Archive for April, 2011

‘The Catcher in the Sand’ imi prilejuieste in ultima vreme postarea unor descrieri referitoare la locuri unde nu am reusit inca sa ajung. Prietenii mei mai norocosi au fost insa acolo si au avut bunavointa de a-mi permite sa postez impresiile lor si fotografii pentru cititorii blogului. Iata relatari adunate de la Vlad Weintraub care in martie a facut o frumoasa excursie in Mexic.

Prima “escala” am facut-o la basilica Nuestra Senora de Guadalupe – in fond doua catedrale: cea veche, care e inclinata vizibil datorita lasarii solului (inauntru poti “aluneca la vale” fara sa vrei, si cea moderna, construita alaturi – avand statuia papei Ioan Paul II langa intrare.
The enormous basilica of Nuestra Senora de Guadalupe in Mexico City is the most visited pilgrimage site in the Western Hemisphere. Its location, on the hill of Tepeyac, was a place of great sanctity long before the arrival of Christianity in the New World. In pre-Hispanic times, Tepeyac had been crowned with a temple dedicated to an Earth and fertility goddess called Tonantzin, the Mother of the Gods. Tonantzin, like the Christian Guadalupe who usurped her shrine, was a virgin goddess, also associated with the moon. The Tepeyac hill and shrine had been an important pilgrimage place for the nearby Aztec capital city of Tenochtitlan. Following the conquest of Tenochtitlan by Hernan Cortez in 1521, the shrine was demolished, and the native people were forbidden to make pilgrimages to the sacred hill. Such practices were considered by the Christians to be devil worship. This policy of labeling pagan religious practices as demonic already had a more than thousand year history in Christian Europe.

In drum spre piramide, ne-am oprit apoi la un Atelier de artizanat tipic mexican: aici se prelucreaza piatra (vezi frumoasele produse, insa mari si grele), se prelucreaza agave (din care se face hartie, funii si chiar vestita bautura mexicana Pulche, care se poate gasi in orase la carciumi numite Pulcheria. Pulche e suc de agave usor fermentat), se fac/vand costume nationale, se “degusta” (si se vand) bauturile traditionale – pulche, tequila, coniac mexican etc.

Tot aici sunt si doi caini “nationali”, o rasa pe care n-am mai vazut-o.

In fine, ajungem la Teotihuacan.

Piramidele din piatra de la Teotihuacan, punct de atractie turistica aflata la o ora de mers cu masina de Mexico City, au fost descoperite de azteci cu mult timp in urma, de aceea ele nu sunt in fond piramide aztece si mai curand maiase.

Pana in prezent au fost aflate putine detalii despre civilizatia care a construit imensul oras, cu o arhitectura ceremoniala si temple geometrice, loc incendiat si abandonat in anul 700 i.Ch.

Orasul se intindea pe 30 kilometri patrati, avea in jur de 2000 de constructii si era locuit de aproximativ 200 000 de oameni.

Potrivit arheologilor, Teotihuacan este unul dintre cele mai vechi complexuri arheologice, in perioada sa de maxima prosperitate rivalizand ca marime cu Roma antica.

Recent, arheologii au redeschis un sistem de pesteri, care se afla la o adancime de sase metri sub pamant, sub Piramida Soarelui – considerata ca cea mai mare – si care se continua cu un tunel lung de 90 de metri si o inaltime de doi metri.

Pestera a fost inchisa timp de 30 de ani, iar cercetarile care se fac ar putea oferi indicii despre ritualurile sacre ale oamenilor din orasul care ulterior a fost numit Locul in care barbatii devin zei, despre care aztecii credeau ca este divin, fiind poreclit Orasul zeilor.

Pe langa Piramida Soarelui, mai importante sunt Piramida lunii si Piramida zeului Quetzaloatl ( denumire azteca a sarpelui cu pene). Teotihuacan este cel mai vizitat loc din Mexic. Toate apar in link-ul meu.

Pentru detalii, vezi si:

Un detaliu interesant: langa Piramida zeului Quetzaloatl statea un mexican care vindea niste vederi (le-am cumparat). In mana avea niste buruieni, aproape uscate. Ghidul ne-a spus ca din ele se scoteau vopselele aztecilor. Cu una din buruieni, mexicanul ne-a desenat plicul vederilor un soare de un mov intens, iar cu cealalta a facut niste raze de un galben la fel de intens.

Excursia am incheiat-o la restaurantul Jaguar, in compania unor Mariachi (se citeste mariaci) – orchestra tipica a mexicanilor.

Va mai urma.

The Romanian culture portal dedicates an homage week series to Elizabeth Taylor. I contributed with an article about one of the first important films of Taylor – ‘Giant’. The Romanian version of this chronicle can be read at

Made in the mid 50s ‘Giant’ is a historical and social drama that covers a few decades and two generations in the life of a wealthy Texan family  in the first half of the previous century, in a period of social and economic transformation of Texas and the United States. The genre was not really new, it was quite popular in the 30s and had reached its artistic and popularity pick with  ‘Gone with the Wind’. In a way the theme anticipated the TV series  ‘Dallas’ which would become a hit lately and deals with the same social media, starting about where ‘Giant’ ends.  More than three hours of screening time did not seem to intimidate neither the producers nor the viewers of the time, the film became for about two decades the biggest blockbuster of the Warner studios, being displaced only in the 70s by the powers of ‘Superman’. The cast includes a Rock Hudson in best shape and maturity, an Elizabeth Taylor strikingly beautiful but with an artistic sensitivity fully exposed for the first time, and a James Dean at his third and last leading rile, the fatal accident cutting of his career and life before the film premiered. The director is George Stevens, and interesting and almost forgotten personalty, who was in 1945 one of the first people to have filmed the horrors of the concentration and extermination camp of the Holocaust in Europe, then brought to screen in 1959 ‘The Diary of Anne Frank’ finishing his career in 1970 with a film that brought together Elizabeth Taylor and Warren Beatty in ‘The Only Game in Town’.

(video source IAmOnlyLove)

The story starts with the falling in love of the Texan Jordan Benedict (Rock Hudson) with the rich Yankee ranch-owner daughter Leslie (Elizabeth Taylor) and the leaving of the couple for Texas where Benedict is a huge ranch owner. One of the workers at the Benedict ranch is Jett Rink (James Dean) who inherits a small piece of land from Jordan’s sister, which he refuses to sell to his rich neighbor and former employer. When oil strikes just on that small piece of land Jett becomes rich overnight, the wealth and social status relation swapping, as Jett is faster in adapting to the new economy based on oil rather than on growing cattle. The story develops with the birth, growth and coming of age of a new generation, following the personal but also the social conflicts related to the transition in economy but also in way of life. A secondary theme relates to racial prejudice with a critical look at the relations between white Texans and the Mexican minority subordinated from an economic and social point of view, but paying the ultimate price when World War II breaks.

