Una dintre amintirile copilariei si adolescentei este legata de pasiunea mea pentru film. Locuind aproape de ceea ce era si nu mai este ‘bulevardul cinematografelor’ adica portiunea din bulevardul cu multe nume pe care la un moment dat erau sase cinematografe si inca cel putin ateata prin jur, in multe din vacantele ‘mici’ de iarna sau de primavara vedeam cate un film pe zi. Am incercat o performanta asemanatoare in vacanta noastra bucuresteana din saptamana trecuta programandu-ne sase spectacole de teatru pentru cele sase seri pe care le-am petrecut in Bucuresti si am fi reusit sa o realizam dar la unul dintre ele s-a imbolnavit un actor si spectacolul a fost contramandat, asa incat seara de teatru s-a transformat in … seara de film … la televizor. In realizarea aproape-recordului am fost desigur ajutati de bunii nostri prieteni din Bucuresti care ne-au comandat biletele si s-au dus sa le ridice pe cele comandate de noi prin telefon. Din pacate teatrele bucurestene (cu exceptia cred a teatrului Bulandra) nu au adoptat inca sistemele de comanda a biletelor prin Internet sau macar prin telefon care sa garanteze ca biletele pot fi ridicate la casa in seara spectacolului – ceea ce face dificila daca nu imposibila comandarea de bilete si asigurarea locurilor in avans din strainatate.

Conu Iancu ne priveste

Daca tot vorbim despre bilete, pretul acestora se ridica la cel mult 30-32 de lei noi pentru locurile cele mai bune, ceea ce echivaleaza cu vreo 11 dolari americani – a zecea parte din pretul unor bilete pe Broadway, intre o treime si a cincea parte din pretul biletelor off-Broadway sau la spectacole similare in Israel. Daca pentru spectatorul roman biletele sunt destul de scumpe, raportul de preturi este greu explicabil intr-o tara in care preturile au ajuns comparabile ca nivel cu cele vest-europeene in majoritatea domeniilor. Impactul acestor preturi reduse relativ se resimte si in bine si in rau. Pe de o parte salile sunt pline, toate spectacolele bune se joaca cu casa inchisa si biletele la ele se epuizeaza in dimineata zilei in care sunt puse in vanzare. In sali majoritatea spectatorilor sunt tineri, lucru firesc daca ne gandim la faptul ca un bilet de teatru costa cel mult dublu fata de un bilet de film (in Israel raportul este cam 6 la 1). Pe de alta parte actorii sunt prost platiti si te doare sufletul auzind despre maestri ai scenei romanesti care iesiti la pensie abia isi duc zilele daca nu reusesc sa fie distribuiti in roluri pe scena sau in filme (si in Romania cele mai bine platite fiind telenovelele).

personajele lui Caragiale in viziunea lui Ioan Bolborea in fata Nationalului din Bucuresti

Doua decenii si jumatate si transformarile sociale si politice prin care a trecut Romania in aceasta vreme nu puteau sa nu-si puna amprenta asupra teatrului bucurestean. Si totusi parca elementele de continuitate sunt cele care predomina. Nucleul de teatre de valoare a ramas exact acelasi si apropriata a ramas si ierarhia dintre ele. Teatrul Bulandra continua sa fie in frunte, Nationalul si Comedia il urmeaza de aproape, apoi Nottara si Odeon. Putine teatre noi, Metropolis (pe care il vazusem cu ‘Podu’ in Israel cu cateva saptamani in urma) fiind unul dintre putinele nume care nu existau si acum 30 de ani. Au disparut in eternitate multe dintre fiintele actorilor romani pe care ii indragisem in anii 70 si 80, unii la varsta fireasca, altii (George Constantin, Stefan Iordache) prea devreme, consumati de intensitatea vietii pe care au trait-o si artei pe care au creat-o. Au ramas dupa ei amintirile si traditia. Si totusi i-am mai putut prinde pe scena chiar si in aceste numai cinci seri pe Mircea Albulescu, pe Ion Lucian si pe Ileana Stana Ionescu (in rol secundar). Regizorii de marca sunt unii dintre cei pe care ii cunosteam din anii tineretii – am vazut un spectacol al lui Giurchescu, am aflat (si vazut la gala UNITER care a avut loc in acele zile) ca David Esrig sau Andrei Serban s-au intors macar temporar din exilurile lor pentru a monta din nou intr-o Romanie fara cenzura si presiunile politice care i-au indepartat de tara. Desigur lista de monstri sacri ai scenei romanesti de astazi arata altfel dar ii regasim aici pe cativa dintre cei care se aflau deja in galeria de onoare (Albulescu, Rebengiuc) si pe cei pe care puteam paria de atunci ca ii vom afla astazi pe podium – Mircea Diaconu, Ion Caramitru, George Mihaita, Horatiu Malaele. Nu intamplator toti acestia mentionati de mine sunt astazi si directori de teatre si este reconfortant sa vedem marile personalitati actoricesti ale generatiei mature la conducerea teatrelor in functiile de mare raspundere pentru destinul teatrelor care devenisera conditionate politic in perioada de dupa revolutia culturala ceausista. Ceea ce este insa cel mai important este ca au aparut generatii noi care includ nume pe care eu nu le-am cunoscut – actori excelenti si regizori cu talent si viziune care nu sunt cu nimic mai prejos decat cei din marile generatii care i-au precedat.

