Archive for August, 2012

As I am a passionate of lighthouses, one of my questions to the local folks during my vacation on the Danube was obviously ‘Are there any lighthouses on the Danube’. The answer was ‘no, not any longer, as today navigation is GPS-guided, but there were until not long time ago’. Their story is fascinating.

 

 

 

A few kilometers from the nice hotel we were lodged in on the river of Danube you can find the area of the Small Cauldrons (Cazanele Mici). This is the place where the distance between the two shores of the Danube is the smallest in the area, and in the past, before the Iron Gates dam was built the white waters looked liked boiling, hence the name. Despite the dangerous waters the small distance between the shores made the place one of the preferred escape border areas for the daring people who tried to cross from Romania to Yugoslavia, and then to continue their road to freedom away of the Communist Romania. Hundreds perished during the crossing shot by the border police, even more were caught and imprisoned. This was another kind of wall then the wall of Berlin, less famous, but not less dangerous and not less the symbol of the futile tentative of the Communists to keep the people confined within the prison that became the whole country.

 

 

 

 

Until no more than 20 years ago two lighthouses regulated the traffic on the Danube in this area. One was located on the Romanian shore, the other at the other side of the gorges on the Serbian shore. Two big commercial ships could not traverse the gorges simultaneously, and two big balls signaled the permission to cross the Cauldrons. One of them was always down, the other up, allowing ships to traverse only one way at once.

 

 

While the disaffected building of the lighthouse on the Serbian shore seems to have remained unused and unchanged since the modern traffic methods were put in effect, the location on the Romanian shore received a new and interesting destination. It became the place where the new monastery of Mraconia (or Mracunea) was built. A monastery that has a long history and tradition, which was destroyed at least five times during its history and built back from ashes. A monastery that refuses to die.

The first mention dates from 1453, the year of the fall of Constantinople, and the monastery was at that time dedicate to Saint Ilie (Eliah). Destroyed by the Turkish invasions, it was rebuilt and consecrated again in 1523, three years before the kingdom of Hungary fell after the defeat at Mohacs. Destroyed a couple of times in the 18th and 19th centuries during the wars between the Russians and the Turks, it flourished in between the two world wars, to be again demolished and covered by waters in 1967, when the Iron Gates dam was built. And yet the history of the Mraconia refused to come to an end, and in 1993 the spectacular location of the former lighthouse on the Romanian shore was selected to be the place of the building of the new monks monastery. In 2008 it was transformed into a nuns monastery, which is now dedicated to the Saints Michael and Gabriel.

 

 

 

There are still works undergoing inside the crossed-shaped church, and we had the chance to see the painters at work. It’s a beautiful place in a fabulous location, a beautiful place of prayers that could not be silenced by history. Do not miss it during your future trips in the area.

 

 

Am sentimente impartite in legatura cu multitudinea de jurnale, pseudo-jurnale si culegeri de articole publicate in ultimii ani de mai toti scriitorii si criticii literari ai momentului. Proliferarea genului imi pare a avea o combinatie de cauze obiective si personale. Daca in anii comunismului scriitorii isi ascundeau gandurile asternute in jurnale personale in sertare adanci, pentru a le feri de ochii Securitatii sau pur si simplu renuntau sa isi puna opiniile pe hartie, este fireasca explozia genului imediat dupa 1990. Imbatati de aerul tare al libertatii de exprimare poetii, scriitorii, criticii, publicistii nostri au scris in acei ani fervent si despre orice, dar mai ales despre ei, despre trecutul imediat si prezentul incert, incercand sa faca putina ordine in galagia asurzitoare a evenimentelor post-decembriste. Cum se explica insa continuitatea genului la mai bine de doua decenii dupa 1989? Este oare publicarea in ritm aproape anual a unei carti de memorii recente, comentarii despre actualitatea apropiata mai mult sau mai putin, imediata mai mult sau mai putin, adunarea de multe ori in volume a articolelor publicate in cotidene sau saptamanale literare si de cultura cea mai buna folosire a timpului si resurselor pentru un Liiceanu, Plesu, sau Cartarescu? Marturisesc ca nu am un raspuns clar la aceasta intrebare, si intr-un fel de acest fenomen sunt raspunzatori si sau mai ales cititorii. Ma aflu printre ei si marturisesc ca ma intereseaza ce scriu Liiceanu, Plesu sau Cartarescu (ca sa folosesc aceeasi colectie de nume, lista este mult mai lunga) despre evenimentele zilei, despre modul in care ei traiesc clipa si actualitatea, despre lecturile lor si opiniile lor in legatura cu fenomenul cultural si cu colegii de breasla. Si desi de multe ori si mai ales in gand le contest autoritatea sau expertiza intr-un domeniu sau altul, parerea lor conteaza, si asta si datorita celor ca mine, care le cumparam, citim si comentam cartile de acest gen.

