Archive for October, 2013

Cu cativa ani intarziere am urmat recomandarea unui prieten in al carui gust ma incred si am citit una dintre cartile lui Elif Shafak. Nu este exact cartea pe care mi-o recomandase el (povata lui fiind sa incep cu Bastarda Istanbulului care ma asteapta inca in biblioteca) ci traducerea celui mai recent roman al scriitoarei turce Onoare, tradus dupa editia engleza de Ada Tanasa si aparut in colectia ACTUAL a Bibliotecii Polirom. Din nou avem din pacate de a face cu traducerea unei traduceri, titlul original al editiei originale in limba turc, titlu care imprumuta numele unuia dintre personajele principale fiind Iskender.

Alaturi de Orhan Pamuk, Elif Shafak este una dintre scriitoarele contemporane cele mai publicate astazi in lume din literatura turca. Ca si Pamuk ea se afla in centrul nu numai al dezbaterilor literare ci si al dezbaterilor politice si sociale care incearca se defineasca locul Turciei intre Europa si Asia, intre cultura islamica si cea occidentala, intre religios si laic. Dezbaterea nu are loc numai in carti, ci si in tribunalele unei Turcii al carei sistem juridic nu este inca complet stabilizat in favoarea libertatii de exprimare si pe strazile Istanbulului si ale oraselor Turciei in care ‘primavara araba’ cu partile sale luminoase si cele intunecate au avut un ecou care nu este sigur ca s-a stins complet. Pe langa temele specifice Turciei, Elif Shafak abordeaza in cartile ei si tema emigrarii si a relatiei intre majoritati si minoritatile etnice in mare parte compuse din imigranti din lumea occidentala de astazi Spectaculoasa tema din ‘Onoare’ este legata de odioasele ‘crime de onoare’ prin care unii dintre musulmani incearca sa pedepseasca ceea ce este considerat ca imoralitate in interpretarile stricte ale Islamului si sa spele onoarea ‘intinata’ de cei care practica sau sunt suspectati ca practica adulterul.

‘Nu oricine ar intelege asta, insa onoarea este singurul lucru pe care unii barbati il aveau in lume. Bogatii isi puteau permite sa-si piarda si sa-si recastige reputatia, sa cumpere influenta cu aceeasi nonsalanta cu care ar fi comandat o noua masina sau si-ar fi remobilat casele, dar pentru restul lumii lucrurile stateau altfel. Cu cat omul era mai sarac cu atat onoarea lui valora mai mult.’ (pag. 177)

 

sursa www.bookblog.ro

sursa www.bookblog.ro

 

Eroul principal al cartii, Iskander, se afla la sfarsitul ispasirii unei pedepse de 14 ani pentru uciderea mamei sale, Pembe, ca pedeapsa ca aceasta – abandonata de sotul sau si cu trei copii in responsabilitatea ei – isi gasise in ‘chef’ul Elias un suflet pereche, imigrant si singuratic in Londra anilor 70, cu care intretinea o relatie platonica. In logica stramba si nedreapta a ‘onoarei’ nu conteaza ca adulterul si responsabilitatea destramarii casniciei se datoreaza barbatului – femeia este cea suspectata intodeauna prima si de cele mai multe ori singura purtand responsabilitatea.

‘Asa se face ca in tinuturile unde se nascusera Soarta Trandafirie si Destula Frumusete “onoare” era mai mult decat un cuvant. Era si un nume. Puteai sa-ti si botezi copilul “Onoare” atata timp cat era barbat. Barbatii aveau Onoare. Barbatii in etate si intre doua varste, chiar si baietii de scoala care inca miroseau a lapte de mama. Femeile nu aveau onoare. In schimb aveau rusine.   (pag. 24)

Lumea imigrantilor cu regulile ei bizare si nedrepte fata de femei nu isi gaseste un contrapunct valoric in principiile societatii occidentale, ca sa nu vorbim despre empatie din partea reprezentantilor acestora. Pentru eroii carti, majoritatea apartinand mozaicului etnic de minoritati din care este plamadita Londra in ultimele decenii, lumea cealalta, a englezilor este obiect de fascinatie si imitatie, cu sanse minime de a ajunge la ea in realitate. Sunt putine persoane ‘etnic engleze’ in carte si ele fie sunt schematizate, fie apartin si ele prin idei sau compatiment vreunei ideologii minoritare.

Din primele pagini ale cartii poate fi remarcata puterea de caracterizare a personajelor specifica scriitoarei, care creaza eroi distincti si articulati, care nu-i pot lasa indiferenti pe cititori. Iata cum sunt descrisi cei trei copii ai lui Pembe:

‘Pe cand Iskender tanjea sa stapaneasca lumea, iar Esma sa o schimbe odata pentru intotdeauna, Yunus voia sa o inteleaga. Atata tot.’ (pag. 74)
 

 Iscusinta caracterizarii psihologice este egalata in cartea lui Elif Shafak doar de talentul de a povesti si siguranta scheletului epic pe care este construita actiunea. Trei momente principale marcheaza destimul personajelor: Nasterea in 1945 a celor doua surori gemene Pembe si Jamila intr-un sat din zona curda a Turciei. Sfarsitul anului 1977 si anul 1978 care familia intemeiata de Pembe impreuna cu sotul ei (afemeiat si cazut in patima jocurilor de noroc clandestine) si transmutata la Londra se destrama, in care multe dintre personaje par a-si gasi iubirea sau macar relatii semnificative, curmate si spulberate de actul violent al lui Iskander. In fine, 1992 – anul eliberarii lui Iskander, al reunirii cu familia, al unor surprize epice care conclud in mod elegant si asertiv intreaga actiune. Flashback-uri adauga in mod treptat si consistent alte detalii si dimensiuni destinelor personajelor, iar jurnalul tinut de Iskander in inchisoare deseneaza evolutia acestui personaj in anii finali ai detentiei.