(video source SensoTvRO)

Cel mai bun spectacol pe care l-am vazut in aceasta scurta stagiune personala a fost ‘Arta’ al Yasminei Reza la sala Studio a Teatrului Bulandra. Piesa se ocupa de felul in care clasa mijlocie din lumea occidentala de astazi se raporteaza la arta si de modul in care arta influenteaza relatiile de prietenie intre cele trei personaje ale piesei. Serge (Serban Pavlu) plateste 35 de mii de euro pentru un tablou … perfect alb. Marc (Vlad Zamfirescu) incearca sa-i explice absurditatea alegerii sale. Yvan (Gheorghe Ifrim) incearca sa intervina si sa aplaneze conflictul escaland dintre cei doi prieteni. Urmeaza o discutie despre arta, despre prietenie, despre modul in care ne raportam la obiectul de arta, despre valoarea artei si valoarea prieteniei. Primele 30 de minute ale piesei au fost poate cea mai buna jumatate de ora de teatru pe care am vazut-o in ultimii ani, dar toata reprezentatia in general se mentine la un nivel inalt, captiveaza si absoarbe in pofida temei aparent abstracte. Regizorul este Cristi Juncu, regizor relativ tanar, fost student al Catalinei Buzoianu, care intr-o cariera care se intinde pe doar 16 ani pare sa fi realizat multe spectacole interesante pe scene romanesti in special in provincie, acesta fiind debutul sau la ‘Bulandra’.

Doamne, ce macel! - sursa http://www.ziarulring.ro/stiri/15367/doamne-ce-macel-la-teatrul-de-comedie

Dramaturga franceza Yasmina Reza pare a fi o autoare foarte in voga in acest moment in Bucuresti, cu trei spectacole la trei teatre diferite din Capitala. Am mai vazut un spectacol al ei in ultima mea seara teatrala in Bucuresti la sala Studio (sala mica) a  Teatrului de Comedie. Titlul romanesc al piesei este ‘Doamne, ce macel!’ si regia ii apartine lui Lucian Giurchescu. Intriga piesei aduce in scena doua cupluri din aceeasi clasa mijlocie franceza a caror copii avusesera o altercatie pe o strada a unui oras de provincie. Situatiile care urmeaza se refera ca si in ‘Arta’ la doua planuri – cel al relatiilor dintre personaje in permanenta dinamica pe toata durata spectacolului si cel al relatiei intre personaje si o Cauza externa majora – in acest caz situatia Africii despre care unul dintre personaje scrie carti. Derizoriul si vulgarul cotidianului va inunda scena si va determina evolutia personajelor intr-un spectacol in care experimentatul Giurchescu pare sa fi dorit sa puna accentul pe partea de divertisment si pe constructia migaloasa a unei  tensiuni comice care explodeaza spre final. Spectacolul place desi in amintire ramane mai ales tipologia si burlescul. Il ajuta excelent echipa de actori formata din Tania Popa, Marius Drogeanu, Delia Nartea si Alexandru Conovaru.

Comedia norilor - sursa http://www.tnb.ro/admin/galerii/1109_big.jpg

Al doilea spectacol ca nivel calitativ (dupa ‘Arta’) pe care l-am vazut in aceste zile a fost ‘Comedia Norilor’ dupa Aristofan la Teatrul National. Acest ‘dupa’ din titlul spectacolului indica din start ca avem de a face cu unul dintre acele spectacole care plecand de la un text clasic (‘Norii’ in acest caz) il adapteaza si ca forma de exprimare si in multe cazuri si ca tema si mesaj. Asa se face ca textul antic care in contextul sau original era o pledoarie pentru judecata dreapta si aderenta la traditie amenintate de retorica si elucubratiile filozofilor sofisti intr-o Atena abia iesita din ciclul razboaielor cu Sparta devine in prelucrarea moderna si adaptarea lui Dan Tudor (care semneaza si regia) si Andrei Marinescu o parabola care vorbeste mai mult despre societatea romaneasca, politica si moravurile ciocoilor si neo-parvenitilor contemporani. Dan Tudor care trebuie sa fie cam coleg de generatie cu Cristi Juncu creaza un spectacol dinamic si antrenant, care imbina jocul teatral cu miscarea si dansul, cu muzica si cu efectele speciale. Mircea Albulescu straluceste in rolul unui Socrate cu casca de motociclist, din restul unei distributii excelente i-as mai mentiona si pe Alexandru Bindea (in rolul lui Strepsiade), Monica Davidescu si Ilinca Goia (Rationamentul Drept si Nedrept).