(video source JMoneyYourHoney)

The rich epic allows director George Stevens and the lead actors a careful and detailed development of the characters. I did a fascinating exercise looking at the actors in historical perspective. All were when the movie was made at the pick of their artistic capacities and physical beauty. Make-up and their talent helped them growing old in the movie and reaching an age that Hudson and Taylor reached in real life, but not Dean.  Results differ. Rock Hudson matures and gets old in ‘Giant’ with the same nobility and style he did mature before being hit by AIDS in the last years of his life. Elizabeth Taylor gets old in the film with a dignity and vibration that could not be seen in her public appearances in the 70s or 80s when the excesses and extravagances of her style of life destroyed her physically leaving only her beautiful eyes to continue to fascinate. James Dean makes what was maybe the most interesting role in the film and the most complex in his painfully short career. We cannot know for sure how Dean would have looked like at older age, but we can imagine his physiognomy similar to the one here minus the negative character exaggeration. Another interesting appearance is the young Denis Hopper, the son of Hudson and Taylor in the film, in his first important role, the first in a series of low self-confidence characters role.

(video source CnetProductions2)

The film can be seen on youTube  starting from

In one of the best seasons of the New Israeli Opera in Tel Aviv that I can remember we watched on Saturday night the last performance of Bellini’s ‘Norma’. It also was probably the best music we got this season, as the conductor was Daniel Oren and as always when he is in charge the orchestra sounded clear and expressive, the musical phrasing was deep and emotive and the moments when the singers got lost in the noise were extremely rare if at all. The cast on the closing night was almost completely Italian, with Maria Agresta an deep and convincing Norma, Daniella Barcellona in the second (and consistent) soprano role a fragile but strong Adalgisa and Giorgio Bellugi an excellent Pollione.

Vincenzo Bellini - source

Unfortunately it was the staging that was left behind in the performance this time. We may have been spoiled by too many interesting directing experiments or performances mixing dance, special effects, fatuous costumes and set designs, so when these are just OK we have a feeling of unsatisfaction. Director Frederico Tiezzi brought nothing interesting or innovative to stage, and acting was very conventional and sketchy. Luckily the music saved the night and this is one of the most convincing scores in the romantic repertoire, emotional and rich in great areas, with complex phrases for the orchestra, so we felt overall fully compensated.


I could find no youTube or other clip from the performance in Tel Aviv, but there are plenty of other versions of the most popular areas. I picked three versions of the beautiful ‘Casta Diva’ starring three of the greatest sopranos who sang the role of Norma ever: Maria Callas (who also holds the record with the number of stage performances in this very demanding role), Montserrat Caballe, and Angela Gheorghiu. Compare and enjoy!

(video source alphabliss)

(video source Onegin65)

(video source magghot)


Din recentul nostru periplu bucurestean nu puteau sa lipseasca vizitele in muzee si salile de expozitii. Din pacate am ratat la milimetru doua expozitii care s-au inchis exact in ziua sosirii noastre. Si totusi am reusit sa vedem cateva lucruri interesante chiar si in aceasta saptamana inainte de Paste, cand unele dintre spatiile de expunere se pregateau de vacanta sau de schimbarea expozitiilor.


Descoperirea numarul unu a acestei vizite a fost fara indoiala Muzeul National Cotroceni institutie despre a carei existenta nu stiam mai nimic si cred ca ar trebui sa fiu cam rusinat din acest motiv. Spatiul de pe Dealul Cotrocenilor pe care in copilarie il cunosteam ca Palatul Pionierilor devenise inaccesibil majoritatii romanilor dupa cutremurul din 1977 cand Ceausescu a hotarit renovarea sa pentru a deveni rezidenta oficiala pentru oaspetii presedintelui. In cursul renovarii au fost recuperate si renovate cea mai mare parte a incaperilor noului palat construit in 1895 pentru a servi ca resedinta a printului mostenitor si viitorului rege Ferdinand, dar au fost si distruse urme mai vechi ale cladirilor din zona si in special biserica Cotroceni cu hramul Adormirii Maicii Domnului (reconstruita dupa 1990). Arhitectura palatului completeaza si complementeaza seria de palate construite de casa regala a Romaniei din care fac parte si Pelesul si Pelisorul din Sinaia. Pentru a vedea o parte din incaperile palatului puteti sa alegeti ‘Tur Virtual’ la


In pretul de baza al biletului intra si vizitarea expozitiei istorice dedicata doamnei Elena Cuza, cea dintai Prima Doamna a Romaniei.


Expozitiile de arta (cu plata suplimentara) sunt cele care ne-au atras in mod deosebit atentia. Superba este retrospectiva Iosif Iser care sub titlul modest ‘Univers cromatic Iosif Iser’ aduna creatii ale artistului din muzeele de arta centrale si regionale din tara. Expozitia acopera toate etapele importante ale creatiei artistului si temele principale ale picturii sale. Un catalog excelent insoteste expozitia care ar merita un spatiu mai central chiar si la Muzeul National de Arta, sau macar mai multa publicitate.


‘Theodor Aman pictor si gravor’ este o alta expozitie de pictura care merita sa fie vizitata. Cum muzeul Aman din spatele Bibliotecii Centrale Universitare este inchis de mai multi ani (renovarea pare terminata, cel putin la exterior dar …) vizitarea acestei expozitii este probabil singura alternativa de a vedea reunite cele mai importante opere ale unuia dintre pictorii romani nationali impreuna cu lucrari mai putin cunoscute, care lumineaza perioade si aspecte mai putin cunoscute ale creatiei sale. Cunoastem cu totii tablourile aproape ‘oficiale’ ale lui Tudor Vladimirescu sau scena Unirii sau portrete cum este cel al lui Ioan Heliade-Radulescu. Ceea ce poate mai putini stiu este ca Aman a creat si multe peisaje si portrete de mici dimensiuni, a cunoscut si a fost influentat si de academismul francez dar si de inceputurile impresionismului, si tocmai aceste lucrari mai putin cunoscute mie, dar radiind frumusete si expresivitate mi-au placut cel mai mult. Si aceasta expozitie are un catalog excelent. Expozitiile Iser si Aman sunt deschise pana la sfarsitul lui mai.


Tripticul expozitiilor de arta este completat de o expozitie a lucrarilor lui Theodor Pallady din colectia Muzeului de Arta din Craiova, cu glosse pe tema ‘boieriei’ sale – noblete de spita si de atitudine. Cu toate ca sunt in expozitie cateva lucrari remarcabile expozitia pare (poate si in comparatie cu celelalte doua) mai ‘subtire’.


La Muzeul National de Arta al Romaniei singura expozitie care atrage atentia este cea intitulata ‘Marianne, muza a creatorilor’. Este o combinatie interesanta care porneste de la costumele create de creatorii de moda si costume Alfred Choubrac şi Minon pentru filmele franceze de la inceputul secolului trecut care aveau ca personaj principal pe Marianne – simbolul feminin al Frantei, al valorilor si al frumusetii galice. In completarea litografiilor de epoca sunt aduse creatii ale unui sir de designeri si creatori de moda francezi si romani care dezvolta si ei subiectul Marianne si creaza cate o rochie sau costum in interpretarea proprie a fiecaruia.

Palatul Shutzu

Un alt muzeu redescoperit in aceasta vizita a fost Muzeul Municipiului Bucuresti. Il vizitasem poate ca elev, dar il uitasem in timp si acum multumita colegilor de liste internetice l-am redescoperit.

