Archive for March, 2010

Teatrul Habima din Tel Aviv, teatrul national al Israelului se afla de cativa ani in peregrinare, timp in care cladirea sa a suferit o drastica renovare. Necesitatea de a juca in sali diferite, cu acustici si conditii de vizionare departe de a fi optime se adauga senzatiei de criza pe care teatrul pare ca o parcurge de peste un deceniu, cu o generatie de actori si conducatori artistici in imbatranire cedand greu locul unei generatii de mijloc incerte. Raza de lumina o constituie grupul de tineri cunoscuti sub numele ‘tinerii Habimei’ care avand sansa de a juca pe una dintre primele scene ale tarii alaturi de actori consacrati au si ocazia de a improspata atmosfera intr-un teatru de repertoriu supus presiunilor economice si chiar si politice uneori.

Spectacolul cu ‘Pescarusul’ lui Cehov ar fi trebuit sa fie o asemenea ocazie de intlnire pe scena a mai multor generatii de actori intr-o piesa din repertoriul clasic. Din pacate regia asumata de actorul Rami Heuberger nu a facut un serviciu bun spectacolului, care treneaza si este lipsit de pasiune si dramatism. Cea mai mare greseala a fost insa distribuirea in cele doua roluri principale a printilor (copiii unor actori foarte cunoscuti in Israel) Michael Moshonov si Dana Ivgy. Daca Moshonov este doar plat si pare lipsit de interes fata de ce se intampla in jur, Ivgy este o contra-distribuire totala. Actrita de talent careia ii sta bine in rolurile de fata israeliana uratica dar plina de vointa si viata nu reuseste sa redea nimic din pasiunea si tragismul Ninei.

Mult mai reusit este ‘micul’ spectacol ‘Mishehu iamut baSof’ (‘Cineva va muri in final’) scris si regizat de Maor Zaguri si jucat in exclusivitate de tinerii Habimei. Este o drama contemporana, in care sase personaje intr-un mare oras se cauta unele pe celelalte, se intalnesc si se despart, se iubesc si se ignora. Regizorul si-a facut actorii partasi in dezvoltarea dramatica a personajelor si a conflictului si cu un minim de mijloace scenice, bazandu-se mai ales pe jocul si intuitia acestora. Echipa compusa din Tomer Bar David, Daniel Saban, Gali Hagar, Yafit Asulin, Meni Florentin si Lea Galfenstein reuseste sa construiasca un spectacol inchegat, cu ritm si logica, care rezoneaza bine cu publicul.

I was grown and educated on Robert Youngson’s compilation of Golden Age of Comedy which by the end of the 50s was bringing back to audiences world-wide the great masters of the first decades of comedy in the cinema. The endless collection of gags made me and all audiences roll under the theater chairs with laughs and at the same time taught a lesson I never forgot about the great comedians of the screen – from Keaton and Chaplin to Laurel and Hardy.

The six part series from PBS could have done the same thing, It covers a much longer period, practically the whole 20th century and each part is dedicated to one specific genre – stand-up, family shows, physical comedy, wise-guys parody. The main problem is that the show while quite informative and well written is simply not enough fun. The first episode is especially boring, and if I had to watch it weekly rather than get all six episodes recorded I doubt that I would have shown up the next week at the same hour on the same station. Rather than talking heads they should have shown more comedy. Making a too serious documentary about comedy is a capital sin.

(and come on – a the family comedy episode that does not mention Married with Children?)

“Noi nu ne deosebim prin ceea ce suntem ci prin mortii pe care ii plangem” este motto-ul impresionantei carti a lui Varujan Vosganian, motto care pune de la inceput aceasta cronica a comunitatii armene din Romania sub semnul unei istorii traumatizante marcata de prezenta neintrerupta a mortii. Mai incolo in carte aflam despre ce fel de soapte este vorba: “In copilarie am trait intr-o lume a soaptelor. Ele se rosteau cu bagare de seama. Abia mai tarziu am aflat ca soapta are si alte intelesuri, cum ar fi tandretea sau rugaciunea.” Soaptele copilariei lui Vosganian sunt soaptele fricii de urechile vecinilor sau ale informatorilor, sunt soaptele care transmit o istorie prea cumplita pentru a fi povestita cu voce tare, sunt soaptele pe care mortii le trimit marturie de pe celelalte taramuri. Scriitorul care este la o generatie sau doua dupa majoritatea eroilor cartii aduna informatiile ca un cronicar predestinat (in capitolele finale aflam si care este simbolul acestei predestinari) se considera a fi un cronicar al unor timpuri si a unui popor care nu a avut o modalitate de expresie a suferintelor sale istorice.

