Din Cuvantul inainte al romanului ‘O fereastra intunecata’ semnat de Florin Irimia (Editura Polirom, colectia EGO proza, 2012):

‘Desi aceasta carte este o fictiune, nu toate evenimentele descrise in ea sunt fictionale. Mi-ar fi placut, de exemplu, sa inventez pogromurile din 1941, din Bucuresti si din Iasi, dar si comunismul, cu mizerabila, nesfarsita tranzitie care i-a urmat, mi-ar fi placut sa nu simt in fiecare zi ca traiesc intr-o asemenea tara, imprevizibila, isterica, grosolana, ostila deopotriva tinerilor si batranilor, dispretuitoare cu cei mai multi dintre oamenii care au avut nesansa sa se nasca aici. Din nefericire, toate aceste posibile “fictiuni” au devenit, rand pe rand, realitate, o realitate pe care unii insa, de-a lungul timpului, au tinut s-o prezinte drept fabulatie, sustinand ca anumite capitole ale ei n-au avut loc. Vine insa un moment cand trebuie sa ne asumam trecutul asa cum a fost (pentru a ne putea asuma si prezentul asa cum este), fie ca ne face onoare sau nu. Acest moment trebuie sa fie acum.’ (pag. 9)

Acest preludiu creaza premizele a ceea ce se asterne in continuare, prilejuind o lectura fragmentata, sacadata, in care punctul de vedere, stilul, genul literar se schimba de la capitol la capitol, ceea ce nu numai ca nu lasa vreun moment de respiro cititorului, dar si pastreaza permanent si atentia treaza si interesul fata de forma si nu numai fata de continutul celor 18 capitole plus o coda din care este compusa cartea. Numitorul comun este viziunea – viziunea de cosmar a Romaniei interbelice, viziunea de cosmar a Romaniei din viitorul apropiat. Daca ar fi sa descriu intr-o singura fraza aceasta carte as folosi termenul de colectie de cosmaruri, cosmaruri despre Romania visate de eroii diferiti care pun stapanire pentru cate un capitol sau pentru mai multe pe naratiune.

 

sursa http://www.elefant.ro/ebooks/fictiune/literatura-romana/literatura-romana-contemporana/o-fereastra-intunecata-201453.html

 

Prima jumatate a cartii constituie nucleul unui roman descriind o Romaniei post-apocaliptica, in stilul romanelor sau filmelor care descriu Terra dupa o catastrofa nucleara. Doar ca Apocalipsa dupa Florin Irimia este limitata la teritoriul Romaniei si declansata de un program accelerat de lichidare a maidanezilor, care esueaza si duce la crearea unei mutatii care transforma cainii-victime si apoi oamenii atacati de acestia in morti-vii, un fel de zombies agresivi, care ajung sa stapaneasca intreg teritoriul Romaniei, in timp ce mici grupuri de supravietuitori incearca sa amane inevitabilul sau sa fuga dincolo de frontiere. Imaginea Bucurestiului post-apocaliptic va fi greu de uitat pentru cititorii cartii:

‘Am ramas aproape singuri in bloc. In tot Bucurestiul, daca mai suntem cateva mii. Neatinsii. Imunii. Supravietuitorii. Impartim capitala si cele douazeci si patru de ore ale unei zile cu creaturile intunericului. I-am numit Rauvoitorii. Urlatorii, le mai spun unii, pentru ca adeseori le auzim urletele, in noapte, ca si cum ar fi niste lupi. Niste lupi de care s-ar teme si lupii. Impielitatii, li se mai spune in alte cartiere, Lighioanele, si chiar Intrupatii. Ziua noi, noaptea ei, estul noi, vestul ei. In teorie. In practica, suntem pe cale de disparitie. Mai intai au fost zimbrii, rasii si acvilele, acum a venit randul nostru. Doar ca pe noi nu ne protejeaza nimeni, nicio organizatie, niciun ONG, nimeni si nimic. Multi s-au sinucis. Si-au dat seama ca nu vor putea trai in noile conditii si au inchis pravalia. La inceput, lasau bilete de adio, apoi n-au mai avut cui sa lase. Cativa dintre ei facusera parte din Echipele Mortii. Cei cuprinsi de remuscari, cei ingroziti. Le-am aruncat lesurile in strada si am privit cum erau devorati. Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte.” (pag. 25)