Primul lucru care se poate spune despre ‘ochiul caprui al dragostei noastre’ a lui Cartarescu (HUMANITAS, 2012) este ca se citeste usor si repede. In primul rand pentru ca este foarte bine scrisa, in al doilea rand pentru ca la 200 de pagini ea ofera o colectie destul de concisa de scrieri recente sau recent actualizate, si una nu prea voluminoasa. Exact cat pentru un zbor de la Bucuresti la Tel Aviv.

 

sursa http://www.humanitas.ro/humanitas/ochiul-c%C4%83prui-al-dragostei-noastre

 

Dupa o introducere care vrea sa fixeze volumul in scurgerea timpului (‘Ma privesc acum: un om de cincizeci si cinci de ani care, probabil, nu a facut nimic in viata. Nimic, oricum, din ce era asteptat sa faca. Voi mai trai poate doua sau trei decenii. Vor trece intr-o clipa. Imi amintesc ca ieri cum eram acum douazeci de ani. Stiu cum voi fi peste inca douazeci, cand pasta din pix se va usca, iar bara vietii mele, ca jocurile pe computer, va scadea pana la ultima liniuta’. pag. 8 ) urmeaza o piesa de rezistenta ‘Ada-Kaleh, Ada-Kaleh’ poate cea mai buna din carte. Evocand insula disparuta sub ape pe care legile timpului si ale istoriei au hotarit ca scriitorul sa nu o cunoasca decat din legende si imaginatie, Cartarescu scrie aici in putine zeci de pagini un poem al maturizarii copilului si a fanteziilor sale, recreand in context imaginea unei lumi ingropata sub ape de o istorie nepasatoare la legende. ‘Asa se mai clatinau poate, incalciti in ierburi si pipaiti de mustatile somnilor, si in 1998, anul in care m-am aflat cel mai aproape, la doar cateva zeci de metri, de insula pe care mi-a fost dat sa o iubesc fara sa o fi vazut vreodata. Din nefericire cateva zeci de metri masurati in adanc. Ca sa scriu un reportaj despre cei ucisi in dreptul Cazanelor, am fost la Orsova noua si am vorbit cu multi localnici. Apoi am urcat intr-o barca de pescari si, in miez de noapte, am incercat sa inteleg ce inseamna sa treci inot Dunarea, sttind ca oricand un spot de reflector te putea localiza, dupa care urma sfarsitul. Batranul turc de la vasle nu locuise in insula, dar negotul il dusese de nenumarate ori pe acolo. Vaslea acum tacut, in lumina tremuratoare a becurilor care tiveau marele baraj. Dupa o vreme s-a oprit din vaslit: “Aici, sub noi, e Ada-Kaleh”, mi-a spus. “Cam mijlocul ei, cam unde a fost palatul lui Ali Kadri” … Mi-am amintit atunci ca adanc in creierul nostru exista o zona numita Insula. Ca toti avem o insula scufundata in apele mintii, si pe care o cautam cu disperare, ca pe diamantul topit al fiintei noastre. Ca noi insine si lumea noastra suntem adanc scufundati, in apele timpului si ale memoriei universale, ca o Ada-Kaleh ce nu va fi niciodata reala.” (pag. 30-31).

O perspectiva asemanatoare a relatiei intre biografia personala si geografie apare in ‘Pontus Axeinos’, in care poetul descrie intalnirile sale succesive cu marea, de la prima tabara traita in copilarie, trecand prin trairile imaginatiei prilejuite de biografia si versurile lui Ovidiu, si pana la intalnirile din ultimele decenii, in care decaderea orasului si a destinelor locuitorilor sai pare sa fi intrat intr-o spirala accelerata. Bucata cea mai impresionanta din punct de vedere al biografiei personale este insa fara indoiala cea care da titlul volumului, povestea fratului geaman, frate-oglinda, disparut in vremea copilariei, dar a carui umbra il insoteste pe el si pe mama sa in tot decursul vietii, ca intr-o poveste de dragoste care refuza sa se supuna legilor vietii si mortii.

