Archive for December, 2010

The 9th day of our vacation took us back across the French – Swiss border to Basel and then to the area of Gruyere where we have booked the hotel for the last two nights. Incidentally it was the only border crossing were some form of control was exercised but with Swiss-registered car and our European faces made the border control as easy as a hand-waving.

on the streets of Basel

We had planned to spend most of the day in Basel and wrote down a couple of fine museums and the Basel Munster. We soon realized that this is by no means a city that deserves much more time, so we gave up on visiting the Munster and the Tinguely Museum. It’s certainly a city to come back some time later for a few days.

Kunstmuseum Basel - source

We so decided to spend a few hours in the Kunstmuseum Basel – The Museum of Fine Arts. This fine institution which has a tradition that started with the collection of art of the city of Basel in the 17th century unfortunately has a policy that forbids photographing and even the Web site has very few reproductions. Trust me – it is one of the finest art museums in Europe and very much worth a one day visit for the art lovers, with collections that include masterpieces starting with medieval German art, Flemish masters, French classical painting, Impressionists and Expressionists.

Kunstmuseum Basel waiting for Light Stripes

The courtyard of the Museum being the only place I could take photos here are the preparations for the Light Stripes – an open air event that was to open that night – imagine the stripes in the light of the evening.

Les Bourgeois de Calais

Also in the courtyard a version of Rodin’s Bourgeois de Calais could be admired (and photographed). At least we could visit Andy Warhol’s Early Sixties works exhibition before almost everybody else, one day before its opening. The exhibition is still open.

approaching Gruyere

Declaring defeat and promising to ourselves that we will get back to Basel, its museums, monuments, streets dedicating it the time it deserves we headed south. We passed Bern which we had already visited during our previous Swiss vacation and descended towards the Gruyere area. One of the most beautiful places on the surface of Earth was waiting for us. The next episode will be dedicated to it.


Where does this amazing film come from? Who is Joann Sfar, a director I never heard about before? The easiest answer at hand was the wikipedia entry which tells us that Sfar is a well known comics author in the fabulous French-Belgian tradition. He is of Jewish origin, and his next film is an adaptation of one of his comics successes called The Rabbi’s Cat.


And suddenly all makes sense. The opening scenes of the film contain the key of the biography of French musician and poet Serge Gainsbourg as imagined by Sfar. We see Lucien Ginzburg, a Jewish kid in occupied Paris during WWII daring not only to laugh in fronde at the nose of the collaborationist police by being the first in line to receive his yellow Star of David as a sign of nobility rather than an anathema, but moreover, to transform in his mind and his sketch drawings  the fat rapacious Jew on the Vichy posters in the thin, stylish, long nose and big years Gueule - the alter-ego who will guide his steps and feed his revenging self-confidence for the rest of his life.


The combination of acting and cartoon is not a new thing, but it has never been tried before in a biopic to the best of my knowledge. Sure, it is not the usual respectful biopic but it’s the vision of Sfar about Ginzburg – Gainsbourg, and Sfar as he says in the final text that runs before the credits was more interested about Gainsbourg’s lies than by his perceived truths.  Moreover, for sure Gainsbourg himself would not have appreciated a respectful film. Ironically under-titled Vie heroique (heroic life) the film takes us though the artistic and especially womanizing career of Gainsbourg from the early 50s to the late 70s. We see him in the company of such French cultural icon as Boris Vian and especially of fabulous women such as Juliette Greco, Brigitte Bardot and Jane Birkin (and actually the list in the film is very partial). I enjoyed each of the scenes in this part of the film which combine style, attention to details (just follow how fashion changes marking the progress of time) and deep understanding of the atmosphere of the Parisian clubs and artistic milieu in the mythic mid-20 century. His Gueule alter-ego mentors him though this trip and when he decides to renounce his patronizing, it’s the beginning of the end – the charisma goes away and the effects of his excesses slowly destroy him. Maybe a little more of his art would have provided an even more complex and balanced image of the person that Gainsbourg was – this would be my only observation.

(video source theindependent)

The choice of Eric Elmosnino as Gainsbourg is excellent, he drives the character from the insecurity of the young age to the decay of the end, all the time with charm and deep empathy. He proves a perfect understanding of the intentions of the director and a full identification with the identity dilemmas of the French-Jewish Gainsbourg. Laetitia Casta is a perfect replica of Bardot. Lucy Gordon is mastering very well Jane Birkin‘s role. Her maturity makes even harder to explain the suicide of the young actress a few days before the film was presented in avant-premiere at Cannes.

(video source  infolivetvenglish)

Gainsbourg (vie heroique) is a complex work about France in the 20th century and about one of its major artists. For the readers of The Catcher here is a clip that throws light on another dimension of Gainsbourg, not mentioned in the film.

Iata o carte care are un destin unic sau in orice caz foarte rar in posteritate si anume faptul ca prefata sa este mult mai citita si mai comentata decat cartea insasi. Incercand sa schimb ceva in acest dezechilibru nefiresc am hotarit sa fac un exercitiu mental si sa-mi imaginez cum ar fi aratat aceasta carte si care ar fi fost impactul ei daca nu ar fi existat faimoasa prefata a lui Nae Ionescu. Am citit deci romanul, am ignorat prefata si scriu acum doar despre textul lui Sebastian.

