Poet, prozator si istoric cunoscut in Suedia, Kjell Espmark este membru al Academiei Suedeze – acel forum care in fiecare an selecteaza castigatorul Premiului Nobel pentru Literatura. Acum Espmark se confrunta cu publicul romanesc care are ocazia sa ii cunoasca una dintre cartile sale recente – ‘Bela Bartok contra celui de-al Treilea Reich’ aparuta in 2012 in colectia ‘BIBLIOTECA POLIROM’ a editurii cuacelasi nume. Traducerea nu este insa direct din suedeza, Angela Marin traducand cartea din spaniola. Traducerea mi s-a parut de bun nivel cu exceptia unui neasteptat si deranjant ‘camp de concentrare si exterminare’ (pag. 73), dar ma intreb totusi daca si dece nu s-o fi gasit un traducator din suedeza pentru a evita dubla traducere.

 

index

 

Este dificil de categorisit aceasta carte. La mai putin de 150 de pagini ‘Bela Bartok contra celui de-al Treilea Reich’ este cam de dimensiunile unei nuvele, dar structura narativa este destul decomplexa pentru a o apropia de genul romanului. Ar fi deci un mini-roman biografic, dar multe dintre paginile cartii inclina candspre eseul istoric, cand spre poezie tradand poetul obisnuit cu slefuirea cuvintelor si sublimarea gandirii in directia metaforelor.Nici planul temporal nu este clar – naratiunea este o succesiune de flash-back-uri alternate cu vise si cu premonitii despre viitor, pe care muzicianul Bela Bartok le traieste in dupa-amiaza unei zile de toamna tarzie, undeva in sudul Frantei in anul 1940, in timp ce se afla in asteptarea plecarii spre taramul libertatii numit America, printre ultimii refugiati care mai aveau posibilitatea de a parasi Europa democratiei infrante, inainte de a fi ferecate orice porti de iesire pentru cei pe care noii stapani ai continentului ii considerau nedemni de o viata omeneasca sau pur si simplu nedemni de viata. Nu este clar daca toate gandurile si visele acestea se petrec in decursul catorva secunde sau al catorva ore, dar nici nu este prea important, ceea ce conteaza este perspectiva temporala care include intreg trecutul muzicianului, dar si viitorul sau, cei cativa (putini) ani pe care avea sa-i mai traiasca in exil in America.

Cartea urmareste in general cu exactitate biografia muzicianului maghiar, care fara a fi un creator prolific a fost unul dintre muzicienii cunoscuti ai primei jumatati a secolului 20, si al carui nume a ramas in istoria muzicii in special prin extensivele cercetari folclorice, inregistrari si culegerea de cantece populare din Ungaria, Romania si Slovacia. Una dintre primele secvente ale amintirilor compozitorului este legata de calatoriile in satele indepartate, de relatia cu taranii si cu muzica lor:

Curios este ca aceasta muzica este legata anume de acest loc, cu ulita satului gloduroasa si cu mirosul patrunzator de balegar, fiind totodata universala in libera ei circulatie ce nu se opreste in fata capricioaselor frontiere nationale – ba romaneasca, ba maghiara, ba slovaca. Aidoma plantelor ale caror seminte sunt imprastiate de vant si prind radacini cand ici, cand colo, insa intotdeauna dau marturie despre inrodirea dintre ele dincolo de inversunatele linii rosii ale hartilor’ (pag. 20)

 

sursa www.ilbrigante.it

sursa www.ilbrigante.it

 

Muzica joaca un rol important in naratiune, cu doua bucati muzicale dominand prima si a doua parte a cartii. In prima parte este introdus cvartetul de coarde numarul 6, prilej pentru autor de a glosa prin intermediul personajului Bartok despre relatia dintre forma si continut in arta in general si in muzica in special, despre frica dictatorilor din totdeauna fata de arta care nu poate fi incadrata in canoanele formale pe care ei le cunosc si pe care le stapanesc, despre libertatea creatorului care atunci cand nu se poate exprima liber in continut se manifesta in permanenta cautare a formelor noi. Nazismul la fel ca si comunismul au dispretuit si au incercat sa distruga arta libera, cautarile formale etichetate drept ‘arta degenerata’:

‘… or fi avut chiar atata putere cateva masuri ale unui cvrartet de coarde incat sa opreasca un tanc? … Ce l-o fi putut ingrozi atat pe Goebbels cel din somn si ce le-o fi sadit celor de la putere atata frica de arta? A, ca arta era o activitate complet libera? Evident. O arta ce scapa oricarui tip de control birocratic ori militar constituie chiar un pericol.’ (pag. 40)

‘E limpede ca ii sperie pe langa singularele tonalitati, si neasteptata libertate preluata de Bartok din cantecele tarancilor si din melodiile muzicantilor de la sat. Ii deranjeaza vechile tonalitati ecleziastice , ba chiar si elementele pentatonice – mult mai vechi in muzica populara, ruralismul dezlantuit, in raspar cu evolutia muzicii urmata de spiritul german de doua secole. Si nici ca pot altceva decat sa se ingrozeasca si sa dispretuiasca bogata varietate a ritmurilor involburate si schimbarea cadentei pe care taranii le adora – acestea fiind cu totul diferite de cadenta lor disciplinata de mars militar.’ (pag. 47)

 

(video source honekawasujiemon)

 

Dihotomia intre estetic si politic, cele doua planuri in care se desfasoara lupta intre artist si tiranie, intre individ si sistem este pusa in evidenta cu pretul unei singure – dar majore – abateri de la biografia reala a lui Bartok. In niciun moment in carte nu este mentionat faptul ca a doua sotie lui Bartok – Ditta Pasztory – era evreica, si acest fapt trebuie sa fi fost determinant in hotarirea sotilor Bartok de a parasi in ultimul moment Europa cotropita de nazisti. Nu am gasit informatii care sa confirme sau sa infirme asocierea voluntara prezentata in carte a lui Bartok cu ‘artistii degenerati’ sau sfidarea deschisa a germanilor prin auto-declararea ca ‘evreu voluntar’ intr-o vreme in care devenea din ce in ce mai clar ca evreii sa-i numim reali se aflau in pericol de moarte. Relatia intre Bela si Ditta este descrisa in toata complexitatea si frumusetea ei prin intermediul unei alte splendide piese muzicale – Sonata pentru Doua Piane si Percutie, care avea sa fie piesa de rezistenta in primul concert dat de perechea de muzicieni dupa ce vor ajunge in Statele Unite.

 

(video source aherzog32)

 

Bela Bartok a ales pana la urma exilul si aceasta prilejuieste dezvoltarea a inca unei teme importante a cartii, tema legata de dilema intelectualului si artistului obligat de furtunile istoriei sa se desparta de spatiul geografic si cultural in care s-a nascut si in care isi crease arta pana in acel moment.

‘… o intrebare ce-i framanta pe toti fugarii – ca si pe cei care nu au fugit inca, o intrebare pusa in atat de multe limbi, incat probabil ca-i insoteste pe oameni de cand lumea – cand e bine sa fugi? Nu prea devreme, ca sa nu fii nevoit sa-ti parasesti rudele si prietenii, caminul si bunurile, cultura si limba, in conditiile in care viitorul nu-ti poate aduce decat instrainare, saracie si o neincetata pribegie. Dar nici tarziu, sa te trezesti ca granitele s-au inchis, ca autobuzul plin cu capturati asteapta cu farurule stinse chiar in spatele barierei de control, iar patrulele de noapte, odata ce au terminat ce era de facut, incep sa tranteasca usile inchizandu-le. ‘ (pag. 75-76)

Cati dintre emigrantii politici si refugiatii de teroare (etnica, rasista, politica) nu au facut aceste calcule ‘in atat de multe limbi’, cum scrie autorul?

In situatia in care se afla refugiatul Bela Bartok, artistul, muzicianul, europeanul Bela Bartok in acea toamna, plecarea era singura solutie. Bartok era nu numai un muzician cu un exceptional si acut simt al auzului, era si un om sensibil la suferintele semenilor sai, capabil sa le auda nu numai fiecare nota de tanguire din cantece, dar si fiecare suspin si tipat de groaza din momentele de suferinta.

‘Incepe sa se faca tarziu in Europa. Seara este scindata intre un cuvant gol si o bezna deasa. Doar cel care pleaca de aici se mai poate intoarce. Iar el pleaca.’ (pag. 147)