 

sursa http://www.libertatea.ro/detalii/articol/mircea-cartarescu-maternitatea-giulesti-a-fost-un-loc-al-ororilor-al-mizeriei-umane-amandoi-copiii-mei-s-au-nascut-acolo-300534.html

 

Iubitorii scrierilor lui Cartarescu vor gasi interes deosebit in amintirile legate de procesul de creatie al Levant-ului ale carui radacini surprinzatoare se afla in firava (dar pompoasa) explozie de poezie romantica de la jumatatea  secolului 19 si in relatarile despre lecturile multiple si eclectice ale autorului. ‘Eminescu’ m-a surprins si mi-a placut prin abordarea curajoasa a relatiei poetului cu contemporaneitatea sa, Cartarescu ne-ezitand sa spulbere miturile care impiedica accesul la adevar si cunoastere. “Cele patru fotografii ale lui Eminescu sunt ca patru sectiuni tomografice prin trupul de timp, alungit dinspre nastere catre moarte, al poetului. Sunt, intr-un fel, ca fazele lunii: e aceeasi luna, dar infatisarile ei succesive nu seamana una cu alta. Timpul pare sa inainteze teribil de repede intre fotografii, grotesc si intristator. In mai putin de doua decenii, trupul adolescentului cu ochi calzi si buze senzuale se ruineaza cu desavarsire. In ultima impresie a luminii pe azotatul de argint nu-l mai recunoastem pe Eminescu, si totusi acolo este el cu adevarat, daca adevarul nostru, al tuturor, e ruina si dizolvarea in acizii timpului.” (pag. 97-98)

Daca este sa detectam o tema principala a cartii, o tema care revine in multe, poate majoritatea celor 21 de schite si note ea este – cum se vede si din citatul precedent – cea a confruntarii cu timpul. Tema este prezenta si in Pisica moarta a poeziei de azi, care alaturi de o sensibila descriere a relatiei dintre poet si lumea din jur, trece in revista in cateva pagini de sinteza esentiala generatiile poeziei romane de la anii 60 pana in contemporaneitate. Se simte aici si acuitatea observatiei profesorului de literatura dar si simpatia fraternala a poetului fata de colegii de destin si cuvinte: “Anii ’70 au cultivat un eclectism tardo-modernist unde au incaput tendintele cele mai contradictorii: suavitatea poetilor in descendenta lui Blaga (acest Rilke transilvanean din anii ’20-’30), ca Adrian Popescu, si vigoarea eticista a lui Mircea Dinescu. Poetii cei mai mari ai deceniului opt sunt insa doi fermecatori manuitori de gratuitati gratioase, Serban Foarta si Emil Brumaru. ” (pag. 123)

Mai pot fi gasite in carte si cateva evocari ale unor colegi de generatie disparuti inainte de vreme (Mariana Marin, Alex. Leo Serban intre ei) – le-am gasit pe acestea mai putin inspirate, poate tocmai pentru ca reiau articole scrise sub impactul imediat al pierderii si fara a fi lasat ocazia sa-si faca efectul filtrul timpului si decantarea poetica. ‘Epoca nes’ si ‘Primul meu blug’ pun in pagina amintiri din epoca de aur in stilul colectiei lui Mungiu si intr-un registru comic mai apropiat de volumul precedent al lui Cartarescu. Fara a reprezenta un varf in creatia autorului ‘ochiul caprui al dragostei noastre’ va ramane probabil un volum care marcheaza inca o perioada a activitatii publicistice a lui Mircea Cartarescu si din care antologiile si culegerile viitoare vor avea de ales cele cateva bucati de valoare deosebita.

I saw this week the last episode of Kathmandu. It’s the second TV series launched this year dealing with a phenomenon well-known to Israelis – the trips to the Indian subcontinent, which many Israeli youths take, usually after finishing the Army service. A TV series being what it is in the current commercial TV context I did not expect too deep an introspection into the phenomenon. The result was indeed close to sitcom located in exotic environments and the teams should be recognized for the good job they made in finding the proper locations, I have never been to India and Nepal so I cannot comment on authenticity or to what extent they describe realities, but they do certainly suggest them well.