Am spus ‘romanul’ dar ar fi de discutat si aici carui gen ii apartine exact ‘De doua mii de ani ….’ Multe romane sunt scrise in stil sau structura de jurnal, dar in acest caz este vorba despre mult mai mult de atat. Biografia eroului principal cuprinde atatea date auto-biografice, evenimentele politice si fundalul social sunt descrise cu o asemenea veridicitate incat romanul pare in multe dintre sectiunile sale a fi mai mult jurnal. Este oarecum in oglinda cu adevaratul ‘Jurnal’ al lui Mihail Sebastian, caci daca ‘De doua mii de ani …’ este un roman cu structura si multe pagini de jurnal autentic, ‘Jurnalul’ apartine genului memorialistic, dar multe dintre paginile sale au o incarcatura literara de domeniul mai degraba al fictiunii. As mai face o observatie care pe mine m-a tulburat – ‘De doua mii de ani’ este publicat in 1934,  ‘Jurnalul’ incepe in 1935, adica exact acolo unde se termina romanul. Sa-l fi scris Sebastian cel putin la inceput cu intentia de a continua sub o forma sau alta romanul si a-i da o alta turnura sau rescriere, si apoi razboiul si moartea sa fi curmat aceste planuri? Nu vom sti niciodata.

Titlul romanului vine de la lamentarea lui Moritz Bercovici – negustor pe Strada Mare a Brailei care incearca sa explice cauzele istorice ale prigoanei anti-evreiesti. Aceasta incercare este preluata si dezvoltata de autor in restul cartii din perspectiva unui tanar evreu in formare intre cele doua razboaie mondiale, sfasaiat in dilemele identitare si in pozitionarea sa intre doua lumi – cea a traditiei evreiesti de care incearca sa se desprinda, care in anumite momente i se pare a fi un balast, dar care ii da in final puterea de a supravietui si a razbi si cea a lumii cosmopolite, neevreiesti, cu diversitatea sa culturala, cu comorile si mirajele sale care il atrag dar si cu repingatoarele prejudecati care il resping. Dilema aceasta este dilema pe care a trait-o si Sebastian si pe care o descrie in intreaga sa opera – el, scriitorul roman de mare talent, autorul de romane si de piese de teatru care descriu trairile si visele burgheziei si intelectualitatii romanesti care este in acelasi timp evreul respins de nationalismul romanesc, pus la index si redus la categoria de fiinta umana inferioara de societatea romaneasca interbelica si apoi de regimul politic romanesc din timpul celui de-al doilea razboi mondial.

‘… daca as putea sa trec peste doua mii de ani de talmudism si melancolie, sa am inca odata, presupunand ca cineva din neamul nostru a avut-o vreodata, bucuria limpede de a vietui …’ (pag. 51)

‘Sa fugi de tine o zi, doua, douazeci nu e usor, dar nici imposibil. Faci matematici sau marxism ca S.T.H., faci sionism ca Winkler, citesti carti ca mine, umbli dupa femei sau joci sah, sau te dai cu capul de pereti. Dar intr-o zi, intr-un minut de neatentie, te intalnesti cu tine insuti la un colt de suflet, cum te-ai intalni la un colt de strada cu un creditor de care te-ai ferit zadarnic. Dai ochii cu tine si atunci intelegi cat de inutile sunt toate evadarile din aceasta inchisoare fara ziduri, fara porti si fara gratii, din aceasta inchisoare care este insasi viata ta.’ (pag. 63)


Probemele identitare se afla in centrul romanului, inclusiv permanenta oscilare intre doua lumi care il atrag si il resping in acelasi timp si tentatia de a se deprinde definitiv de lumea in care s-a nascut:

‘Ce i-as reprosa antisemitismului, inainte de orice, daca mi-as recunoaste calitatea de judecator, ar fi lipsa lui de imaginatie: “masonerie, camatarie, omor ritual” – si pe urma?

Vai cat de putin! vai cat de sarac!

Cea mai scazuta constiinta de evreu, cea mai de rand inteligenta ovreiasca isi descopera sie insasi pacate nesfarsit mai grave, obscuritati nemasurat mai grele, catastrofe incomparabil mai rasturnatoare.

Inteleg foarte bine de ce un renegat evreu este mai crunt decat orice specie de renegat. El duce cu sine o umbra care, cu cat o va calca mai rau in picioare, cu atat va fi mai aproape de el. Si faptul de a se dezice de neamul lui, faptul propriu-zis al renegarii este inca o data un act iudaic, fiinca noi toti, in sinea noastra, ne lepadam de noi, de zece ori, de o mie de ori, reintorsi insa mereu acasa, din vrerea cuiva care trebuie sa fie Dumnezeu insusi.’ (pag. 66)

