Inceputul romanului lui Dan Stanca ‘A doua zi dupa moarte’ (editia a II-a revazuta, Curtea Veche, 2011) mi-a amintit de serialul in gen ‘horror’ ‘Regatul’ (Kingdom) creat de Lars von Trier in anii 90. ‘Spitalul se inalta mohorat pe fundalul acelui cer dogoritor de iulie. Desi vremea frumoasa ar fi trebuit s-o absoarba in norul de lumina si astfel s-o purifice, masiva cetatuie arata mai hidoasa si mai jupuita decat intr-o zi inchisa de toamna. La urma urmei, chiar si numele de Fundeni, care strainilor nu le spunea nimic, dar romanilor le evoca mereu fundatura, un fund gros si ntunecos de unde, daca intri, nu mai iesi, accentua imaginea sumbra a unui spital subdezvoltat, fara dotari, dar in care suferinta e aceeasi dintotdeauna, oamenii injura, blestema, medicii sunt la fel de rai si de abrutizati, fiindca tot ce vad e carnea pacientilor inecata in putreziciune.’ (pag. 7) Spitalul ruinat si bolnav el insusi in care se intalnesc pe paturi alaturate de suferinta doi bolnavi cu numele simbolice de Petru si Pavel, trecuti in mod foarte diferit prin incercarile vietii si vremurilor, este punctul de plecare al unei carti despre o lume ruinata si bolnava, asa cum percepe Dan Stanca Romania post-comunista. Ceea mai mare parte a actiunii cartii se petrece in anii 90, cu flashback-uri ale perioadei dinainte de 89 dar si flashforward-uri pana in 2026. Perspectiva este insa aceeasi, sansele vindecarii societatii sunt nule, iar cele ale salvarii personale se afla – poate – in cautarile cailor ascunse ale spiritualitatii si misticii diferitelor credinte.

 

sursa http://www.curteaveche.ro/A_doua_zi_dupa_moarte_Editia_a_II_a_revazuta-3-1207

Doua personaje principale are aceasta carte, un barbat si o femeie. Numele barbatului este Petru Bota, un singuratic si un supravietuitor reprezentativ pentru un anume tip de supravietuire a perioadei comuniste: ‘Fusese mereu singur si la adapost de grijile curente ale vietii. Nu plecase pe front, nu facuse prietenii riscante, nu se lasase impresionat nici de propaganda comunista care cerea tinerilor specialisti sa se inroleze pe frontul transformarilor revolutionare, dar nici nu raspunsese chemarilor subversive de-a scrie si de-a vorbi impotriva regimului oficial. Ii dispretuise de la bun inceput pe comunisti, dar nu-si tradase gandurile, cum facusera atatia, firi tumultoase avand vocatia contestarii. El ramasese retras, izolat, inconjurat doar de cativa oameni care-i semanau si in al caror fel de-a fi se oglindea.’ (pag. 36) Cercul de prieteni intelectuali ai lui Petru Bota alcatuiesc unul dintre acele mini-cenacluri prin care nu fara anumite riscuri intelectualii romani au supravietuit deceniilor dictaturii pastrand cu grija o flacara ascunsa de spiritualitate. Condus initial de un maestru simbolic despre care (cu intentie probabil) nu aflam prea multe, cercul lui Bota caruia ii revine sarcina indrumarii discipolilor dupa ce maestrul dispare este dedicat studiului a ceea ce in mod foarte inspirat este numita ‘ariergarda’ spirituala – nume generic al atasamentului fata de trecut, traditie, continuitate mai ales pe plan religios.

Personajul feminin poarta numele de Sabina. ‘Sabinei, anul ei’ este de altfel si dedicatia cartii. Premizele personajului dotat cu frumusete si inteligenta parca de dincolo de marginea acestei lumi ar putea prezice un destin extraordinar: ‘intruchipa imaginea odraslei curate si cuminti, recipient nefisurat al spiritului, pamant reavan, abia modelat de mainile bune ale creatorului’ (pag. 47) Destinul Sabinei este departe de a fi liniar, el incepe cu un viol brutal in pragul adolescentei. Cautarea echilibrului in studiu o aduce pe Sabina in cercul lui Petru Bota, pe care il paraseste subit in anii 80, intr-o casatorie de convenienta, iesita din tiparul personajului dar caracteristica acelor vremi, care ii permite emigrarea in Germania. ‘… se casatorise fara sa iubeasca, si pleca din tara, prefacandu-se ca admira Occidentul, cand ea nu visa decat Putna, Agapia si Tismana, visa Romania contemplatiei si sihastriilor, in niciun caz Romania concreta, murdara, a gunoaielor si molozului, a functionarilor de la ICRAL, a securistilor si a activistilor de partid, care cantau la betie cu gura larg deschisa “si noi suntem romani” (pag. 121). Gasim aici poate motivatia pentru reintoarcerea Sabinei in Romania anilor 90 care se afla in miezul actiunii romanului, dar aceasta este departe de a fi o reintoarcere la matca ci mai degraba o coborire in infern, urmata de o inaltare in ceruri. Traiectoria destinului Sabinei atinge abjectul, si pentru a o descrie Dan Stanca recurge la relatari care imbina monstruozitatea cu extazul, mistica cu erosul vulgar frizand pornografia. Cititorii mai sensibili este bine sa fie avertizati, caci cateva dintre pagini nu sunt usoare la citire. Pentru personajul Sabinei destinul personal este o inchidere a unui ciclu, inaltarea spre ceruri descrisa in buna traditie a misticii crestine avand loc in prezenta celui care o propulsase cu violenta pe traiectoria vietii cu ani in urma. Fraza cheie a cartii este rostita de Petru Bota, plecat in cautarea Sabinei si a intelegerii sensului ridicarii ei: ‘Oricand se deschide o poarta sau o trapa…

