Jack Reacher: Never Go Back is the kind of movie which I would probably have never seen unless I was on a trans-Atlantic flight, too tired to read but still sleepless, and prisoner of the Lufthansa movie list. I mildly admire  (mainly for past achievements, past meaning from another millennium) and I have no special rejection of action movies provided they make sense and offer something more than gun or fist fights and car races. So I went for this film, the result could have been worse, but also much better.

 

source http://www.imdb.com/title/tt3393786/

source http://www.imdb.com/title/tt3393786/

 

 

Director Edward Zwick took a few ambitious themes in the past, with mixed results. Glory may have been his … moment of glory, but then followed The Last Samurai, Blood Diamond, and Defiance – all very ambitious projects but only partial successes. Here his ambitions are much lower, as Jack Reacher: Never Go Back is the second in a series which tends to be quite repetitive – wild action with corrupt military portrait-ed as the bad guys and one (or even more) ladies in distress to help. An extra element is added here – Reacher may or may not be the father of one of the ladies to be saved and spared any pain at any cost. Not a very original story, to be candid.

 

(video source Movieclips Trailers)

 

What are we left with? A well made violent action movie and a moralistic story that seems even less credible than the amount of fist-beaten bad guys that are badly damaged during the screening time. The talent (and the price paid to enroll it) of Tom Cruise are not well spent here.

In interviul acordat redactiei filme-carti dupa recenzia cartii sale precedente – ‘America de peste pogrom’, Catalin Mihuleac ne spunea raspunzand la intrebarea ‘Care sunt planurile literare pentru viitorul apropiat?‘: ‘Scriu în continuare, fiindcă e modul meu de a respira. Scriu povestiri, în momentul de faţă. Pe două dintre ele le puteţi găsi pe site-ul revistei “Observator Cultural”. Se numesc “Ultima ţigară a lui Fondane” şi “Supravieţuitorul”.’ Iata ca am avut sansa sa citesc si cartea sa urmatoare, culegerea care isi ia titlul de la prima povestire mentionata de autor si aparuta la ‘Observator Cultural’, carte publicata de editura Cartea Romaneasca in 2016.

Cele treisprezece povestiri care acopera cele aproape 200 de pagini ale volumului sunt intr-un fel o continuare a tematicii cartii sale precedente. In interviul pe care il aminteam Catalin Mihuleac marturisea cum ca ne-evreu fusese expus aproape din intamplare, din presa, cu cativa ani inainte, relatarilor despre faptele cumplite petrecute cu sapte decenii in urma chiar in orasul in care traieste, fapte legate de soarta comunitatii evreiesti, o comunitate care a avut nu numai o pondere numerica insemnata dar si o contributie remarcabila in viata economica si culturala a Iasiului, a Moldovei, si a intregii Romanii in secolul care a precedat Holocaustul. Povestirile din volumul ‘Ultima ţigară a lui Fondane‘ sunt toate legate, intr-un fel sau altul, de evrei. Viata si moartea lor, bucuriile si plansul lor, relatiile cu romanii si intre ei, tipologii, stereotipuri, drame si melodrame – toate se regasesc in tonalitati si game diferite in cele treisprezece povestiri care acopera perioada dintre Holocaust si ziua de astazi.

Preferatele mele in acest volum sunt povestirile din prima parte a cartii, si in special cele care se refera la soarta evreilor bucovinieni, deportati in masa de regimul lui Ion Antonescu din caminele, satele si orasele in care ei si stramosii lor traisera de secole, spre stepele inghetate ale Transnistriei, in toamna anului 1941. A fost unul dintre cele mai cumplite episoade ale Holocaustului in Romania, cel care a produs cel mai mare numar de victime omenesti (estimate intre 105 si 120 de mii de evrei morti, alaturi de aproximativ 11 mii de romi, cam jumatate dintre cei deportati), si cel a carui responsabilitate directa apartine autoritatilor romane din acea perioada. Este un episod intunecat al istoriei Romaniei despre care s-a scris extrem de putina literatura in limba romana, daca s-a scris ceva. Din acest punct de vedere, la fel ca si cu romanul ‘America de peste pogrom’, Catalin Mihuleac face literatura de pionierat.

Rezultatul este in unele locuri exceptional.

Povestirea care deschide cartea, ‘Gard in gard, la Dorohoi’ descrie in termeni aproape caragialesti conflictul intre doi vecini, evreul Toni Frost si crestinul Vasile Sandu, care locuiesc gard in gard in Dorohoii interbelici. Frost nu este cel mai simpatic personaj, si Vasile nu este prea iertator din fire, si de la relatii de vecinatate si prietenie pigmentate cu cafea si muraturi se ajunge la conflict pentru cativa centimetri de pamant in traseul gardului despartitor. Urmeaza conflict, injuraturi si procese, pana la momentul in care urgia razboiului si a persecutiilor rasiale se abate asupra celor doi. Injuraturile nu contenesc, dar faptele de umanitate si corectitudine desavarsita (demne de rasplata dreptilor intre popoare) se petrec ca intr-o melodrama. Idilic? Asa as fi zis si eu, dar in istoria familiei mele a existat un episod foarte asemanator. Uneori oamenii se comporta ca eroii din filme si chiar mai bine – ca oameni reali de omenie – in timpurile cele mai grele.

