Archive for March, 2014





We spent a nice late morning and early afternoon in the Tel Aviv Museum of Art with two documentaries in the program of the 5th edition of the EPOS International Art Film Festival and a few exhibitions, one at least worth mentioning here. All three are related to artists who lived and created in the 20th century, and whose biographies were related – in different ways – to the wars of the 20th century and and the Holocaust.


(video source GeorgeSoltiAccademia)


The first one was also the best. The documentary ‘Maestro or Mephisto – The Real Georg Solti’ directed by Andy Kings-Dabbs and co-produced by the BBC covers the biography, the career, the life and personality of the Jewish Hungarian conductor who was a pupil and disciple of Bartok and Toscanini, dared involve himself in the reconstruction of the Opera houses in Munich and Frankfurt immediately after WWII, brought to fame and close to musical perfection the Covent Garden Opera and the Chicago Philharmonic. He was a perfectionist and not an easy person to work with, some disliked his style or his involvement in Germany after the Holocaust, but he left a legacy of wonderful music, he built orchestras and opera houses which remain until today among the finest in the world, and he also encouraged young talents (I did not know about his role in the career of Angela Gheorghiu). It’s a wonderful documentary film for music lovers, I found it on youTube – enjoy!


(video source ARTIS4YOU)


Otto Dix is one of my preferred artists in the 20th century art. The Canadian documentary ‘Ten Times Dix’ directed by Jennifer Alleyn did not throw too much new light on his life and work, but at least gave us the occasion to see again some of his best works gathered in the North American exhibition which I also have seen three years ago in New York, at the Neue Gallerie.


(video source GroupeLocomotion)


Unfortunately this film does not seem to be available on youTube. See above the trailer.





Before and in the break between the movies we could visit some of the exhibitions currently open in the museum. One which is worth a visit is of the Polish-Jewish sculptor Alina Szapocznikow. Born in 1926 her life and biography was marked by the Holocaust which she survived but which left her with a frail health. To some extent her biography and her art reminds the one of Frida Kahlo sharing the same focus on the suffering, human body, physical pain, and sexuality – all blended in the case of Szapocznikow with the influences of surrealism. There are many poignant works in this exhibition, I avoid using the word ‘beautiful’ as some of them shout in a manner that does not fit with the norms of nice aesthetics, but the pain seems they radiate feels authentic.


One of the best series of the last few years comes from a rather unexpected place. I do not remember having seen a French series of such a quality and intensity. With ‘Lost’ and ‘Fringe’ now over, with ‘X-Files’ back away in the remote history, ‘Les Revenants’ is strange and beautiful, discomforting and mysterious, and leaves enough things unexplained for the viewers to enjoy and for the fans to wait for the next season.





The setting immediately reminds David Lynch’s ‘Twin Peaks’, the American series that dared in the 90s break many taboos of the commercial TV fiction. A French village located between mountain peals and near a picturesque lake and a dam in a remote location in the Alps is faces a phenomenon that is impossible to explain by human logic. Dead come back, some only a few years after their violent deaths, some other many decades later. They do not seem to remember too much of the time spent in-between and are eager to continue their lives from where they left. Are the living ones ready to receive them back? Can the joy of seeing again a child or a lover though to be gone forever overcome the fear of death and unexplained, and the changes in the very own lives of the living?


(video source Madman Films)


As in Lars von Trier’s The Kingdom there is an original sin, a terrible story back in history that may be at the root of all that takes place. Do not worry, however – not two much is being rationally explained, and the scene in the final of the season provides a great opening for what is to come. Hopefully the second season will avoid the temptation to go too deep into the zombies genre. Until then I definitely recommend this series for all the fans of fantastic, mystery, science-fiction or horror genres and their combinations. It’s well written, beautifully filmed, the actors are good and expressive building characters that will be hard to forget, and the music will haunt you well after you turned off the TV. Look for the first season if you did not see it yet, watch with me for the next one.