 

sursa www.bookblog.ro

sursa bookmark.eu

 

‘Iubirea este o boala, revigoranta si inaltatoare, totusi o boala’ (pag. 300) reflecta unul dintre personaje. O boala care se intoarce in cele trei generatii de curzi si turci descrise in carte, proveniti din familii adepte ale unei traditii in care dragostea, daca nu se intampla sa se potriveasca exact convenientelor sociale poate deveni un enorm blestem ce-si striveste eroii si mai ales eroinele generatie dupa generatie. Pozitia scriitoarei fata de traditie este departe insa de a fi exclusiv critica, si ea provine dintr-o adanca intelegere a valorii ei ca liant social, si din cunoastere si respect (ceea ce nu inseamna si acord). Una dintre surorile gemene ii scrie celeilalte:

‘Draga mea, nu ne putem sterge trecutul. Nu ne sta in puteri. Nu sunt – si n-am fost niciodata – suparata pe tine sau pe Adem. Poti sa opresti un vant vijelios sa bata? Poti sa faci zapada sa nu mai fie alba? Acceptam cu usurinta ca nu avem nicio putere asupra naturii. De ce sa nu admitem ca nu ne putem schimba destinele? Nu e ceva atat de diferit. Daca Allah ne-a calauzit pe doua drumuri separate, trebuie sa fi existat un motiv pentru asta. Tu ai viata ta acolo; eu am viata mea aici. Trebuie sa acceptam asta.’  (pag. 109-110)

Admirabila mi s-a parut in aceasta carte descrierea Londrei anilor 70, un ‘melting pot’ inca neacceptat de localnici, o lume in neliniste si criza care abia avea sa intre in anii Thatcher ai caror conflicte sociale aveau poate sa o stratifice si mai clar, dar la sfarsitul carora acceptarea pluralismului cultural avea sa fie mult inlesnita. In pofida conflictelor este o lume plina de culoare si de omenie, un mozaic uman in care este loc si pentru gusturile si mirosurile care amintesc eroilor bucataria tarilor din care provin, este loc pentru idei si traditii multiple (care uneori intra in coliziune unele cu altele), dar si pentru solidaritate, prietenie, dragoste. Portretul lui Elias, bucatarul cu bunici din patru tari si traditii diferite si povestea de dragoste dintre el si Pembe prilejuiesc lectura catorva dintre paginile cele mai emotionante ale cartii.

Este putin riscant sa incepi cunosterea unui scriitor cu cea mai recenta carte, ignorand recomandarile prietenilor pentru lecturi mai sigure ale cartilor sale de mare succesc. Cu ‘Onoare’ am senzatia ca am facut si am castigat un pariu.

 

 

‘Flawless’ meets two actors who for me are at the opposite poles – Michael Caine who cannot do wrong and Demi Moore who cannot do right. The action tales place in the early 60s and Moore is a female executive in the diamond industry which must have been a very rare thing at that time. Caine is a janitor close to retirement in the building in downtown London which hosts the corporation Moore works for. The two make the most improbable pair of burglars one can imagine. A robbery which may not even be a robbery.

 

source http://www.imdb.com/title/tt0780516/

source http://www.imdb.com/title/tt0780516/

 

The detective story is much less than flawless. What gives value to the film is the human motivation of the two heroes. Did I say that they make improbable partners? Yet each of the two has a good motivation for doing what they do, and the film can be read as a feminist story in a world of male-dominated corporations, and as a love story of a very different kind.

 

(movie source High Fliers Film)

 

So what about the acting? Unfortunately here lies the big minus of the film in my opinion. This may be one of the best films of Demi Moore – I do not know, as I never liked her acting. She seems to me stiff and … unfeminine in this film. Worst than this, she seems to succeed to draw down Michael Caine as well and make of his role in this film one of the less convincing I have seen him in. Far from flawless.

Ziua cand au disparut porumbeii’ este a doua carte pe care o citesc a scriitoarei finlandeze-estoniene Sofi Oksanen la scurt interval dupa ‘Purificare’ despre care am scris acum cateva saptamani. Traducerea de aceasta data ii apartine lui Sigrid Crasnean, cartea apare tot in seria ACTUAL a Editorii Polirom in conditii grafice excelente. Pe undeva am remarcat una din acele neglijente editoriale care a lasat sa se strecoare o greseala de ortografie din acelea care duc la scaderea notei in clasa a cincea, sper ca acest gen de detalii vor fi corectate la urmatoarele editii.

Actiunea cartii incepe in perioada de la inceputul celui de-al doilea razboi mondial. Majoritatea cititorilor romani sunt putin familiari cu istoria tarilor baltice, dar cred ca vor observa imediat similaritati intre ceea ce s-a petrecut cu Estonia si ceea ce s-a intamplat si cu Romania, ca si cu Polonia de altfel in urma pactului Molotov-Ribbentrop. Cele doua superputeri dictatoriale ale momentului si-au desenat sferele de influenta si au lasat mana libera fiecare celeilalte in ocuparea teritoriilor pe care le considerau ca le apartin, calcand in picioare independenta si integritatea teritoriala a statelor europene in granitele stabilite de sistemul de tratate de la Versailles. In aceeasi perioada in care Romania pierdea Basarabia si Bucovina de Nord, Estonia era ocupata impreuna cu celelalte republici baltice de sovietici, care au instaurat la fel ca in Basarabia anilor 40-41 un regim de teroare revolutionara. Rezultatul a fost ca ocuparea Estoniei de catre armata germana a fost perceputa de majoritatea populatiei ca pe o eliberare:

‘Wermachtul umpluse strazile, castile si motoretele veneau ca lacustele, prea multe ca sa le numeri, mastile de gaze ale soldatilor se leganau intr-o parte si-n alta, soldatii erau acoperiti de o ploaie de flori. Juudit si-a scos mana, zambetele din aer erau ca bulele dintr-o limonada proaspata, bratele se agitau spre eliberatori, iar palmele erau precum frunzele unui copac vara, frematande, sfasaind afise comuniste si fotografii ale secretarilor de partid. … In curand, pravaliile jefuite de Armata Rosie isi vor deschide din nou usile, vanzatoarele din spatele tejghelelor vor impacheta iarasi cumparaturi in hartie, iar centrala de purificare a apei va fi reparata, podurile ridicate la loc, tot ce fusese pradat, distrus si ars va fi refacut, precum un film derulat inapoi.’ (pag. 28)

 

sursa www.elefant.ro

sursa www.elefant.ro

 

Niciunul din personajele cartii nu reuseste sa scape presiunilor istoriei. Daca la inceputul naratiunii inca mai exista cel putin in unele dintre ele o doza de speranta, de demnitate personala sau nationala, sau de integritate, cititorul va fi martor spulberarii tuturor sperantelor, inabusirii tuturor aspiratiilor, pierderii complete a busolelor morale. Ocupatia germana aparent mai cu manusi si mai binevoitoare se dovedeste in scurta vreme a fi la fel de cruda – la inceput fata de supusii de origine evreiasca, si mai apoi si fata de etnicii estoni in momentul cand nu le mai sunt de folos ocupantilor. Cele trei personaje principale ale cartii sunt Edgar Parts colaborationistul gata de orice compromis si de orice tradare sub oricare dintre regimuri, Iuudit care isi gaseste dragostea (‘iubirea fara cinste’) pentru o vreme in bratele unui ofiter german (portret ambivalent al unui criminal de razboi din aceia capabili de iubire si amatori de muzica clasica si mancaruri alese), si Roland care cel putin o vreme isi pastreaza statura morala rezistand si rusilor si germanilor intr-o impotrivire fara speranta. Toti trei vor ceda mai devreme sau mai tarziu si se vor resemna, devenind unii dintre ei piese in angrenajul regimurilor opresive. Cel mai interesant si complex personaj este Edgar, al caror jocuri de-a identitatile implantate pe un cameleonism inascut si combinate cu intrigile sale tradatoare se afla in centrul actiunii:

‘Parts isi impuse sa nu intre in panica. Va rezolva problema, va gandi, va invata sa simta ca insusi Roland, trebuia sa fie ca Roland. Aceasta era singura modalitate de a-l localiza. Cu cat descifra mai repede jurnalul ilegal, cu atat va putea patrunde mai iute in gaura de sarpe, dupa detinatorul caietului. Va trebui sa-i inteleaga modul de gandire mai bine decat pe al lui insusi. Asta pentru ca desi un om poate sa obtina o noua identitate, un nou nume, sa-si construiasca un nou trecut, ceva din vechea viata il va da in vileag. Cine ar fi putut sa o stie mai bine decat tovarasul Parts?’  (pag. 108)

Ce motiveaza tradarea? Aceasta pare sa fie intrebarea cheie a cartii, si raspunsul nu este simplu. Oportunismul? Frica? Incapacitatea de a rezista torturilor fizice si presiunilor morale? Da, dar nu numai acestea. Multe dintre personajele din ‘Ziua cand au disparut porumbeii’ ascund secrete personale, si la fel ca si in ‘Purificare’ cele mai cumplite tradari isi au originea in iubiri neconsumate, gelozii, conflicte personale sau de familie. Slabiciunile omenesti sunt baza terenului fertil pe care rodesc tradarea si colaborationismul.

 

sursa fi.wikipedia.org

sursa fi.wikipedia.org

 

Nu este singurul element comun care poate fi identificat intre acest cel mai recent roman al lui Sofi Oksanen si cartea care a facut-o cunoscuta dincolo de frontierele Finlandei si Estoniei cu cativa ani in urma. Structurile narative sunt similare – si aici povestea este redata in planuri temporale paralele – unul fiind plasat in perioada razboiului, al doilea cu douazeci de ani mai tarziu in perioada sovietica. Personajele se dezvaluie cititorului treptat, imaginea lor construindu-se cu migala (pentru scriitor dar si pentru cititor) din fragmente dezvaluite de ele insisi si de celalalte personaje, la persoana a intaia si a treia, la timpul prezent si trecut. Marturisesc ca am gasit lectura acestei carti ca fiind mai dificila decat a romanului ‘Purificare’, deoarece acolo clarificarile legate de identitatea personajelor au loc cam pana la mijlocul cartii. In ‘Ziua cand au disparut porumbeii’ trebuie sa asteptam sfarsitul cartii pentru ca toate identitatile sa fie dezvaluite si toate piesele umane ale puzzle-ului sa fie puse la locul lor. S-ar putea intrevedea aici o influenta a literaturii de suspense gen John le Carre unde ambiguitatea personajelor se risipeste (daca se risipeste) doar in ultimele randuri ale cartii. Romanele lui Sofi Oksanen pot fi citite si ca romane de mister, avand ca eroi personaje cu identitati tulburi, aflate permanent sub amenintarea strivirii de catre rotile giganticelor masini infernale ale istoriei.