Ca roman ‘De doua mii de ani’ este un roman ratat. Sunt rare momentele care se aseamana cu restul productiei de romancier a lui Sebastian, cum ar fi cele care aduc in pagina atmosfera Bucurestilor interbelici cu o legatura de dragoste intamplatoare, sau Braila reprezentata ca o combinatie de targ evreiesc si spatiu geografic cu care autorul se identifica. Sebastian nu insista insa pe aceste directii, caci teza este mai importanta pentru el in carte decat scrisul romancier si stilul. Rezultatul este ca de exemplu portretele de evrei sunt dintre cele mai schematice – vanzatorul de carti Abraham Sulitzer, sionistul Winkler sau comunistul S.T. Haim nu sunt mai mult decat stereotipuri desi uneori Sebatian le pune in seama replici memorabile. ‘Cum vei coloniza un popor de 15-17 milioane intr-o tara de trei judete?’ (pag. 97) este o fraza zguduitoare prin premonitie, in perspectiva Holocaustului si celor ce au urmat si pe care scriitorul nu le-a mai trait. In final tot el isi pune personajele cel mai bine in pagina: ‘M-am inselat putin. Abraham Sulitzer nu e un domn decat ca sot in raporturile cu madam Roza. Ca intelectual, insa, in raporturile lui cu ideile, devine categoric si asupritor. Aparand ghetoul, nu este mai putin intolerant decat Winkler aparand sionismul si nici decat S.T.Haim injurandu-le pe amandoua. Absolutul este viciul lor comun.’ (pag. 11)

Mult prea flexibil in structura sa intelectuala si mult prea deschis in viziune pentru a adopta vreunul dintre aceste absoluturi, personajul alter ego al romanului isi cauta locul in lumea intelectuala si realizarea in lumea profesionala romaneasca. Nici aici receptia nu i-a fost usoara, si aici partiala si temporara integrare se va termina in respingere. Colegi sau prieteni isi dezvaluie dupa ani de zile de amicitie sau chiar mai mult, antisemitismul latent. Cei doi poli ai lumii intelectuale romanesti sunt simbolizati in carte de nationalismul economistului Ghita Blidaru si de cosmopolitismul arhitectului Mircea Vieru. Din nou personaje tipice pentru cele doua mari curente intelectuale ale lumii romanesti de la vremea lui Maiorescu si a semanatoristilor pana la izbucnirea dictaturilor care au curmat cursul firesc al istoriei romanesti, inclusiv a istoriei ideilor. Dialogul dintre reprezentantii lor are loc in conferinte si articole de ziar. Iata-l pe Vieru raspunzand unei anchete a ‘Universului’ despre specificul national: ‘”Specificul national” exista fara indoiala. In arta, el este intrunirea tuturor locurilor comune. Gradul de specificitate indica astfel si gradul de platitudine. De aceea a crea inseamna meru depasirea acestui specific.‘ (pag. 149) La aceasta replica lui Blidaru vine intr-o conferinta la facultate: ‘Intrebarea mea este daca cineva are dreptul de a avea geniu impotriva necesitatilor pamantului pe care traieste’ (pag. 151) Mihail Sebastian cunostea bine materia, discutia are o autenticitate care ma face sa ma intreb daca nu cumva frazele sunt extrase din articole si conferinte reale ale vremii. Dar nu numai in disputele culturale romanesti este Sebastian expert, in capitolul parizian al cartii el identifica tipare intelectuale si ideologice similare cu cele lasata acasa. Personajul lui Maurice Buret, inca un arhetip, cel al antisemitismului intelectual francez si un element al demonstrarii unei alte teze a lui Sebastian care s-a adeverit in mod dureros, aceea ca antisemitismul are o esenta universala care transcende granitele si prapastiile culturale.


Reintoarcerea de la Paris il readuce pe erou nu in atmosfera tarii pe care o parasise parca ceva mai pusa pe roate in pragul crizei economice, cu ani in urma, ci in imbacseala manifestarilor antisemite asa cum le cunoscuse pe vremea studentiei in anul 1923 (Sebastian este de altfel cam singurul scriitor roman care descrie in cartile sale perioada primei ascensiuni a nationalismului romanesc imediat dupa primul razboi mondial). Pe strazile Bucurestiului anilor 30 amenintarea este din nou concreta:

‘In colt, spre bulevardul Elisabeta, era un grup de baieti in uniforme care vindeau ziare. “Misterele Cahalului!Moarte jidanilor!”

Nu stiu de ce m-am oprit. De obicei, trec linistit mai departe, fiindca strigatul asta e vechi, aproape familiar. De asta data, am ramas surprins locului, ca si cum abia in acest moment as fi inteles pentru prima oara sensul acestor silabe. E ciudat. Oamenii astia vorbesc despre moarte, si anume despre moartea mea. Iar eu trec neatent pe lnaga ei, cu gandul la alte lucruri, auzindu-i doar pe jumatate.

Oare de ce o fi atat de usor sa se arunce pe o strada romaneasca strigatul de “moarte” fara ca nimeni sa intoarca macar capul?’ (pag. 225)

Intrebarea a ramas fara raspuns si urmarile tragice in istoria Romaniei sunt cunoscute. Sebastian a cautat o solutie personala:

‘A discuta despre o solutie politica a problemei ovreiesti este pentru mine ceva cu totul desert. Ma intereseaza o singura solutie, si anume cea psihologica, cea spirituala. Cred ca singurul chip in care se poate lamuri ceva in aceasta veche durere este sa incerc a rezolva eu, de unul singur, pentru propria mea viata, nodul de adversitati si conflicte ce ma leaga in viata romaneasca.’ (pag. 247)

Eroare de apreciere i-a fost fatala lui Sebastian. ‘De doua mii de ani …’ este o carte inegala literar, dar unica prin claritatea prin care expune dilemele generatiei sale.