Nu stiu nimic despre literatura armeana si despre reflectarea in ea a genocidului impotriva armenilor petrecut in timpul primului razboi mondial. Am convingerea ca romanul lui Vosganian desi scris in romaneste va deveni una dintre piesele de rezistenta, daca nu piesa de rezistenta a acestei literaturi. Cititorii familiari cu literaturile Holocaustului si a Gulagului vor regasi structuri narative familiare, evenimente mult prea cunoscute, vai, in istoria ororilor comise de oameni impotriva oamenilor, si elementele psihologice determinante comune ale victimelor – incredulitatea in fata rautatii umane si a destinului, disperare, revolta impotriva Dumnezeului absent, resemnare, dorinta oarba de supravietuire, razbunare. Capitolul opt al cartii este zguduitor in detalii si aduce nenumarate informatii care localizeaza exact cele sapte cercuri ale infernului pe care deportatii armeni le-au trecut in ceea ce pentru majoritatea a devenit drumul spre moarte.

“De la convoaiele duse in locuri izolate si usor de impresurat pentru a fi macelarite, si de la lagarele de concentrare pana la moartea prin impuscare, infometare, scufundare in apa inghetata, ori arderea de vii a muribunzilor, toate mijloacele folosite pentru uciderea armenilor, pe drumurile Anatoliei, de la Constantinopol si pana la Deir-ez-Zor si Mosul, au fost utilizate mai tarziu de nazisti impotriva evreilor. Atata doar ca in lagarele naziste detinutii purtau numere, iar aceasta numaratoare macabra a sporit grozavenia crimelor comise impotriva poporului evreu. Mortii ramasi in urma actiunii de nimicire a poporului armean nu sunt mai multi, daca intre crime de asemenea amploare se pot face comparatii de acest fel, dar sunt mai nenumarati. “

Structura cartii este fals memorialistica. Desi povestita la persoana intaia aflam prea putin si conteaza prea putin personalitatea autorului, care devine mai mult un medium prin care vorbesc personajele care au trait de-a lungul primelor doua treimi ale secolului. Mai degraba este vorba despre o colectie de povesti ale vietii acestor personaje, multe dintre ele fabuloase in dimensiuni, de la bunicul Garabet adunator si arhivar al memoriei comunitare, trecand pe la exaltati si victime, intreprinzatori, eroi si tradatori, cu totii purtand insa povara trecutului, a fugii si refugiului, a traiului ca apatrizi. Impreuna povestile lor compun istoria unei comunitati care isi poarta patria pierduta nu numai in memorie, dar si in harti pastrate ca un secret sacru, si in carti scrise cu semne ininteligibile pentru cei din jur, si in insemnele consulare ale unei tari care nu mai exista decat in sperante si vise.

Scriind cronica comunitatii armenesti din Romania, Varujan Vosganian creaza in ‘Cartea Soaptelor’ si o reflexie a societatii si istoriei romanesti din jur, care in perioda in care se petrec povestile eroilor sai trece prin prea scurta perioada de relativa democratie si prosperitate de dupa intregirea frontierelor, prin convulsiile extremismului nationalist, dictaturile succesive si razboiul, ocupatia si caderea sub controlul celei mai indelungate dictaturi din istoria Romaniei – cea comunista. Din nou au loc scene simbolice:

“In 1949, personajele nu sunt ale Cartii soaptelor, traiesc in afara ei. Ba mai mult, sunt dintre acelea care asmut impotriva cartilor si indeamna multimile sa le arunce in foc. In Cartea soaptelor se povesteste despre ziua in care au ars cartile. Asa cum ziua taierii pruncilor nu i-a putut ucide pe toti pruncii, tot asa ziua arderii cartilor nu a putut distruge toate cartile In razboiul dintre stapaniri si carti, desi numai cartile mor, stapanirile nu castiga niciodata. Pentru ca oamenii au scris mai mult decat au puterea sa uite.”

Pasajul este superb, si este intarit vizual de descrierea scenei in care cenusa cartilor arse ale comunitatii este dusa spre cimitir intr-o procesiune funebra pe strazile orasului, in sunetele muzicii catate de fanfara tiganilor.

