Archive for May, 2012

I confess not to be a big fan of  Steve Martin, an actor whose comedies I find to be too often on the exaggeration side of the joke, playing all the time almost in the same register. Yet, Carl Reiner‘s Dead Men Don’t Wear Plaid is in many instances a charm, and it also succeeds to be funny and respectful in its reverence to the film noir movies of the 40s and 50s.




Even the much younger Steve Martin, with black hair and sparkling eyes looks here completely fresh as private eye Rigby Reardon, hired to solve a Californian mystery which combines all the 1940s detective novels that you may have read and the films inspired by them all together. The trick used by director Reiner is to take full scenes from original film noir movies, mix, edit and insert them into his own story line. Martin gets the privilege to talk and interact with the greater idols of the genre, from Humphrey Bogart to Cary Grant, while the feminine interest is being triggered by such divine silhouettes as Ingrid Bergman or Ava Gardner. Borrowed scenes come from famous movies like Notorious, Suspicion, or The Big Sleep, but you need not worry, there is no real scary stuff, it is all fun.


(video source 86sterjo)


I do not know if Dead Men Don’t Wear Plaid received any award, but the cinematography, editing and make-up are all amazing. The look with the original scenes filmed in black-and-white strongly reminds The Artist, but only a fraction of the scenes are original, the majority are cut from various sources, and combined, so that the heroes of the film talk and interact with the original film characters. It’s a smart idea and it is almost flawlessly executed, so that the film runs smoothly. I said the film, not the story, which is a parody, and there is no mandatory minimal dose of logic in a parody. Best for future viewers is to take this film for what it is – a big joke, but an elaborated one, combined with an homage for a literary and cinematographic genre that thrilled many generations.


‘Le Dernier Metro’ is one of the last films Truffaut made, and I believe was the last that premiered during his life time. His period of innovating and revolutionizing the French cinema, breaking conventions and pushing ahead a new way of making movies and a new style of passing the message from director (the undisputed author of the film) and the viewers was behind him. Now he had the time (and not less important the money) to make the films that expressed him best. It is significant that one of the themes he chose to deal with in this final period of his life and creation (although he may not have been aware it’s one of his final films) was the French Resistance and the Holocaust, more specifically the attitude of France and of the French people towards its Jewish population.




The film tells the story of a classical triangle of lovers in the best French tradition. He (Heinz Bennent) is a famous stage director, she (fabulous Catherine Deneuve) is a beautiful actress and has just taken over the administration of the theater, the rival to her heart is the womanizing young star (Gerard Depardieu in one of his first great roles). The times are however not usual, director Lucas Steiner hides in the cave of his own theater because the year is 1942 and he is a Jew, deprived of any civil right, deprived of his property, deprived of the right to profess his vocation, and soon to be deprived of the right to live. While his wife and one or two close friends stand to hide and defend him, the whole system of the collaboration is after his person, his family life, and his physical life. The forbidden love will eventually be consumed only after the duty of honor in protecting the prosecuted is fulfilled. The story saves the French honor by showing that some stood up, but also makes quite clear that those were only a few.


(video source DODprod)


Some of the critics consider this film not to be one of Truffaut’s best, they also point to the success it enjoyed (most successful of all his movies) and to the plethora of Cesar prizes it received. I respectfully differ. Success with the audiences is no sin, and if true emotion is passed to the viewers, if we viewers go out of the cinema hall and continue to care and think fondly about the characters then the movie in my view succeeded. There is a double love story between the woman and the two men in her life, but there is also another story of love and deep respect in this film – it is the love for theater, for the art that fought censorship during the war and kept alive the national pride and also the capability of getting together the audiences and making them resonate to human emotions and share hope. To some respect ‘Le Dernier Metro’ plays in Truffaut’s cinematography the same role as ‘The Pianist’ plays in Polanski‘s career – a work apart with an important message and a sober but elaborated execution.

‘Istoria cinematografului italian’ este a doua carte din in seria ‘Filmul pentru toti’ a editurii IBU Publishing pe care am citit-o cu placere si interes in ultimele cateva saptamani.  Tradusa in romaneste si publicata in 2011, cartea a aparut in prima sa editie in anul 2002, traducerea insa este dupa o editie mai tarzie a cartii care acopera inclusiv o parte din anul 2007. Autorul se numeste Paolo Russo, are un doctorat in Film si Media de la Universitatea din Roma III, a cercetat si predat teoria filmului si istoria filmului italian in Italia, Anglia si Statele Unite si este autorul a cateva scenarii de film.