After missing one concert due to some medical adventures I was back last Friday at the Tel Aviv Museum of Art hall for the third concert in the Hot Jazz series. The guests of the evening were the Ramon Valle Trio.


Ramon Valle trio - photo Mariana Smilovici


Classifying pianist Ramon Valle’s music does not conform easily within any pre-defined label. Born in Cuba in 1964 his formation mixes classical music, traditional Cuban sounds and jazz. While influenced initially by such models as Herbie Hancock or Chick Corea he found soon his own voice, his style melding various influences and adding a flamboyant personality that makes it sound a little bit of all and much more.


Ramón Valle Trío en el Festival Internacional de Jazz del Teatro Libre 2010 from Javier Egas on Vimeo.


For the last few years Valle is based in Amsterdam and sings with his own trio with whom he came to Tel Aviv, His partners in the trio are bassist Omar Rodriguez Calvo and drummer Owen Hart jr. Rodriguez Calvo is an exceptional musician himself, one of these very few bass players who make you feel that the bass is an instrument capable of much more expression than the traditional rhythmic and counter-melodic role that it plays traditionally in the various jazz formats.


Ramon Valle - photo Mariana Smilovici

In the concert in Tel Aviv Valle and his trio played a programmed base largely on their last CD Playground. Most of the pieces were composed by Valle, with a couple of additions from Coltrane and Cuban composers. It was a wonderful evening of jazz, sounds filled the space from the very first moments, with songs usually starting with brilliant theme introductions by Valle’s piano, and continuing with generous sections of solos for the other two musicians. The audience responded accordingly with one of the hottest reception a band or musician received lately in this hall. I also bought the CD and I hope to find time to review it soon for The Catcher.  

It’s Christmas Day, and the holiday marks for me the first anniversary of The Catcher in the Sand. I started the blog one year with the intention to experiment with the media and share my experiences with friends and people who have similar interests with mine. I was inspired by many other good blogs that friends and people who I never met were using to share their passions, knowledge and experiences but I need to mention specifically one – Updates, Live hold by my friend Pierre, who hosted for many years my articles until I decided to start The Catcher.


Like many other journeys in the Internet, building The Catcher in the Sand, proved to be more challenging, more interesting, more demanding that I expected and provided me with satisfactions while taking me to places I did not expect to get to when I started. 256 entries were read by almost 20,000 people. The monthly average of visitors numbers reached 2000 during the last months. People from 92 countries accessed at least one page on the blog. The top 4 countries in visitors numbers are the United States, Israel, Romania and Canada, the last 4 of the 92 are Qatar, Iraq, Georgia, Panama. California and New York are the two top states in America when it comes to the number of pages accessed, Givatayim and Tel Aviv the top two cities in Israel. The average time spent on the site is 57 seconds which is not bad – some people really read this stuff. And some of them even comment, and I will be happy to receive more comments, critics and proposals for improvement on the blog, on Internet lists and on my private mail.


English is the principal language of The Catcher, but Romanian is also used. Most of my friends who speak Romanian also speak English, but just a few of my English-speaking friends understand Romanian. Although it is (still) easier for me to speak and write Romanian then any other language, I am using it on the blog only when I write about Romanian literature, when I bring articles that first appeared on other Romanian language sites, or when my guests prefer Romanian. Speaking about guests, I have hosted contributions from a few friends during the last year and will continue to do it in the future but most of the material is mine, written by me, and speaking about my experiences in art, literature, movies, travel and other of my fields of interest. There will be very little or none here about politics or about my professional life, not because these are not important, quite the opposite – these are the most important and they catch most of my time, and these is why The Catcher in the Sand is reserved for hobbies and passions out of my professional life, and politics aside. This aims to be the place where I am experimenting with this form of Internet communications and sharing my extra-professional interests. This aims to be a place that confirms my belief that the Internet (whose technical part is my profession) can be a wonderful thing if people use it for the good reasons.

Happy Birthday ‘Catcher in the Sand’!

Aceasta este a treia (si ultima) mea contributie la Saptamana Clint Eastwood pe site-ul


1971 a fost unul dintre anii cei mai importanti in cariera lui Clint Eastwood. Trilogia de western-uri spaghetti regizata de Sergio Leone dupa ce se bucurase de un succes imens in Europa si Japonia cucerise in final publicul american, chiar daca o parte din critici inca strambau din nas (Roger Ebert dela Chicago Sun-Times, unul dintre criticii mei preferati isi va revizui abia dupa decenii aprecierile despre filmele lui Leone) si avea deja la Hollywood reputatie, statut si salarii cu ordine de marime mai mari decat cu 4-5 ani in urma. In acelasi an Eastwood se afla pentru prima data si de cealalta parte a aparatului de filmat facandu-si debutul regizoral si incepand o a doua cariera in cinematografie, o cariera dupa opinia mea cel putin la fel de importanta ca si cea de regizor. Si in fine, in acel an, Eastwood il joaca pentru prima data pe Dirty Harry.