Palatul Shutzu - scarile interioare

Splendida cladire care il adaposteste este Palatul Shutzu din piata Universitatii construit de arhitectii vienezi Johann Veit si Conrad Schwinck in 1833-1844 si cu interioarele proiectate de sculptorul si decoratorul Karl Storck pe la 1862. De atunci dateaza holul de intrare, elegantele scari interioare si ceasul propectat sa fie vazut de la intrare in oglinda, de fapt mergand invers sensului acelor de ceasornic obisnuite.

ceasul in oglinda

In secolul 20 cladirea si-a schimbat de mai multe ori destinatia. In timpul primului razboi mondial a fost sediul guvernatorului german al Bucurestilor sub ocupatie, pentru ca in perioada interbelica sa gazduiasca pentru o vreme sediul Primariei. Dupa ce a mai fost sediu de banca si al CEC, din 1959 a devenit muzeu.

Mihaela Stan - icoana

Radu Dinca - icoana in fereastra

In holul de la intrare am putut vizita o frumoasa expozitie de icoane – dovada ca aceasta forma de arta plastica traditionala, dintre cele mai vechi practicate pe teritoriul Romaniei este continuata astazi, in atmosfera de libertate si de renastere religioasa de dupa 1990. Sunt foarte multe lucrari frumoase ale unor artisti ale caror nume din pacate mie nu imi spun prea multe, si care lucreaza in tehnici diferite, de la pictura traditionala pe lemn, gravura in metal, pictura pe sticla, sau tehnici mixte si compozitii mai sofisticate.

biblia lui Serban Cantacuzino in sala de istorie a secolelor 17-18

biroul primarului Capitalei

strazi si numere

Este interesanta si merita un ragaz de vizitare si expozitia permanenta a muzeului. Salile sunt putin cam aglomerate si tehnicile de expunere cam desuete, dar multe dintre exponate, fotografii, documente sunt interesante pentru cei interesati de istoria Bucurestilor sau de istorie in general.


Muzeul National de Istorie al Romaniei se afla intr-o permanenta renovare. Cred ca nu a fost ocazie cand am ajuns aici in ultimul deceniu sa nu gasesc cel putin o parte din muzeu inchisa si colectiile principale macar in parte inaccesibile. Stiind acest lucru am dedicat doar vreo ora vizitarii expozitiei temporare ’70/80 – Tineretea noastra’ – o expozitie documentara care prezinta metodele de recrutare a informatorilor si modul in care era supravegheata de catre Securitate viata cetatenilor Romaniei si in special a tinerilor in vremea comunismului. Recomand vizitarea expozitiei si celor care au trait epoca si celor care au avut sansa de a se naste destul de tarziu pentru a nu cunoaste ce inseamna cu adevarat o dictatura.

Relu si Marijana Bitulescu - stairway to heaven

Relu si Marijana Bitulescu - inger

Relu si Marijana Bitulescu - eva

Sunt multe galerii noi in Bucuresti, dar doua dintre ele situate pe bulevardul Magheru au existat si pe vremea cand locuiam in oras si continua sa fie active si reprezentative. La galeria Simeza expun pana la sfarsitul acestei saptamani artistii de origine din Craiova Relu si Marijana Bitulescu. Am fost atras initial de numele expozitiei - ‘Stairways to Heaven’ – titlul piesei celei mai indragite din repertoriul lui Led Zeppelin, si am parasit galeria dupa ce am cunoscut arta unei perechi de artisti care mi-au placut. O parte din lucrarile lor din aceasta expozitie se ocupa de teme inspirate din Biblie, de relatia dintre personajele principale si simbolistica religioasa in dialog cu materia si modul de exprimare al artistilor. Sunt lucrari interesante, incitante, niciuna dintre ele aproape nu lasa observatorul indiferent, invitand la meditatie si dialog.

Georgeta Grabobschi - Dans - sursa

La galeria Orizont expune Georgeta Grabovschi – pictorita interesanta ale caror jocuri geometrice de forma si culoare mi-au atras atentia, in ciuda modului cam neglijent de expunere (lucrarile pictoritei nu sunt grupate, ci expuse fara o delimitare clara pe registrul superior al peretilor galeriei).


Atelierul de Caricatura

Inchei cu semnalarea unui spatiu de expunere al lucrarilor caricaturistilor bucuresteni creat si patronat de Horatiu Malaele pe strada Smardan, in inima a ceea ce a devenit in ultimii ani zona cea mai fierbinte de divertisment al Bucurestilor. Deschis in toamna trecuta ‘Atelierul de Caricatura’ prezinta un aspect care mie imi era necunoscut al artistului complex care este Malaele si din nou trebuie sa multumesc bunilor prieteni bucuresteni care mi-au revelat si acest detaliu. Despre Malaele si alte fatete ale creatiei sale sper sa gasesc ragaz sa scriu mai in detaliu in curand.

Una dintre amintirile copilariei si adolescentei este legata de pasiunea mea pentru film. Locuind aproape de ceea ce era si nu mai este ‘bulevardul cinematografelor’ adica portiunea din bulevardul cu multe nume pe care la un moment dat erau sase cinematografe si inca cel putin ateata prin jur, in multe din vacantele ‘mici’ de iarna sau de primavara vedeam cate un film pe zi. Am incercat o performanta asemanatoare in vacanta noastra bucuresteana din saptamana trecuta programandu-ne sase spectacole de teatru pentru cele sase seri pe care le-am petrecut in Bucuresti si am fi reusit sa o realizam dar la unul dintre ele s-a imbolnavit un actor si spectacolul a fost contramandat, asa incat seara de teatru s-a transformat in … seara de film … la televizor. In realizarea aproape-recordului am fost desigur ajutati de bunii nostri prieteni din Bucuresti care ne-au comandat biletele si s-au dus sa le ridice pe cele comandate de noi prin telefon. Din pacate teatrele bucurestene (cu exceptia cred a teatrului Bulandra) nu au adoptat inca sistemele de comanda a biletelor prin Internet sau macar prin telefon care sa garanteze ca biletele pot fi ridicate la casa in seara spectacolului – ceea ce face dificila daca nu imposibila comandarea de bilete si asigurarea locurilor in avans din strainatate.

Conu Iancu ne priveste

Daca tot vorbim despre bilete, pretul acestora se ridica la cel mult 30-32 de lei noi pentru locurile cele mai bune, ceea ce echivaleaza cu vreo 11 dolari americani – a zecea parte din pretul unor bilete pe Broadway, intre o treime si a cincea parte din pretul biletelor off-Broadway sau la spectacole similare in Israel. Daca pentru spectatorul roman biletele sunt destul de scumpe, raportul de preturi este greu explicabil intr-o tara in care preturile au ajuns comparabile ca nivel cu cele vest-europeene in majoritatea domeniilor. Impactul acestor preturi reduse relativ se resimte si in bine si in rau. Pe de o parte salile sunt pline, toate spectacolele bune se joaca cu casa inchisa si biletele la ele se epuizeaza in dimineata zilei in care sunt puse in vanzare. In sali majoritatea spectatorilor sunt tineri, lucru firesc daca ne gandim la faptul ca un bilet de teatru costa cel mult dublu fata de un bilet de film (in Israel raportul este cam 6 la 1). Pe de alta parte actorii sunt prost platiti si te doare sufletul auzind despre maestri ai scenei romanesti care iesiti la pensie abia isi duc zilele daca nu reusesc sa fie distribuiti in roluri pe scena sau in filme (si in Romania cele mai bine platite fiind telenovelele).