Cele noua capitole ale cartii acopera noua perioade din istoria cinematografului italian, care incepe in 1896 la cateva luni dupa primele proiectii ale fratilor Lumiere. Parcurgerea capitolelor si intelegerea contextului este inlesnita de mentionarea in anexe detaliate ale fiecarui capitol a filmelor cele mai importante ale perioadei si a evenimentelor istorice semnificative din cei 111 ani de istorii paralele a Italiei si a industriei sale cinematografice. Cititorii atenti vor remarca o ritmicitate a perioadelor de acumulare si gestatie a personalitatilor urmate de perioade de explozie de creativitate in fiecare dintre care cinematografia italiana a furnizat unele dintre creatiile marcante nu numai pentru industria nationala ci pentru arta cinematografica universale, urmate de perioade de cadere si stagnare.


(Pastrone’s Cabiria – video source GriffithsMovies)


Daca preistoria cinematografiei italiene poate fi considerata tehnic incepand cu modelele lui Leonardo da Vinci, prima perioada de inflorire se petrece intre anii 1905 si 1922, ani in care cinematograful italian pare a evolua in sincronicitate (cel putin) cu cel american, creand filme grandioase cu productii si scenografii impunatoare, inspirate multe dintre ele din mitologie si istoria antica. Este si perioada in care suflul patriotic (vizibil de altfel si in literatura si opera clasica) isi face aparitia, dar el va influenta evolutia cinematografiei italiene in masura mult mai mica decat ar fi fost de asteptat tinand cont de cele peste doua decenii de dictatura fascista prin care a trecut Italia. Tot acum apare si dihotomia intre supraproductie si realism care va insoti evolutia cinematografica pentru o buna perioada de timp.

(Rossellini – La nave bianca, 1941 – video source Esulelstriano1)


Perioada 1923-1929 este considerata de Russo ca o perioada de regres, datorata subordonarii industriei cinematografice ideologiei fasciste in ascensiune. Apare acum in mod vizibil cenzura, institutie care va insoti pentru cateva decenii istoria cinematografiei italiene si ii va obliga pe creatorii devotati adevarului sa gaseasca mijloace de exprimare artstica alternative si indirecte. Paradoxal insa urmeaza o perioada de redresare si renastere intre 1939 si 1943 (anul prabusirii regimului fascist si a devarcarii aliate in peninsula), care exprima relaxarea neasteptata a controlului ideologic de catre regimul fascist ajuns la o temporara siguranta de sine si mai ales aparitia unei generatii de creatori intre care Alessandro Blasetti (maestrul perioadei), si tinerii Vitorio de Sica, Rossellini, Fellini, Antonioni care isi fac ucenicia si realizeaza primele filme in aceasta perioada.

(Rossellini – Roma, cita aperta, video source palmenico1)


Urmeaza apoi neorealismul, poate cel mai consistent moment al istoriei filmului italian, in care sunt create multe filme remarcabile si cateva capodopere in perioada dintre 1943 si 1952 aducand impreuna o combinatie unica de evenimente istorice din Italia si Europa devastata de razboi si povesti omenesti inspirate de viata oamenilor simpli. Filmele realizate in aceasta perioada au o tenta stilistica si tematica comuna, desi sunt create de personalitati diverse (si uriase) si nu au la baza niciun manifest scris. Paolo Russo scrie in subcapitolul final al sectiunii dedicate acestei perioade: ‘Atentia asupra prezentului istoric si a problemelor sociale stringente este aspectul de continut cel mai relevant si recurent in filmele acestei perioade…Inclinatia documentaristica si spirituala a lui Rossellini, cea sociologica si umanista a lui De Sica si Zavattini, aportul ideologic al operelor lui Visconti si utilizarea genurilor hollywoodiene de catre De Santis si alti autori proeminenti indica mai degraba o serie de trasee individuale separate de existenta unei poetici comune…Ar fi insa corect sa recunoastem ca neorealismul se compune din toate aceste elemente eterogene, din care fiecare autor le prefera pe unele anume decat pe altele.’ (pag. 134-135)




