Strada Centrala din Focsani - sursa www.artline.ro

Ramasesem pe culoarul vagonului, sa tin usa deschisa intre ploestenii. Nu erau de statura inalta, cel putzin ca mine 175 cm. ci mai marunti si doamna mai rotofee.Se misca mai greoi. El reuseste sa urce (prima treapta era destul de sus) si mai veneau doua, pana la culoar. Domnul intinde mana spre sotie, dar nenorocire. Mecanicul, face semnul de plecare, trage sirena, si in suieratul ei, trenul porneste lent. Doamna cauta mana sotului, o prinde, fara putere. Ei disperati, ca si mine. Trenul mareste viteza, lumea de la ferestre si cea de pe peron, vede   scena, se trage semnalul de alarma. Trenul se opreste. Se aduna toti spre noi. Seful garii, oameni straini si un sergent al politiei. Ne inhata  si ne duce in birou. Se telefoneaza imediat la Politia orasului si se  vorbeste cu cineva de la biroul Sefului  Sigurantei, un Comisar Sef . Cei trei  “acuzati “  sed ingandurati pe o banca. Cam dupa 20 de minute,se deschide brusc  usa si cu gura cat o sura, intra tipand Seful Sigurantei. Am zambit  si m-am calmat. Era domnul Lapusneanu. In  urma cu un an, transferat cu sotia (evreica) de la Timisoara li s-a rechizitionat  una din cele mai bune camere si anexe de pe lista Primariei. Era in casa noastra. Oameni linistiti, Ea, o femeie tanara, s-a lasat, chiar cu multumire si respect in a asculta sfaturile  gospodaresti date de mama mea. El linistit. Nu ne-au deranjat, chiar la folosirea salii de baie cu anexele si in bucatarie. L-a ajutat pe tata, sa plece cu mama, la consult la Prof. Parhon, in  Bucuresti, in al carui tratament endocrinologic se afla. Aveau nevoie de autorizatie  speciala. Pe un ton categoric, a ordonat Sefului garii, sa faca un Proces Verbal scurt, sa fie semnat si restul e treaba si grija lui. Am iesit, cu capetele plecate, ploiestenii ingandurati. Ne-am suit in  trasura cu care venise, si intreaba :” Domnule Doctor, va duc intai pe Dvs. acasa?

Liceul 'Unirea' din Focsani - sursa www.viatadeliceu.ro

Insotitorii mei, n-au stiut ce sa creada. Au inteles ca ei trebuie sa-i faca un dar banesc. La revedere, in fatza casei noastre. Nici n-am povestit imediat, toata aventura. Era joi. Sambata dimineata la ora 8, trebuia sa ma prezint  la un regiment din garnizoana Focsani, la capatul orasului. Am fost punctual. Mai erau, cred  inca numerosi concentrati, poatespre 100. Evrei puri. Un plutonier ne-a ordonat sa facem un care si in mijlocul lui,cu vocea baritonala, ne-a anuntat ca vom avea de pregatit un aerodrom, cu doua benzi – decolare, aterizare, de dimensiunile….Trebuia sa curatam iarba si balariile si apoi sapaturile, sub supravegherea lui si a doi tehnicieni, unul neamt si un roman. Cum Armata Rosie, venea ca un tavalug, spre apus si nu era departe de granitele Romaniei, Statele majore ale armatelor, au decis sa construiasca o linie de  aparare cu transee si intarituri in cotul Carpatilor (ca in 1916, cu lozinca ” Pe aici nu se trece “), probabil cu alte forte de munca judaice, gratuite. Aerodromul era pentru aviatia germana, aproape de front si puteau veni – pleca, aproviziona cu benzina si munitii (erau prevazute). Am primit unelte – lopeti, sape, harlete, seceri – pe care le-am depozitat intr-o magazie, urmand ca luni, la 7,30 sa fim preszenti. Duminica am cautat sa-mi pregatesc un echpament de munca (nu  prea  aveam ceva deosebit), dar am rezolvat “costumul si incaltamintea” adecvate.Deodata, in jurul orei 10, sirenele de alarma suna fara pauza. Adapostul, ca la multe case era un sant in gradina, cu o banca din lemn, rudimnentara si ca acoperis, o rogojina.Am coborat cum am putut (se facuse in pamant o mica treapta, Am sustinut parintii) si s-a auzit zgomotul unui bombardament. Pe cer, nori negri de fum. Terenul viitorului aerodorm era de nefolosit. Legaturile telefonice intrerupte, n-am  putut vorbi cu sotia si sa-i spun ca in 2 - 3  zile ne revedem.  Asa s-a terminat concentrarea si eu termin povestirea.

Gica.