Mai exista ceva comun tuturor personajelor – dorinta de a se destainui, de a nu lasa ascunse de tacere si uitare cele petrecute, indiferent cat de cumplite si traumatice ar fi fost, sfidand riscurile ca cele scrise sa devina mai tarziu proble incriminatorii care pot duce la temnita, exil, moarte. Numarul personajelor care scriu jurnale sau incearca sa comunice cu lumea din afara este remarcabil pentru traiul sub regimurile totalitare descrise in carte. Asa cum observa tot Edgar Parts la prizonierii din lagarul in care ajunge sa lucreze la un moment dat:

‘Dar de ce umpleau polonezii peretii manastirii devenite inchisoare cu numele lor, pe care urmatorii prizonieri din celula le vor acoperi cu propriile lor nume? Este vorba despre patima de a scrie a oricarui muritor, nevoia de a lasa ceva in urma?’ (pag. 109)

Singura raza de speranta a cartii este reprezentata de personajele tinere ale anilor 60 care par sa reia si sa continue flacara rezistentei stinsa deja la generatia dinaintea lor. O fac tot cu ezitari, nesiguranta si ambiguitate, dar ca cititori ai zilei de astazi stim ca povestea are un fel de happy-end dincolo de paginile cartii. Spre deosebire de Purificare aici nu sunt trimise fire narative in realitatea de dupa prabusirea comunismului. Stim insa ca undeva in viitorul eroilor cartii exista o schimbare, o sansa de reparatii de care eroii cartii nu mai au cum sa se bucure.

‘Somewhere in Palilula’ has managed to divide in camps not only film critics but also my friends who have seen it. Reactions ranged from enthusiastic acceptance till total rejection. In Romania it apparently had a fairly short career on screen and then disappeared to re-appear in festivals and at the Gopo Awards ceremony, where it received seven awards. With a little help from friends I managed to see the DVD version that was recently released and I formed an opinion of my own.

One of the Romanian film critics (I think it was the late Alex Leo Serban but I am not not sure) said that there are two main trends in the Romanian cinema today. One is composed of the so-called ‘ Romanian new wave ‘ films that deal with past or present Romania, describing bits of life in a minimalist style sometimes combined with a cruel realism, and leaving Romanian viewers to discern beyond familiar images and characters the meanings or the messages. With films like ’4 months, 3 weeks, 2 days ‘, ‘The Death of Mr. Lazarescu’ or the recent ‘Child Position‘ this current succeeded nicely at international festivals . The second trend addresses reality and history through personal directorial visions, which in turn draw their inspiration from classic Romanian literature starting from the two Caragiales. Characters represent extrapolations of reality and of their own selves, and the stories often end in apocalypse. These films recorded fewer public or critic successes, the most representative production before this film is California Dreamin’ by Cristian Nemescu.

With ‘Somewhere in Palilula’ the second trend has now its first remarkable peak.

 

sursa www.imdb.com/title/tt2332881/

sursa www.imdb.com/title/tt2332881/

 

Having left Romania for almost 30 years I have not had the opportunity to see anything directed by Silviu Purcarete on stage during this time and I had to settle with two operas directed by him at famous house operas. I know that he is one of the major Romanian theater directors of today, and I know that he has created a world of his own with imagery, colors, characters and multiple dimensions. Somewhere in Palilula is his first film and his invented world extends from stage to screen with the tools and means of expression of cinema.

Of course, the greatest danger of such an artistic enterprise is ‘ theatricality ‘. It is however a danger only to the extent that the edge of the stage is visible in the movie, and the film misses the relationship between what is taking place on screen and cinema viewers. Theater drives its magic out of the intimacy of the relationship between actor and spectator, the ineffable and imperfect timing, the air and dust that spectators and actors breathe together. Those cannot be reproduced in film, where the viewer must be charmed by the impossible and the ideal created for him on screen. To a great extent Purcarete manages to create the magnetism that makes film viewers to watch fascinated what is happening on the big screen and forget that the media has only two dimensions (even in 3-D the third dimension is an illusion created by special spectacles!).

Purcarete invented almost none of these. Theater (or circus) is the world at Fellini, a universe in a studio theater was already created by Charlie Kaufman in ‘Synechdoche, New York’ and the beginning of the film with the locomotive in snow entering something that resembles another dimension reminded me of the first episode of Harry Potter. But the principal inspiration is my opinion the genial Romanian playright I.L. Caragiale, the mentor of all creators who dare to describe the Romanian universe with the weapons of humor. We can find in this movie dozens, maybe hundreds of replicas of those that are remembered later as worth an ‘anthology ‘ – but beyond the immediate laughs which are not missing, these are the materials of which the world of Purcarete is build of.

 

(video source undevalapalilula)

 

I loved the film, the visual experience and the way Purcarete made ​​me live for almost two hours and a half in his world. Trying to understand the reasons many did not like the movie, besides the banal ‘de gustibus … ‘  I guess that some of them could easily fall into the pitfalls of trying to understand what they see on the screen only through the historical context or may have attempted to immediately interpret all visual metaphors or ideas. Careful watching of the introduction, however, should deter somebody walking these tracks . The story of a young physician assigned to the countryside is perhaps inspired by the memoirs of a real person (one may remembers that Chekhov and Bulgakov were also countryside physicians) or all of real characters who lived similar experiences during communism, but the manner the main character is intr0duced, the landscape of the village that seems linked by uncertain roads to the world around, and the introduction of the other characters indicate clearly that this is a different reality – one that was absorbed by the writer director, decanted and recreated as reality into another dimension, with other colors and other tools than those of realistic image playback . There are many interesting and expressive metaphors, but one must avoid excessive interpretation in order to not spoil the viewing pleasure. A film like ‘ Somewhere in Palilula ‘ is the reflection of reality of a painful past and a huge metaphor containing in it a lot of other intelligent and meaningful metaphors, but before anything else it is an invitation to come and live for the duration of the screening in the world created by Silviu Purcarete .