Regizorul lui Dirty Harry era Don Siegel, veteran al perioadei filmelor de actiune de serie B din anii 50, al carui palmares mai includea in acel moment unul dintre filmele de mare succes al lui Elvis Presley Flaming Star. In pofida diferentei de varsta Siegel si Eastwood devenisera prieteni apropriati, si daca Eastoowd va declara mai tarziu ca multe dintre secretele meseriei de regizor le-a invatat de la Siegel, acesta ii va datora lui Eastwood cel mai mare succes al carierei sale cu filmul despre care discutam aici.

(video source a1bergie)

La revizionare aproape dupa patru decenii dela realizare Dirty Harry mi s-a parut un film de actiune care nu a ‘imbatranit’ prea bine, dar care pune niste probleme de actualitate si astazi. Povestea detectivului Harry Callahan din San Francisco specializat in afacerile murdare si indeplinirea misiunilor pe care nimeni altcineva nu vrea sa si le asume, confruntandu-se cu sistemul de legi si reguli care par sa favorizeze delicventii si nu pe aparatorii legii arata astazi teribil de ‘deja-vu’. La fel ne par cunoscute relatia cu partenerul novice nedorit care devine un ajutor si un element de actiune indispensabil, sau chiar si urmaririle pe strazile San Francisco-ului. Ucigasul psihopat, sefii obtuzi, politicienii slabi si gata de a ceda santajului raufacatorilor pentru a castiga un ragaz de liniste, toti par familiari. Meritul filmului lui Siegel este ca in anul 1971 era primul sau dintre primele care aducea impreuna toate aceste teme si personaje in acelasi film, legandu-le intr-o actiune coerenta si descrisa cursiv, fara prea multe meandre si ramificatii.


Clint Eastwood abandoneaza aici poncho-ul din vestul salbatic (acelasi purtat in toate cele treu filme ale trilogiei) pentru sacoul elegant al politistului secolului 20, dar aduce din filmele precedente masca de calm imperturbabil, maiestria manevrarii pistolului si economia de cuvinte, care atunci cand este incalcata face loc multor replici memorabile. Personajul construit de Eastwood in acest film se confrunta cu dileme morale asemanatoare cu cele cu care se va confrunta personajul Jack Bauer din serialul ’24′ cu trei decenii si jumatate mai tarziu. Cand vieti omenesti sunt in balanta are dreptul un om al legii sa ia legea in propriile sale maini? Cand sistemul judiciar este incapabil sa apere victimele si sa-i pedepseasca pe vinovati poate un singur individ sa-i ia locul si sa se erijeze si in judecator si in aplicator al pedepsei (care in cele mai multe cazuri este pedeapsa capitala)? La aceste dileme raspunsurile date in film sunt mult mai evidente si mai usor de dat decat in viata reala. Dirty Harry si multe alte filme care l-au succedat au dat acestor intrebari cheie raspunsuri simpliste si problematice. Cum se spune de obicei in asemenea cazuri? ‘Nu incercati asta acasa’. In cele din urma este vorba despre filme de divertisment, realitatea este mult mai complexa.

Fisa tehnica si cronici despre acest film pot fi citite la

Textul a fost publicat in premiera pe in cadrul Saptamanii Clint Eastwood.


Revederea filmului care incheie trilogia westernurilor spaghetti ale lui Sergio Leone a reprezentat pentru mine o adevarata revelatie. Mi s-a mai intamplat sa revad filme clasice si sa retraiesc o parte din senzatiile de la prima vizionare, sa descopar unghiuri de vedere noi si perspective diferite pe care experienta de viata si de spectator de cinema le-a adaugat sau creat odata cu trecerea anilor. Cu ‘The Good, the Bad and the Ugly’ s-a intamplat parca ceva diferit. Cred ca am vazut filmul acum a treia oara. Despre prima vizionare imi aduc aminte destul de putin, eram adolescent, si probabil ca vedeam filmul in acei ani impreuna cu westernurile clasice cu John Wayne si mai ales cu neuitatele filme cu Winnetou inspirate de cartile lui Karl May. L-am revazut prin anii 90 si dimensiunea care crescuse pentru mine si devenise dominanta era jocul exceptional al actorilor – in special Uratul lui Eli Wallach. Revederea de acum este cred diferita pentru ca am deja curajul sa fac abstractie de etichetele derizatorii ca ‘western spaghetti’ si ‘cinema comercial’ si sa apreciez si sa ma delectez de ceea ce este mai bun in acest film – estetica imaginii, dinamica personajelor, jocul superb al celor trei protagonisti, muzica lui Ennio Morricone intrata in patrimoniul slagarelor universale, coloritul si varietatea figurantilor si perspectiva proaspata adusa unui moment des filmat din istoria americana.