personajele lui Caragiale in viziunea lui Ioan Bolborea in fata Nationalului din Bucuresti

Doua decenii si jumatate si transformarile sociale si politice prin care a trecut Romania in aceasta vreme nu puteau sa nu-si puna amprenta asupra teatrului bucurestean. Si totusi parca elementele de continuitate sunt cele care predomina. Nucleul de teatre de valoare a ramas exact acelasi si apropriata a ramas si ierarhia dintre ele. Teatrul Bulandra continua sa fie in frunte, Nationalul si Comedia il urmeaza de aproape, apoi Nottara si Odeon. Putine teatre noi, Metropolis (pe care il vazusem cu ‘Podu’ in Israel cu cateva saptamani in urma) fiind unul dintre putinele nume care nu existau si acum 30 de ani. Au disparut in eternitate multe dintre fiintele actorilor romani pe care ii indragisem in anii 70 si 80, unii la varsta fireasca, altii (George Constantin, Stefan Iordache) prea devreme, consumati de intensitatea vietii pe care au trait-o si artei pe care au creat-o. Au ramas dupa ei amintirile si traditia. Si totusi i-am mai putut prinde pe scena chiar si in aceste numai cinci seri pe Mircea Albulescu, pe Ion Lucian si pe Ileana Stana Ionescu (in rol secundar). Regizorii de marca sunt unii dintre cei pe care ii cunosteam din anii tineretii – am vazut un spectacol al lui Giurchescu, am aflat (si vazut la gala UNITER care a avut loc in acele zile) ca David Esrig sau Andrei Serban s-au intors macar temporar din exilurile lor pentru a monta din nou intr-o Romanie fara cenzura si presiunile politice care i-au indepartat de tara. Desigur lista de monstri sacri ai scenei romanesti de astazi arata altfel dar ii regasim aici pe cativa dintre cei care se aflau deja in galeria de onoare (Albulescu, Rebengiuc) si pe cei pe care puteam paria de atunci ca ii vom afla astazi pe podium – Mircea Diaconu, Ion Caramitru, George Mihaita, Horatiu Malaele. Nu intamplator toti acestia mentionati de mine sunt astazi si directori de teatre si este reconfortant sa vedem marile personalitati actoricesti ale generatiei mature la conducerea teatrelor in functiile de mare raspundere pentru destinul teatrelor care devenisera conditionate politic in perioada de dupa revolutia culturala ceausista. Ceea ce este insa cel mai important este ca au aparut generatii noi care includ nume pe care eu nu le-am cunoscut – actori excelenti si regizori cu talent si viziune care nu sunt cu nimic mai prejos decat cei din marile generatii care i-au precedat.

(video source SensoTvRO)

Cel mai bun spectacol pe care l-am vazut in aceasta scurta stagiune personala a fost ‘Arta’ al Yasminei Reza la sala Studio a Teatrului Bulandra. Piesa se ocupa de felul in care clasa mijlocie din lumea occidentala de astazi se raporteaza la arta si de modul in care arta influenteaza relatiile de prietenie intre cele trei personaje ale piesei. Serge (Serban Pavlu) plateste 35 de mii de euro pentru un tablou … perfect alb. Marc (Vlad Zamfirescu) incearca sa-i explice absurditatea alegerii sale. Yvan (Gheorghe Ifrim) incearca sa intervina si sa aplaneze conflictul escaland dintre cei doi prieteni. Urmeaza o discutie despre arta, despre prietenie, despre modul in care ne raportam la obiectul de arta, despre valoarea artei si valoarea prieteniei. Primele 30 de minute ale piesei au fost poate cea mai buna jumatate de ora de teatru pe care am vazut-o in ultimii ani, dar toata reprezentatia in general se mentine la un nivel inalt, captiveaza si absoarbe in pofida temei aparent abstracte. Regizorul este Cristi Juncu, regizor relativ tanar, fost student al Catalinei Buzoianu, care intr-o cariera care se intinde pe doar 16 ani pare sa fi realizat multe spectacole interesante pe scene romanesti in special in provincie, acesta fiind debutul sau la ‘Bulandra’.

Doamne, ce macel! - sursa

Dramaturga franceza Yasmina Reza pare a fi o autoare foarte in voga in acest moment in Bucuresti, cu trei spectacole la trei teatre diferite din Capitala. Am mai vazut un spectacol al ei in ultima mea seara teatrala in Bucuresti la sala Studio (sala mica) a  Teatrului de Comedie. Titlul romanesc al piesei este ‘Doamne, ce macel!’ si regia ii apartine lui Lucian Giurchescu. Intriga piesei aduce in scena doua cupluri din aceeasi clasa mijlocie franceza a caror copii avusesera o altercatie pe o strada a unui oras de provincie. Situatiile care urmeaza se refera ca si in ‘Arta’ la doua planuri – cel al relatiilor dintre personaje in permanenta dinamica pe toata durata spectacolului si cel al relatiei intre personaje si o Cauza externa majora – in acest caz situatia Africii despre care unul dintre personaje scrie carti. Derizoriul si vulgarul cotidianului va inunda scena si va determina evolutia personajelor intr-un spectacol in care experimentatul Giurchescu pare sa fi dorit sa puna accentul pe partea de divertisment si pe constructia migaloasa a unei  tensiuni comice care explodeaza spre final. Spectacolul place desi in amintire ramane mai ales tipologia si burlescul. Il ajuta excelent echipa de actori formata din Tania Popa, Marius Drogeanu, Delia Nartea si Alexandru Conovaru.

Comedia norilor - sursa

Al doilea spectacol ca nivel calitativ (dupa ‘Arta’) pe care l-am vazut in aceste zile a fost ‘Comedia Norilor’ dupa Aristofan la Teatrul National. Acest ‘dupa’ din titlul spectacolului indica din start ca avem de a face cu unul dintre acele spectacole care plecand de la un text clasic (‘Norii’ in acest caz) il adapteaza si ca forma de exprimare si in multe cazuri si ca tema si mesaj. Asa se face ca textul antic care in contextul sau original era o pledoarie pentru judecata dreapta si aderenta la traditie amenintate de retorica si elucubratiile filozofilor sofisti intr-o Atena abia iesita din ciclul razboaielor cu Sparta devine in prelucrarea moderna si adaptarea lui Dan Tudor (care semneaza si regia) si Andrei Marinescu o parabola care vorbeste mai mult despre societatea romaneasca, politica si moravurile ciocoilor si neo-parvenitilor contemporani. Dan Tudor care trebuie sa fie cam coleg de generatie cu Cristi Juncu creaza un spectacol dinamic si antrenant, care imbina jocul teatral cu miscarea si dansul, cu muzica si cu efectele speciale. Mircea Albulescu straluceste in rolul unui Socrate cu casca de motociclist, din restul unei distributii excelente i-as mai mentiona si pe Alexandru Bindea (in rolul lui Strepsiade), Monica Davidescu si Ilinca Goia (Rationamentul Drept si Nedrept).