Marta Petreu este o autoare care rezista orcarei incercari de clasificare. In librarii sau in biblioteci vom putea gasi in numar substantial de carti ale ei in sectiile de poezie, de eseistica, si de istorie a culturii si filosofiei romanesti. Este autoarea a doua substantiale carti de interviuri si a scris unul dintre cele mai bune romane ale ultimului deceniu. A conceput, editat si prefatat multe carti de autor si antologii. Seria proprie care apare de cativa ani la Polirom va fi atunci cand va fi completa una dintre cele mai interesante, mai diverse, si mai de calitate serii ale unui autor roman al epocii. Biblioteci in aer liber’ recent aparuta la Polirom, prima carte marcata cu 2014 ca an al aparitiei pe care am placerea sa o citesc si sa o recenzez este o culegere de publicistica a carui continut se constituie intr-o fumoasa carte de memorialistica si de portrete literare si culturale ale celor pe care Marta Petreu i-a intalnit, i-a citit, si (pe unii) i-a iubit. Celor care cred ca publicistica nu este neaparat si scriere frumoasa cartea aceasta le prezinta un argument elocvent cat de mult gresesc, cu colectia de portrete care imbina intelegerea caracterului, acuitatea istoricului filosofiei si a pasionatului de cuvinte si dragostea si respectul fata de multe dintre persoanele evocate:

‘L-am iubit si il iubesc pe Alexandru Vona, caci iubirea nu moare cu moartea celui iubit, ci numai deodata cu moartea celui care iubeste.’ (pag. 107)

‘ Despre Nicolae Manolescu putem sa spunem linistit ca, daca nu ar fi existat, literatura romana si intreaga cultura romaneasca din 1962 ar fi aratat altfel, si anume cu mult mai rau’ (pag. 95)





Marta Petreu este ardeleanca si mai specific clujeanca si Clujul face parte nu numai din biografia ei personala ci si din structura ei spirituala. Am intalnit cativa prieteni ardeleni si unii dintre ei au expus mai explicit sau mai discret ideea Ardealului ca o entitate distincta daca nu politica (desi a fost si asta in istorie) cel putin culturala si ca tipologie, un creuzet de fragmente de popoare cu destule diferente specifice pentru a fi usor identificate ca atare printre ai lor si cu destule elemente comune pentru ca intr-o alta varianta a istoriei sa fi putut creat poate o comuniune. Daca granitele unui Ardeal politic nu au fost trasate de istorie, cele ale Arealului spiritual cred ca exista fara a-si fi declarat formal vreodata independenta, si ele transcend nationalitatile, limbile si desigur conflictele locale. Desi in niciun moment Marta Petreu nu scrie asa ceva explicit in cartea ei, am avut in permanenta senzatia ca o simte si o spune implicit in paginile dedicate generatiei Cercului Literar din Sibiu si celor pe care ii considera descendenti ai Cercului – grupati in anii 80 si 90 in jurul revistelor ‘Echinox’ si ‘Apostrof’, cu totii urmasi ai curentului maiorescian si lovinescian in cultura si literatura romaneasca sau in cele in care descrie personajele marcante ale vietii literare si universitare ale Clujului – Blaga, Zaciu, Papahagi – peregrinandu-se prin geografia afectiva a orasului care a fost, in epocile pe care le-au trait.

Al doilea spatiu geografic si spiritual in care traiesc altele dintre personajele evocate de Marta Petreu este Parisul. Specializarea ei – daca ii pot spune asa folosind un cuvant nedrept pentru orizontul larg de preocupari ale autoarei – sunt ganditorii si scriitorii romani cazuti sub mirajul dreptei si mai ales al naeionescismului in perioada dintre cele doua razboaie mondiale si dintre care cei mai cunoscuti au ajuns la Paris dupa a doua cumplita conflagratie – Cioran, Ionesco. Despre ei si despre alti reprezentanti marcanti ai emigratiei – Vona, Tepeneag, Tacou – Marta Petreu a scris mult. In aceasta carte ea completeaza alte scrieri mai ales cu dimensiunea umana, cu amplasarea in peisajul geografic si spiritual, cu descrierea relatiilor dintre ei si a prieteniilor infiripate de ei cu ea insasi.