 

source http://www.haaretz.co.il/gallery/television/tv-review/1.1695507

 

The stories in the two series say a lot about how we as Israelis deal with other cultures. Ananda is the story of a young woman who finds herself traveling to India without her boyfriend, befriends there two Israelis to discover soon that they are Arab-Israelis and cheaters, to find herself soon in the position to chose between doubts and trust, between the commodity of return to the routine life and the courage to assume love despite the apparently impossible borders. Kathmandu tells about a couple of Chabad envoys opening a Chabad home in Nepal, helping the various Israeli characters solve their personal problems and find the ‘right way’ to their Jewish identity, and eventually facing the question whether they are up to the difficulties of their missions and at what price. The issue of the contact with the local cultures is present (if at all) only as a background and at a level more superficial than of a bad travel show, mostly dealing with weather, smells and hygienic issues. None of the central characters seem to be really interested in the huge treasure of culture and experiences the Indian continent offers to the visitors which is the main reason for most Israelis to travel to that area. No central character is local. If there is any exchange of ideas it’s one-sided, with the Israelis preaching by words and deeds the Jewish values. The central themes in Ananda and Kathmandu are Israeli, the shows could have been filmed as well in Antarctica or Kiriat Malachi.

 

source http://israelity.com/2012/06/03/shmulik-and-mushkie-go-to-kathmandu/

 

All these having been said none of the two shows is bad, and within the limits of the scripts there are enough good personal stories, emotions, likeable characters and good acting to make the two series interesting to watch. I liked Kathmandu more than Ananda because I am no big fan of Dana Modan (the author and lead actress in Ananda) who miscasts herself badly, and on the other side Michael Moshonov makes a great role in Kathmandu, a role that allows him now to be a star by himself and not the son of … I also found the range of characters and the complexity of the intertwined threads of action more compelling in Kathmandu. I have no doubt that among the two this is the one that deserves a second season.

 

(video source hot)

 

(video source IsraeliNetwork)

It’s one of the saddest and most painful blog entries I have written. My trip to Romania took me to a place which could be one of the touristic centers of Europe, rivaling or even pushing into shadows famous spa resorts like Baden-Baden or Karlovy-Vary. Baile Herculane is located in the Valley of the Cerna river, a couple of hours of driving from Timisoara and connected to it by a good road, recently renovated, beautiful and scenic for more than half of it. Its location is spectacular, in a narrow area of gorges surrounded by high peaks, and its thermal and mineral waters were famous since the time of the Roman rule over Dacia in the 2nd and 3rd century BC. During the Austro-Hungarian rule of the area the place became a famous resort, hotels, villas, spa and treatment buildings were built in the European style of the second half of the 19th century. The empress of Austro-Hungaria Elisabeth (Sissy) loved the place, and this is where she met with the queen of Romania Carmen Sylva in the 1880s.

 

 

 

 

 

 

It is so painful to see what this place has become today. The historic center looks deserted, the palaces, villas, hotels, spas are in ruins. Some places even look dangerous to walk near. 23 years after the fall of the Communism nobody seems to have taken responsibility for saving and recovering the buildings of exceptional architectural value and beauty, bringing back to life the touristic activities and putting in motion the huge potential of the place. There are a couple of signs talking about an EC investment, they seem too little, I hope that not too late. This place needs and deserves much more.

 

 

 

 

 

 

I do not know if a blog posting like this one can help. I wish it could. Here are a couple of more articles (in Romanian) that I found on the subject, and a youTube clip.

http://www.gandul.info/reportaj/baile-herculane-si-borsec-ruine-care-nu-mai-au-nimic-de-oferit-turistilor-5871076

http://www.gds.ro/Gorj%20si%20Mehedinti/2011-03-28/Baile+Herculane,+ruina+turismului+romanesc

 

(video source http://www.youtube.com/watch?v=fRmkWX6Ix2s)

 

Boris Akunin este unul dintre cei mai cunoscuti si mai publicati scriitori ai Rusiei de astazi si un oponent al regimului lui Vladimir Putin. Eseist si traducator, expert in cultura japoneza a editat o antologie in 20 de volume a literaturii japoneze si ma intreb daca o astfel de antrepriza exista sau este posibila in alte locuri decat Rusia. Numele sau de familie real este Cikartishvili (sper ca transcriu corect), iar peudonimul Akunin are semnificatia ‘raufacator’ in limba japoneza.