I can not conclude without saying a few words about the special effects, set design and costumes that reach a level in my opinion unique so far in Romanian cinema. It was a movie that solicited to the extreme the team of actors, each of them managing to create expressive and colorful characters that take their place and become part of the universe created by the director. I will mention only that Aron Dimeny has the physiognomy  and expressiveness fit to the lead role, and George Mihaita who at his peak performed here a remarkable role at the other pole than another big film role in the history of Romanian cinema – ‘Reconstitution’ by Lucian Pintilie. Pintilie is the co-producer on Somewhere in Palilula. Which closes another circle .

‘Undeva in Palilula’ a reusit sa-i imparta in tabere nu numai pe criticii de film ci si pe prietenii mei care l-au vazut. Paleta reactiilor a fost impartita intre acceptare entuziasta si respingere totala. In Romania a avut se pare o cariera destul de scurta pe ecrane dupa care a disparut pentru a apare in festivaluri si la festivitatea decernarii premiilor Gopo, unde a obtinut sapte premii. Am reusit in fine cu ajutorul prietenilor sa vad versiune pe DVD iesita recent si sa-mi formez o opinie proprie.

Unul dintre criticii de film romani (cred ca era Alex Leo Serban dar nu sunt sigur) scria ca exista doua curente principale in cinematografia romana de astazi. Unul este reprezentat de filmele asa-zisului ‘nou val romanesc’, filme care se ocupa de trecutul apropiat sau de prezentul Romaniei, descriind franturi de viata in stil minimalist combinat cu un realism cateodata crud, si lasand spectatorii romani sa discearna dincolo de imaginile si personajele familiare sensul sau mesajul. Cu filme ca ‘4 luni, 3 saptamani, 2 zile’, ‘Moartea domnului Lazarescu’ sau recentul ‘Pozitia copilului’ acest curent a inregistrat succese si la festivalurile internationale. Al doilea curent abordeaza prezentul prin prisma viziunii regizorale, care la randul sau isi trage inspiratia din clasica literaturii romanesti incepand de la cei doi Caragiale. Viziunea este personala, personajele reprezinta extrapolari ale realitatii si ale lor insisi, si de multe ori finalul se sfarseste in apocalipsa. Acest gen a inregistrat mai putine succese de public sau critica, cea mai reprezentativa productie inainte de acest film fiind California Dreamin’ al lui Cristian Nemescu.

Cu Undeva la Palilula si acest al doilea curent are acum primul sau varf remarcabil.

 

sursa www.imdb.com/title/tt2332881/

sursa www.imdb.com/title/tt2332881/

 

Fiind plecat din Romania de aproape 30 de ani nu am avut ocazia sa vad de tot atata vreme spectacole de teatru regizate de Siviu Purcarete, trebuind sa ma multumesc cu doua spectacole de opera puse de el in scena la marile teatre de opera din lume. Stiu ca este unul dintre marii regizori de teatru ai Romaniei de astazi, si stiu ca a creat o lume a sa, cu imagistica, culori, personaje si dimensiuni proprii. Undeva la Palilula este prima sa creatie cinematografica si lumea sa se extinde de pe scena pe ecran cu uneltele si modalitatile de exprimare ale cinematografului.

Desigur, cel mai mare pericol al unei asemenea intreprinderi artistice este ‘teatralismul’. Acesta este insa un pericol numai in masura in care marginea scenei este evidenta in film, si in care raportul dintre ceea ce se petrece pe ecran si spectator nu are dimensiune cinematografica. Ce inseamna aceasta? Teatrul are o magie a sa care deriva din imediatul relatiei dintre actor si spectator, din inefabilul si imperfectia momentului, din aerul si praful pe care spectatori si actori il respira impreuna. Asta nu poate fi reprodus in film, unde spectatorul trebuie fermecat de imposibilul si idealul creat pe ecran. In foarte mare masura Purcarete reuseste sa creeze magnetismul care face ca spectatorul sa urmareasca fascinat ceea ce se intampla pe ‘panza’ si sa uite ca mediul are numai doua dimensiuni (chiar cand are trei tot doua are, a treia este o iluzie creata de ochelarii speciali :-) ).

Purcarete nu a inventat aproape nimic din aceste tehnici. Teatral este si Fellini, o lume intr-un studio de teatru (sau in cazul lui Purcarete in halele decrepite ale uzinelor ‘Republica’) a creat si Charlie Kaufman in Synechdoche, New York iar inceputul filmului cu locomotiva in ninsoare intrand parca intr-o alta dimensiune mie mi-a amintit de primul episod din Harry Potter. Inspiratia prinicipala este insa dupa parerea mea tot Conu Iancu Caragiale, mentorul tuturor creatorilor care se incumeta sa descrie lumea romaneasca cu armele satirei, si anume acel Caragiale din D’ale Carnavalului. Sunt in acest film zeci, sute de replici din acelea pe care mai tarziu ni le amintim ca fiind ‘antologice’ – dar dincolo de umorul imediat care nu lipseste nici el filmului ele se impletesc pentru a tese materialul din care este plamadita lumea lui Purcarete.

 

(video source undevalapalilula)

 

Mi-a placut foarte mult filmul, si vizual si prin modul in care Purcarete m-a facut sa traiesc vreme de aproape doua ore si jumatate in lumea sa. Incercand sa inteleg motivele celor carora nu le-a placut filmul in afara de banalui ‘de gustibus …’ cred ca se poate cadea cu usurinta in capcanele incercarii de a intelege ceea ce se vede pe ecran doar prin intermediul contextului istoric sau a tentativei de a interpreta intelectual imediat orice metafora vizuala sau de idei. Urmarirea atenta a introducerii ar trebui insa sa inlature aceste piste. Experienta doctorului tanar repartizat la tara este poate inspirata din memoriile unui personaj real (si Cehov si Bulgakov au fost doctori la tara) sau a tuturor personajelor reale similare care au trait anii comunismului, dar modul in care personajul principal este intr0dus in actiune, felul in care ajunge in satul care pare legat de lumea din jur prin drumuri sovaielnice, si introducerea celorlalte personaje indica cu claritate ca este vorba despre o alta realitate – imaginata de regizorul scenarist prin absorbirea, decantarea si recrearea realitatii intr-o alta dimensiune, cu alte culori si cu alte unelte decat cele ale redarii fotografice realiste. Metaforele sunt multe, interesante si expresive dar si aici trebuie cred evitata interpretarea excesiva in dauna placerii vizionarii. Un film ca ‘Undeva la Palilula’ este si oglindire a unor realitati trecute dureroase, si o metafora uriasa care cuprinde in ea o multime de alte metafore inteligente si semnificative, dar este inainte de acestea o invitatie de a intra si a trai pentru durata proiectiei in lumea creata de Silviu Purcarete.

