Un nou text semnat de Gica Manescu. Un nou si remarcabil fragment de amintiri.

————————————————————————————————–

 

In urma cu catva timp am scris despre gene, mosteniri, avantaje si cercetari. Norocul unora, ghinionul altora.

Deocamdata cunostintele sunt inca in faze inaintate de cercetari, dar limitate, insuficiente. Sunt agatate de cromozomii cunoscuti  in genetica, de mai multa vreme.

Nu intru in amanunte, dar voi scrie despre unele caracteristici ale mele, in  sanul familiei, comparandu-le intre ele, care mi-au dat  de gandit. Nu de azi, de ieri.

Se presupune ca acei din asa zisa “patura nobila“ a judaismului, cohanimii, din care fac parte, ar fi rude intre ei.

Dar in  cei 3000 de ani scursi, cu cine sunt sau am fost ruda? Nici nu cercetez, nu e foarte important, iau viata asa cum este si ma limitez la cele sigure si stiute.

Acum un an, find in  Bucuresti am plecat cu Dan, fiul meu, la Focsani, ca nu mai fusesem de cateva zeci de ani la mormantul tatei si al bunicilor. Pe mama, “o vizitasem“ la  Giurgiului, in Bucuresti.

Nu sunt om al religiei, dar sentimentele, amintirile si obligatiile morale pe care le-am avut si le am in memorie si inima parca ma imping s-o fac.

La mormantul bunicului Solomon, am citit ca e fiul lui Efraim Hacohen. Ca suntem cohanim stiam, dar nu ii stiam numele. De multe ori sedeam langa “granpa“ si el imi povestea ca dintre cei 3 nepoti eu eram cel mai curios si intrebam, voind sa stiu.

Prin astea m-am deosebit eu de sora si fratele meu.

Am aflat ca strabunicul meu era un evreu sarac, sot bun si devotat, linistit, om al religiei in comunitatea mica a evreilor din orasul muntean de la Milcov. Aducea fiecare banut sotiei care avea in grija 3 baieti si o fata. Era un functionar umil, la autoritatile oraseneti, ca un vames la trecerea spre si din Moldova. Uneltele lui de munca erau cele necesare scrisului si o stanga subtire din metal cu un carlig, sa poata agata eventuale foi de tutun, ascunse sub  coviltirul carutelor venite din Turcia. Ne-voind sa ia “bacsisul“ unui traficant, cinstea era mai presus decat multe, in  discutiile inflacarate, care au atras trecatori, turcul a scos un pistol si l-a ucis. Strabunica mea a aflat acasa si plangand a adunat copiii langa ea.

Ce s-a intamplat mai departe n-am aflat, ca nici bunicul nu-si mai amintea.

Mai tarziu, el a fost trimis la un unchi in Bucuresti care avea un atelier de reparat mobila. Era ca un chin, la cei 9–10 ani sa care pe umar un scaun, spre seara intunecoasa si cuprins de frica, la intoarcerea cu banii in buzunar. Fratele cel mare, avea 16 ani, era ca seful familiei si scotea o paine amara dintr-o pravalioara cu articole gospodaresti. Farfurii, linguri, candele, cani si alte mici ustensile. Celalat frate a fugit in Bulgaria de frica sa nu fie prins cu arcanul pentru militarie. I s-a pierdut urma.  Au ramas in mintea familiei doar numele si figura speriata.


sursa - http://postcards.delcampe.com/page/item/id,145777154,var,Focsani-Romania-Rathaus,language,E.html

 

In  1872 bunicul Solomon a deschis un magazin al lui, apoi s-a insurat cu o focseneanca  ceva mai instarita si a avut o fata si 2 baieti. Tatal meu a fost mezinul. Matusa n-a avut copii, iar unchiul meu, de care auzisem numai, a plecat in USA la inceputul secolului 20, dar dupa  2 ani a revenit acasa, bolnav de TBC, si cu toate ingrjirile posibile atunci, a parasit familia pentru o lume necunoscuta.

Dupa Primul Razboi Mondial bunicul a adaugat pe firma “& fiul”. Tata i-a devenit tovaras si au extins mult activitatile comerciale. Erau fruntasi in oras.

Fara scoala, doar Heiderul – scoala  cu caracter religios judaic – a invatat sa citeasca si sa scrie romaneste, a devenit un cetatean stimat si onorat de concetateni.

Activ in problemele de cult, a devenit ‘gabai’ – administrator – la Templul Coral. De Iom Kipur, ca un Cohen onorat, binecuvanta enoriasii.

A fost pentru mine, ca un intelept al trecutului. M-am atasat de el si atent, ascultam ce imi povestea

Ii erau dragi si ceilalti nepoti, si cadourile le primeam fara deosebire.

Si in familia noastra, am simtit caldura parintilor si bunatatea lor. Ne dadeau frau liber, dar sa fim harnici, sa stim ce e promisiunea care trebuie onorata, si intrebarile sa nu ramana fara raspuns. Punctualitatea era ce ne-a intrat in sange. In 17 ani de scoli, am intarziat o singura data, in  clasa II–a, ca am asteptat un prieten care voia sa ma insoteasca.