Relativ scurta perioada care urmeaza, intre 1953 si 1958 este perioada de reconstructie si restaurare care avea sa pregateasca ‘Marea crapelnita’ dintre 1959 si 1976. Filme s-au facut multe in aceasta perioada, dar cele mai multe raspund nevoii publicului de a indulci neoralismul cu melodrame sau a-l picta in rozul comediei. Interesante sunt revelatiile despre rolul jucat de Giulio Andreotti, viitorul prim ministru, care ca sub-secretar de stat insarcinat cu problemele cinematografiei se gasea la sursa unui sistem de legislatie care punea cinematografia sub dubla influenta a statului – prin finantare si prin cenzura. Dupa mijlocul deceniului filmul italian se va debarasa de aceste legi si jumatate de secol mai tarziu se va razbuna deplin facand din Andreotti eroul principal al filmului ‘Il divo’ al lui Paolo Sorrentino.


(video source cmendez720)


Cele doua decenii care urmeaza reprezinta un pisc de creativitate si o perioada de extrema diversificare a productiei de filme italiene. Scoala italiana domina cinematografia mondiala si doar enumerarea numelor marilor regizori italieni ai acestei perioade este suficienta pentru a demonstra uluitoarea combinatie de geniu si creativitate care s-a concentrat in studiourile italiene in acesti ani. Fellini, Rossellini, De Sica, Antonioni, Visconti, Bertolucci realizeaza multe dintre cele mai bune filme ale lor. Sergio Leone revolutioneaza si revitalizeaza genul westernului si paginile care ii sunt dedicate contin o analiza precisa si o descriere clara a prospetimii si inovatiei aduse de regizorul italian. De remarcat este si succesul comercial intern si international al industriei cinematografice italiene a perioadei. Spre deosebire de Franta unde dupa entuziasmul initial al Noului Val numarul visionarilor de filme scade dramatic in anii 60, industria italiana tine piept cu brio concurentei televiziunii pana la mijlocul anilor 70, cand se incheie si ascensiunea economica si intreaga Italie, inclusiv cinematografia sa intra intr-o adanca criza politica, morala si economica.


(video source rotmediamuvilist)


Ultimele doua capitole ale cartii se ocupa de deceniul negru al terorismului si destramarii sistemului politic, si apoi de perioada de redresare care continua pana la data scrierii si publicarii cartii. Deja pentru cititor tiparul pare cunoscut, si nu ne mira ca apar noi generatii de regizori, idei si genuri noi sau variatii si transformari la genurile cunoscute. Pe masura ce generatia de glorie a anilor 60 si 70 dispare, noi generatii de regizori si actori le iau locul si fara a fi spus explicit senzatia pe care o lasa lectura cartii este ca o noua perioada de glorie este pe cale sa inceapa daca nu cumva a inceput deja.

(video source Picasso4fun)


Prezentarea istorica, cronologica si sistematica este imbogatita prin mentionare a sute, posibil mii de nume de filme. Elocenta demonstratiei consta insa in caracterizarile exacte, raportarea permanenta la contextul istoric, alegerea celor mai reprezentative citate din memoriile si declaratiile marilor personalitati ale ecranului. Iata-l de pilda pe Fellini folosind filmul sau ‘Amarcord’ pentru a glosa despre natura fascismului: ‘Nu vreau sa minimizez cauzele economice si sociale ale fascismului. Vreau sa spun ca ceea ce ma intereseaza este maniera – psihologica si emotionala – a existentei unui fascist: un fel de blocaj in perioada fazei adolescentine [..] Eternele promisiuni ale fascismului mi se pare ca le recunosc in provincialism, in lipsa cunoasterii concrete a problemelor reale, in refuzul de a aprofunda, din lene, din prejudiciu, comoditate, orgoliu, propriul raport individual cu viata.’ (pag. 165)


(video source LegalMovieArchive)


Iata si o caracterizare a stilului si conceptiei estetice a lui Pasolini, care ii apartine lui Russo: ‘El porneste de la considerentul ca desi nu preexista un “dictionar” de imagini, filmul transmite semnificatii spectatorilor, in sensul ca imaginile reprezinta scriitura actiunilor si comportamentelor umane (pe care Pasolini le considera semne ale adevaratului limbaj primitiv al omului), la fel cum limba scrisa este reprezentarea simbolica a limbii vorbite. ‘ (pag. 180)


(video film oldhollywoodtrailers)