escu - sursa

Tot despre politica romaneasca se vorbeste si in piesa ‘…escu’ a lui Tudor Musatescu pusa in scena de Alexandru Dabija la Teatrul de Comedie. In perioada comunista se reprezenta mai ales ‘Titanic Vals’ si mai putin sau deloc aceasta urmare care include o acerba satira a pestritei politici romanesti interbelice, inclusiv a celei socialiste, motiv suficient pentru a fi pusa la index sau macar tinuta strans sub vizor. Am spus politica interbelica, dar probabil mai exact ar fi al eternei politici romanesti si nu numai romanesti. ‘…escu’ este dupa parerea mea o constructie dramatica solida, are dialoguri spumoase si se aproprie in multe momente de piesele marelui precursor Caragiale. Spectacolul de la Comedie este conceput la modul solid si cu respect fata de text, bazandu-se in mare masura pe jocul unei excelente echipe de actori care isi fac cu prisosinta datoria. In rolul cameleonului politic Decebal Necsulescu devenit senator, devenit (aproape) ministru straluceste Vladimir Gaitan, actor ajuns in maxima forma si capacitate de expresie a carerei sale. Ion Lucian este Iorgu Langada si la varsta sa acest veteran al scenei face fata cu brio rolului si cerintelor a doua ore si 50 de minute de spectacol. L-am vazut acum cativa ani in ‘Comedia rosie’ la National, poate cel mai bun rol al carierei sale, si nu ma pot opri sa nu admir din nou evolutia la senectute a acestui actor pe care marturisesc ca nu l-am apreciat destul in tineretea lui (si a mea). Din restul distributiei ii voi mai mentiona pe Marius Florea Vizante (mi s-a spus ca este actor de mare suces, cred ca este prima data cand il vad pe scena) si pe Delia Nartea.

Filarmonica de comedie - sursa

Ultimul spectacol despre care am de relatat este ‘Filarmonica de comedie’ din nou al Teatrului de Comedie. Este vorba despre un proiect care aduce pe scena o colectie de sketchuri inspirate din actualitatea moderna romaneasca, desi din nou multe dintre situatiile comice ar avea rezonanta cam in orice loc in lume. Echipa de actori din care fac parte Marius Florea Vizante, Gheorghe Ifrim şi Radu Gabriel reusesc sa anime in unele momente de comedie buna scena, dar totusi nivelul general al spectacolului nu mi s-a parut ca atinge cerintele uneia dintre primele scene ale Bucurestiului. Ceea ce se potriveste bine intr-un spectacol de revista sau intr-un show de televiziune are nevoie de o scanteie sau de un element de culoare deosebit pe scena de teatru profesionist pentru a se transforma intr-un spectacol. Acestea mi s-au parut a lipsi in acest caz.

Nu stiu cat de reprezentativa a fost selectia pe care am facut-o din spectacolele stagiunii bucurestene. Nu a fost de fapt chiar o selectie, ci mai mult o colectie instantanee, un ‘snapshot’ determinat si de date si de accesul la bilete. Fata de anii precedenti teatrul romanesc mi se pare a fi intr-o forma buna, salile sunt din ce in ce mai pline, spectacolele mai rotunde si mai profesioniste, cu momente de nivel excelent. Daca ceva mi-a lipsit a fost piesa de actualitate, satira sau analiza politica, raportarea la prezentul pe care romanii il traiesc cu intensitate si cu o atitudine extrem de critica. Se poate discuta despre prezent pe scena folosind texte clasice cum a fost in ‘Comedia norilor’ sau in ‘…escu’ dar parca nu este suficient, parca lipsesc echivalentele scenice ale filmelor romanesti de succes din ultimii ani care sunt multe dintre ele foarte ancorate in realitate sau in trecutul imediat. Poate le-am ratat eu in selectia neselectie, sau poate ele ma vor astepta la intalnire in vizitele viitoare in Bucuresti.

Gica Manescu mi-a permis preluarea acestui articol care ridica cateva probleme interesante despre etica si tehnologia medicala si situatia sistemului medical in Israel privite din perspectiva sa profesionala si a experientei de viata.


Asistam de catva timp la o modificare demografica, un tablou al omenirii la care probabil putini s-au gandit. Longevitatea a crescut simtitor in tarile dezvoltate – inclusiv Israel – contrar celor din lumea zisa “a 3–a”, unde media de viata e scazuta, iar mortalitatea infantila  foarte ridicata.

Descoperiri inimaginabile in stinta atragand cercetari minutioase si costisitoare cu imbunatatirea metodelor de investigatie si tratament au schimbat tabloul. La acestea se adauga extinderea medicinii preventive si a cresterii interesului si cunostintelor ale celor in cauza.

Eram copil, cand fratele bunicii mele, “batranul Zalman“ ( avea 56 ani), a murit in urma consecintelor unui diabet grav. Un barbat voinic, supraponderal, fumator si fara o dieta alimentara adecvata. Isi facea injectii cu insulina.  Uneori cam   “dupa ochi“. Nici nu se pomenea, dar nici nu  se stia de aparate simple, pe care in zilele noatre fiecare bolnav de diabet le are in sertar.

Cine stia de trigliceride sau de colesterolul “bun” si “rau “? Se stia ca o tensiune arteriala peste 150 mm poate fi daunatoare tinand seama de varsta? Sau cate globule rosii trebuie sa avem in sange?


Acum mai multe zeci de ani, intr-o invitatie a unei unitati medicale adresata medicilor pentru “Nouatati in Medicina“ am aflat ultima: Ecografia. Vizualizarea unor organe interne prin ultra-sunet. S-a inceput  prin examinarea inimii, cu imaginea in  trei dimensiuni. Se vedeau lungimea, latimea si adancimea cavitatilor ei, masurate in cm. Cu timpul metoda s-a extins si la alte organe, ficat, rinichi, uter si altele. Pentru acesta din urma, foarte important pentru parinti, pentru a se putea cunoaste fatul din primele luni ale vietii. Se pot  constata eventualele malformatii congenitale sau dezvoltarea normala a lui. Examene medicale de mare folos.

Tot  cam atunci s-a raspandit cuvantul AIDS (SIDA pentru francofoni) – niste initiale ale deficientii imunitatii corpului nostru, in anumite situatii. Ce legatura are cu narcomanii si homosexualii? Daca si cum se molipseste? L-am vazut in filme pe atragatorul Rock Hudson care dupa 1 – 2 ani, a murit bolnav de AIDS. Mai apoi pe Anthony Perkins, slabit, daramat, cu aceiasi soarta.

Dupa ani de munca a specialistilor s-au imbunatatit si extins metodele de investigatie, control si tratamente. S-a prelungit viata celor atinsi din vina altora, constienti de ce ii asteapta. La noi, a murit “de rusine“ spun eu, frumoasa si talentata cantareata Ofra Haza. Pacat.

Prin reportaje si sfaturi la radio, televiziune si presa scrisa, oamenii de ambele sexe stiu sa se pazeasca de unele si altele, nu evita examinarile si tratamentele. “Balonas la inima“ se aude in mod curent. Se evita infarcturi si circulatia defectuoasa a sangelui in inima. Varste de la 70 ani incolo nu sunt rare.