Ciclul care l-a facut cunoscut pe Akunin maselor largi de cititori este cel in care apare ca erou detectivul Erast Fandorin. Au aparut pana acum 13 romane in aceasta serie, si fiecare noua aparitie vinde sute de mii de exemplare in Rusia in ziua lansarii. ‘Azazel’ sau ‘Regina iernii’ cum a fost re-tritrat in alte editii si tradus in unele limbi este prima carte a ciclului, aparuta in 1998 l-am citit in traducerea frnceza a lui Odette Chevalot in seria ‘Grands Detectives’ publicata de editura ‘Presses de la Cite’.

 

source http://en.wikipedia.org/wiki/Boris_Akunin

 

Anul in care se petrece actiunea este 1876 si decorul primelor capitole este Moscova prezentata nu fara nuante de nostalgie. Nu este vorba neaparat de nostalgia imperiala (pe care am intalnit-o la alti scriitori care scriu despre apusul imperiului tarilor inclusiv la Steve Berry in The Amber Room’ si ‘The Romanov Prophecy’) cat de o nostalgie la normalitate, la sincronizare cu imaginea Europei acelor timpuri. Rusia tarilor este inca dominata de relatiile sociale si ierarhiile stabilite de Petru I (la sfarsitul catii gasim o utila tabela a rangurilor birocratiei imperiale si a modului adecvat de adresare pentru fiecare), dar are deja insa o geografie bine conturata pe care o ghicim ca fiind si nostalgica si afectiva pentru cititorii moscoviti, si institutii care incep sa functioneze ca intr-o tara ‘normala’. Una dintre ele este politia, si aici isi incepe cariera tanarul Erast Fedorin, descendent al unei familii nobile, inteligent si cam naiv din fire, dar si orfan si sarac, in buna traditie a unora dintre eroii literaturii ruse.

De aici actiunea se dezvolta in mai multe planuri. Unul dintre ele este maturizarea lui Fedorin, de la politistul incepator, naiv si credul, care acumuleza cu repeziciune intamplari si experienta in ale cailor detective si in ale vietii si pana la finalul surprinzator pe care nu il voi dezvalui, dar care implineste procesul de formare si il aduce pe erou in stadiul in care il vom gasi probabil in viitoarele volume. In paralel se dezvolta o intriga rocambolesca imbinand elemente ale romanelor de genul ‘Misterele Parisului’ (sau ale altor capitale preferate din a doua jumatate a secolului 19) cu intrigi moderne pe care le gasim in romanele de spionaj contemporane, inclusiv mobilitatea internationala a eroilor. Efectul combinat se citeste cu interes, intorsaturile de noroc si surprizele puncteaza la momentele necesare, dar farmecul lecturii este accentuat in special de caracterul foarte rusesc al personajelor, multe descinzand din galeriile cunoscute bine din romanele si povestirile clasicilor literaturii ruse.

 

source http://www.amazon.fr/Azazel-Boris-Akounine/

 

In mare masura succesul unei carti din genul numit ‘politist istoric’ depinde de modul in care reuseste sa recreeze atmosfera epocii in care se petrece actiunea, si de felul in care personajele rezoneaza in mintea si sufletul cititorilor. Akunin cred ca a reusit in acest roman de debut de ciclu sa treaca cu brio ambele praguri, aducandu-ne in imaginatie o Rusie poate idealizata dar construita pe masura idealurilor si nostalgiilor atator generatii lipsite de sansa din Rusia ultimilor 150 de ani si in acelasi timp populand aceasta lume cu personaje credibile si cu care cititorul modern se poate identifica. Al doilea roman din ciclu, ‘Gambitul turcesc’ se petrece in anul urmator, cel al razboiului ruso-turc din 1877 si dupa cate am auzit il vom regasi pe Fedorin in transeele Plevnei dar si in Bucurestii intrigilor imperiale de la sfarsitul secolului 19. Daca s-ar putea mi-as rezerva deja un rand in coada pentru achizitionarea acestui al doilea volum.

 

I am restarting a cycle which I began (and never finished) two years ago and I named it then ‘Tourist in Romania’. There was a little bit of irony in the name, as Romania is my country of birth and the place where I lived half of my lifetime. Revisiting some of the places that I had walked as a youth, meeting new places but especially new realities in a country which underwent radical and sometimes traumatic transformation was a very special experience. And yet, I could not (and did not want to) avoid also a feeling of belonging and of homecoming at many instances. In the time since I left Romania in 1984 until today I walked, drove and flew half of the world becoming a passionate tourist. One thing is sure – traveling in Romania will never be for me just a touristic experience.