Surprinzatoare dar perfect justificata este incadrarea curentelor si genurilor asa-zis ‘marginale’ in istoria scrisa de Russo, isi gasesc aici locul si filmele horror ale lui Dario Argento (maestrul hulit al filmelor B ‘low cost’ care in aceste zile isi prezinta cel mai recent film la Cannes) si chiar si cele pornografice. Putini istorici de cinema ii acordau inainte de aceasta carte respectul cuvenit lui Sergio Leone, Russo o face plecand de la descrierea radacinilor istorice ale filmelor sale (mai adanci decat Kurosawa, inapoi la Dashiel Hammett si chiar la Arlecchino) pentru a explica apoi rasturnarea sociala si pozitia anti-eroilor lui Leone: ‘In Pentru un pumn de dolari nu mai exista nici o urma de civilizatie de aparat si nici eroi gata sa o apere; comunitatea este in mainile unor indivizi lipsiti de scrupule si singura lege aplicabila este cea a profitului. In ciuda ambientului tipic westernului nu exista un conflict istoric precis, ceea ce face mai abstracta si universala pesimista tema de baza.’ (pag. 186-187).


(video source thecultbox)


Sunt cateva lucruri care mi-au lipsit ca cinefil cititor din aceasta carte. Ma asteptam sa fie prezentati actorii italieni dar ei sunt lasati de Russo complet in umbra regizorilor. La fel, nu mentioneaza mai nimic despre Cinecitta si rolul studiourilor si nici despre festivalurile din Italia care sunt mentionate doar in treacat, sau despre premiile nationale care sunt complet ignorate. Sunt mentionati marii regizori italieni care au creat in afara Italiei, dar mai putin sau deloc sunt mentionate superproductiile si actorii straini care au jucat cateodata roluri principale in capodoperele filmului italian. Bogatia informativa, prezentarea sistematica si linia clara de prezentare sunt insa calitati care depasesc toate aceste minusuri informationale. Dupa citirea cartii lui Russo am impresia nu numai ca pot pune orice film italian realizat in trecut in context, dar aceasta carte este un instrument si pentru intelegerea si evaluarea filmelor italiene care vor fi realizate in viitor.

Men In Black are back. 15 years after the first (and best) film in the series Hollywood tries to squeeze some more dollars from the same idea.Sequels are never easy to do. You need both to ensure continuity and bring back what the audiences love in the original and invent so that the repetition does not bring exhaustion and disappointment. Best examples of success like The Godfather or Star Wars were complex stories spreading over generations,  developing memorable characters and bringing to screen new emotions and passions in each one of the new installments, even if they not all were as best as the initial films. Well, MIB is no Godfather or Star Wars, neither is Barry Sonnenfeld a Scorsese or George Lucas. Men In Black III has more downs than ups.




The good news first? Well, it’s available (also) on 3D. Don’t forget to order 3D tickets as I did, as many of the screenings are banal 2D. Hint – the tickets on 3D are even more expensive that usual. Two new actors join the team – Josh Brolin doing a fine job as a young version of Tommy Lee Jones‘ character (yes, good guess, there is some time travel involved) and Emma Thompson who is always lovely to see, even when she has a too thin part as here. The less than good news? Well, there are no surprises, no new jokes to remember, no ideas that make the film really different or funnier or scarier than the previous series. The retro parts are very much the same we have seen in scores of other films since Back to the Future, the bad guy has bad teeth, and the story has holes as big as the cosmic warps with a touch of melodrama that does not add really anything good.



(video source SonyPictures)


Is it worth paying the ticket to see the film in theaters? Well, maybe yes, if you are in ‘just’ for entertainment and you are ready to accept conventions and to put logic to rest for a couple of hours, than you have chances to enjoy the film. If you are a MIB aficionado you will go and see it anyway, so I can just wish you to have fun!


It’s Shavuot, a long weekend in Israel (actually also in the US because of Memorial Day). As on all Jewish holidays here is some fun and interesting stuff from the Internet related to the holiday. The holiday celebrates the giving of the Torah, the exact format used for the information transfer is still under dispute by historians.


(video source gdashdcast)


Learning about the holidays sounds better on rock music as in this clip featuring Naomi Less. Her music site is worth exploring.


(video source JewishNewsTV)


Cheese, cheese dishes and cakes are part of the traditional holiday meals for Shavuot. Here is a receipt for a cheese cake. Bon Appetit …


and Hag Shavuot Sameah!