Nu pot sa inchei fara a spune cateva cuvinte despre efectele speciale, scenografia si costumele care ating un nivel dupa parerea mea unic in cinematografia romaneasca pana acum. A fost un film care a solicitat la extrem si echipa de actori, fiecare dintre ei reusind sa creeze personaje expresive si colorate, care isi ocupa locul si devin parte din universul creat de regizor. Singurii pe care ii voi mentiona sunt Aron Dimeny cu o fizionomie si expresivitate parca inascute pentru rolul principal, si George Mihaita care la apogeul carierei realizeaza aici un rol remarcabil, la celalalt pol decat rolul sau in alt mare film al istoriei cinematografiei romanesti – Reconstituirea lui Lucian Pintilie. Lucian Pintilie este si co-producator la Undeva la Palilula. Ceea ce inchide un alt cerc.

Defiance tells about one of the lesser known episodes of World War II in which a group of Polish Jews saved themselves from the ghettos and the executions by the German occupiers and their local collaborators and formed a partisans unit in the forests of Belarus. They were led by the Bielski brothers and succeeded to hide more than one thousand of people in the forests, to fight against the German occupiers, and also to form a community that survived the harsh weather and natural conditions in the woods, the fights with the enemies, and also the sometimes tense relations with other non-Jewish partisan groups and with the local population. The story was told in the last decade in several books and historic studies, some revealing not only the heroic story but also some more controversial aspects.

 

source www.imdb.com/title/tt1034303/

source www.imdb.com/title/tt1034303/

 

The film directed by Edward Zwick focuses on the first year in the three that the group spent in the forests, the year that the group was formed, and the first winter that they had to survive in the woods. It’s a story of heroism and survival, of revenge and resilience. Two of the three brothers (originally they were four) are in the center of the story – Tuvia, the leader (Daniel Craig) and Zus the fighter (Liev Schreiber) who at some point joins the Soviet partisans. Both give very credible performances, their dilemma  between personal revenge and saving lives, and their conflicts in the ways the group is to be led are well described. Heroism, faith, will to survive and to keep the human dimensions of life are the main motivations of the characters and they come strong on screen. Besides good acting, authenticity and attention to the details in film making are other visible qualities of this movie, together with fluent story telling. The only questionable aspect is the one related to the language – the Jewish characters speak English, they turn sometimes to Russian when speaking with the Soviet partisans and to the local population (was not this supposed to be rather Polish?) in a mix and with switches that are not clear at all and lack authenticity. I am not sure what the better solution would have been, this may be the best an American production can do without losing the American audiences for whom big screen movies must be mostly or fully spoken in English, I guess.

 

(video source WatchMovieTrailersHD)

 

Defiance belongs to a genre which does not have too many films in its records, the one that deals with the Jewish Resistance during World War II, representing Jews not only as victims but also fighting back, defending themselves and sometimes taking revenge on their murderers and oppressors. The other illustrious example is Tarantino’s Inglorious Basterds which was produced and released around the same time, which was a declared work of fiction. Defiance openly advertises being inspired by true events, and it succeeds to present a credible and in some moments moving picture of the few and the brave who had the courage to resist. There is no hint in the film itself or warning in the text introduction or epilogue about the controversies related to the darker aspects of the story, and this is maybe the principal minus of this production.

Colectia “Fictiune fara frontiere” a editurii Paralela 45 a reusit in ultimii ani sa readuca in atentia publicului romanesc amator de literatura stiintifico-fantastica dar nu numai lui, operele scriitorilor sovietici Arkady si Boris Strugatsky – un cuplu de autori al caror nume se inscrie printre cele ale celor mai buni scriitori ai genului in literatura mondiala. Imaginatia imbinata cu rigoarea caracteristica science-fiction-ului sovietic, poezia multora dintre texte si dimensiunile lor filozofice i-au pozitionat pe cei doi frati in topul preferintelor cunoscatorilor dar si a iubitorilor de literatura buna in general. Boris a murit cu mai putin de un an in urma la Sankt Petersburg supravietuindu-i fratelui sau mai mare cu peste doua decenii si petrecandu-si o parte din acesti ultimi ani revizuind unele dintre texte si curatandu-le de elementele de propaganda fara de care nu ar fi vazut lumina tiparului in perioada sovietica. ‘Un miliard de ani pana la sfarsitul lumii’ aparuta acum intr-o a doua editie in traducerea lui Valerian Stoicescu este una din acele carti al caror subtext are o asemenea incarcatura politica si filozofica incat ma intreb cum de a vazut lumina tiparului in 1974 in Uniunea Sovietica a lui Brejnev.

