiuni le judeca aspru dupa ani).

 

sursa http://laszloal.wordpress.com/tag/andrei-klein/

sursa http://laszloal.wordpress.com/tag/andrei-klein/

 

Prima din cele trei sectiuni ale cartii este cea care imbina cronica de familie cu cronica istorica, redand si documentand biografiile lui Simon si Zali Berla si ale copiilor lor. O familie de origine modesta si destul de tipica evreimii maghiare din Ardeal in deceniile interbelice, si in care evolutia vietii celor din generatia parintilor lui Andrei Klein este curmata de razboi si ascensiunea fascismului la putere atat in Romania cat si in Ungaria, familia fiind de fapt divizata intre cele doua tari europene si Palestina mandatara in care ajunsesera o sora si un frate, Mariska si Jeno. Parintii lui Andrei ajung din Vatra Dornei in ghettoul de la Moghilev, unde in conditii sub-umane reusesc sa supravietuiasca, sa dea nastere unui copil (Andrei) si sa-l aduca inapoi in Cluj la sfarsitul razboiului. Daca pe de-o parte lipsesc din aceste pagini mai multe amanunte si referinte istorice pe care le-as fi asteptat in acest gen de carte, exista si cel putin o poveste extraordinara si putin cunoscuta – cea a inginerului Siegfried Jagendorf, care a organizat primirea a 1200 de deportati la munca intr-o turnatorie care lucra pentru armata germana, asigurand conditii de supravietuire a majoritatii celor deportati si a familiilor lor. Despre acest Jagendorf, figura si faptele lui – care poate il aproprie de Schindler, sau poate de Kaestner – as dori sa aflu mai multe.

Marturia lui Roszi, mama lui Andrei intr-o scrisoare care Mariska, in Palestina:

“Nu mai sunt copilă, dar mă doare tare că nu mai am părinţi. Sunt o femeie de 30 de ani cu părul alb, care am trăit în partea urîtă a vieţii. Sunt după zvîrcolelile refugiului şi trei ani jumate de lagăr de concentrare, unde în condiţii mizere şi inumane l-am născut pe băiatul meu şi, ca printr-o minune, am reuşit să-l aduc acasă în viaţă.” (pag. 86-87)

Soarta membrilor familiei care ramasesera in Ardealul de Nord ocupat de Ungaria horthysta in urma Diktatului de la Viena a fost si mai tragica. O relateaza insasi Lea in scrisori trimise dupa razboi:

‘Două săptămîni am stat în ghetou, după care ne-au dus la gară şi am fost îmbarcaţi cîte 70-80 de oameni în cîte un vagon de marfă. Geamurile vagoanelor erau acoperite cu scînduri. Dacă voiai să stai mai ‘comod’, stăteai în picioare, nici vorbă să te poţi întinde. Şapte zile am călătorit mai mult îndărăt decît înainte, probabil ca să ne înfometeze… Şi au reuşit. Am primit o cantitate minimă de hrană şi apă. Mulţi oameni au murit pe drum.

Cînd uşile vagoanelor au fost deschise am simţit în aer ceva despre care am crezut că este îngrăşămînt pentru pămînt, doar la plecare hortiştii au spus că ne duc să lucrăm în agricultură. Am sărit înaintea părinţilor din vagon, ajutîndu-l pe tata să coboare. Tata putea să umble numai sprijinit în două bastoane. Doi soldaţi SS s-au năpustit către noi, unul din ei a smuls bastoanele de la tata, care în lipsa lor a căzut. Am vrut să-l ajut să se ridice, dar un SS-ist cu arma îndreptată către mine m-a oprit. Alţi doi l-au tîrît pe jos la unul din rîndurile care se formaseră deja. M-am uitat cu disperare după mama s-o ajut, dar era deja lîngă tata.