The Israeli national theater Habima is back home in its renovated location in central Tel Aviv. The many years of wandering in temporary spaces, the problems with the building and funding seriously impacted the conditions of viewing and the level of the performances for the last few years. As a faithful subscriber I was waiting for the meeting with the old theater in the renewed building with the expectation of meeting an old friend I could talk only by Skype for a while. At last, that moment came last evening. I will begin with the building.



Unfortunately I could find more detailed information about the history of the building and the new project only in Hebrew, and very little about the history and the location in English. The overall impression is good, the renewal designed by sculptor Dani Karavan keeps the principal lines and ideas of Oscar Kaufman’s original International Style building raised between 1935 and 1945, but integrates it better with the neighborhood, and has an airy and spacy look. The underground parking provides a much better access than before, space for the cars of visitors of the halls in the theater and of the Mann Auditorium (the siege of the Philharmonic whose turn is now to be in renovation) and of the Helena Rubinstein pavilion of the Tel Aviv Museum of Art. The exit rush was far from the nightmare described in some other reports, but maybe we just were lucky with a less crowded evening. The HaBima complex pairs well with the Golda Center which is located less than ten minutes walk away, to give to Tel Aviv a second focal point of culture and recreation fit to the first (and only by now) great metropolis of culture in Israel. The interiors are also airy and elegant, the crowded and dark corridors of the old theater are gone, although I personally miss the gallery of portraits of the great actors – where are they now? The only darker nuance in the silver cloud is the theater hall itself, or better said the Maskin hall which seems to be the same as before renovation, including known problems like the tall balcony edge that preempts good viewing in the first rows of the balcony area.




The play last night was The Beauty Queen of Leenane, by Irish playwright Martin McDonagh, premiered in 1996, which enjoyed success on Broadway and East End as well.  It’s a black comedy, mixing realism and even naturalism inspired by the grim landscape and realities of country-side Ireland in the years before the industrial boom of the 90s, family drama, dark comedy and absurd theater. Although the themes are not necessarily among my favorites I enjoyed the mix and the balanced and well paced writing, as well as the professional direction (Hanan Shnir) and acting. The two central characters, mother and daughter, embraced in a relation of hate and disillusions were especially well played by Dvora Kider and Lilian Berto. HaBima is back home, and the theater needs to ger back the confidence of its viewers disappointed or skeptical after all the years of wandering in periphery theaters and of mediocre productions. Stagings like The Beauty Queen of Leenane are not breakthroughs but they can provide the building blocks of the solid performances well chosen from the world contemporary repertory which need to be bart of the re-building process.


Cu trei-patru ani in urma cinematecile si festivalurile de film din intreaga lume au celebrat jumatate de secol de la aparitia pe scena cinematografiei franceze si internationale a fenomenului numit Noul Val Francez – o generatie de creatori in mare majoritate tineri grupati in jurul revistei Cahiers du Cinema care au inceput sa creeze simultan filme personale si directe, care puneau sub semnul intrebarii multe dintre formulele cinematografiei clasice – productia, scenariul, distribuirea, tehnicile de filmare, alegerea actorilor si a tematicii. Cu aceasta ocazie s-au scris si destul de multe articole in revistele de specialitate si carti, printre care apare in traducere romaneasca in seria ‘Filmul pentru toti’ a editurii IBU Publishing, 2010 cartea din 2007 a profesorului universitat Michel Marie ‘Noul Val Francez – O scoala artistica’. Traducerea ii apartine lui Laurentiu Dulman, prefata Magdei Mihailescu.




Sunt pasionat si de film si de carti. De la o carte de film astept in primul rand informatie, organizata in asa fel incat sa-mi clarifice si sa puna ordine si sa adauge perspectiva filmelor pe care le-am vazut. Daca am sansa de a da peste o carte de film buna ea ma va si atrage in universul filmelor de care se ocupa prin perspectiva celui care a scris-o si va constitui o invitatie pentru viitoare vizionari sau eventual revizionari. Cartea lui Michel Marie atinge cu brio primul obiectiv, si doar partial pe cel de-al doilea. Se simte in organizarea materialului, in rigurozitatea prezentarii informatiei, in foarte utilele tabele si anexe care complementeaza textul scris formatia acdemica a autorului, si fara indoiala voi pastra cartea multa vreme in biblioteca si o voi scoate din cand in cand pentru a-mi aminti despre un film, pentru a-l localiza in opera autorului si in relatie cu creatiile celorlalti creatori ai generatiei.