Se alearga la medici, se asteapta zile si chiar saptamani pentru “tor“- momentul cand ii vine randul, chiar intr-o “coada“, pentru analize, rezultate si tratamente. Cozile s-au scos din programe prin electronica la zi, primirea unui biletel cu un numar lizibil pe un  ecran. Dar ce folos, ora capatata la medic spre exemplu nu e niciodata cea promisa. Timpul consacrat ar fi bun de a intra in cabinet, a spune  ‘SHALOM“, a lua niste prescrieri de medicamente sau unele recomandari – la specialisti, la un laborator, s.a – si o eventuala masurare a tensiunii arteriale. Trebuie sa faca si medicul un gest din profesie, nu numai sa fie contopist. Apoi, la revedere. Dar un medic rabdator si constincios, cu inima mai aproape de semen depaseste cele 10 minute prevazute de birocratie si nepriceputi. De aici, orele propuse nu  mai corespund si asteptarea pe coridor se intinde in timp. Nemultumirea e generala si rabdarea are totusi limite. Asta e “organjzarea” – parca batuta in  cuie. Privirea iti cade pe oamenii din salile de asteptare. E ca un camin  de batrani. Doar la sectia de pediatrie e o “ gradinita de copii “.

In fiecare toamna,  se fac vaccinarile de imunizare contra gripei. Dar nu inseamna ca toata populatia e tratata cu injectia respectiva,  si nici ca nu apar cazuri de gripa. Uneori chiar epidemii, necesitand internarea in  spitale. Aici se da totul peste cap. Se fac externari precoce, se umplu coridoarele cu paturi si se ocupa cu bolnavii, deobicei “de varsta a treia“, slabiti  si neputincjosi. Unii “pleaca“ la mai bine, cel putin asa se crede, dar in pamant e frig, dar nu pentru ei. Pentru unele semanaturi.

Medicii si personalul ajutator sunt depasiti, unele medicamente incep sa se epuizeze, se cauta vinovati. S-a cerut candva demisia Ministrului Sanatatii (ca tatal care scoate patul din camera fetei adolescente, sa evite “fapte rusinoase“). Se mai transfera bolnavi prin alte sectii sau la alte spitale. E bine, dar nu e de ajuns, Zilele se scurg, epidemia scade, si totul va intra in asa zisul normal cotidian pana la iarna viitoare.

Sacul visteriei s-a mai golit, e greu de reumplut. Toti cer si toti sustin prioriotatea. De 2 ani nu avem  Minisru al Sanatatiii. Primul Ministru tine locul. Doar el e specialist in toate. Un specialist in materie nu s-a putut gasi sau nici nu s-a cautat. Este doar un adjunct. O fi destept, dar mai mult in relatiile cu Cel de Sus. Asta invata si practica rabinii. Medicina, doar cu sfaturi, pe care le au fara sfarsit, Totul e ca un cutit cu doua taisuri. Imi vine in minte ce s-a intamplat cand doi se certau pentru ceva si nu se intelegeau. Au cautat sfatul unui Rabin intelept. Acesta, dupa ce  a ascultat ambele versiuni a spus, aratand cu degetul catre cei doi :” Tu ai dreptate, si tu ai dreptate dar si eu am dreptate“. N-a fost chiar o judecata Solomonica.


Eu, daca as fi fost un donator bogat, un “mecena“ (tare mi-ar  fi  placut, nu sa vad numele meu pe frontispiciul asezamantului, ca Wolfsohn sau Shiba) as fi dat viata unei idei ce-mi trece prin  minte. Constructia in unele localitati a unor  spitale mai mici cu doar 3 sectii: boli interne, chirurgie-ortopedie si pediatrie. Cele mari, “uzinele medicale”, clinicele universitare sa ramana  unde si cum sunt. Am vazut modelul  propus in Elvetia si Grmania.

E un vis. Dar si  visele iti pot aduce o bucurie, dar  de scurta durata. Parafrazandu-l pe Herzl, spun si eu “Daca voi vreti, va fi posibil”.


India is one of those places I dream to visit one day, but I am not sure I will ever get to. I have read a lot about this fabulous country and I know it’s just a drop in a sea of knowledge about a huge country and a great civilization. In the meantime my friend Erica Hoffer is at her second visit to India, and this time she has traveled to the South of the sub-continent. Here are her travel notes and a few of the photos she made during her trip.


I cannot explain why I was always so attracted by India. Maybe the gracious silhouettes of the sari-dressed women, the orgy of strong colors, the luxuriant vegetation, the wealth of smells (not all pleasant though) and tastes quite unusual for our taste buds, all these gave, in my eyes, an irresistible aura to this country (subcontinent). Fascination with India is strong among Israeli youngsters. According to Israeli and Indian officials, between 40,000 and 60,000 young Israelis have either permanently moved or established long-term residence in India.

Attracted and curious to check by myself what might be the source of this attraction I arranged for myself and three companions an “independent’” trip to South India. “Independent” means not organized with group, guide and bus but organized by us with public transportation or driver+car. Why south and not the more travelled north? It is believed that south India is less poor, beggars less persistent, not many people living on the street. Possible, I could not compare.

So, after some research in many on-line tourist guides, blogs and brochures and frantic emailing with Kamu, the owner of a company providing cars with driver, highly recommended by folks from the “Lametayel” site I succeeded to plan a two week tour to include visits to major temples in Tamil Nadu, towns, places of natural beauty. We started our trip in Chennai (Madras), went south in Tamil Nadu to visit Mahabalipuram, Pondicherry, Tanjavur, Madurai for temples. Then the Arabian Sea resort of Varkala, the Backwater canals of Kerala, Cochin for its Jewish connection, Munar and Otti for the gorgeous sights of tea plantations and Mysore famous for the Palace, the silks, spices, sandalwood. We were to return to Mumbai from Bengalore where our trip with car and driver was to end.

I will not make her a day to day report of this trip, but rather tell about the things that impressed me most, both in a positive and also in a negative way

Strong for the senses: colors, smells. Here everything is colorful. Have a look at the saris: first picture at the caves in Mahabalipuram

Above: wedding at the Madurai temple:

Below: Colored incense at the Mysore market:

Waiting in line at the Mysore temple to receive holy water from the priest:


Spices: cumin, cardamom, curry are prevalent. But garbage is everywhere: along the roads, in every free space. I am not sure that removing garbage is at all possible in a country of….million. Somehow it does not seem to disturb. Here, for example at the entrance of a very famous temple:

Among praying people:

Sometimes we were surprised to enter bad smelling hotel lobbies but to find exceptional nice rooms. So, in India, do not judge a place according to its smell!!

The street

Let’s state one simple fact: beside in big cities, there are no sidewalks in Indian cities.

What one calls street is a paved portion on which cars, buses, rikshas, trucks, bicycles, cows and people compete. Priority is achieved by honking; the louder is that to whom priority is given. On both sides of this chaotic moving portion there are broad strips of earth covered by parked cars and garbage. People move on the narrow interface between the earth strip and the moving portion. It is easier to go on the paved side and usually one does not get hit by a vehicle. Given the chaotic movement on the pavement (we found ourselves many times facing cars coming from the opposite direction), the number of accidents we encountered was very low.

Here are two photos taken from our car in Mahabalibupuram:

In big cities there are sidewalks, but they are either occupied by street vendors or in very bad condition.

