In spatele titlurilor unora dintre cartile lui Andrei Oisteanu nu se afla exact ceea ce s-ar putea astepta cititorul. De exemplu Imaginea evreului in cultura romana ascunde o adevarata istorie a antisemitismului romanesc, nu numai a celui cultural, probabil cel mai extensiv si complet studiu publicat pe aceasta tema pana la ora actuala. La fel si Narcotice in cultura romana aparuta in acest an in colectia Plural a editurii Polirom (www.polirom.ro) cuprinde mai mult si mai putin decat s-ar astepta cititorul. Mai mult pentru ca definitia ‘narcoticelor’ in aceasta carte este destul de elastica, ea extinzandu-se (desi nu in mod consecvent) de la leacurile populare trecand prin ceea ce in acceptiunea comuna sunt numite narcotice sau droguri si pana la tutun, alcool si cafea. Mai putin pentru ca desi titlul vorbeste despre ‘cultura romana’ abordarea diferitelor domenii si fatete ale culturii este inegala. Daca literatura este acoperita in mod consecvent si constant de-a lungul dezvoltarii sale istorice si domenii ca istoria religiilor (domeniu de expertiza al autorului) sau experimentele medicale gasesc o reflectare consistenta, alte domenii ale creatiei culturale cum ar fi artele plastice (cu exceptia capitolului dedicat lui Corneliu Michailescu si a participarii sale in experimentele doctorului Gheorghe Marinescu) sau muzica sunt aproape complet ignorate. Toata perioada folkului si rockului romanesc a anilor 60 si 70 de exemplu este complet ignorata, doar o singura trimitere la o nota in penultima pagina a cartii mentionand-o ca pe o ‘pata alba’ in cercetarea in domeniu, obiect de studiu si completare poate pentru o viitoare editie a cartii.

Narcotice in cultura romana preia si continua lucrari ale autorului din ani si decenii precedente, fiind evident rezultatul unei cercetari extensive si a unei preocupari stiintifice si culturale care se extinde peste cateva decenii. Prima parte al cartii extinde un studiu publicat inca in anii 80 descriind diversele feluri de ‘plante psihotrope’ (in limbajul cu caracter cripto-aluziv al epocii) folosite in diverse perioade istorice in spatiul romanesc. Este o buna introducere in tema, clasificarea si descrierea plantelor si a substantelor derivate fiind foarte utila neinitiatului in domeniu.  A doua parte (care acopera cam trei sferturi din text) urmareste evolutia narcoticelor si halucinogenelor in cultura romana, dela contactele cu Orientul indepartat si obiceiurile sale ale spatarului Milescu pana la cele mai recente romane si texte hip-hop ale ultimilor ani. Unele capitole continua si dezvolta texte publicate in avanpremiera in revista ’22′ (pentru a testa reactia ‘pietii’ in legatura cu tema cum se exprima undeva autorul). Senzatia de ‘colaj’ exista in unele momente, prima parte de exemplu incepe si se termina brusc, ea ar fi putut beneficia de putina grija scriitoriceasca in a adauga o introducere si o concluzie care sa elimine senzatia de abrupt la inceputul si sfarsitul lecturii (este unul dintre amanuntele care in opinia mea fac diferenta intre studiul stiintific si o lucrare care se adreseaza unui public mai larg, cum are ambitia aceasta carte). In alte locuri este greu de perceput logica incluziunii unora dintre texte in capitole – dece de exemplu textul despre “ravagiile alcoolismului” a fost apendat capitolului despre Cioran si Ionesco? (in general cred ca dependenta de alcool este tratata tangential si nu isi prea gaseste locul in carte, poate lasata ca subiect al unui viitor studiu despre ‘alcool in cultura romana’ – si asta in pofida capitolului despre ‘Vita de vie si iedera – Zamolxis vs. Dionysos’ care este savuros ca disputa istorica).