Am aflat multe lucruri interesante care imi ofera dupa lectura o perspectiva mai completa a epocii si filmelor sale. Povestea Noului Val porneste desigur de la Cahiers du Cinema, sondajele si cronicile filmelor lui Vadim si Melville din anii 55-57. Apoi apar primele filme ale lui Truffaut, Godard, Chabrol, Varda. Anul 1958 in care se lanseaza Noul Val este si anul marilor schimbari politice in Franta si al crearii celei de-a Cincea Republici. Andre Malraux devine Ministrul Culturii si incurajarea noilor forme de expresie si a noilor creatori (asociati in parte si cu vederile politice de dreapta) devine intr-o oarecare masura politica de stat. Stilul personal al noii generatii de creatori rezulta din doua surse principale – asumarea in masura mult mai mare a controlului asupra felului in care este realizat filmul de catre regizor (filmul devenind o creatie personala si regizorul autorul sau inconstestabil) si economia de mijloace tehnice care ii obliga pe aceiasi regizori sa inventeze sau sa adopte procedee cum ar fi camera mobila, filmarea in decor natural sau urban, captarea directa a sunetului, care imprima produselor cinematografice un stil natural specific.

Capitolul dedicat metodelor de productie si de distributie este pasionant, chiar cand este vorba despre detaliile economice. Noul Val nu a aparut intr-o situatie de criza economica a cinematografiei franceze, dimpotriva, economic industria cinematografica se bucura de o prosperitate continua inceputa imediat dupa razboi. Revolta a fost in primul rand estetica, criticii si regizorii Noului Val (unii dintre ei erau si critici si regizori) considerand ca criza se manifesta in modul de exprimare, in sabloanele stilistice si estetice caracteristice cinematografului zis ‘de calitate’. Scaderea numarului de spectatori in sali care incepe la scurt timp dupa aparitia Noului Val poate fi pusa mai degraba pe seama impactului televiziunii care incepand cu anii 60 isi diversifica tematica, mareste numarul canalelor de difuzare si include din ce in ce mai multe filme in programele sale. Datele furnizate de Michel Marie arata in mod elocvent ca filmele Noului Val nu au fost mai putin sau semnificativ mai putin rentabile decat cele ale cinematografiei ‘de calitate’ care continua sa fie produsa si difuzata de creatorii vechii generatii si de epigonii lor, iar filmele cele mai populare ale Noului Val au cunoscut si ele succese de casa remarcabile.




In capitolele dedicate conceptiei estetice si mai ales cel dedicat actorilor poate fi gasita acea scanteie de pasiune pe care eu ca pasionat de filme o caut in asemenea carti. Portretele facute unor actori ca Belmondo sau Ana Karina sunt superbe, iar analizele facute unora dintre creatorii Valului sau regizorilor care au creat in acea epoca, au influentat si au fost influentati de Noul Val fara a face parte din el (Vadim, Louis Malle, Melville) extrem de precise si profunde in pofida economiei de text.

Daca descrierea influentei jucate de cinematograful american nu aduce elemente de surpriza, in schimb am fost destul de mirat de aprecierea relativ moderata a influentei Noului Val asupra altor scoli cinematografice in lume. Michel Marie pare a considera ca aceasta influenta a fost mult exagerata si ca ceea ce s-a intamplat cam in aceeasi epoca si in anii urmatori perioadei de explozie a Noului Val (1958-1962) in cinematografia engleza, poloneza sau cehoslovaca a avut in principal radacini culturale si formative locale, impactul cineastilor francezi, a filmelor lor si a modului lor de abordare a artei cinematografice fiind doar marginale.

Fie ca suntem de acord, fie ca nu cu concluziile acestui capitol nu putem nici ignora si nici ocoli cele petrecute in cinematografia franceza la sfarsitul anilor 50 si inceputul anilor 60. Modul de productie al filmelor, relatia intre regizor, actori si rezultatul muncii lor, si noutatile tehnice introduse si promovate de noul val au schimbat fata cinematografiei franceze si a celei internationale. Cartea lui Michel Marie este o sursa de informatie bogata la prima lectura si o referinta utila dupa aceea in intelegerea acestui fenomen deosebit.