Nu i-am deziluzionat si am crescut in dragoste si stima reciproca. Parintii n-au precupetit nimic pentru noi.

Din copilarie deja, doream sa am niste trasaturi de comportare si apropiere de oameni, ca parintii si bunicii.

Intelegerea mai buna am avut-o in  adolescenta. Daca ar fi fost  posibile imagini, semne, indicii.etc. ale mele si ale fratilor mei, simultane, nu s-ar fi putut observa nici o deosebire. Identitate perfecta.

 

sursa http://info.e5.ro/poze/Vederi-vechi/Focsani-vechi/Focsani-Str.Unirii.jpg.html

 

Fata de familie, prieteni, colegi sau egali,  subalterni dar si superiori.

Dar pe de alta parte, intuiam ca eu am in firea mea ceva deosebit fata de ei. Nu puteam preciza ce si in ce directie sau gandire. Am fost uimit,  cand in copilarie si adolescenta, am fost  cu alti copii sau prieteni si fara sa stim,  intr-un  focar de boala contagioasa.  Singurul ramas sanatos am fost eu. Imunitatea imi este crescuta.

Cititul era o pasiune a familiei si cartile erau totdeauna la capatai.

In activitatile casnice, gospodaresti, sora mea era ambidextra, eu fara deosebire, dar primul nascut, cu 4 ani mai in varsta, atat in casa cat si la condusul ocazional al unui automobil (desi avea permis si pentru camioane, obtinut de vreme indelungata) avea “doua maini stangi“. Dar la jocul de bridge, le folosea bine pe ambele.

In scoala primara am terminat cele 4 clase, cu premiul intai. Se auzeau unele voci care sustineau ca gratie tatalui meu, membru in conducerea Comunitatii, de care depindea si invatamantul. Am fost jignit la cei 11 ani ai mei. Am rugat-o pe mama sa-mi dea cateva  notiuni de franceza si in septembrie, am intrat in clasa I-a  la Liceul  “Unirea“. Am invatat, am avut note bune si l-am invins pe Ionescu Gheorghe, concurent ambitios. Am terminat cu premiul intai, am simtit o multumire si am fost  mandru ca am facut dovada cinstei si a corectitudinei.

In clasa II-a am fost bolnav, o nefrita si am lipsit mult de la scoala. Cu tratamente si dieta, mie, copilului caruia ii placeau mancarurile bine preparate, indiferent care, predominand carnea. Aveam permisiunea o data pe saptamana, sa mananc un sfert de pasare si nu eram pe locul meu la masa familiei. Eram singur, inainte  celorlalti. Supe de legume, gris, cartofi, macaroane, fructe. Vointa a avut succes si m-am vindecat .

N-am mai luat premii, nici n-am cautat, dar am fost  printre primii si am absolvit bacalaureatul in iunie 1934, avand ca Presedinte al comisiei, pe profesorul de filozofie Tudor Vianu

In  toamna am intrat la Facultatea de medicina din Iasi.

Mi-am dat seama ca am o inclinatie spre a scrie si am inceput cu poezii mici, continuand apoi cu povestiri, amintiri, scenete de spectacole ocazionale, neprofesioniste.

Am devenit in Israel si la Toronto, colaborator al unor publicatii in limba romana.

Apoi pentru mine,  au aparut listele internetice si m-am inhamat in ele.

La inceputul adolescentei am inteles ca atat bunicul cat si tata erau  in  afara de treburile lor comerciale si familiale preocupati si de cele orasenesti si ale Comunitatii evreesti.

Am aflat ca in 1916, cand trupele romane s-au retras pe frontul de la Marasesti, nemtii se apropiau de Focsani. La Milcov 3 cetateni de frunte, unul era bunicul meu, care stia un pic de germana, dar mai mult idis, au intampinat pe generalul Mackenzen si armata lui cu paine si sare si i-au condus in oras. Repartizati in cazarmile goale. Nostim a fost in 1918, cand ei au plecat si generalul,  comandantul trupelor romanesti revenite de pe front, a intrat in cazarma. Nemtii luasera ce era a lor.  Ce nou veniti, nu aveau oale de gatit mancarea cazona. Generalul s-a dus la magazinul bunicului, s-au salutat, ca vechi cunostinte si a comandat oalele cele mai mari. Dar magazinul era aproape gol, doar unele obiecte simple, necesare.

A oferit doar niste oale de nevoile nocturne, dar de dimensiuni , rar de gasit o persoana potrivita. Comandantul i-a multumit, niste miltari le-au luat, a platit si au plecat.

De la Dr. Zvi ben Dov (Pincu Zilberman), fost elev de al meu si care a studiat arhiva orasului pentru documentarea in istoria lui, publicand si cartea respectiva, am aflat ceva nou. Prin 1908, tatal meu, avea 23 ani, cu inca 2 prieteni, au dat viata, unei cantine, cu o masa calda, petru evreii saraci.