Presimţind că urmează despărţirea, am păşit pe rîndul care mi s-a indicat, un rînd în care am observat că majoritatea erau oameni mai tineri şi copii mai mari. Eram înconjuraţi de soldaţi înarmaţi, gata să-i omoare pe care care nu li se supuneau. Deportaţii în haine vărgate şi SS-iştii smulgeau copiii mici din braţele mamelor care urlau, iar pe alte mame le înghesuiau în rîndul unde erau şi părinţii noştri. Mai tîrziu, după ce ne-au tuns şi am schimbat hainele cu cele vărgate, am fost repartizate în barăci. Numai aici am aflat că aceia care fuseseră în rîndul celălalt mergeau spre pieire… În camere de gazare şi apoi la crematoriu.

Ne aflam în Auschwitz’

(pag. 108-110)

 

    sursa http://cluj.tvr.ro/andrei-klein-holocaustul-cartea-sa-si-supravietuirea-memoriei_7746.html

sursa http://cluj.tvr.ro/andrei-klein-holocaustul-cartea-sa-si-supravietuirea-memoriei_7746.html

 

A doua parte a cartii este cea mai pasionanta si cea mai surprinzatoare. O mare parte din text este compus din scrisori de familie aranjate oarecum in ordine cronologica, schimbate intre 1945 si 1956 de fratii Berla si sotii si sotiile lor. Sunt si mute ‘gauri’ in acest dialog, scrisori omise, scrisori care s-au pierdut, sau care au fost posibil interceptate de cenzura, caci Lea se alatura impreuna cu fiica ei Jaffa, Mariskai si lui Jeno in Palestina devenita Statul Israel in 1948, in timp ce Roszi si Erno (parintii lui Andrei) si Marci raman in Romania cazuta sub regim comunist. Este marturia unei familii profund sfasaiate de incercarile inumane prin care trecusera aceia dintre frati care supravietuisera lagarelor si ghetto-urilor. Cronica unei familii cu conflicte sordide, cu neintelegeri si tradari, cu minciuni si sinucideri. In centrul ei se afla din nou Lea, intrata imediat ce ajunsese in Israel in conflict cu sora ei mai mare, care isi luase cu ea fata dar il lasase in Cluj pe sotul ei Laci, descris de ceilalti membri ai familiei ca un caracter instabil si neloial, ale carui tradari Lea nu le poate accepta. Destinul ei se termina in tragedie.

‘Nu stiu cati supravietuitori ai Holocaustului traiau la acea data in spitalele de psihiatrie din toata lumea, unde soarta i-a risipit dupa terminarea razboiului, dar in Israel, la 12 aprilie 2007, s-a anuntat oficial: “in spitalul de psihiatrie Beer Jakov traiesc si astazi supravietuitori ai Holocaustului.’ (pag. 180)

Este destul material in acest capitol care se intinde pe vreo 90 de pagini pentru o telenovela cu tenta si sfarsit tragic. Poate candva cineva o va scrie. Tema familiilor distruse de Holocaust combinata cu imposibilitatea supravietuitorilor de a-si relua viata nu este de altfel un gen complet neabordat in literatura Holocaustului, cartea care mi-a venit imediat in minte citind povestea reala a acestei familii a fost Enemies, A Love Story (in idish: Sonim, di Geshichte fun a Liebe, in romaneste – Dusmani, o poveste de dragoste) a lui Isaac Bashevis Singer – care a inspirat un excelent film realizat in 1989 de Paul Mazursky, mare regizor decedat acum cateva zile, si o adaptare teatrala exceptionala pe care am vazut-o acum cativa ani la Teatrul Gesher din Jaffo, cu Sasha Demidov in rolul principal, un personaj cu multe linii comune cu Laci cel din relatarile lui Andrei Klein. Exista insa in saga impanzita cu tragedii a familiei Klein o trasatura diferita si inedita a acestei fracturi familiale post-Holocaust, care nu stiu cat a fost de discutata sau reflectata in memoriile sau fictiunile care s-au scris pana acum. Este vorba despre completa neintelegere si imposibilitatea aproape totala de dialog dintre membri familiei plecati in Palestina / Israel, si cei care ramasi in Europa au trecut prin Holocaust si i-au supravietuit. Povestirile ultimilor despre ororile Holocaustului (atat cat au fost povestite caci multi au ales sa taca in acei ani) sunt intampinate cu o doza de incredulitate de cei care nu au trecut prin asta – exista probabil o limita dincolo de care unii oameni nu pot concepe inumanitatea.