Eroul principal al cartii este un savant matematician care traieste intr-un mediu stiintific in care covietuiesc tot felul de somitati in diferite domenii. Imediat poate fi identificata una dintre acele ‘colonii de creiere’ in care sistemul sovietic aduna specialisti si le dadea o oarecare libertate de creatie stiintifica si ceva privilegii materiale relativ la restul populatiei cu conditia de a controla cu rigoare si de a prelua la finalizare toate rezultatele cercetarilor acestora. La scurta vreme dupa ce pare sa realizeze un progres decisiv in opera sa stiintifica apropiindu-se de rezolvarea unei ecuatii care ar fi lamurit multe dintre secretele universului eroului nostru pe nume Maleanov incep sa i se intample tot felul de evenimente stranii – incercari de mituire de tot felul, apeluri telefonice ciudate, vizite inopinate, cercetari si chiar si banuiala (poate inscenarea?) unei acuzatii de crima.

 

sursa www.emag.ro

sursa www.emag.ro

 

Fiind vorba despre o comunitate de oameni de stiinta nu trece multa vreme pana cand Maleanov isi da seama ca nu este singurul in aceasta situatie. Prieteni de ai sai, specialisti in domenii diferite si fara legatura aparenta cu ce face el, sunt supusi unor presiuni similare cu scopul vizibil de a-si abandona cercetarile si de a-si distruge lucrarile stiintifice. Fratii Strugatzky nu petrec prea mult timp in a detalia elementele stiintifice ale povestii, pentru asta folosesc un limbaj pseudo-stiintific fara prea multa noima, ceea ce ii intereseaza de fapt este dimensiunea filozofica dar si umana a povestii pe care o relateaza.

“Voi, taticilor, n-aveti cum sa intelegeti: experientele sunt legate de transcriptaza reversibila: adica RNA-dependent si DNA-polimeraza, intr-un cuvant revertaza, o enzima componenta a onco-virusilor. Drept sa va spun miroase a premiu Nobel.” (pag. 63)

Cine cunoaste rigoarea stiintifica a descrierilor din alte carti ale autorilor (Boris era de altfel fizician de formatie si expert in calculatoare profesionist) isi da seama imediat ca folosirea acestui argou fara noima este intentionata. Nu detalile tehnice ii intereseaza pe autori ci confruntarea eroilor cu presiune psihologica la care sunt supusi.

“Am realizat dintr-o data ca ieri inca mai eram un om, membru al societatii, aveam grijile si neplacerile mele, iar daca respectam legile societatii – si asta nu era atat de greu -, deci daca respectam aceste legi, ma ocroteau cu fermitate impotriva tuturor pericolelor posibile militia, armata, sindicatele, opinia publica, prietenii, in fine, familia. Si iata ca ceva s-a deplasat in lumea inconjuratoare si m-am transformat intr-un pestisor minuscul si singuratic care s-a ascuns intr-o crapatura, iar in jur misuna si plutesc unduindu-se umbre infricosatoare, nedeslusite, care nici macar nu trebuie sa aiba boturile pline de dinti, e suficienta o usoara miscare de aripioara ca sa ma zdrobeasca, sa ma macine, sa ma prefaca in nimic … Si mi-au dat de inteles ca daca voi continua sa stau in aceasta crapatura, ma vor lasa in pace.’ (pag. 95-96)

 

source stalinsmoustache.wordpress.com

sursa stalinsmoustache.wordpress.com

 

Este semnificativa cred si trecerea naratiunii de la persoana a treia la persoana intaia undeva pe la mijlocul cartii. Ceea ce i se intampla lui Maleanov si colegilor sai oameni de stiinta li intampla de fapt tuturor cetatenilor sistemului sovietic, primii cititori ai acestei carti la vremea ei. Orice abatere de la norma reprezenta un pericol pentru echilibru – si acest echilibru se putea chema ‘linistea sociala’ sau putea fi o mai complexa constanta de stabilitate a unui Univers Homeostatic, fie guvernat de o supercivilizatie destul de tematoare pentru a incerca sa remedieze in fasa orice tendinte de abatere de la norme, sau poate guventat de legi universale si eterne care ca orice legi fundamentale sunt imposibil de invins si trebuie acceptate ca atare.

Cele mai bune pagini ale cartii descriu framintarile eroilor intr-un univers de teama si suspiciune care intalneste literatura care descrie represiunea stalinista cu science-fiction-ul. Unele dialoguri amintesc de Ilf si Petrov, altele de literatura absurdului, dar nu au prezis oare Ilf si Petrov in cele mai bune momente literare ale lor absurdul care in literatura lumii avea sa apara doar la vreo doua sau trei decenii dupa ei? Exista si o puternica dilema morala – pana cand individul singur poate rezista sistemului – politic sau al legilor fizice ale universului? Care este ultima linie de impotrivire – confortul personal? cariera? libertatea personala? familia? Cel putin unul dintre eroi alege in final calea confruntarii – este acest act complet lipsita de speranta? Merita citita cartea – de altfel una dintre cele mai agreabile si placute la lectura carti ale fratilor Strugatsky – daca nu pentru a afla raspunsul macar pentru a sti cum este formulata intrebarea.

I went to this film against all my instincts. I had read already (some of) the bad reviews but I was hoping they were wrong. I so much admire some of the previous works of Brian De Palma (films like ‘Scarface’, ‘The Untouchables’, even the first ‘Mission: Impossible’) and I was hoping that all these critics got it wrong, that they missed the hidden quality of the cinema making of the master. Unfortunately they were all almost right.

 

source www.imdb.com/title/tt1829012/

source www.imdb.com/title/tt1829012/

 

I cannot really tell where ‘Passion’ starts to fail. Some of the problems are certainly with the script which tells a story of corporate corruption where guilty passions between the execs at the top slide almost inevitably towards murder. It starts like a corporate intrigue movie, it becomes later a crime story with touches of thriller, and it plays all the time with the soft erotic genre. All is however so superficial! I never succeed to get in touch with the characters which seem to oscillate between attractive and very attractive, evil and very evil. Eventually the whole story seems to long, and the 1h40 min of screening rather seemed to me like 2h40 min.