La mijlocul anilor 60 cand Sergio Leone are tupeul de a-si asuma proiectul trilogiei westernul era in oarecare masura un gen in stagnatie. Trecuse epoca marilor creatii ale lui John Ford, actori ca John Wayne si Richard Widmark se aflau la apusul carierei si genul nu mai era considerat de Hollywood ca avand sanse sa creeze succese de casa. Era firesc intr-un fel ca reinnoirea sa vina din afara Americii, din Europa in care spatiul vestului salbatic isi pastra dimensiunile de legenda si potentialul de scena a povestilor etern umane.

(video source jonriley)

Dupa succesul primelor doua filme din trilogie, Leone si l-a dorit pe al treilea ca pe un salt calitativ, mai ambitios in perspectiva istorica si mai inchegat stilistic. A dorit sa si atraga in proiect un trio de actori cunoscuti care sa ii asigure succesul de casa in Europa dar si in Statele Unite. Pe langa Clint Eastwood din distributia planuita original urmau sa faca parte Charles Bronson si Gian Maria Volonte. Din motive diferite nici Bronson si nici Volonte nu au ajuns sa joace in film, dar cel putin in cea ce-l priveste pe Eli Wallach schimarea a fost extrem de norocoasa sau poate de inspirata, actorul care a dat viata atator roluri secundare ‘de caracter’ in filmele Holywoodului (ultima data l-am vazut in The Ghost Writer al lui Polanski ca batranul de pe insula) realizand un Tuco de neuitat, unul dintre putinele dar marile roluri principale ale carierei sale, o combinatie de siretenie si rautate bonoma, de strengar periculos si supravietuitor, totul cu un simt al umorului iesit din comun.

Vizionarea filmului ofera o delectare estetica de la inceput pana la sfarsit. Era epoca Tehnicolorului si al ecranelor de mari dimensiuni, si Leone stapaneste la perfectie tehnologia si formatul, care este de altfel perfect potrivit peisajului de desert infinit in care se petrece cea mai mare parte a actiunii. Majoritatea exterioarelor au fost filmate in Spania si nicicand deserturile Andaluziei nu au aratat mai arizoniene sau texane. Regizorul a angajat un mare numar de figuranti localnici, ale caror fizionomii arse de soare si batute de vant si nisip s-au incadrat perfect in peisajul cinematografic. Muzica lui Morricone implineste viziunea intr-o sinteza care a fost preluata si citata in filme care au urmat in istoria cinematografului, unul dintre ultimele si cele mai memorabile fiind Kill Bill al lui Tarantino.

Un alt aspect care apare vizbil si diferit in acest film este reconstituirea fundalului istoric al perioadei razboiului civil american. De la Pe aripile vantului si pana la Cold Mountain este una dintre cele mai filmate epoci ale istoriei americane, si una care a prilejuit filmarea a nenumarate scene de masa si de razboi. Pare poate straniu, dar viziunea italianului Sergio Leone filmata in Europa se incadreaza perfect in aceasta serie de tablouri ale istoriei americane. In plus juxtapunerea situatiei cautatorilor de comori cu a celei a soldatilor angrenati in absurdul razboiului in transee prilejuieste o comparatie cu nuante anti-militariste. Si unii si altii joaca jocuri ale mortii din care sunt putine sanse sa supravietuiasca. In momentul prins in cadru insa jocul escrocilor pare a avea mai mult sens, si in definitiv mai multa esenta umana decat absurdul joc de-a razboiul, cu distrugerile sale nimicitoare si la o scala mult mai extinsa.

(video source lickmybigdick1)

Desigur insa ca actorul care domina filmul este Clint Eastwood. Incheind trilogia care ii lanseaza cariera, ‘The Good, the Bad and the Ugly’ finiseaza portretul Omului Fara Nume din filmele precedente, mercenarul norocului, ucigasul care nu scoate niciodata primul pistolul si nu ucide niciodata fara finalitate. Daca scenariul il pune aici in situatii diferite si in perspective diferite decat in ‘Pentru un pumn de dolari’ in scena finala a duelului triunghiular (una dintre cele mai bune scene de duel cu pistoale din istoria westernului) el isi recapa poncho-ul parca pentru a inchide ciclul. In permanentul joc de inselaciune si moarte cu ceilalti doi protagonisti Blondie al lui Eastwood este singurul care isi permite manifestari de umanitate si acte de compasiune care ii pun viata in pericol, dar si el si noi spectatorii stim ca el este si mai bun si mai rapid si mai precis decat adversarii sai si ca ii va dovedi in final. Final care cinematografic reprezinta figura sa topindu-se in imensitatea desertului, imagine care inchide cat de poate de adecvat trilogia lui Sergio Leone.

Detalii despre film, cronici, opinii, date tehnice pot fi gasite la

Articol aparut initial pe Web site-ul cultural in deschiderea Saptamanii Clint Eastwood.


Unul dintre multele episoade interesante din biografia lui Clint Eastwood este alegerea sa in functia de primar al oraselului Carmel-by-the-Sea, situat in California, langa Monterey si la sud de San Francisco. Am vizitat locul de doua ori si mi-a lasat o impresie deosebita. In primul rand este vorba despre un spatiu natural de o mare frumusete, pe o peninsula la Oceanul Pacific, natura imblanzita si amenajata spre delectarea vizitatorilor, cu terenuri de golf, trasee turistice marcate, locuri speciale de observare a faunei oceanice si a pasarilor, si multe vile apartinand evident unor oameni instariti la scala Americii. Un model de natura supusa omului, o sala de expozitii a visului american realizat.