 

sursa http://www.rightwords.eu/author-details/dan-stanca

 

Dan Stanca este un scriitor cu real talent in  compunerea atmosferei si constructia atenta a structurii personajelor sale. Prima parte a cartii mi s-a parut interesanta, pasionanta in unele momente. Am inceput insa sa pierd contactul cu ceea ce doreste autorul sa transmita in momentele in care pe marginea celor intamplate – reale si fantastice – apar glossele, cele mai multe puse pe seama unui personaj numit Horia Giugaru,  conceput ca un fel de alter-ego al scriitorului. Analiza profund pesimista a istoriei si a starii actuale a societatii romanesti o poti accepta sau nu: ‘Apele, crangurile, toata vegetatia oglindeau sufletul indiferent al poporului, care nu reactioneaza la niciun stimul si din care nu pleaca nicio dorinta, rarele sale zvacniri fiind doar proteste vagi fata de politica de imbacsire generala. 1848, dar mai inainte 1821, Tudor Vladimirescu, fala marlanilor, gata, i-am belit pe turci, pe fanarioti, cand in realitate doar narghileaua isi mai putea lasa umbra protectoare asupra unor pamanturi adormite in ceara si mierea lor, lasandu-se jefuite fara sa le pese, doar narghileaua, salvarii si semiluna puteau sa ocroteasca o tara de jafuri si mai mari, o tara in care crucea era beata, mitropolitii si mai beti, iar domnitorii cu intestinele pline de mancare ivatau deja versetele demagogiei. N-a fost nimic eroic in aceasta tara, numai ca eroismul e si mai jalnic decat lasitatea si noi am stiut sa fim lasi ca sa nu fim ridicoli, avand un pumn de revoltati pe care i-am aruncat ca spuza din foc in ochii lumii.‘ (pag. 242-243) Idealizarea problematica a momentului legionar din istoria Romaniei pus pe seama personajului Horia Giugariu poate fi pusa si ea pe seama degringoladei ideologice si morale pe care o simt dureros toate personajele romanului lui Stanca. Daca solutia sau alternativa marasmului pamantesc este spiritualitatea mistica simbolizata prin ridicarea spre ceruri a Sabinei, firul epic care ar putea duce la aceasta concluzie este incalcit in verbozitate si neclar pe planul ideilor. Ultima suta de pagini a cartii mi s-a parut greoaie la lectura si nu a adaugat mai nimic nici povestirii si nici dezvoltarii personajelor, accentuand doar idei deja prezente in primele parti ale romanului. Doar critica adusa institutiei bisericesti in actuala sa intruchipare din Romania apare ca tema noua in partea finala a cartii dar ea nu mi s-a parut suficienta pentru a sustine lungul si complicatul sir de comentarii din finalul cartii.

In multe privinte ‘A doua zi dupa moarte’ este o carte caracteristica nu numai epocii post-comuniste pe care o descrie ci si stadiului in care se afla literatura romana de astazi care descrie aceasta perioada. Scriitorul a hotarit ca la structura narativa a cartii sa adauge cateva zeci de pagini de prolog, o parte petrecandu-se in viitor, dupa disparitia personajelor principale. Daca stilistic si artistic aceste pagini nu adauga dupa parerea mea prea mult, ele creaza insa sentimentul de continuitate a atmosferei si viziunii pesimiste, nelasand loc niciunei raze de speranta. Confuzia valorilor, incertitudinea in fata viitorului, prezentului si chiar si a trecutului, amestecul cotodian intre plictiseala si hidosenie, ezitarile stilistice si golul existential cu riscurile umplerii sale de catre gazul cu arome ademenitoare dar si ascuns-otravitoare al misticismului, toate acestea sunt prezente in cartea lui Dan Stanca si fac din ea un produs reprezentativ al perioadei.