For example in Mumbai, in the fashionable Colaba neighborhood:

There are reparations though:

But it does not stay for long:

Sometimes, it is not easy to to walk on sidewalks. Then you have to buy:

Vegetation is lush and this is what makes the places so attractive.

For example the garden of a hotel in Mahabalibupuram:

Or the picturesque Backwater canals in Kerala:

The Indians

Trying as much as possible to avoid generalizations, one cannot deny the overall impression of gentle, willing to help, good humored people. Of course there where taxi drivers who cheated, but the majority of locals we dealt with were hard-working and extremely pleasant persons.

We were mostly impressed by our driver, Khartik , who was both our mother and

father and helped each time when something happened to one of us. His driving skills were unbelievable.

When talking with Indians we observed they did a quite unusual movement of their head (inclining the head to both sides, a few times to each direction). First we sought it must be a negative answer to our question, but then it appeared like a sign they were thinking what answer to give.

Places that impressed me most:

The Meenakshi Temple in Madurai

The tea plantations in Munar. I could not believe how beautiful tea plantations can be:

The old synagogue in Kochin:

The Palace in Mysore:

The palace that belonged to the Wodeyar kings was first built in the 14th century. It was demolished and constructed multiple times. The current palace construction was completed in 1912 and expanded later around 1940.

A virtual tour of the whole palace can be found at

Having in view the strict prohibition of taking pictures inside the palace, this site provides the only opportunity to see the interior of the palace.

We did not see the illuminated palace as shown above; the illumination is only on Sundays, but I place the photo as a closing view of glorious India.

O.Nimigean nu intentioneaza sa-si crute cititorii originalului sau roman ‘Radacina de bucsau’. Chiar de la titlu cititorii mai putin avizati (si eu ma aflu printre ei) sunt trimisi la dictionare pentru a afla ce este bucsaul si titlul insusi ramane o enigma chiar si dupa terminarea lecturii. Tema nu este nici ea usoara – ‘Radacina de bucsau’ este o sumare a multora dintre aspectele sordide si derizorii ale realitatii romanesti din ultimele doua decenii. Stilul si limbajul folosit de autor il pun tot timpul la incercare pe cititor, schimbandu-se de la paragraf la paragraf, de la episod la episod. Si totusi, impresia de ansamblu este cea a unei creatii inchegate si a unei viziuni complexe, care evita conventionalismul si nu face niciun fel de rabat unei realitati ostile.

Personajul principal al cartii pe nume Liviu este un intelectual ratat si invins complet de un sistem pe care il dispretuieste. Infrangerea sa se datoreaza nu atat refuzului de a face compromisuri cat mai ales lehamitei de a se confrunta cu o societate in care iluziile schimbarii spre democratie au fost complet spulberate: “M-am saturat! Am obosit sa ma lupt cu comunistii astia reconditionati, mi-e greata de lumea asta mizerabila, in care vechii securisti fac pe mai departe jocurile, putrezi de bogati, mi se apleaca de Romanica mea de cacat, plina de puliticieni, afutceristi, si cacademicieni, de elite inciolanate, …” (pag. 50). Esecul social si  inadaptabilitatea personajului atrag dupa ele si esecul personal. Relatia si casnicia cu Ioana (zisa si Zelda) se destrama sub presiunea multipla a crizei de maturizare a unui cuplu fara copii, a presiunii economice si a lipsei de perspectiva sociala. “Ma ingrozea s-o vad ca sufera pentru esecul indeniabil al viitorului nostru mic burghez. N-o sa avem niciodata o casa adevarata, n-o sa avem niciodata o pozitie sociala onorabila, n-o sa ne facem vacantele nici macar in Antalya – ce Antalya?! nici macar la Mamaia! – n-o sa ne putem permite aia si aia si aia, sintem niste amarasteni si niste ratati.” (pag. 51) Actiunea cartii inceputa practic dupa destramarea cuplului in urma unei lamentabile tentative de adulter se desfasoara vreme indelungata sub semnul tanjirii dupa reintoarcere, a cautarii unui sentiment pur si a unei relatii inglodate sub o realitate triviala. Esecul este insa previzibil din start.

Relatia principala a cartii este insa cea intre autor si mama sa, a carei imbolnavire il readuce in satul natal, undeva la cumpana intre Bucovina si Maramures. Gospodaria in semi-paragina, casa copilariei in care mai staruie inca amintirea tatalui rapus de boala cu multi ani inainte, confruntarea cu boala care se dovedeste din ce in ce mai serioasa a mamei il smulg pe intelectualul dezorientat care isi pierduse locul si rostul odata cu destramarea casniciei dintr-o existenta ambigua intr-o alta realitate, care se dovedeste a fi cu nimic mai usoara, si care se impleteste in mod bizar cu urmele trecutului si ale radacinilor pierdute. Sunt in carte cateva scene de un naturalism extrem, in care relatia creata cu mare adancime psihologica dintre fiu si mama capata o dimensiune facuta posibila numai datorita unor conditii sociale extreme. Exceptionale sunt episoadele in care este descrisa treptat degradarea starii sanatatii mamei si confruntarea celor doua personaje – unul cu puterile vlaguite de boala, celalalt nesigur psihologic si inadaptat social – cu tarele sistemul medical subfinantat, blazat si erodat si cu personajele care il populeaza – toate alcatuind un mozaic al unei realitati in care franturi de omenie se combina cu indiferenta, in care mai toata lumea pare sa fie in deriva sau la limita intr-o constanta lupta pentru supravietuire. Daca aceasta carte ar fi precedat filmul ‘Moartea domnului Lazarescu’ as fi spus ca filmul a fost influentat de carte, asa posibil ca influenta sa fie inversa, sau pur si simplu si fimul si cartea sa se traga din aceiasi realitate bine cunoscuta milioanelor de romani. La fel de bine caracterizate sunt si descrierile satului natal al eroului si al mamei sale. Spatiul care in alte timpuri era pastrator al originalitatii si spiritualitatii Romaniei este descris ca un loc al dezolarii si paraginei, diluat social si demografic prin plecarea in strainataturi unei intregi generatii in cautarea rostului si asigurarea supravietuirii materiale.

O. Nimigean

Stilul este personajul si aceasta axioma literara este reflectata in discursul complicat al personajului principal al acestei carti povestite la persoana intai. Este modul de a vorbi si de a gandi al unui intelectual roman de formatie umanista, educat in anii de sfarsit ai regimului comunist, pentru care limbajul bogat si uneori cautat cuprinde in aceeasi fraza sau in propozitii vecine afirmatia si contrariul sau, indoiala si scepticismul fata de observatia imediata a vietii reale in spatele careia individul trebuie sa caute sensul ascuns si de cele mai multe ori ostil. Imposibilitatea adaptarii este reflectata si in limbaj, si nu numai in greutatea de a accepta realitatea asa cum este ea, ci si ca o reflectie a inutilitatii unei educatii redusa la neputinta de o schimbare sociala care rastoarna complet sistemele de referinta.