Cel mai in largul sau pare autorul atunci cand subiectele au consistenta, cand includerea unei anumite personalitati nu necesita un exercitiu de echilibristica sau arheologie deductiva in text dublata de decriptari, necesare in multe cazuri datorita implicatiilor multiple legale si morale ale subiectului. Evolutia atitudinii sociale fata de droguri si reflectarea lor in productia cuturala este excelent prinsa, incepand de la analiza celebrei metafore marxiste care alatura religia opiumului intr-o conotatie care s-ar putea sa nu fi fost in contextul jumatatii secolului 19 (cand stupefiantele erau o medicatie cvasi-unanim acceptata si un mod acceptat legal si chic din punct de vedere social de a evada din realitatea cotidiana) atat de negativa cum suna astazi. Aflam de exemplu si ca prima lege pentru combaterea abuzului de stupefiante a fost legiferata in Romania interbelica doar in 1928, si tema consumului si efectelor sale este pe larg reflectata in proza romana interbelica. Capitolul dedicat lui Mateiu Caragiale adauga semnificativ nu numai temei cartii ci si exegezei caragialesti. Analiza ‘Rigai Crypto …’ ca si intreaga sectiune dedicata lui Ion Barbu sunt stralucite. Experimentele avangardistilor din perioada romana interbelica si alaturarea care pare ciudata astazi dar era logica in epoca a extremei drepte la experimentele cu substante halucinogene sau auto-inhibante sunt excelent redate. Detaliile si analiza diverselor perioade ale evolutiei lui Mircea Eliade, interactia acestuia cu narcoticele si momentul de sincronicitate intre interesul culturii occidentale fata de istoria religiilor si eliberarea sociala si comportamentala promulgata de miscarea hippie ii prilejuiesc lui Oisteanu scrierea poate a unuia dintre cele mai consistents si mai interesante capitole ale cartii. Evolutia interactiei istorice intre tarile romane si Inalta Poarta in secolele 17 si 18, si apoi Romania in devenire si in primele sale decenii de existenta si Rusia si apoi Occidentul (in special cel francofil) in secolul 19 este reflectata prin influenta specifica a fluxului de obiceiuri din fiecare sfera de influenta culturala care a inclus componenta sa legata de narcotice. Personaje marcante ale istoriei noastre culturale clasice precum Eminescu, Macedonsky, Odobescu dezvaluie la o cercetare atenta influente vizibile ale unor experiente directe sau indirecte cu narcoticele de difereite feluri si multe dintre informatiile si asocierile cuprinse in aceste capitole vor fi inedite pentru multi, interesante mereu la lectura.

Sunt si momente amuzante in carte cand este descrisa insasi abordarea temei de diversii istorici si oameni de cultura romani – dovada a unei evolutii istorice si a inerentelor implicatii moralistice si a politizarii subiectului – de exemplu polemica istorica dintre Odobescu si Bolliac in legatura cu inhalarea (sau nu) de care traci a fumului unor plante halucinogene, continuata mult mai recent de istorici contemporani in disputa cu Eliade si Culianu pe aceeasi tema.

O bibliografie extensiva insoteste cartea, impreuna cu un numar de materiale relevante, fiecare interesante in sine la addenda, inclusiv doua inedite – unul un fragment de roman apartinand lui Ioan Petru Culianu, si celalalt un text scris special pentru carte de Mircea Cartarescu. Editia prezenta este ilustrata, ceea ce adauga calitatii si satisfactiei lecturii, in special portretele desenate de artisti ca Marcel Iancu ale unora dintre personalitatile luate in discutie avand valoare documentara si artistica in sine. O carte imperfecta, care ar putea beneficia la o viitoare editie de o ‘rotunjure a colturilor’ din punct de vedere stilistic si structural, dar fara indoiala o contributie interesanta si cu mult miez si in unele locuri fascinanta in legatura cu una dintre fatetele mai putin dezvaluite si analizate ale culturii romane.