Una dinre personalitatile ne-clujene despre care scrie Marta Petreu este Vladimir Tismaneanu. Din nou avem de-a face cu o excelenta caracterizare tipologica, tematica si stilistica:

‘Vladimir Tismaneanu scrie ca un om perfect liber – si este un asemenea om. Alegerea sa voluntara, deopotriva profesionala si morala, a fost sa studieze si sa scrie despre totalitarismele secolului al XX-lea, si anume de pe pozitia unui democrat liberal. O face asumandu-si, la vedere, mereu si mereu, parintii, adica originea intr-o familie de comunisti. Si asumandu-si foarte limpede si ruptura.’   (pag. 233-234)

Exista de fapt multe lucruri comune intre sferele de preocupari ale lui Tismaneanu si a Martei Petreu. Ambii se ocupa de extremele ideologice ale istoriei si culturii romanesti, ambii examineaza fractura petrecuta in anii 30 si 40 ai secolului trecut care a dus in cele din urma la instaurarea a ceea ce Marta Petreu numeste in cartea ei ‘socialismul real’ (termen care se cuvenea poate explicat) – cu alte cuvinte dictatura comunista cu cei 40 de ani de prapastie in istoria Romaniei. O prapastie atat de adanca incat autoarea se intreaba la un moment dat daca mai exista o sansa de recuperare a normalitatii, a continuitatii filonului cultural romanesc in care autenticul nu se inchisteaza in izolare nationalista ci continua dialogul inceput in secolul al XIX-lea de generatiile pasoptista si maioresciana cu culturile Europei si ale lumii. Diferentele constau nu numai in biografiile personale (spre deosebire de Tismaneanu, Marta Petreu nu are o descendenta de care sa se distanteze, din contra, se revendica permanent din acel spatiu taranesc ardelean care isi trimitea copiii de exceptie la studii asteptand ca sub o forma sau alta sa reintoarca in matca investitia materiala cu infuzie si inoire spirituala) ci si in abordarea de catre fiecare a unei extreme diferite. La Tismaneanu este vorba despre extrema stanga care a rezultat in oroarea Gulagului, la Marta Petreu este vorba despre extrema dreapta a carei oroare suprema a fost Holocaustul si care in cultura romana isi are originea in cel numit in titlul uneia dintre cartile sale (desi atribuirea nu ii apartine) ‘diavolul’:

‘ Stiu care a fost cu adevarat rolul sau in interbelic. Cu diavolii cei mici pe care i-a puit in lume nu ma inteleg, caci n-are nici unul nici pe departe, nici avengura lui, nici inteligenta lui, nici fair-play-ul lui. In intunecimea lui versatila si in metamorfozele lui perpetue, Nae Ionescu era onest – onestitatea omului care are grandoarea proprie. Baietii astia si fetele astea de azi, care-l adora saracindu-l, care-l iubesc precum fanii dintr-o povestire a lui Cortazar pe Glenda, astia, copiii lui degenerati de azi, astia sunt rai in mod meschin si prostesc. (pag. 317)





Cateva cuvinte despre structura cartii. Este impartita in patru sectiuni, dar acestea sunt diferite in numari de pagini si in continut. Cam doua treimi din carte sunt ocupate de prima sectiune numita ‘Oameni si carti’. Gasim aici un amestec de evocari memorialistice despre persoane si personaje pe care autoarea le-a cunoscut direct, dar si evocari indirecte construite pe baza lecturilor sau ale evocarilor altora despre figuri cum ar fi Eugen Lovinescu sau Elena Vianu. Unele dintre articole sunt datate (si putem presupune ca datele sunt cele ale aparitiei in publicatiile vremii), altele sunt lasate fara data si suntem lasati sa deducem singuri daca sunt scrise ulterior, daca este vorba despre scrieri mai vechi sau texte scrise special pentru acest volum. Despre unii dintre cei evocati si despre scrierile lor (Mircea Zaciu, Alexandru Vona, Cioran, Manea) sunt incluse mai multe articole scrise in perioade diferite si nu lipsesc unele repetitii, dar sunt putine si niciodata suparatoare, caci este vorba tot timpul despre descrieri excelente, informatii inedite si opinii clare – toate scrise intr-o limba frumoasa care fac din lectura cartii un exercitiu delectabil.

