Exista un risc in a revedea dupa 40 de ani un film care ti-a ramas in memorie ca o capodopera. Pentru mine si multi dintre cei din generatia mea ‘Reconstituirea’ a fost nu numai cel mai bun film romanesc al tuturor timpurilor, dar si un protest cinematografic unic al anilor firavului dezghet politic din Romania sfarsitului anilor 60 si un film de cult. Am fost printre putinii si inspiratii spectatori care au apucat sa vada filmul in cele cateva saptamani ale proiectarii sale la cinematograful ‘Luceafarul’ din Bucuresti, inainte ca cenzura sa-l confiste si sa-l ingroape in sertare vreme de doua decenii. Il percepusem atunci ca pe un film al generatiei mele, iar eroii sai abia iesiti din adolescenta spre un viitor confuz capatasera in timp dimensiuni de mit si destine paralele cu cele ale eroilor lui Easy Rider, film pe care aveam sa-l vad mult mai tarziu, dupa ce iesisem la libertate, dar despre care ne povestea Cornel Chiriac la microfonul Europei Libere. Dupa trecerea deceniilor si vizionarea ambelor filme aveam sa realizez ca paralela pe care o intuiam nu era gresita. Iesite pe ecrane in acelasi an, 1969, Reconstituirea si Easy Rider au avut destine complet diferite. Ele au fost insa fiecare reprezentative pentru tinerii acelor generatii si pentru destinele lor. Eroii jucati de Hopper si Peter Fonda ar fi putut fi eroii jucati de Gaitan si Mihaita daca s-ar fi nascut intr-o alta constelatie, in Romania.

(video source McGuywer)

Sansa face ca adolescentul care eram atunci sa fi citit nuvela care se afla la originea Reconstituirii pe pagina a opta a revistei ‘Luceafarul’ cu vreo doi ani inainte de aparitia filmului.  Un foarte interesant interviu al scenaristului Horia Patrascu http://informatia.dntcj.ro/1999Sep14/mate08.html aduce informatii despre geneza filmului, despre receptarea sa de catre spectatori si autoritati si despre diferitii regizori care nu s-au incumentat sa faca acest film pana cand el a ajuns in mainile lui Lucian Pintile.  Sunt confirmate multe dintre cele pe care atunci poate doar le ghiceam sau intuiam. Dupa parerea mea filmul lui Pintilie capata la revizionare multe alte noi dimensiuni, are o prospetime si o profunzime care il fac sa stea la loc de cinste alaturi de creatiile unui Wajda, Polanski, Szabo sau Forman din aceeasi perioada. Cu un singur film, vai, foarte putin cunoscut in lume, Pintilie punea cinematografia romana a anilor 60 cel putin calitativ pe acelasi plan cu scoli intregi ale cinematografiei est-europeene.

(video source kalberto16)

Nu am gasit in cele citite de mine pana acum nicio referire la cealalta Reconstituire – infamul film al lui Virgil Calotescu, facut la comanda Securitatii in 1960 pentru a reconstitui jaful bancii nationale, caruia Alexandru Solomon i-a dedicat Marele Jaf Comunist. Si totusi mi se pare imposibila coincidenta, nu numai in nume ci si in tema, caci filmul lui Pintilie contine acelasi gen de film in film, aceeasi tema a reconstituirii fortate a unor fapte incriminate de sistem, a deformarii realitatii in scopul propagandei. Aceasta dimensiune a creatiei in conditiile lipsei de libertate si critica implicita dar acerba a irealismului socialist, a artei pusa in slujba minciunii este unul dintre noile aspecte care devin vizibile la revedere. Doar ca in timp ce filmul lui Calotescu era o jalnica producta propagandistica facuta la comanda, Pintilie are curajul sa spuna in filmul sau adevarul. Filmul lui Pintilie ‘de fictiune’ este filmul adevarat, cel al lui Calotescu este facatura ‘educativa’ filmata in teama cu pistolul la tampla. Satira groasa a sistemului gaunos lipsit de adevar si a actorilor sai traindu-si dramele reale sau meschine in spatele miticismului si al vorbelor fara fond pare sa capete mai multa profunzime si in perpectiva filmului mai tarziu al lui Pintilie De ce trag clopotele, Mitica. Minunata combinatie a trei generatii de actori de la dureros de tinerii pe atunci Gaitan, Mihaita si Ileana Popovici, cu George Constantin intr-un rol care pare sa includa in el esenta regimului comunist si a sujbasilor sai si cu Emil Botta intr-unul din cele mai tragice roluri ale carierei sale si ale cinematografiei romane continua sa produca acelasi efect spectatorilor ca si in ziua inexistentei premiere a filmului. Atentia la detaliu, stilul firesc si uman in care Pintilie isi dirijeaza actorii si in care aduce pe ecran dialogurile si situatiile imaginate de scenarist fac din acest film un document unic si o descriere sincera si adevarata a epocii. In cele 100 de minute ale sale Reconstituirea lui Pintilie contine premizele a tot ceea ce generatiile de cineasti nascuti multi dintre ei dupa realizarea acestui film vor reincepe sa construiasca trei decenii mai tarziu, atunci cand cinematografia romana va iesi la lumina.