 

(video source CineFix)

 

It’s not that all good things we know about Brian De Palma’s film-making are missing.  The camera moves are always right and they compensate with the focus and clarity the rather conventional setting. For a few moments in the final there is suspense in the air, but the ending is unnecessarily complicated and with too many twists (looks like two or three alternate endings without adding thrill, maybe these were alternate endings and the director could not decide which one is to be cut out). If the mix of large windows with panoramic landscapes of Berlin and London and the so conventional background music would have been a little more exaggerated I could have even suspected that they hint to parody, like in the Tarantino movies, but I am afraid this is not the case. Is the film supposed to be ‘sexy’? I am afraid it’s just cool like in cold. Rachel McAdams and Noomi Rapace are very good actresses who have already proved that they can carry very complex and interesting roles, here they do OK sketchy performances, much less than I expected.

If you do not admire Brian De Palma you do not have any special reason to watch this film. If you admire him – as I do – you have the dilemma of whether to watch one of his worst films.  Brian De Palma made a few very good films we all remember and a few less good we would rather forget. ‘Passion’ belongs to the later category.  Maybe what is missing is exactly the Passion. The passion but also the patience for making good cinema.

 

The popular comedies mixed with Mediterranean melodramas got a name of their own in the Israeli cinema of the 70s: ‘bourekas movies’. ‘Bourekas’ are the local flavor of the Turkish pastries. The genre was dominant while the Israeli cinema was in its teens age, decreased in popularity with the maturity but never really died. We may find traces of it in some of the more recent successes, and with ‘Hunting Elephants’ which combines the genre with the bank robbery and the more recent ‘retired actors playing retired gangsters’ international genre, it generates a film which is at many moments very fun to watch.

 

source www.imdb.com/title/tt2295196/

source www.imdb.com/title/tt2295196/

 

Much of the story actually takes place in a retirement house where two veteran fighters from the time of the underground independence movement (played by Moni Mosonov and Sasson Gabai) are joined by one of their Brit arch-enemies (and yet family to one of them, and yet a lord, and yes – Patrick Stewart) and by a teen kid in a plot to rob a bank. If the premises seem a little fantasist, I need to say that the script has the unexpected quality of making them almost credible. The old men have the passion of proving once again that their lives fit to the values they fought for in a world that changed. The Brit has his own moral and material reasons. The intellectually super-gifted kid is bullied at school and  must do something to revenge the death of his father and save the honor of his mother. There is an evil system (the banks) to fight and an evil person (the bank manager – Moshe Ivgy) to punish. All fits.

 

(video source unitedkingfilms)

 

The three lead actors are big stars of the Israeli film and stage. It’s fun to see them acting especially that some of the lines are really funny.  In many moments the film compares well with such famous international productions like ‘Space Cowboys’ in the ‘old boys’ genre. Director Reshef Levi‘s lack of experience with sustaining the pace and avoiding some repetitions and building up for the actions scenes is however felt. In a bank robbery movie the robbery scene is the key and peak of the interest. Here it is repeated – maybe by design, maybe by coincidence – without adding consistent comic or action value, more in order to justify an ending which is good to the heroes and within the limits of some morality. This does not work well, and this is the main reason the film is in my opinion not a big success but only a nice try.

 

This time the translation in Hebrew got it right, following the original Italian title which says ‘Come to the world’ rather than the English title ‘Twice Born’. The film is indeed about bringing children to the a world in conflict, and it’s a powerful love story taking place during one of the most tragic and absurd war in Europe in the 20th century (but what war is not absurd?), a war that placed one against the other neighbors and friends who were the same blood and spoke the same language, the differences being buried back in history, mostly of religious origins. ‘The best stories are sometimes the weird ones’ tells one of the characters, and this is indeed a strange and a complicated, but also a very emotional love story taking place in tragic circumstances.

 

source www.comingsoon.it

source www.comingsoon.it

 

The story alternates between the time today, the period back 30 years ago when Communist Yugoslavia still existed and Sarajevo was known to the world as the location of the 1984 Winter Olympics, and the city 10 years later when it became the battle place in one of the most bloody episodes of the ethnic wars in the Balkans. It tells about the obsessive falling in love of two young and idealistic ‘western’ professionals Gemma and Diego (Penelope Cruz and Emile Hirsch) who happen to meet in Bosnia, then part of Yugoslavia, attracted there mostly by the original culture of the Balkans and by its people. They soon meet a group of mostly young and idealistic artists of the same kind who seem to live happily, aiming to create and make their world better. For much of the first half the story focuses on the love story of the couple, and the hurdles they meet on the road (they cannot have a child of their own). And then war breaks in this area which was not only the crossroad of the empires, but also their battlefield. The empires are gone, but the conflicts continues perpetuated by religion and by politicians. The world of the heroes blows apart.

 

(video source Play4movie)

 

The story is structured on alternate scenes from the trip taken in present in Bosnia by Gemma and her son and flashbacks from the two time periods (of the first encounter and the war). I liked the way director Sergio Castellitto kept perfect balance between the love story, the descriptions of the falling of Bosnia into war and the war itself, and the coming to age of the son (the directors own son Pietro Castellitto acting) – all three threads are clear, articulate, and conclude in a way that makes sense. To the excellent acting of Cruz and Hirsch I need to add the name of the Bosnian actor Adnan Haskovic who is playing the colorful and passionate Gojco, their friend of blood.

The conflict in Bosnia, and the wars in the former Yugoslavia already generated many films, some of them good, including the ones produced by artists from the area themselves. ‘Venuto al mondo’ is a co-production, mostly made in Italy, with local participation. It will probably stay as one of the solid and sensible films made about those mad years. This is a film which will also stay with all these who will have the chance to see it.