A doua sectiune este intitulata doar ‘Carti’ si aici accentul este pus pe litera tiparita desi nu lipsesc si relatarile despre autori. Este vorba despre o colectie de recenzii intr-o selectie destul de eclectica, alaturi de volume semnate de Dumitru Tepeneag sau Ion Vianu, de cartea de succes a Ruxandrei Cesereanu si cea de dialoguri intrigante dintre Moshe Idel si Sorin Antohi, alaturi de Bulgakov si de Dimiseanu apar recenzii ale unor carti ale lui Edgar Reichmann, Dora Pavel, sau Ovidiu Pecican. Un hobby sau o alta vocatie, poate colaterala, care nu si-a gasit pana acum timpul necesar in biografia autoarei? Una sau alta, si aceste cronici mi s-au parut exacte si clare in opinii, le-as reprosa poate doar tendinta de a povesti in prea multe detalii intrigile cartilor, uneori pana la dezdonamant, ceea ce in cazul beletristicii in special poate fi considerat un dezavantaj de catre unii cititori

‘Teze neterminate’ se intituleaza cea de-a treia sectiune a cartii in care Marta Petreu aduna o serie de note si fragmente (inca) insuficient de consistente sau consolidate pentru a se constitui in carti, eseuri, articole de sine statatoare. Sunt aici desigur multe idei si formulari care isi asteapta si vor capata poate candva locul in scrieri consistente, dar si cel putin doua fragmente care se constituie in perle publicistice demne de a fi mentionate: cea despre visul cu Nae Ionescu si cea despre Clujul cu orasul sau de jos si orasul de sus.

‘Jos in vale, vine cine vrea, ramine cine poate. Sus, in deal, in paradisul veveritelor si al mierlelor, ajunge cine moare.’  (pag. 302)

Ultimul capitol este de fapt un pamflet de vreo zece pagini scris si rostit in 2010 la un simpozion al jurnalistilor ca raspuns la campania dezlantuita in urma publicarii cartii ‘Diavolul si ucenicul sau: Nae Ionescu si Mihail Sebastian’ care i-a atras critici atat din partea adeptilor ‘diavolului’ (ceea ce era de prevazut) dar si a ‘ucenicului’ deranjati de dezvaluirile inedite pentru unii, cunoscute dar ascunse din admiratie pentru model de altii, despre tineretea absolutista de dreapta a lui Sebastian sub influenta tutelara lui Nae Ionescu. Verva polemica a Martei Petreu bine temperata in restul cartii se manifesta aici cu aciditate ironica, dar in aceasta sectiune am gasit si singura afirmatie care mi se pare in neconcordanta cu cele cunoscute de mine, cea despre presupusa alunecare spre ‘extrema stanga (comunista), cu siguranta in 1944′ a lui Sebastian. Nu stiu exact pe ce se bazeaza Marta Petreu in aceasta afirmatie. Daca insa iau ca reper notatiile din Jurnalul lui Sebatian din zilele de luni 20 sevtembrie (sic!) 1944 si miercuri 22 sevtembrie 1944 gasesc aici relatari precise ale situatiei din Rusia aduse de Visoianu care se intorsese din delegatia care incercase sa negocieze armistitiul cu rusii, si comentarii putin favorabile despre noii ocupanti. Departe de a exprima idei de extrema stanga, aceste aprecieri ma fac sa cred ca Sebastian a fost printre acei intelectuali evrei din Romania care nu s-a lasat antrenat de entuziasmul supravieturii razboiului si ca daca ar fi trait nu s-ar fi lasat inrolat cu usurinta in corul colaborationismului si al proletcultismului.

Nu stiu daca sentimentul de ‘tinta pentru gloantele criticii romanesti’ (pag. 363) este complet justificat. In definitiv Marta Petreu cel putin in partea eseistica a operei sale nu evita polemica si stie ca ceea ce scrie are darul sa starneasca polemica. In plus pe langa critici (multe intr-adevar superficiale si poate nedrepte) ea se bucura si de multe aprecieri si biografia sa cuprinde si o lista impresionanta de premii raspandite in vreme intre 1981 si 2011. Mai mult decat aprecierile criticii si ale juriilor ea pare insa sa caute interesul cititorilor:

‘Mi-ar placea sa pot pune pe coperta cartilor mele: interzis criticilor literari, carte pentru doctori, ingineri, profesori, invatatori, frizeri, timplari, strungari si tarani. Ar fi si o forma de cinste din partea mea, pentru ca de fapt la acesti cititori as vrea sa ajung. Citeodata, miraculos, am ajuns.’ (pag. 320)

Ati ajuns intr-adevar, doamna Marta Petreu. Va multumesc!




The pattern of Jewish holidays goes like this. We first say (or watch others saying) a prayer. Then we tell or read a story about how other very very very bad people tried to discriminate, kill, destroy us the very very very good people. Then we say ‘Oh vey!’ And then we eat. Unless we feast.