 

(video source http://www.youtube.com/watch?v=VTqlLKBKFhg)

 

So – what color the Danube? The subject was discussed on my Facebook page while I was traveling on its shores, where I spend part of my vacation, in the Cazane (Cauldrons) Gorges area. It certainly is not always blue, as Johann Strauss II sung it in its famous waltz (above in the version directed by Karajan, to the end of this notes in another two versions). Blue Danube is more a state of mind, which was also our state of mind as we spent a week with a couple of our best friends from Bucharest. Yet it gets different colors and nuances, at different hours of the day. Here are a few.

 

a new day

 

in the light of the sunrise

 

the Cazane Gorges

 

the Mraconia Monastery

 

the Iron Gates dam

 

the Danube at Orsova

 

on the river

 

Decebal guards the Dacian border

 

at sunset

… and more music …

 

(video source http://www.youtube.com/watch?v=SpvOUnz4T7Q)

 

(video source http://www.youtube.com/watch?v=IDaJ7rFg66A)

Va mai amintiti (cei care ati apuca perioada cea poleita) despre versul ‘spre comunism in zbor’ care manjea candva  melodia ‘Tricolorului’ compusa de Ciprian Porumbescu? Voia sa fie un simbol al avantului neincetat si netarmurit cu care omenirea inainteaza spre realizarea utopiei comuniste. Comparati aceasta facatura cu haiku-ul lui Kobayashi Issa, unul dintre motto-urile romanului:

Incet, incet se taraste

Un melc pe povarnisul muntelui Fuji

In sus, pana la cele mai inalte culmi!

 

Aceasta comparatie mi-a venit in minte pentru ca ea ilustreaza si parcursul filozofic al fratilor Arkadi si Boris Strugatki, perechea nedespartita de autori unici, care si-au creat un nume in literatura stiintifico-fantastica mondiala, fiind alaturi de Stanislaw Lem printre singurele nume de marca provenind din Europa Rasariteana intr-un gen dominat de anglo-saxoni.

De ce asa de putini?

Intrebarea este fireasca, in definitiv in Europa comunista genul era incurajat cel putin pana la un anumit punct potrivindu-se chiar si in ochii comisarilor culturali si ai politrucilor cu o viziune de permanenta ascensiune, insotita de stiinta si dominata de un optimism robust alimentat de credinta ca dupa coltul anilor sau deceniilor pe oameni ii asteapta paradisul societatii comuniste. Tocmai aici se ascunde motivul esecului majoritatii scriitorilor de gen in a crea o literatura durabila in conditiile comunismului – din premize ideologice false nu se poate naste literatura adevarata. Iar cei care au reusit, si Lem si fratii Strugatki sunt printre ei, au facut-o doar cand au depasit bariera ideologica si au combinat imaginatia si talentul cu o filozofie umanista care pune intrebari si nu se lasa ghidata de miraje optimiste. Din contra, si ‘Solaris’ al lui Lem si ‘Picnic la marginea drumului’ al fratilor Strugatki isi confrunta eroii cu catastrofe sau fenomene de dimensiuni apocaliptice, care le pun sub semnul intrebarii nu numai existenta lor fizica ci si destinul intregii specii umane. Nu intamplator cele doua filme s-au bucurat de exceptionale ecranizari semnate de Andrei Tarkovski.

 

sursa http://www.edituraparalela45.ro/

 

Nascuti in perioada intebelica cei doi frati au trait ca adolescenti perioada razboiului si de la sfarsitul anilor 50 au inceput sa scrie. Au scris numai impreuna, fiecare carte fiind rezultatul unor discutii indelungate si detaliate de luni de zile, care faceau sa aiba aproape complet cartea in mintile lor in momentul cand se asezau sa o scrie – proces care dura doar cateva saptamani. Dupa cativa ani de literatura mai conventionala tonul se schimba la mijlocul anilor 60, perioada in care Uniunea Sovietica abandoneaza efemera si firava liberalizare a perioadei Hrusciov si reintra in dogmatism leninist, incremenire birocratica si stagnare culturala in paralel cu oprimarea oricarei dizidente politice. Si totusi literatura buna s-a facut si in aceasta perioada, si tocmai in genul stiintifico-fantastic mai putin banuit sau vizat de cenzori. Romanele fratilor Strugatki vor reflecta de aici incolo framantarile intelectualilor sovietici confruntati cu limitele regimului politic in care traiau. ‘Melcul pe povarnis’ este nu numai un roman stiintifico-fantastic, dar este si o alegorie politica destul de directa si de transparenta.