In a doua jumatate a cartii perspectiva subit se schimba. Incercarea disperata a personajului principal de pana atunci pe nume Mircea Batranu (sic!) si a iubitei sale Semplista de a supravietui catastrofei din viitorul apropiat al Romaniei se dovedeste a fi visul (cosmarul) alimentat de drogul mescalinei al unui alt personaj – scriitorul evreu Edi Florian – in perioada imediat premergatoare celui de-al doilea razboi mondial (folosirea mescalinei pare inspirata de relatarile lui Andrei Oisteanu in ‘Narcotice in cultura romana’ despre folosirea acestui gen de substante in mediile intelectuale romanesti ale perioadei). Ritmul naratiunii se schimba, si dupa ce Edi Florian isi epuizeaza incercarile de a genera trairi alimentate de stupefiante intru crearea unei fictiuni care reprezinta viitorul, dar incapsuleaza si toata istoria reala a Romaniei in cei 70 de ani de dupa razboi, avem de-a face cu versiuni alternative ale istoriei (in una dintre ele Edi Florian devine prim-ministru al Romaniei, si apoi salveaza Europa de la Holocaust si o buna parte din suferintele razboiului asasinandu-l pe Hitler, in timp ce Antonescii si acolitii lor joaca teatru absurd incercand sa intoarca din nou roata istoriei) si cu relatari aproape documentare ale pogromurilor de la Bucuresti si de la Iasi din 1940-1941.

 

sursa http://suspans.ro/author/florin_irimia

 

Daca alternanta de stiluri si de voci tine permanent alert interesul cititorului, a doua parte contrasteaza totusi stilistic cu prima si aici este poate partea slaba in structura cartii. Aproape ca putem spune ca avem de a face cu doua carti diferite, fiecare jumatate ar fi putut fi dezvotata – una intr-un roman post-apocalitic, fantastic, in stil gotic al unei sumbre Romanie viitoare, cealalta intr-o imbinare de relatari documentare cu piste de istorie alternativa a trecuturilor improbabile ale aceleaiasi Romanii. Ceea ce tine cartea impreuna este tonul sumbru al viziunilor. Romania de ieri cu pacatele sale istorice (si Florin Irimia are meritul de a nu ascunde nimic din grozavenia celor intamplate in trecutul real al tarii) si Romania de maine cu pacatele viitoare cu radacini in trecut si prezent sunt forme alternative ale aceluiasi cosmar, a aceleiasi cautari fara sansa de izbanda a unei iesiri din impas. Un procedeu stilistic cu forta expresiva remarcabila este repetarea aproape identica a unui pasaj care descrie ororile trecutului si ale viitorului. Forta morala a scriitorului consta in a-si asuma responsabilitatea, a cauta radacinile raului in interior, si a nu scormoni dupa scuze sau tapi ispasitori in afara hotarelor.

“Dar in Romania ma e ceva, nu vreau sa supar pe nimeni, dar ceva e in neregula cu acest popor. E un popor care nu si-a asumat niciodata greselile, care intotdeauna a dat vina pe altii, un popor caruia mereu ii greseste cineva, dar el nu greseste fata de nimeni. Un popor de neprihaniti. La fel se intampla si cand vine vorba de comunism. “Noi? Ce am facut noi? Rusii sunt de vina. Pactul Ribentrop-Molotov. Conferinta de la Ialta.” Toata lumea e curata ca lacrima, cainta si ispasirea nu-si au locul in constiinta romaneasca.” (pag. 175-176)

Cu acest roman al lui Florin Irimia sunt din nou pus in fata unui autor cu o voce distincta si cu o viziune dureros de lucida asupra prezentului si trecutului Romaniei. Ca si alti colegi ai generatiei sale viziunea sa este insa sumbra si pesimista, aproape ca nu lasa loc niciunei raze de optimism sau speranta. Oare ce trebuie sa se schimbe pentru ca acesti talentati scriitori sa lase loc unei alte game de culori in viziunile lor decat celor intunecate, unor alte feluri de vise decat cosmarurile? Probabil ca realitatea.