Purim is no exception. It is actually an especially cruel holiday. Since the moment our kids are born we need to buy each year costumes, they must be different each year, they never pass from brother to brother or from sister to sister (neither other combinations), and this lasts until the teenager says – ‘I am a grown-up, I do not need that stupid costume for Purim this year’.





Even more cruel is the name of the traditional cakes we eat on Purim – it is actually ‘Haman’s ears’ – so we eat each year the ears of the bad bad bad guy who tried to inflict suffering on us thousands of years ago. At least they taste better than the ‘matzah’ we will eat one month from now.

So what is left to confront all this cruelty? Humor, of course – the famous Jewish humor, the self-laughing and the smiles mixed with tears that allowed us to survive everything, from Pharaohs to the Jewish holidays. This is why my Purim article this year is dedicated to the Jewish humor, and specifically Jewish humor in movies.

There are plenty of examples. Here are a few. You are welcome to write me and add more.


(video source guru006)


Jews talk with God. In every prayer, in some curses (yes, we also have some and if not we borrow from non-Jewish neighbors) and in the day-to-day lives. Here is one of the more famous such dialogs the one called ‘If I Were a Rich Man’ from ‘Fiddler on the Roof’, the musical inspired by the – maybe – greatest Jewish humorist of all times – Scholem Aleichem.


(video source MingoBlue)


Woody Allen could not be absent from such a review. Here he is followed by some Jewish Robot Tailors


(video source  zicrobe)


Non-Jew actors make for some of the best rabbis. As a proof here is the dance of Rabbi Jacob in Les Aventures de Rabbi Jacob with my preferred French comedian of all times – Louis de Funes


(video source Filmfood Janneke)


Neither could Seinfeld be absent. Here he is fighting the Jewish food curse, and preparing for the unique Jewish singles night.


(video source Mark Edmonds)

Way for some more controversial stuff. Borat a.k.a. Sacha Baron Cohen is joined by his audience in singing Throw the Jew Down the Well!! in a satiric reality show approach to antisemitism.

(video source GonzoBlonde)


Is humor permissible in treating such serious themes as the Holocaust? Why not? Most of us now Roberto Begnini’s ‘La Vitta e Bella’ but before it there was Radu Mihaileanu’s ‘Train de vie’. Here is an unforgettable scene describing the encounter between the Jews and the Roma, the two minorities targeted by extermination by the Nazis. Great music too!


(video source Amma1968)


Last but not least – here is a scene good chances you all know. Is this Jewish Humor? No doubt for me. There is nothing more Jewish but laughing in face of adversity, of tragedy.


Always Look on the Bright Side of Life!

Hag Purim Sameah! A Happy Purim!


Thomas Mann a considerat ‘Iosif si fratii sai’ drept capodopera sa. Criticii vremii si istoricii literari de astazi inclina in marea lor majoritate sa acorde aceasta distinctie unuia dintre cele doua alte romane foarte cunoscute ale sale ‘Muntele vrajit’ sau ‘Casa Budenbrook’. Indiferent de clasamente si categorisiri lectura primului volum din monumentala tetralogie aparuta anul trecut la Polirom (in colectia ‘Top 10+’) in traducerea lui Petru Manoliu mi-a dat senzatia ca ma intalnesc cu una dintre operele majore ale literaturii germane si universale a secolului 20, o carte dintre acelea care isi instruieste, emotioneaza, imbogateste si delecteaza cititorii.

Merita sa examinam si care sunt anii genezei acestei carti pentru a o intelege si pune in context. Primul volum (pe care il recenzez aici) a fost scris intre 1926 si 1930, in anii tulburi, plini de sperante si de contradictii ai Republicii de la Weimar. Al doilea volum  care include episodul tradarii lui Iosif si a vinderii sale in sclavie este scris in 1931 si 1932, anii alunecarii Germaniei in dictatura. Al treilea volum, cel al exilului in Egipt coincide si cu anii (1932-1936) in care Thomas Mann paraseste Germania odata cu ascensiunea lui Hitler la putere. Volumul final este scris in anii razboiului si ai exilului lui Mann in America. Povestind sau mai bine zis reinventand istoria lui Iacob si Iosif, dand viata personajelor si sens pildelor Bibliei Thomas Mann nu se fereste sa scrie o istorie veche a evreilor si a credintei lor, si o face cu demnitate si precizie, in ciuda unor sentimente ambivalente pe care le-a avut intreaga sa viata fata de evrei. Nationalist burghez german, Thomas Mann nu a fost ferit de prejudecati si resentimente fata de influenta evreilor in cultura si viata sociala germana a epocii sale. Ambivalenta este insa o caracteristica personala care insoteste intreaga sa biografie, evidenta daca ar trebui sa ne referim la tendintele sale homosexuale (vizibile in celebra nuvela ‘Moarte la Venetia’) in pofida carora se casatoreste (si sotia sa era evreica convertita!) si devine tatal a sase copii.