La peste 500 de pagini Cartea soaptelor este neasteptat de usor de citit. Secretul consta in puterea de evocare a autorului, in minutiozitatea si veridicitatea descrierilor care readuc la viata Bucurestii sau Focsanii perioadei interbelice, sau personaje mai mari si mai adevarate decat viata, cum ar fi Hartin Fringhian, industriasul rege al zaharului, purtator al unei demnitati si credinte in valorile timpului sau care transcende si biruieste intr-un fel vicisitudinile istoriei. Egal lui in literatura romana a ultimelor decenii este poate doar Ozias din Caietele lui Ozias a lui Ion Vianu.  Contructia epica se bazeaza pe acumularea povestirilor si varietatea personajelor ca si introducerea si dezvaluirea gradata a elementelor istorice functioneaza bine, cu putine exceptii – capitolul penultim este una dintre ele, unde un alt episod memorabil al adunarii amintirilor materiale ale comunitaii intr-un chivot ce va fi ingropat spre inchiderea cel putin aparenta a unui ciclu este alipit unor episoade biografice intr-o alaturare in care imi pare a lipsi cursivitatea.

Capitolul final sugereaza insa ca inchiderea cercului a fost doar aparenta – aluzie la un conflict neincheiat, la o rana istorica inca nevindecata. Daca drama va avea insa si alte acte ele se vor desfasura in alta parte, si limba in care vor fi scrise cronicile va fi alta decat limba romana. Cartea soaptelor ramane insa o emotionanta cronica de referinta scrisa intr-o frumoasa limba romaneasca si apartinand de aceea si acestui spatiu cultural comun.

Despre carte, istorie, memorie – http://carteasoaptelor.ro/

Am sentimente amestecate in legatura cu stilul hip-hop, sau rap, sau tot ceea ce este prinprejur. Pe de o parte nu il prea inteleg muzical si nu reusesc sa deosebesc (cu rare exceptii) piesele intre ele, sau artistii intre ei si ele. Inteleg de unde vine social, dar nereusind in cea mai mare parte a cazurilor sa urmaresc textele in engleza aceasta componenta imi scapa. Pe de alta parte inteleg sentimentul si gestul de protest pe care aceasta muzica il include si imi aduc aminte si de reactia de respingere pe care generatia parintilor nostri o avea prin anii 60-70 in legatura cu rockul si idolii generatiei mele. Nu pot decat sa filozofez ca probabil ca ne-a venit randul, si evit judecatile si limbajul peiorativ cand discut cu baietii mei sau cei din generatia lor despre muzica care le place lor.

Am gasit cu intarzierea caracteristica lecturilor mele un articol foarte interesant despre hip-hop intr-un loc putin asteptat – ‘National Geographic’. Articolul este scris de James McBride, scriitor si muzician din generatia mea, care porneste sentimente asemanatoare fata de acest gen muzical. Informativ mi-a pus in perspectiva genul muzical incadrandu-l intre curentele muzicale ale negrilor americani. Mai mult, articolul vorbeste si despre propagarea genului in lume si intoarcerea sa inclusiv componebta contestatara pe tarmurile Africii, acolo de unde intreaga muzica neagra a Americilor si-a inceput istoria cu cateva veacuri in urma.

Imi permit sa citez finalul articolului:

‘That is why, after 26 years, I have come to embrace this music I tried so hard to ignore. Hip-hop culture is not mine. Yet I own it. Much of it I hate. Yet I love it, the good of it. To confess a love for a music that, at least in part, embraces violence is no easy matter, but then again our national anthem talks about bombs bursting in air, and I love that song, too. At its best, hip-hop lays bare the empty moral cupboard that is our generation’s legacy. This music that once made visible the inner culture of America’s greatest social problem, its legacy of slavery, has taken the dream deferred to a global scale. Today, 2 percent of the Earth’s adult population owns more than 50 percent of its household wealth, and indigenous cultures are swallowed with the rapidity of a teenager gobbling a bag of potato chips. The music is calling. Over the years, the instruments change, but the message is the same. The drums are pounding out a warning. They are telling us something. Our children can hear it.’

Textul complet al articolului si o galerie de fotografii la http://ngm.nationalgeographic.com/2007/04/hip-hop-planet/mcbride-text.html

Despre James McBride puteti citi pe Web site-ul sau – http://www.jamesmcbride.com/

Purim is over, but here is one beautiful song put on music and sung by Dana from Iasi, a colleague from the Internet list rom-jews on the occasion of the celebration of Purim 5769 at Philharmonic of Iasi, Romania.

(video source ariela70)

The original version of the prayer ADONAI YIMLOCH L’OLAM VAED (The Lord God’s reign will never end) is from the book of Exodus and I found on the Internet a version and translation by Steve and Sue McConnell – http://www.malianteocristiano.com/foros/f21/adonai-yimloch-lolam-vaed-steve-and-sue-mcconnell-6751/ whose message I believe is very appropriate for the period between Purim and Pesah.