Versatilitatea scrisului lui O. Nimigean sustine evolutia psiholgica a personajelor si adauga o linie paralela de interes care dubleaza placerea lecturii. Autorul are precedente in poezie, proza si publicistica si fiecare dintre acestea influenteaza fragmente diferite din tesatura stilistica a romanului. In acelasi capitol putem gasi insiruite sau intercalate fragmente de poezie pura (in special in evocarile nostalgice ale iubirii pierdute si a tanjirii dupa o imposibila intoarcere), de analiza politica lucida, de satira (vezi episodul invadarii apartamentului cuplului de eroi de catre sobolani, o posibila metafora a marasmului social), sau chiar nuante de pornografie. Uneori stilul este adaptat modului de gandire al personajului ca in scena conferintei, in care betia de cuvinte si pretiozitatea discursului creaza senzatia de lipsa de claritate a gandirii intelectualului ratat care nu isi gaseste tinta si nu isi poate impune reperele unei realitati cu care nu rezoneaza. O galerie de personaje secundare sustin si amplifica figura centrala a cartii. Artemiu – prietenul care a refuzat colaborarea cu Securitatea sau cel putin asa povesteste dar a acceptat compromisul cu noua societate – sau preotul Sincai poti fi vazuti ca alternative ale evolutiei personajului principal, posibile traiectorii alternative celei alese (voluntar sau nu) de catre eroul cartii. Este esecul personajelor un esec absolut? Nu sunt sigur, caci finalul destul de ambiguu al cartii il plaseaza si pe eroul principal si pe mama sa intr-o aparenta recuperare si impacare cu soarta. Nimic nu este insa sigur in universul creat de O. Nimigean in ‘Radacina de bucsau’ – mai ales cand vestile par a fi oarecum bune.

The morning of the second day of our trip started with clear skies and pleasant temperatures – ideal weather conditions for the tour of the monasteries in the Neamt area that we were planning for that day.

Monasteries, Hermitages and Churches in the Neamt County - source

Before I get into the details of our first stop let me point to a source of information about the religious monuments of the area that is very useful, but … you need to be able to read Romanian in order to understand the information stored there – although there are also a number of beautiful photos –

Varatic - the entrance

For my non-Romanian friends I owe a few words of explanation. Monasteries played a crucial role in the history of the Romanian territories since the Middle Ages until the contemporaneity – maybe more than in the history and life of the majority of other Christian nations. They were spiritual centers and cultural centers and centers of national resistance against foreign occupiers and centers of political resistance against dictatorships.

the woodden gate

For our group of good friends of a life these places had even more significance. These were some of the objectives which we traveled with a camping tent on our backs as students, this was the place where some of our good friends got married. It was a trip of nostalgic meeting with the past of our youth, and for us a new encounter with the realities of new Romania.

the fountain and the church

The Varatic (Varatec) monastery is a relatively new one, the more modest hermitage that started at this place at the end of the 18th century was developed into one of the most important nuns monasteries in Moldova during the first decades of the 19th century, being declared an independent monastery under voievode (prince) Mihail Sturdza in 1839. Most of the building of the two-towered church and the surrounding complex was executed around 1808  – 1815. The events of the Greek revolt and Russian occupation around 1821 stopped the building for a while, but the works were completed in the coming two decades. While a big fire destroyed the buildings in 1900 and led to the reconstruction, the current architectural structure keeps the original 19th century design.

inside the church - the nave

The big church in the center of the monastery is dedicated to the Assumption of Saint Mary. As in many Moldavian churches the entry is from a veranda which is closed in this place, followed by a narthex and the nave. The dedication inscription reads:

La anul 1808 s-au zidit această biserică ce să prăznuieşte hramul Adormirea Maicii Domnului prin osteneala Sfin. sale a pre. cuvi. Părintelui Iosif Duhovnicul şi a stariţei Olimpiadii, iar cei întâi ctitori au fost maicile din acest locaş. Al doilea mari ctitori au fost Doamna Elenco Paladi, care au dăruit 3 moşii şi maica Elisabeta Balş au dăruit moşia Vultureşti, maica Safta Brâncoveanu au hărăzit moşiile Osica şi Vlădulenii cu mai multe îndatoriri în testamentul său, iar celelalte moşii, vii şi acarete ce au dăruit şi alţi ctitori sunt scrisă în cartea vieţii spre vecinica lor pomenire. 1841, octomvrii 20.

In 1808 they built this church dedicated to the Assumption through the trouble of pious Father Confessor and Abbot Iosif the Confessor and superior nun Olimpiadii who were the first founders of this place. The second major builders were Mrs. Elenco Paladi that brought three estates and mother Elizabeth had given the estate Vultureşti Bals, mother Safta Brâncoveanu estates were destined Osica Vlădulenii with more duties and in her will and other estates, vineyards and outbuilding were donated and other founders are written in the book of life to their memory be eternal. 1841, October 20.

Mother of God Empress Icon

Two impressive icons of the Savior and of Mother of God dominated the small narthex.


Most of the painting in the church was originally painted around 1841 by D. Ioan, and then renovated and extended around 1882 by T. Iliescu – two local painters which were both skilled and following the rules of the Christian Orthodox religious painting in the area.

columned veranda

We were well beyond the peak tourist season, and we could enjoy the silence of this place (and the other that we visited) recuperated shortly after the rush and the crowds were gone.

entry at the monastery museum

We also started to observe what will become more and more evident as we added objectives to our tour of the churches, hermitages and monasteries. Romania freed from the Communist rule is undergoing a religious renaissance, and this is felt especially in the Christian Orthodox churches. The old monuments that were – at least part of them – neglected and lacked funds for maintenance during the Communist rule, when religion was at best tolerated, were now in course or after renovation. Life was back in places where religious activity ceased or was hardly maintained during the half century of atheistic dictatorship. The monastery of Varatic today hosts 450 nuns and sisters and five active priests. They maintain not only the spiritual life but also a flourishing micro-economic life with gardening, fruit trees and animals growing, and traditional crafts like weaving and carpets manufacturing.


While the museum hosts a consistent collection of church objects mostly from the past centuries there are new works of art, especially wood carving that decorate the beautiful garden of the monastery.

Ion Jalea - statue of Safta Brancoveanu

The most impressive work of hard in the garden however dates back from 1935 and belongs to one of the important Romanian sculptors of the past century – Ion Jalea. This is the portrait of Safta Brancoveanu, one of the first mother superiors of the place, descendant of a well known family of princes with great contributions in the history of the Romanian principalities.

A black day in the history of cinema. In the morning I learned about the death of the Romanian film critic Alex Leo Serban, now the news come about the passing away of Sidney Lumet.


Let us remember some of his most famous films:

(video source oldpete22)

12 Angry Men was the ultimate court drama, and a homage to the power of justice and will of the individual facing the system.

(video source SalveQuintus)

Long Day’s Journey into Night adapted from Eugene O’Neill’s play earned Katharine Hepburn an Oscar nomination.

(video source Buzzati)

Serpico is one of the best cop stories filmed in New York, and one of Al Pacino’s greatest roles.

(video source jirluin)

Murder on the Orient Express is one of the best Hercule Poirot movies I have seen.

(video source flannagan11)

Network amazes until today as the sharpest and most accurate satire of the TV industry.

(video source THINKFilmNY)

He was still at full creative power when he made his last film Before the Devil Knows You’re Dead.

His last one? Hard to believe.

As a friend wrote at the news of the two important film personalities – they are gone, but the world is richer because they were here.

Be their memory blessed!