Poate ca acesta este unul dintre modurile in care poate fi judecata si cariera artistica a actorului si regizorului Clint Eastwood. Este dupa parerea mea unul dintre maestrii artei cinematografice de astazi care reprezinta cel mai bine America mainstream cu valorile, traditiile si conservatorismul ei ponderat. Rari sunt artistii care se bucura de o asemenea longevitate. Candva in 2012 cand va iesi pe ecrane J. Edgar noul film biografic despre J. Edgar Hoover pe care il regizeaza (Eastwood a declarat dupa Gran Torino ca renunta la actorie) se va afla in cel de-al saptelea deceniu al carierei sale cinematografice. Aproape intotdeauna insa rolurile si temele sale au fost americane, chiar si cand si-a pus serviciile la dispozitia lui Sergio Leone Pentru un pumn de dolari (si la propriu, salariul sau pentru primul film din trilogia de western-uri spaghetti fiind de doar 15000 de dolari) sau cand a refuzat sa devina urmatorul James Bond dupa Sean Connery apreciind ca rolul agentului 007 al majestatii sale britanice nu se potriveste unui american.


Am revazut pentru Saptamana Eastwood doua dintre filmele mai vechi care l-au facut pe actorul Eastwood celebru si au creat imaginea sa de icoana culturala – The Good, The Bad and The Ugly si Dirty Harry. M-a interesat sa gasesc liniile de confluenta dintre cele doua personaje – cel al pistolarului fara nume din trilogia lui Leone si detectivul Harry Callahan din politistul lui Don Siegel si nu a fost greu. Comune sunt fizicul impresionant, siguranta de sine bazata nu in mica masura pe rapiditatea si precizia manuirii pistolului, economia de cuvinte inutile care subliniaza valoare replicilor memorabile atunci cand cuvintele sunt spuse, si in special adeziunea la un sistem de valori fundamentale care transcend nu numai limitele legii dar chiar si antagonismul traditional intre rau si bine.


Plecand de la popularitatea si statutul asigurat de succesul acestor filme Eastwood nu s-a limitat ca multi colegi de generatie la cariera de actor si debutul sau regizoral a avut loc in acelasi an 1971 cand iesea pe ecrane si Dirty Harry.  Indraznesc sa fac pronosticul ca Eastwood va ramane in istoria cinematografiei ca regizor cel putin la fel de important ca si ca actor, daca nu mai important. Bird, Unforgiven, Space Cowboys, Million Dollar Baby, Gran Torino sunt filme in genuri diverse ale unui regizor important, stapan pe mijloacele sale, care povesteste din diverse unghiuri aspecte mai luminoase sau mai intunecate din povestea Americii. Insasi viata si cariera cinematografica a lui Clint Eastwood ar fi putut avea loc numai in America. Este una dintre povestile hollywoodiene adevarate cele mai reusite.

A murit o prietena. Unii ar spune ca este vorba despre o prietena virtuala, pentru ca nu am cunoscut-o niciodata desi locuiam in acelasi oras, dar cine ma cunoaste stie ca pentru mine si datorita profesiei si datorita firii mele nu exista frontiere dintre real si virtual. A fost deci o prietena reala.


Anuntul a venit ca un trasnet pe una dintre listele internetice la care particip, lista care fusese creata in special pentru ea, si care adunase in jurul ei prieteni virtuali din toata lumea. Una dintre colegele de lista citise pe blogul ei incredibilul:

Si totusi poate nu a fost ceva neasteptat. In definitiv ea scrisese cu cativa ani in urma despre cartierul ei vecin cartierului meu din orasul ei care este si orasul meu:

Vecinul meu a murit ca o pasare
a cazut de pe craca
la modul cel mai absolut.
S-a urcat în copacul ala
Si buuuuuffffffff
poate va întrebati
daca mai am vecini în viata
mai am, nu multi:
fiindca ieri mi-a murit o vecina :
fuma ca un sarpe
se zice c-a facut cancer la plamîni
fumatul dauneaza la sanatate
altaieri a murit feciorul vecinei care-a murit ieri
mînca ca un porc,
i s-au umplut venele de grasime
si pffffffffffffffffffff, a cazut lat.
Saptamîna trecuta a murit fiica
fiului vecinei mele care-a murit ieri
zice lumea ca fugea ca un cal
a facut infarct.
De-atitea figuri de stil, pe bune,
cred c-o sa ramîn fara vecini.
Pacat e un cartier cumsecade asta
ai n-o sa se mai mute nimeni
de frica sa nu moara
ca sa-mi serveasca mie
termen de comparatie.