Asher Yerushalmi ne povesteste despre unul dinte vecinii sai la merkaz clita (centrul de absrobtie) din Raanana. Materialul a fost postat prima data pe lista rom-jews.

—————

Moshe este din Etiopia, de aceia este negru si nu alb ca altii.
El este evreu. Are o slujba, aici in Ra’anana, si este extrem de fericit.
Vorbeste o ebraica cu accente ciudate, dar fluenta. Daca stai sa il asculti, ori te multumesti sa ma asculti pe mine, afli lucruri interesante.
Moshe a trait fericit in Etiopia. Era cioban si isi aminteste cu nostalgie de cele cateva capre ale lui.
Avea faina si vara scuturau maslinii, asa ca tot anul imprejur avea de mancare pentru toata familia lui – lipii cu masline.
Ascultand povestea, pentru mine ramane un singur mister – de unde aveau faina? Poate o primeau de la organizatiile evreiesti, poate era salariul lui de cioban…
Foarte atent iti explica ca, acolo unde a locuit el, ploile, ori nu-stiu-ce fenomen al naturii face sa se poata lucra doar cateva luni pe an – doua sau trei, in rest stateau acasa, era imposibil sa iesi pe afara.
“Bine, bine – mai intreaba cate un sugubat – daca e asa de bine in Etiopia aia, cum de ai venit in Israel..?”
Asta e o intrebare care il lasa pana si acum perplex pe Moshe – Cum sa nu vin? Eu sunt evreu si asta e tara noastra. Ce sa fac acolo?

evrei etiopieni - sursa http://www.forward.com/articles/119187/

L-am remarcat pe Moshe acum nu de mult, studiind grupul de etiopieni din mercaz.
“Pentru ei chipa-i nimic. Ori porti turban, ori mai bine nimic…Astia is religiosi, religiosi” – imi spunea usor insinuant un foarte bun prieten roman de aici, din Ra’anana.
Abia mai tarziu am aflat ce inseamna semnul de pe fruntea tuturor adolescentelor ce merg dimineata la scoala, atunci cand eu ma intorc de la rugaciune.
E semnul sclavilor.
Asa isi marcheaza etiopienii sclavii.
Medinat Israel a rascumparat fiecare suflet de acolo cu bani.
Imbracati la moda, cu telefoane mobile depanand muzici orientale molcome, ascultandu-le limba cantata usor, optimisti si cu zambetul pe fata, nu poti sa te gandesti decat la faptul ca exista lucruri infinit mai simple de care noi nu ne putem debarasa – stereotipuri de gandire, dependente si plangeri interminabile despre cat de rau a fost acolo pe unde eram si noi.
Zambesc de cate ori ii vad.
Din dorinta de a le tine companie.

The Herzlya Museum of Contemporary Art hosts the principal section of an event that allows to the Israeli art fans a glimpse into a lesser known space – the contemporary art from Africa.

Herzlya Museum

The exhibition named ‘A Collective Diary, an African Contemporary Journey’ gather several artists, many of them living in Europe, creating in a variety of forms, styles and genres, from more carpets and pupets closer to the traditional view we have about African art to photos and video installations.

Willian Adjete Wilson - Black Ocean

The level of the exposed art is quite uneven to my taste. I liked the series of textile works (carpet-like) of William Adjete Wilson – from Benin, living in France – which talks about the African identity, history, culture and pride. They combine fresh colors and vision with a composition that reminded me the ‘Merry Cemetery’ in Sapantza, Romania.

El Anutsui - Area B

Another interesting installment is authored by El Anutsui from Ghana – he is working in metal pieces combined in large size objects that look like tapestries or textile cloth covered volumes. The artist has combined the local look of his country of origin with techniques and a way of thinking that belongs fully to contemporary art.

More information and pictures of the works of the exposed artists can be found at http://www.herzliyamuseum.co.il/hebrew/current-exhibition (in Hebrew). The exhibition is open until April 4.