‘Si eu am suferit mult cu boala baiatului meu, Baby, si din cauza tensiunilor permanente cu arabii, a problemelor de securitate din tara si a razboaielor. Degeaba i-am explicat toate astea, Lea nu intelege. Imi pare rau ca a trebuit sa treaca prin traumele deportarii, dar asta nu schimba situatia …’  (pag. 118)

Ultima parte a cartii este si cea mai scurta si cea mai lipsita de surprize. Este relatarea copilariei, tineretii si maturitatii autorului, incluzand episodul emigrarii in Israel (sau ‘alia’ – urcare cum numesc israelienii aceasta tranzitie in care ei vad o fireasca repatriere). Experienta lui Andrei Klein cuprinde poate elemente necunoscute cititorului roman, dar desigur nu si israelienilor, ea are foarte multe elemente tipice biografiilor a mii de emigranti din Romania ajunsi in Israel la inceputul anilor 70, in perioada de crestere economica si euforie politica de dupa Razboiul de Sase Zile. Interesante sunt intalnirile cu unii dintre membri familiei si in special cu matusa Mariska, cea care apare in acest ultim capitol intr-o lumina diferita decat cea dezvaluita de comentariile si corepondentele din capitolele precedente. Relatarea se incheie in anul 1990, cu hotarirea autorului de a reveni in Romania, poate ca mai multe detalii despre motivatia acestui pas destul de greu de inteles pentru cititorul israelien ar fi fost interesante, dar ele nu sunt povestite aici.

‘Lea, Povestea familiei mele’ este o carte greu de lasat din mana din momentul in care ai intrat in vartejul de amintiri, pasiuni si conflicte descrise in carte. Andrei Klein nu este nici istoric si nici scriitor de fictiune, si totusi la sfarsitul lecturii ai senzatia ca ai aflat lucruri inedite despre o perioada dintre cele mai sumbre din istorie, si ca ai cunoscut o galerie de personaje bine conturate, ca dupa lectura unui roman de calitate. As indrazni sa spun ca aceasta carte ar merita sa se bucure de editii suplimentare. Una in primul rand in limba maghiara – caci maghiara este limba ‘de acasa’ a autorului, limba in care sunt scrise scrisorile de familie care constituie o mare parte din text, si desigur cititorul cunoscator de maghiara va putea extrage si mai multe informatii din citirea textelor originale. Apoi, o mare parte din tragediile Holocaustului care au lovit in asa masura familia Klein s-au petrecut in timpul ocupatiei Ardealului de Nord de catre Ungaria, si in anul in care s-au implinit 70 de ani de la deportari asemenea marturii ar fi importante intr-o Ungarie in care antisemitismul si revizionismul istoric sunt din nou in ofensiva. Dar si o noua editie romana ar fi binevenita, poate cu cateva adaugiri. As adauga de exemplu o scurta cronologie istorica, deoarece nici pentru cititorii romani nu sunt destul de bine cunoscute detaliile istoriei, si datele mentionate permanent de-a lungul cartii ar putea fi mai exact puse in context. As clarifica inca niste detalii ale relatiilor de familie, as mai adauga niste ilustratii – tatal autorului a avut o expozitie de intarsii in lemn anul trecut in Cluj, ilustrarea acestui talent ar adauga o dimensiune personajului sau; la fel verisoara Jaffa a fost artista, exista reproduceri ale lucrarilor sale? Merita de asemenea corectata ortografierea numelor unor localitati israeliene – este folosita in unele locuri ortografia maghiara, ceea ce nu este justificat intr-o carte in limba romana.

Pana la a doua editie care sa completeze si sa repare unele mici detalii, aceasta carte merita insa transmisa din mana in mana, citita, discutata. O recomand cu caldura.