(sursa – fisierul Files al listei discutii2006)

Pe listele romanesti Hana a fost ceea ce se numeste o figura controversata. A intretinut polemici cu multi alti particpanti, si opiniile ei sau stilul ei au deranjat pe unii. Am avut si eu dispute cu ea, in legatura cu unele subiecte nu vedeam lucrurie la fel, si mie mi-a luat un timp pana cand sa-i citesc si sa-i inteleg stilul si sa invat sa traiesc cu el. Ea nu stiu si nu voi sti daca mi l-a citit pe al meu pana la capat. Mai avea Hana inca o trasatura de caracter, vai, atat de rara in zilele noastre – curajul de a recunoaste o greseala comisa in valtoarea discutiilor internetice si puterea de a intinde mana spre impacare fostilor ‘adversari’ de disputa. Nu cred ca nu ii pasa de reactiile celor cu care discuta, din contra cred ca era unul dintre cei carora le pasa enorm de ceea ce simt partenerii de discutie. In orice discutie, in tot ce a scris am impresia ca cel mai important pentru ea era sa fie ea insasi, sincera, impartasind ceea ce stie si exprimand ceea simte. Iata-o intr-o disputa sa-i zicem politica, scriind despre tara in care traim, tara noastra.

Acum despre viata-n israel.Viata-i buna daca te uiti obiectiv. mai ieftina
decit in multe alte tari, mai calduroasa decit in multe alte tari mai
prietenoasa decit in multe alte tari.Aici,contrar stirilor din presa n-o sa
te lase nimeni lesinat de foame si nici cazut pe strada, mereu se va gasi
cineva sa-ti dea o mina de ajutor.Amestecatura de natii ne ajuta sa nu fim
snobi prosteste, nivelele sint mai sterse si chiar daca urlu eu ca ne
mincam intre noi apoi ne mincam intre noi mult mai blind decit in alte
parti. dar, la partea cu educatia stam deosebit de prost si-asta e vina, sa
zicem a unei democratii prost intelese, la partea infractionala incepem sa
ne tampim sub influentele rusesti si asiatice iar politic ne-am cam culcat
pe laurii razboiaielor cistigate-n urma.Avem deocamdata un guvern corupt
si-n fata nu prea se vede cine-ar putea face un guvern necorupt,politicienii
de anvergura au murit si noua generatie cam schioapata.Razboiul sta mereu
dupa un colt sau altul si mereu tre sa fim pregatiti pentru el. Si culmea e
ca nimeni nu vrea razboi, nimeni decit cine vrea razboi fiindca nu e la el
in tara. razboiul vreau sa spun.

(sursa – fisierul Files al listei discutii2006)


Unul dintre cliseele greu de ocolit cand esti nevoit sa scrii asemenea randuri este ca este greu sa scrii despre disparut sau disparuta la timpul trecut. In cazul Hanei nici macar nu simt nevoia sa recurg la acest cliseu, caci textele ei sunt vii si talentul manuirii cuvantului le pastreaza taiaose si expresive ca in momentul scrierii. Pe blogul poetei Bianca Marcovici apare un poem al Hanei care cuprinde urmatoarele versuri:

Nu e greu
sa creezi un zombi
de exemplu iei o femeie
de vreo 50 de ani si de vreo 50 de kile
nevasta ,mama si bunica
ii spui
femeie, ai de gradul 4
s-ar putea sa mori
in cel mult 6 luni
dar noi n-o sa te lasam
incercam sa te salvam
pentru asta insa
o sa treci chinurile iadului
o sa te operam
si femeia de 50 de ani si de 50 de kile
tocmai fiindca-i nevasta
mama si bunica
se lasa operata, iradiata, otravita
in timpul asta moare, putin
cite putin


Data postarii este 8 iulie. Au trecut mai putin de 6 luni.

Hana, fie-ti memoria binecuvantata!

It seldom happens that people go to an opera performance mainly for the stage sets. Here is one of these rare instances, as the sets of the New Israeli Opera staging of Bela Bartok’s Bluebeard’s Castle are designed by no other than the famous glass artist Dale Chihuly, originally for a performance at the Seattle Opera. It’s actually part of the return of Chihuly to Israel ten years after the exhibition of his works in the Tower of David in Jerusalem which brought to the capital of Israel more than one million visitors.  The Litvak Gallery located just behind the Opera building in Tel Aviv hosts a new exhibition of his works which also opened last week.


The opera itself lasts about one hour, and in order to make the performance last a reasonable two hours is preceded by a soprano and orchestra performance the ‘Songs for Dead Children’ by Mahler. Inspired by a fairy take by Perrault the story takes us on the Gothic dark side with the young bride opening seven successive doors in the Duke castle until the last and forbidden one opens to the expected dark secret. It is probably one of the most serious and somber pieces of music written by the Hungarian composer., whose quality relies to a large extent on the two singers, as the whole opera is one continuous duet. The two singers in the Tel Aviv performance bass Vladimir Braun and soprano Svetlana Sander belong to the generation of Israeli singers who came from the former Soviet Union and are now at the pick of their artistic capabilities. Both perdormances were mature and consistent, with Sander’s passion balanced by Braun scene presence.

(video source franzhun)

I could find no picks from the performance on the Internet, so here is one fragment from a performance in London with Sir George Solti directing the London Philharmonic Orchestra and Sylvia Sass as Judith and Kolos Kováts as Bluebeard.

And the sets? Yes, they are beautiful. Next time however I would love to hear more music.