La sfarsitul anlor 20, s-a luptat pentru buna organizare a Comunitatii evreesti si sub Landau, a devenit Secretarul general, fac-totum-ul. Mai tarziu, cu farm. Freier, a intarit sectia Lojei Bnei Brit si apoi a Societatii de ajutor “Fraterna”.  Comitetele respective l-au ales Secretar general. Era  ocupat pana peste cap. Mai fusese numit jurat la Tribunal si tutorele a 4 copii ramasi orfani de tata la varste mici. Nu se plangea si era multumit de cele ce facea.

Noi il admiram si trageam invataturi.

Ma framantam ca in mintea mea, in  afara de scoala, joaca si lectura, imi treceau niste idei deosebite. Va dau doua exemple.

Prin 1931, aparusera pe piata romaneasca , “ Ghetare“, dulapase din lemn vopsit,  captusite cu tabla si un loc pentru ghiata. Favorabile pentru unele gospodarii care nu aveau beciuri, pivnite adanci si racoroase pentru pastrarea alimentelor vara.

Tata comandase si astepta livrarea. In ziua respectiva l-am rugat sa ma lase sa aranjez eu vitrina cu geam mare, spre strada pricipala.

A acceptat, am  cumparat un carton mare alb si un creion cu negru puternic.

Cu rigla si creionul simplu, am desenat un ghetar, putin din profil si am scris cu litere mari, in relief negru – AVEM GHETARE.

Lumea se oprea si devenea interesata.

Nu mult dupa asta Uzina electrica a fost capabila sa extinda electrificarea majortatii caselor din oras. Trebuiau lampi, cantitati mari. Tata le-a comandat si aranjatul vitrinei a fost sarcina mea. Am golit tot ce era in ea, am  rugat pe unul dintre salariati sa ma ajute, sa fixam niste polite pe pereti. De jos in sus, am pus o candela, ca opait, o lumanare intr-un  sfesnic din lut ars, o lampa mica cu petrol, una mai mare cu abatjour alb. Pe plafonul magazinului erau atarnate tot felul de lampi. Am  apropiat una cu doua brate, becurile aprinse – cineva facuse legatura cu electricitatea si prin deschizatura  din magazin a vitrinei se lumina totul in jur. Alta reclama n-a mai trebuit. Doar ea e sufletul comertului.

Ai mei au fost incantati si bunicul mi-a facut un cadou. Niste bani, pe care i-am pus  pe carnetul de economii. Cand intrasem in liceu, mi-a cumparat un  ceas Omega, pe care nici nu mai stiu cati ani l-am purtat.

Credeam  ca memoria mea e una normala. Daca recitam o poezie sau explicam ceva dascalilor, era ca am invatat.

Devenind student,  am aflat ca tratate sau manuale pentru specialitatile ce le vom  invata,  erau in numar, poate cat degetele unei maini.

 

sursa http:[email protected]/page5/

 

Majoritatea profesorilor cereau sa explicam din cele predate de ei. Deci cat mai multe de notat. Asa  am reusit sa scriu rapid, cu unele prescurtari ale cuvintelor, sa le inteleg la citire. Se adunau 2-3 caiete si inaintea unui examen le citeam. Am inteles ca am o iscusinta deosbita. Cu ochii, parca vedeam  paginile si unele schite. Cam  dupa doua lecturi, avem in minte, o buna parte din continut. Dupa a treia oara stiam totul pe din afara.

Am tras concluzia favorabila mie si am facut uz de ea.

Importanta mare a acestei insusiri am gasit-o cand m-am propus profesor de Stinte naturale la Liceul evreesc din  Focsani. Ultima data cand am invatat materia asta a fost in anii scolarizaraii liceale.

Am cumparat cele 8 manuale si dupa progamul scolar,  stiam zilele si clasele unde aveam orele mele. Seara de inainte, invatam materiile respective,   exersam cele 2-3 schite pentru desenul pe tabla si asta era. Creta si buretele umed cadeau in  sarcina elevilor.

Vorbeam curgator, fara sa ma uit pe vreo notita. Inainte ascultasem 2-3 elevi nu numai din predarea precedenta ci si din cea anterioara.

In cei 4 ani, cel mai greu a fost primul. Apoi aveam deja inmagazinate in memorie, multe din cele invatate pentru a doua oara in  viata mea.

Ce fel de dascal am fost? se pare ca bun. Eram prieten cu scolarii si ne stimam, la nivelurile respective.

Aici pun punct la povestirea lunga si detailata. Ma cunoasteti mai bine, si in adancime si va puneti poate aceiasi intrebare : Cum a fost posibil ?

Eu nu stiu si nici nu pot afla. Genele mele sunt cu mai multe radacini in cei 3000 de ani. Cu cine ma inrudesc?

Cate generatii au fost sarite sau active in transmiterea insusirilor deosebite? Ce forte m-au adus sa fiu cum sunt,  la cei  peste 95 ani.

Inchei cu ce a scris poetul:  “Nu cerceta aceste legi / Ca esti nebun de  le-ntelegi.”

Asa  ma comport.

 

Gica Manescu – Decembrie 2011