‘Iosif si fratii sai’ are o structura simfonica, cea a unei capodopere a muzicii clasice, compusa din patru parti si un preludiu. Preludiul intitulat ‘Pogorarea in infern’ joaca un rol important si prin introducerea personajelor si prin expunerea temelor principale si a filizofiei care sta la baza interpretarii istorice si mitice a Bibliei pe care ne-o propune scriitorul:

‘Ca Edenul trebuie cautat aici, undeva in partea meridionala a Babiloniei si ca trupul lui Adam a fost plamadit din tarana babiloniana a fost multa vreme teza principala a teologiei. Totusi este vorba inca odata, si aici, de acelasi efect al orizonturilor succesive ce ne este familiar, adica de acel sistem de pozitii inaintate, asezari locale si trimiteri inapoi, pe care am avut de mai multe ori prilejul sa-l studiem; numai ca, de data aceasta, ne aflam in prezenta unui fel supradeosebit de asemenea orizonturi, care ne momesc in sensul literal al cuvantului, atragandu-ne cu farmecul lor dincolo de limitele pamantene; numai ca aici fantana abisala a istoriei umane isi dezvaluie intreaga sa adancime, nemasurabila – mai mult, fara limita, incat nu i se mai potrivesc notiunile de profunzime si de intunecime, ci evoca, dimpotriva, piscurile si lumina: piscul luminos anume de unde a putut sa se intample caderea, a carei istorie este indisolubil legata de amintirea sufletului nostru despre gradina fericirilor.’ (pag. 33)

Detectez cred trei nivele de contructie a acestei sofisticate epopei cu personaje biblice. Primul este cel al scriitorului, filozof al istoriei, si interpretator al povestirilor Bibliei carora le cauta permanent radacinile istorice dar si relatiile cu mitologiile vecine:

‘Istoria este ceea ce s-a intamplat si tot ce se intampla in timp. Dar mai este de asemenea si ceea ce se aseaza, se stratifica, si straturile de sub pamantul pe care-l calcam, si cu cat ajung mai adanc radacinile fiintei noastre in nesfarsita stratificare a ceea ce se afla in afara si dedesuptul granitelor fizice ale eului nostru, dar care totusi il determina si il hranesc, cu cat in ceasurile noastre de mai putina luciditate ne vine sa vorbim de acestea la persoana intai, ca su cum ar apartine carnii noastre, cu atat mai incarcata de sensuri ne este viata si cu atat mai demn este sufletul carnii noastre.’ (pag. 182)

Este vizibila aici legatura dintre logica istorica si metodele intuitive, amestecurile dintre cunoastere si vis, intre suprafata si subteran care vor deveni evidente si explicite in evolutia ulterioara a personajelor. La fel cu eroii Cartii, personajele lui Thomas Mann se afla in permanent dialog cu divinitatile, si acestea includ Dumnezeul unic al religiei monoteiste (aici in faza de dezvoltare care precede iudaismului – cea dinainte de sclavia in Egipt si de Exod) dar si zeitatile popoarelor si civilizatiilor vecine cu care monoteismul se afla in continuu dialog, cateodata in conflict, de cele mai multe ori in simbioza reciproca. Un personaj cu dimensiuni de legenda cum este Rachel (numita Rahila in traducerea lui Petru Manoliu) este ceea ce mai tarziu se va numi o convertita, si pastreaza precaut si relatia cu zeii parintilor si stramosilor sai:

‘Rahila se convertise de dragul lui, pe jumatate, potrivit propriei ei marturisiri, la credinta in Dumnezeul lui, Supremul si Unicul, abjurand cultul divinitatilor bastinase. Dar, cu cealalta jumatate, si in taina inimii sale ea continua sa fie idolatra, spunandu-si macar: ce-i sigur e sigur! In orice caz ea-i sterpeli lui Laban sfetnicii si ghicitorii, ca acestia sa nu-i dea de veste de cararile apucate de fugari, si sa-i ocroteasca impotriva urmaririi, caci, potrivit credintei locale, de asta erau buni, dupa puterile si harurile lor.’ (pag. 362-363)

Spatiul creat de scriitor pe baza inspiratiei biblice va parea familiar iubitorilor de mitologii antice de sorginte mediteraneana. Dumnezeul unic si zeii civilizatiilor din matca Orientului Mijlociu isi impart adoratia si dirijeaza destinul personajelor ca pe o imensa tabla de joc istorica si mitologica, la fel cum zeii Olimpului se distrau cu destinele muritorilor. Personajele primordiale – Adam, Eva, Noe si mai ales Abraham – parintele tuturor popoarelor credincioase in Dumnezeul unic capata si ele dimensiuni mitologice, transcend timpurile si se regasesc in personaje sau in caracterul urmasilor lor. Un fel de semizei ai Bibliei, daca doriti sa-i numiti asa.





Al treilea nivel al cartii este desigur cel al povestirii si aici se face simtit talentul extraordinar al unuia dintre cei mai dotati naratori ai literaturii secolului 20. Iacob care simte chemarea cereasca si este capabil de multe sireticluri si tradari pentru a-si implini menirea si Iosif cu care facem cunostinta in acest prim volum al tetralogiei in perioada sa de formare, dar avand deja un destin marcat de semne mesianice sunt nu numai simboluri ci si personaje complexe, cu trairi omenesti intense, capabile de iubire si ura, de extaz si de tradare. Zeci de pagini descriu si reconstituie o societate tribala iesind din epoca bronzului si evoluand spre un scavagism patriarhal asa cum este descris in primele carti ale Bibliei. Cea mai mare parte a cartii descrie anii de exil al lui Iacob dupa ce dobandise prin siretlic binecuvantarea si mostenirea tatalui sau, servitutea la Laban care ii joaca la randul sau o festa de proportii insurandu-l cu prima sa fiica Leah in locul iubitei Rahila, care avea sa-i fie doar a doua sotie si sa dea cu intarziere nastere fiului iubit Iosif. Personajele biblice capata viata, carnalitate si culoare si versete ale Cartii cateodata obscure, alte ori ignorate sau trecute repede cu vederea la o citire superficiala sunt dezvoltate in capitole distincte, devin baza unei tesaturi de intrigi complexe.

Versiunea romaneasca a lui Petru Manoliu merita o mentiune speciala si ceva discutie. Traducerea tetralogiei care la Polirom a fost impartita in trei volume intinse pe peste 1800 de pagini este o antrepriza ambitioasa care implica o intelegere profunda nu numai a textului si a naratiunii scriitorului german, ci si a contextului religios, a textului biblic si al mitologiilor vechilor civilizatii orientale. Majoritatea solutiilor gasite de traducator au fost cred eu adecvate, si as avea doar doua obiectii legate de transcrierea numelor unora dintre personajele biblice (Rahila de exemplu, probabil in omagiu fata de versiunile mai vechi ale Bibliei romanesti) si fortatul ‘dudaimii’ in referinta la matraguna culeasa de Ruben, fiul cel mare al lui Leah, care este dobandit de Rahila prin inca un viclesug biblic care are darul de a-i aduce mult dorita fertilitate. Cunoscatorii de ebraica vor sti ca ‘dudaimii’ este un pleonasm gramatical, caci ‘dudaim’ este deja un plural. In romana traditionala exista ‘matraguna’ cunoscuta de altfel pentru virtutile sale farmaceutice si ca narcotic – vezi cartea lui Oisteanu ‘Narcotice in cultura romana’ – si nu era necesara inventarea unui nou cuvant.

Pentru iubitorii mitologiei, naratiunilor istorice si ai cartilor bine scrise in general ‘Iosif si fratii sai’ ofera o lectura complexa, interesanta, si captivanta. Primul sau volum deschide ciclul si indeamna la lectura celor care urmeaza. Voi continua si eu cat de cuvant aceasta incursiune fascinanta in lumea Bibliei recreata de Thomas Mann.