Amos Oz este astazi poate scriitorul strain cel mai tradus in Romania. I-au aparut in traducere 12 carti (din cele 27 pe care le-a scris pana acum) si inca trei sunt planificate sa apara pana in toamna lui 2013, inclusiv cel mai recent volum de povestiri ‘Ben Haverim’ (‘Intre prieteni’). A fost primul scriitor israelian tradus in Romania inca in anul 1981 (si acea carte a sa ‘Mihael al meu’ a fost prima carte a unui scriitor israelian pe care am citit-o). A vizitat de cateva ori Romania, a primit premiul Ovidiu in anul 2004, iar vizita sa din februarie in acest an a fost intens reflectata in presa literara romaneasca, la posturile de televiziune si a culminat cu dialogul de la Ateneu cu Gabriel Liiceanu, care a atins momente de intensa dezbatere intelectuala si reala emotie atunci cand au abordat esenta relatiilor complexe dintre scriitorul israelian si continentul pe care parintii sai l-au parasit in anii premergatori celui de-al doilea razboi mondial si Holocaustului.



O seara de dezbatere pe tema traducerii si receptarii scrierilor lui Amos Oz in Romania organizata de Institutul Cultural Roman, filiala  din Tel Aviv avea toate sansele sa fie un succes, un eveniment interesant nu numai pentru publicul israelian cunoscator al limbii romane ci pentru toti cititorii si admiratorii israelieni ai lui Amos Oz. Nu stiu cati dintre acestia cunosc povestea de dragoste dintre Oz si cititorii romani, succesul de care se bucura acesta in Romania, impactul pe care o vizita ca cea pe care a facut-o Oz la inceputul acestui an acolo o are asupra vietii intelectuale romanesti. Aducand-o in Israel pe Denisa Comanescu, poeta cunoscuta si editoarea lui Oz la editura Humanitas (si cea care raspunde de seria ‘Raftul Denisei’ – amanunt pe care l-am aflat doar astazi) si alaturand-o traducatoarelor in limba romana a cartilor lui Oz (intre care Marlena Braester mi-a facut o excelenta impresie prin continutul relatarii si modul de impartasire al experientelor sale) ICR si-a facut o parte din datorie. Din pacate insa a esuat complet in popularizarea evenimentului in presa si media locala. Nu este prima data cand astfel de activitati inclusiv vizite ale unor intelectuali romani de marca organizate de ICR ajung exclusiv la publicul originar din Romania, care prin structura sa este inaintat in varsta si care cu exceptia unui numar din ce in ce mai redus de scriitori, ziaristi si intelectuali nu este interesat de cultura de calitate din Romana. De data aceasta insa dezamagirea a fost amplificata de faptul ca eroul serii a fost scriitorul cel mai cunoscut al Israelului de astazi, scriitor care aduna sute de oameni din publicul de limba ebraica oriunde ar aparea doar sa se stie ca va fi acolo si va vorbi sau citi din opera sa, si de comparatia cu succesul vizitei lui Oz la Bucuresti de acum trei luni.  La Bucuresti Oz a umplut sala Ateneului cu peste 900 de spectatori si multi dintre cei care doreau sa-l vada si sa-l asculte au ramas afara. Astazi la Tel Aviv doar primele trei randuri ale salii Tzavta au fost pline si nici ele complet. Cultura romaneasca are multe de oferit in diversele sale domenii si dialogul cultural romano-israelian ar putea continua o traditie de interactie culturala de secole intre culturile romaneasca si evreiasca. Pentru asta insa ICR Tel Aviv trebuie sa ajunga sa discute cu ‘mainstream’-ul cultural israelian, in ebraica si in engleza, sa-si faca evenimentele cunoscute prin presa si media de cultura si de divertisment israeliana in ebraica, chiar cu riscul de a lasa in al doilea plan canalele de comunicare (din ce in ce mai firave de altfel) ale presei de limba romana si asociatiilor de limba romana de aici.



Ce a fost totusi in aceasta seara? Am mentionat interventia Marlenei Braester, adaug faptul ca Denisa Comanescu a vorbit pe larg, detaliat si cu evidenta empatie despre istoria editarii lui Amos Oz in Romania, si despre planurile de viitor in colectia de autor pe care o editeaza la Humanitas. Apoi a venit momentul asteptat de toata lumea, cel in care a vorbit Oz. Dupa cateva minute in care a evocat in engleza amintiri despre vizita sa din Romania, scriitorul a trecut in ebraica, lasand la o parte temele ‘romanesti’ si abordand tematica scrierilor sale si modul lor de geneza. A vorbit despre familie, a vorbit despre desertul la tarmurile caruia locuieste, a vorbit despre modul in care isi asimileaza personajele si incepe sa le dea viata pe hartie. Totul pare asa de simplu in versiunea sa. Simplitatea geniului. Spre sfarsit a citit fragmente din ‘Regele Norvegiei’, una din povestirile  din volumul recent aparut, povestire aparuta si in The New Yorker. Cu vocea sa linistita si calda, Oz este un excelent cititor si interpret al propriilor sale scrieri.

