In Zilele Regelui (Editura Poliron, colectia fiction ltd, 2008) Filip Florian abordeaza o perioada din istoria Romaniei care este aproape Terra incognita. Este vorba despre perioada venirii in tara a principelui strain Karl Ludwig de Hohenzollern, si despre anii in care Romania incepe procesul de modernizare accelerata, de transformare a structurilor sociale si creare a celor politice impreuna cu institutiile statului modern in devenire. Este o perioada nu numai de mari schimbari, ci si de mari pasiuni, de conflicte politice, de clasa si personale, ale caror intensitate a facut ca multa vreme abordarea epocii sa fie dificila si pentru istorici, nu numai pentru scriitori. Principele insusi in carne si oase si cu slabiciunile sale trupesti si omenesti este personaj al cartii, dar dimensiunea sa istorica domina intreaga naratiune. Pe de o parte avem de a face cu locotenentul prusac pe care concursul de imprejurari il aduce pe tronul principatelor in partea opusa (geografic, cultural) a Europei decat cea a nasterii sale, cu dilemele, nesiguranta, timiditatea si durerile sale de dinti, pe de alta parte el este Principele care declanseaza imensele schimbari ale perioadei in care se desfasoara actiunea cartii.

Peronajele principale si naratorii actiunii sunt dentistul Joseph Strauss pe care principele il invita sa-l insoteasca in calatoria in noua sa tara si … motanul acestuia Siegfried. Despre prezenta motanului in poveste si ca povestitor se poate comenta in mai multe feluri, eu l-am vazut ca pe o voce alternativa care incearca sa dea o dimensiune in plus naratiunii, pe de o parte fantastica, pe de alta putin comica, si el va fi si cheia finalului oarecum ‘hollywoodean’ al cartii in care am sesizat din nou o nuanta de ironie dar si dorinta de a rezolva povestea intr-un happy-end. Caci finalul este de fapt inceputul ‘zilelor regelui’ adica incoronarea principelui si inceputul domniei lui Carol I, rege al Romaniei independente, si pacat ar fi fost ca personajele principale – dentistul Joseph si sotia sa, sarboaica Elena – sa nu se regaseasca in rezonanta cu bucuria momentului. In general tonul cartii lui Filip Florian este mult mai pozitiv si mai optimist decat majoritatea celorlalte carti scrise in ultimii ani in literatura romana contemporana.

 

sursa http://translations.observatorcultural.ro

 

Prima parte a Zilelor regelui se ocupa in mare masura cu socul cultural al personajelor la intalnirea cu tara in devenire de la extremitatea de nord a Balcanilor. Deoarece Karl Ludwig nu este eroul principal al cartii, scriitorul pare sa fi ales sa descrie socul intalnit de acesta la contactul cu noua tara prin intermediul devotatului sau dentist, de origine nationala identica cu a principelui. Ajuns in capitala principatelor Joseph invata la o bere sau la mai multe, de la conationalii sai care l-au precedat despre  obiceiurile locului:

‘La prima halba, poate si la a doua, Joseph a ascultat si a priceput cum se facea politica la Bucuresci, cum se fura pina nu mai ramasese nimic de luat, cum nu putini, visind la tron, sperau ca principele Karl sa obtina un imprumut insemnat si strain, sa umple visteria, apoi sa se intoarca in tara lui. La halba a treia, sorbind mai potolit, au vorbit despre cum putea fi invatata romana, o limba suierata, indulcita de vocale ca de sirop, care nu semana deloc cu limba lor.’ (pag. 45)

Viitorul rege insusi incepe sa fie confruntat cu realitatile tarii pe tronul careia ajunsese:

‘Si mai exista o cifra. Posaca. 8000. Atitia oameni numara armata aceea de vodevil. In rest, pe masura ce cunoscuse locuri si fapte, cercetind mai ales spiritul locului si starea de fapt, domnitorul incepuse sa descopere vraistea si lincezeala din ministere, drumurile desfundate, scolile si spitalele sarmane, jaful si delapidarile din prefecturi, din politie, si din celelalte institutii, putinele felinare cu petrol din Bucuresti si multele imputiciuni ale orasului, zvonurile, sforariile si taberele din politica, placutele plimbari la Sosea, satele ca niste catune oropsite, periferiile ca niste sate mocirlite, cochetul parc Cismigiu, unde intuia mina si priceperea unui gradinar german, indolenta si mirsaviile din tribunale, plicticoasele seri de teatru dintr-o sala nu prea mare si insuficient luminata, ciulinii de pe cimpuri, tirgusoarele prafuite, puscariile pline cu vinovati si nevinovati, rochiile si bijuteriile fastoase ale doamnelor, holera care bintuia ca ielele (iar ielele, in tara aia, faceau prapad), tihna manastirilor de cimpie si splendoarea unor mosii, precum cea a mitropolitului Nifon, de la Letca. (pag. 51)