Publicarea cartii nu s-a petrecut usor, si de fapt a fost posibila printr-un tertip derivat din structura narativa a cartii insasi. Exista in carte doua fire epice, care se desfasoara in paralel, in capitole alternative. In primul eroul este un birocrat marunt pe nume Peret, aproape o copie a eroilor striviti de sistem din anti-utopii ca 1984 a lui Orwell, care locuieste intr-o lume de minciuna si absurd birocratic. Celalalt parcurs epic il are ca erou pe Candid zis si Malcul. Ambii eroi sunt straini, ambii aspira sa ajunga in Padurea cea magica ce inconjoara ca un urias organism viu habitatul limitat locuit de oameni. Peret nu va ajunge niciodata sa intilneasca Padurea, Candid in schimb va ajunge, o va confrunta, se va lupta impotriva ei pentru a supravietui, o va cunoaste in detalii monstruoase si respingatoare. Printr-un concurs de imprejurari absurd si intamplator caracteristic statelor birocratice Peret ajunge in varful piramidei doar pentru a se izbi de limitele puterii si de incapacitatea de a schimba sistemul chiar daca te afli la carma lui. Cel care pare mai degraba sa aiba o sansa de a sui pe alegoricul povarnis este Candid, care invata sa se lupte si sa se confrunte cu natura simbolizata de Padure.

 

sursa http://www.ottosell.de/strug/strug.htm

 

Mi-e teama insa ca orice relatare despre carte este simplista – este o carte care merita citita si trebuie citita si poate recitita pentru a fi inteleasa in toata complexitatea ei. Aparuta la Editura Paralela 45 in 2011 in traducerea lui Valerian Stoicescu, ea nu ofera o lectura usoara, si viitorii cititori trebuie sa fie avertizati mai ales daca sunt amatori de science-fiction. De fapt nu sunt sigur ca ‘Melcul pe povarnis’ apartine neaparat genului. Da, exista elemente de recuzita, se vorbeste la un moment dat despre statii biologice dar toate acestea par mai degraba pretexte pentru a descrie framantarile eroilor si confruntarea lor cu sistemul si cu Padurea. Iata de exemplu gandurile lui Peret despre sistemul pe care in final ajunge sa-l conduca: ‘Poate ca tot acest carusel de-asta si exista, pentru ca toti sa munceasca? Intr-adevar, un mecanic bun repara o masina in doua ore. Si pe urma? Restul de douazeci si doua de ore? Si daca, in plus, la masini lucreaza doar muncitori experimentati, care nu le strica niciodata? E de la sine inteles: un bun mecanic va fi transferat ca bucatar, iar bucatarul ca mecanic. Astfel, nu numai douazeci si doua de ore, dar chiar si douazeci si doi de ani se pot ocupa complet. Da, in asta este o oarecare logica. Toti muncesc si isi fac datoria fata de omenire, nu sunt niste maimute… In felul acesta deprind o meserie in plus … La drept vorbind, aici nu este niciun fel de logica, e o harababura totala, nu logica… Dumnezeule, stau aici ca un stalp, iar ei pangaresc padurea, o dezradacineaza si o transforma in parc.’

Si tertipul despre care vorbeam? Ei bine, scrisa in 1965 cartea a fost publicata ca doua povestiri separate. Cea despre padure, mai poetica, mai filozofica, mai abstracta a fost publicata in tiraj relativ mare, in timp ce a doua poveste, cea cu nuanta politica mult mai evidenta a aparut in cateva mii de exemplare doar intr-o revista la periferia Uniunii (si periferia era departe!). Mult mai tarziu au fost combinate cele doua parti care desi nu se intersecteaza in niciun moment se completeaza una pe cealalta intr-o combinatie puternica, in care tema ecologica, cea politica si capacitatea individualilor de a se confrunta cu sisteme (birocratice, naturale) de dimensiuni infinit mai uriase sunt aduse impreuna.

Postfata lui Liviu Radu adauga mult cartii si da o imagine dintre cele mai complete a personalitatilor celor doi autori. ‘Melcul pe povarnis’ nu este o lectura lejera, dar este o lectura recomandata.