Cu acesta lectura s-a incheiat seara dedicata lui Amos Oz, traducerii si receptarii sale in Romania. Nu au fost intrebari din public. Aveam multe sa-l intreb si sincer nu stiu daca voi avea vreodata ocazia – despre cele pe care le-a spus la Bucuresti, daca este constient de impactul sau in Romania si de discutiile starnite de dialogurile sale acolo, in special de cel cu Liiceanu de la Ateneu. Atomosfera mi s-a parut insa prea rarefiata pentru asemenea intrebari. Cand Amos Oz va castiga premiul Nobel conferintele sale vor umple salile din intreaga lume. Imi place sa cred ca va continua si atunci dialogul dintre el si publicul cititor din Romania. Poate va mai exista atunci o astfel de ocazie. Am dreptul sa sper.

This was my first time on the Cote d’Azur. Unfortunately it also was one of these frustrating standards meetings with a schedule that did not allow me any sightseeing, and no time spent out of the hotel and meeting rooms excepting for the social. Well, enough complaining, there are tougher jobs than mine, there is always a next time or so we like to say, and I had the time to take some photos and share them with you.



The campus near the meeting place in Sophia Antipolis is called Les Algorithmes (The Algorithms), it may be the name of a company. Above are the signs at the entry.



Can you imagine that I was a mere 20km from Cannes and that I left the area today, the day the Festival opens? Will I ever live through such an event, I do not know. Anyway, this is the closest I got to the Festival, the evening we traveled to Nice for the meeting social event. The bus I was in turned left.



The social event took place in the Palais de la Mediteranee on the Promenade des Anglais. No, we did not go to the Casino.




Here is a view of the famous Promenade des Anglais by night. Would I sound a little snobbish if I say that I was not extremely impressed? Maybe I need a second visit. Sure I need a second visit.



A closer view of the Le Negresco – one of the famous if not the most famous hotel in Nice. Its name comes from Henri Negrescu, the son of a Romanian Gypsy inn owner and violin player, who came to France at the beginning of the 20th century, started a restaurant in Nice that became that famous that it allowed him to get financing and hire Dutch architect Edouard Niermans to build the hotel that opened 99 years ago. More about the history of the hotel (in French) here.



A brutal 4AM wake-up took me today to the Nice airport for a sunrise time take-off.



Au Revoir, Cote d’Azur!



Fabulous view atop of the Alps before plunging into icy rain at the airport in Zurich.

I had many reasons to be unhappy with this film, yet I ended by being reasonably satisfied with my action movie selection. So what makes The Next Three Days work? It starts as a happy_family_meets_hell film (when the beautiful wife of an English teacher is accused and condemned for urder), flirts shortly with the court drama, then it turns into a reversed version of Convinction, with Russell Crowe playing the role of Hilary Swank . Then the last third is pure action, with very little credibility, as the way the hero tries get his innocent (maybe) wife out of prison is traditional escape and not decades of fight within the legal system.




Sure, Russell Crowe is a good actor, Elizabeth Banks is not bad either, and director Paul Haggis already proofed in a couple of (better) films that he knows how to build characters and a compelling story around them. Yet, this film has all the chances to run into routine, there is nothing new or unexpected in its story line.


(video source ClevverMovies)


I believe that what saves The Next Three Days from failing is that the script and the director left in the story and the way it is told some ambiguity. We never know whether the woman is really innocent, the flashbacks are there not to clarify but to murk what really happened the night of the crime that triggered the events. Even if we assume (as the husband does) that the woman is innocent the act of escaping justice (and so many good cops chasing the couple and their kid) leaves viewers with a sense of morality in quite an uncomfortable solution. Director Haggis did not have a brilliant script at hand from screenplay writer Haggis. So he put into the direction a grain of uncertainty that is more realistic than all the rest of the story and saves the film. Because life itself has a grain of uncertainty.