escu - sursa http://www.comedie.ro/index.php?pagina=spectacol-poza&id=166&id_spectacol=21

Tot despre politica romaneasca se vorbeste si in piesa ‘…escu’ a lui Tudor Musatescu pusa in scena de Alexandru Dabija la Teatrul de Comedie. In perioada comunista se reprezenta mai ales ‘Titanic Vals’ si mai putin sau deloc aceasta urmare care include o acerba satira a pestritei politici romanesti interbelice, inclusiv a celei socialiste, motiv suficient pentru a fi pusa la index sau macar tinuta strans sub vizor. Am spus politica interbelica, dar probabil mai exact ar fi al eternei politici romanesti si nu numai romanesti. ‘…escu’ este dupa parerea mea o constructie dramatica solida, are dialoguri spumoase si se aproprie in multe momente de piesele marelui precursor Caragiale. Spectacolul de la Comedie este conceput la modul solid si cu respect fata de text, bazandu-se in mare masura pe jocul unei excelente echipe de actori care isi fac cu prisosinta datoria. In rolul cameleonului politic Decebal Necsulescu devenit senator, devenit (aproape) ministru straluceste Vladimir Gaitan, actor ajuns in maxima forma si capacitate de expresie a carerei sale. Ion Lucian este Iorgu Langada si la varsta sa acest veteran al scenei face fata cu brio rolului si cerintelor a doua ore si 50 de minute de spectacol. L-am vazut acum cativa ani in ‘Comedia rosie’ la National, poate cel mai bun rol al carierei sale, si nu ma pot opri sa nu admir din nou evolutia la senectute a acestui actor pe care marturisesc ca nu l-am apreciat destul in tineretea lui (si a mea). Din restul distributiei ii voi mai mentiona pe Marius Florea Vizante (mi s-a spus ca este actor de mare suces, cred ca este prima data cand il vad pe scena) si pe Delia Nartea.

Filarmonica de comedie - sursa http://www.comedie.ro/index.php?pagina=spectacol-poza&id=810&id_spectacol=87

Ultimul spectacol despre care am de relatat este ‘Filarmonica de comedie’ din nou al Teatrului de Comedie. Este vorba despre un proiect care aduce pe scena o colectie de sketchuri inspirate din actualitatea moderna romaneasca, desi din nou multe dintre situatiile comice ar avea rezonanta cam in orice loc in lume. Echipa de actori din care fac parte Marius Florea Vizante, Gheorghe Ifrim şi Radu Gabriel reusesc sa anime in unele momente de comedie buna scena, dar totusi nivelul general al spectacolului nu mi s-a parut ca atinge cerintele uneia dintre primele scene ale Bucurestiului. Ceea ce se potriveste bine intr-un spectacol de revista sau intr-un show de televiziune are nevoie de o scanteie sau de un element de culoare deosebit pe scena de teatru profesionist pentru a se transforma intr-un spectacol. Acestea mi s-au parut a lipsi in acest caz.

Nu stiu cat de reprezentativa a fost selectia pe care am facut-o din spectacolele stagiunii bucurestene. Nu a fost de fapt chiar o selectie, ci mai mult o colectie instantanee, un ‘snapshot’ determinat si de date si de accesul la bilete. Fata de anii precedenti teatrul romanesc mi se pare a fi intr-o forma buna, salile sunt din ce in ce mai pline, spectacolele mai rotunde si mai profesioniste, cu momente de nivel excelent. Daca ceva mi-a lipsit a fost piesa de actualitate, satira sau analiza politica, raportarea la prezentul pe care romanii il traiesc cu intensitate si cu o atitudine extrem de critica. Se poate discuta despre prezent pe scena folosind texte clasice cum a fost in ‘Comedia norilor’ sau in ‘…escu’ dar parca nu este suficient, parca lipsesc echivalentele scenice ale filmelor romanesti de succes din ultimii ani care sunt multe dintre ele foarte ancorate in realitate sau in trecutul imediat. Poate le-am ratat eu in selectia neselectie, sau poate ele ma vor astepta la intalnire in vizitele viitoare in Bucuresti.