If there is anything as royal blood in cinema it flows through Isabella Rossellini’s veins. Her mother was the most talented and beautiful Hollywood actress of the 40s and 50s, her father one of the most famous Italian directors of all times. She made a career in acting, modeling and more recently directing. This documentary broadcast by the European culture channel ARTE opens the door to her life, to her career, to her personality.

source http://www.imdb.com/name/nm0000618/

Co-directed by Rossellini herself and Gero von Boehm the film lacks completely the morgue of many other biographical films, and rather chooses to invite the viewers into her private world. She speaks about the relationship with her parents, we are introduced to her children, she talks about the men in her life and especially about David Lynch, about modeling, acting and directing, about being young and getting older, and even about the sexual life of the insects which has become her interest and her subject of documentary-making recently.

http://www.youtube.com/watch?v=EraHiteiCII

(video by machiikyoko)

We do do learn interesting things about her cinema experiences, but her fans may be surprised to her that acting is not really her passion, or her first choice, but rather a given because of her upraising. Although she is a fabulous actor (I have seen her on stage as well in an off-Broadway play a few years ago) she prefers focusing on directing recently. Most important of all is however for her to share with us her feelings about growing mature. With the years of youth and glamor behind her she is now happy to live a quite and happy life and share her feelings and interests in documentaries, while acting occasionally in things that interest her. It is that feeling of somebody sharing the happiness behind her luminous eyes that stays with us after having seen this film.

Pe 4 martie se implines 35 de ani de cand Cornel Chiriac a fost asasinat la Munchen. Pentru generatia mea si generatiile apropriate Cornel a fost una dintre figurile formative si un simbol.

(sursa http://en.wikipedia.org/wiki/Cornel_Chiriac)

Dupa ce a incercat sa promoveze in Romania muzica rock si jazz cu emisiuni la radio si televiziune, cu activitati in cluburi si festivale studentesti Cornel a ales in 1969 calea libertatii. Scurta vreme dupa aceea vocea sa familiara a putut fi auzita pe calea undelor la Radio Europa Libera.

http://www.youtube.com/watch?v=IFCkdMKQuF0&feature=related

(video from impy4ever)

In emisiunile sale ‘Metronom’ si ‘Jazz a la Carte’ Cornel Chiriac a prezentat tot peisajul larg si variat al muzicii rock si jazz al acelei perioade. Spirit enciclopedic inzestrat cu o extraordinara cultura muzicala a deschis gustul pentru muzica buna si a educat generatii intregi de artisti si de iubitori de muzica. Se poate spune ca peisajul rockului romanesc ar fi fost altul daca Cornel Chriac si emisiunile sale nu ar fi existat in acei ani.

sursa http://en.wikipedia.org/wiki/Cornel_Chiriac

Cornel insa a reprezentat pentru noi mai mult decat muzica. A fost o fereastra deschisa spre cultura generatiei noastre in lume de care eram izolati de cenzura regimului comunist. A fost un exemplu de gandire libera si un indemn de a refuza rutina, de a cauta sa intelegem tot ce este nou, de a accepta lumea in toata varietatea si frumusetea sa. Atragand tinerii acelor vremuri la Europa Libera, Cornel Chiriac a dus la cresterea semnificativa a popularitatii acestui post de radio, alternativa de informatie si de comentarii politice si opinii necenzurate fara echivalent pentru Romania acelor vremuri.

In fiecare an la 4 martie o parte dintre admiratorii lui Cornel se aduna la cimitirul din Bucuresti unde a fost adusa cenusa sa pentru odihna vesnica. Sunt si eu cu gandul alaturi de ei si cinstesc memoria celui care a fost pentru mine si pentru multi dascal in ale muzicii si ale libertatii. Fie-i memoria binecuvantata.

The 80s were the Charlie ‘Bird’ Parker rediscovery decade. In 1988 Clint Eastwood made Bird – a celebrated and Oscar-crowned biography of Parker with Forest Whitaker in the main role. It was actually one year after Gary Giddins brought to the TV screen the documentary Celebrating Bird inspired by his own book about Parker. I do not know what the relation between the two exactly is, but the documentary certainly is of great interest for jazz fans, and in perspective the two films – documentary and feature – are worth to be watched together.

(video from naxosvideos)

The strong side of the documentary which I recently watched on the French music channel Mezzo are the interviews. During the 80s many of his colleagues in the generation that invented be-bop and constituted the backbone of the New York jazz scene in 40s and 50s were still around. Catching Dizzy Gillespie talk about the music and collaboration with Parker, or the two women in his life giving direct testimony about his private life are unique opportunities which were possible then. The interviews are combined with many fine musical pieces, all in perfect conditions which allow us see and listen to Charlie Parker playing with such artists as Louis Armstrong or Gillespie.

A musical roads opener through his style, and a poignant and impressive personality in life, Parker’s image was amplified by his early and tragical death which cut short his career. Here he seems to have anticipated the fate of many rock musicians in the 60s and 70s – Hendrix, Joplin, Morrison – which all have lived short and intense lives, and died consumed by their art and by their addiction. It is by the music they made that they survive and this documentary makes Parker a good service recording first hand details of his life and career.