Prezentarea perioadei prin intermediul unor eroi straini permite nu numai o detasare obiectiva in aprecierea situatiilor si a moravurilor locale, dar si o descoperire a teritoriului bucurestean in care se desfasoara cea mai mare parte a actiunii. Din acest punct de vedere cartea poate fi citita si ca un jurnal de calatorie apocrif, in care orasul cu reperele, culorile, frumusetile, mirosurile, praful si noroaiele sale devin din ce in ce mai familiare eroilor. Si asa, pe masura ce tara si orasul se ‘occidentalizeaza’ pentru eroi ceea ce numeau la inceput Bukarest devine Bucuresci. Ca bucurestean la origine, unul dintre pasajele preferate ale cartii este pentru mine cel in care Joseph suie impreuna cu iubita sa Elena pe turnul Coltei, locul cel mai inalt al orasului in acea vreme:

‘Nu-i interesa sa descopere incendii in departare, nu se gindeau la ziditorii turnului (niste soldati suedezi din armata lui Karl al XII-lea, rataciti in rasarit dupa infringerea de la Poltava), au numarat treptele, erau o suta optzeci si opt, habar n-au avut ca fusesera doua sute paisprezece (pana la cutremurul devastator din 1802, care retezase tuguiul cladirii), au privit zarile uimiti si imbratisati, tacind, nadusiti din prea multe pricini: vipia, urcusul in spirala, bucuria, nesatul si afectiunea pentru sutele de rindunele care isi facusera cuiburi sub stresini. Din inalturi, Bucuresciul se se dezvaluia altcumva decit il vazusera sau il ghicisera vreodata. Norii de praf care urmau carutele si trasurile aratau ca niste pete marunte, acoperisurile si hornurile asteptau ploile si frigul, turnele bisericilor si clopotnitele parca nu mai zgiriau cerul, Dimbovita lucea aprins, iar Bucurestioara mohorit, pentru ca apele acelea erau orientate altfel catre punctele cardinale, palatul domnitorului, de unde Carol I sigur lipsea (alungat de zaduf, de treburi si de plictis), nu era cu nimic mai falnic decit unele case boieresti, maidanele se zareau maronii, iar pilcurile de paduri intr-un verde prafos …’ (pag. 152)

 

sursa http://translations.observatorcultural.ro/

 

Mai sunt multe alte aspecte ale acestui proces de cunoastere a noii patrii si a zonei in care se poate bea ‘licoarea pe care o puteau numi in trei feluri, raki, ouzo sau mastica’ (pag. 143) – aluzie la conexiunile balcanice ale locului. De exemplu cea culinara:

‘A baut vin, a cercetat platourile abia sosite, unul cu ciuperci inabusite in smintina si altul cu o pulpa de porc la tava, rumena, acoperita cu maghiran, boia si felii de sfecla coapta …‘ (pag. 139)

… sau cea arhitectonica descriind un conac boieresc al vremii:

‘Piatra alb-cenusie, slefuita, venise cu doua sute treizeci de ani in urma din carierele de la Rusciuk, iar intregul conac, ridicat de mesteri unguri, in unghi drept si plin de simetrii, cu etaj inalt, cu doua intrari in beciurile boltite, cu acoperis cu olane, cu cercevelele ferestrelor rotunjite in partea de sus, identice, cite opt pe laturile dinspre cimp si cite sase pe peretii dinspre gradina …’ (pag. 141)

Partea finala a cartii descrie procesul de tranformare accelerata a principatelor, intrigile politice, crearea institutiilor statului, razboiul de independenta cu ororile si suferintele sale, spre incoronarea care va marca borna de inceput a ‘zilelor regelui’:

‘Pe urma, timpul, Dumnezeu stie si cum si de ce, n-a mai curs ca riul lenes si urit mirositor, capatind alta cadenta, deodata, asemanatoare cu galopul bidiviilor de soi, cu zborul ciorilor gonite de ploaie sau chiar cu fuga locomotivelor prin cimpie, cind nu erau nevoite sa frineze. Iar daca timpul, acum, tot nu mai aducea cu lentoarea Dimbovitei, ci cu alunecarea pe sine a unei locomotive, trenurile incepind sa circule binisor prin tara, provocind incintare pretutindeni, nu doar in jumatatea de sud.’ (pag. 217)

As face o nedreptate cartii daca nu as mentiona dimensiunea umana a personajului lui Joseph Strauss, dentistul prusac venit in principate pentru a-l servi pe Karl Ludwig, care ii ramane acestuia credincios dincolo de ruptura relatiilor poate inevitabila cand principele creste in rang si in statura devenind rege. Sacrificiul personal al servitorului uitat, care ia in grija odrasla nelegitima a domnitorului fara ca acesta sa afle vreodata de existenta lui, cu riscul de a-si pierde propria familie si iubirea vietii sale, si descoperirea treptata a noii patrii, asimiliarea ei de catre erou si a eroului in ea, sunt descrise cu minutiozitate si de dezvaluie treptat cititorului, dand nastere unui personaj poate neasteptat de cititor dar care dupa lectura devine o parte din peisajul epocii. O epoca pe care incepem sa o cunoastem mai bine si datorita unor carti ca ‘Zilele regelui’.