Stranie experienta este revederea unui film la jumatate de secol (sau aproape) de la prima vizionare. Cand ‘Becket’ a aparut pe ecranele romanesti trebuie sa fi fost 1964 (anul producerii filmului) sau 1965. Memoria afectiva si selectiva a pastrat in special figura lui Becket si a lui Richard Burton despre a carui cariera eram deja constient pe deplin in acea perioada. Pe Peter O’Toole nu cred ca nu il cunosteam inca bine, sau in orice caz nu imi era inca suficient de clara statura lui.  Din motive pe care numai cenzura acelor vremuri le cunoaste piosul film despre Sfantul Thomas Becket a fost adus pe ecranele Romaniei comuniste, dar cel dedicat eroului cauzei nationale arabe ‘Lawrence of Arabia’ nu. Probabil  ca abia in ‘The Man of La Mancha’ mi-a fost clar ce actor urias este O’Toole. Liniile principale ale conflictului dintre regele Henric al II-lea si episcopul de Canterbury imi erau insa de atunci clare si mi le-am amintit si atunci cand jumatate de viata mai tarziu am ajuns la Canterbury si am pasit pe dalele candva patate de sangele Sfantului Thomas.

 

sursa www.imdb.com/title/tt0057877/

sursa www.imdb.com/title/tt0057877/

 

Bazat pe o piesa a lui Jean Anouilh ‘Becket’ a fost intai un succes pe Broadway (cu Lawrence Olivier si Anthony Quinn in rolurile principale) si apoi in West End unde Eric Porter si Christopher Plummer au jucat in regia lui Peter Hall. Peter Grenville, regizorul versiunii americane si-a asumat apoi si rolul de regizor al filmului realizat in legendarele studiouri Shepperton din Anglia. In mare masura ‘Becket’ urmeaza traditia ecranizarilor marilor drame istorice shakespeariene, cu deosebirea ca textul lui Jean Anhouilh pune in balanta conflictul istoric cu povestea unei pasionate prietenii intre doi mari barbati care si-au impartit scena istoriei din perioada in care au trait.

La aproape o suta de ani dupa invazia normanda clasa stapanitoare a Angliei continua sa se afle in conflict cu saxonii invadati. Pentru Anhouilh dimensiunea politica a textului este clara, piesa fiind scrisa si pusa in scena pentru prima data la Paris la 15 ani de la eliberarea Frantei si sfarsitul perioadei de colaborare cu ocupantii germani. Reprezinta Thomas Becket in viziunea lui Anhouil o transcedentare dusa pana la absolvire a actului de colaborare cu ocupantii atunci cand se stie ca rezistenta violenta nu poate duce la mai mult decat o moarte eroica? Dilema aceasta este prezenta mai ales in prima parte a piesei si filmului, treptat conflictele religios si personal dintre cei doi trec in primul plan. In planul personal Becket pare a fi facut din materialul din care sunt facuti martirii, dar din punct de vedere istoric dreptatea este de partea regelui Henric. Centralizarea statala si aplicarea principiilor de drept tuturor cetatenilor sunt fenomene istorice care vor prevala in deceniile care vor urma si vor forma bazele primei constitutii scrise de facto din istoria Europei. Sangele varsat la Canterbury, reconcilierea si penitenta asumata de rege vor cimenta natiunea engleza si vor reglementa raportul de forte intre regatul si biserica Angliei.

 

(video source warren12401)

 

Precum multe alte superproductii istorice ale epocii in ‘Becket’ emotioneaza astazi alte lucruri decat cele care ii faceau sa vibreze pe spectatorii de acum jumatate de secol. Exactitatea reconstituirii istorice a fost perfectionata in multe alte productii care au urmat, in schimb niciuna nu a adus pe acelasi ecran doi mari actori ai istoriei filmului in momentele lor de maxima intensitate. Burton se afla la apogeul carierei sale, unul dintre ultimele sale mari roluri inainte de a intra pe panta dezabuzarii (in rolurile de pe ecran si in viata). Indraznesc sa spun insa ca in afara de faptul ca ochii sai sunt mai albastri decat ai lui Peter O’Toole, acesta il depaseste cam in toate aspectele si regele Henric supravietuieste mult mai bine celor 50 de ani de prezenta pe ecran adaugati la 800 de ani de istorie. In timp ce personajul Becket evolueaza monoton si previzibil de la nationalism saxon spre sfintenie personajul regelui Henric se convulsioneaza intre incredere oarba in prietenie, dezamagire in fata a ceea ce el percepe a fi tradare, neintelegere a motivelor si motivarii actiunilor prietenului sau, machiavelism si fariseism. O’Toole creaza cu pasiune si cruzime un personaj al carui cinism are toate motivatiile psihologice pentru faptele pe care le comite. Scena finala include in ea premizele impacarii dintre stat si biserica, prin actiunea sa de aparenta penitenta si de sanctificare ipocrita a celui a carui moarte o ordonase regele Henric pune bazele subordonarii bisericii Angliei fata de coroana. Raportul de forte dintre cele doua personaje se rastoarna in istorie.