 

http://www.libraronline.ro/carte/ultima-tigara-a-lui-fondane--i45527

http://www.libraronline.ro/carte/ultima-tigara-a-lui-fondane–i45527

 

A doua povestire incepe cu o elegie a soartei animalelor de casa in vremuri de urgie, o tema de altfel prezenta si in cateva dintre povestirile care urmeaza.

‘Toamna anului 1941 n-a fost crunta numai pentru evreii deportati din Bucovina de Nord si Basarabia, ci si pentru animalele lor de companie. In lipsa unor adoptii salvatoare venite din partea prietenilor crestini ai stapanilor, aceste suflete adiacente ale casei au ramas de pripas. Nimeni nu le-a vrut. Or fi fost ele decorative si inteligente, dar in timpuri nemiloase nimeni nu saluta ideea unor noi guri de hranit.

Asa ca pudelii si cockerii au ramas sa-si urle dorul sub cerul liber, pierand si amestecandu-se cu plebea si participand, cu greutatea informatiei lor genetice, la propasirea institutiei cainelui vagabond, care avea sa dainuiasca in Romania decenii la rand. La mica distanta pisicile persane si siameze – campioane ale lenei pe canapele – si-au mieunat orfelinatul de colo colo, trezite in incomoda situatie de a-si procura singure hrana si de a nu mai fi alintate, seara de seara, de mana ocrotitoare a familiei. …

In sfarsit, s-a ajuns si la gara. Vagoanele, manjite pe dinauntru cu baligi uscate, asteptau ca niste vizuini prea stramte pentru a ascunde un vanat atat de masiv ca frica. Printre tipete si impingeri, s-a facut imbarcarea, in timp ce cainii erau impiedicati de izbiturile bocancilor si paturilor de pusca sa urce alaturi de ai lor. Cu fetele botite de durere, copiii intindeau bratele spre bunii lor prieteni care se invarteau pe peron, dar plansul nu-i mai clintea pe parinti. Plansul fiecaruia trebuia dramuit, pentru ca se anuntau timpuri cand fiecare lacrima avea sa conteze. Unul cate unul, vagoanele au fost inchise. …

Cand, cu un icnet de durere, garnitura s-a urnit, un urlet sinistru a facut liniile sa se cutremure  … ‘  (pag. 19-20)

Povestea de supravietuire, de dragoste si de duiosie, include un zoom-in intr-un episod fantastic dar nu lipsit de umor al deportarii, care are o tenta chagalliana, rezonand cu inspirat aleasa coperta a volumului. Pentru ca apoi sa se indeparteze din nou, spre final, intr-un zoom-out, in care perspectiva zborului de pasare (caci eroul principal al povestirii este cioroiul Fred, cel care care prefera o viata intreaga de cioara unei singure zile ca vultur) devine perespectiva istorica. Ironia tragica a titlului si a scrierii este profund evreiasca.

Remarcabila mi s-a parut si ‘Telegrame din Cernauti’  care schiteaza portretele calailor si ale victimelor, ale jefuitilor si profitorilor, intr-o combinatie de caragialism sarcastic (aluzia incepe din titlu) si picarism neasteptat dar care nu pare deloc in afara de context (portretele lui Eli Friedman si ale chelnerului Willy). Catalin Mihuleac nu ezita nici aici sa descrie fara menajamente aspectele abjecte ale persecutiilor, scotand din dulapul istoriei inca un schelet putin discutat si abordat, mentionat mai mult in soapta in povestile de familie din deceniile care au trecut – jefuirea populatiei evreiesti lipsite de drepturi, despoliate de avut, trimise in deportare:

Dintr-o data, Cernautiului i s-a facut lehamite de supranumele considerate – Ierusalimul or Viena de pe Prut – devenind capitala Californiei de pe Prut. Calitatile negustoresti ale crestinilor, umbrite de ale evreilor, au erupt intr-o mandra erectie nationala. Cu cea mai strasnica iuteala, orasul s-a umplut de plescari si cotcari, veniti din toate colturile tarii dupa cele mai oportune ghesefturi.’  (pag. 58)

Persistenta memoriei si a traumei din ‘Balada paduchelui’ sau tragica iubire adolescentina din ‘Povetea celui mai mare privitor la pistruii cerului’  au sanse sa ramana in mod exemplar in amintirea cititorilor. M-a impresionat mai putin povestirea care da titlul volumului, omagiu in stil elegiac a personalitatii lui Benjamin Fondane, care mi s-a parut ca nu reuseste sa sparga piedestalul de legenda si sa ni-l aduca mai aproape pe omul din carne si oase care a suferit si a pierit la Auschwitz, refuzand sa se desparta de sora sa deportata, desi prietenii din Franta (inclusiv Cioran) reusisera sa-i obtina salvarea.

 

sursa imaginii http://www.filit-iasi.ro/participant/mihuleac-catalin/

sursa imaginii http://www.filit-iasi.ro/participant/mihuleac-catalin/

 

Partea a doua a volumului (impartirea imi apartine) paraseste tematica Holocaustului temporal, dar fara sa poata scapa de umbrele istoriei, si avanseaza intamplarile spre contemporaneitate parcurgand si deceniile comunismului. ‘Crimele ceramice ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej’ este povestirea in care componenta evreiasca este minima, aproape mi s-a parut accidentala sau poate adaugata pentru a se incadra in tema comuna a tuturor celorlalte povestiri din carte. Este totusi o povestire foarte buna, si imi pare ca si aici Catalin Mihuleac face munca de pionierat in fictiunea romaneasca, deoarece figura dictatorului roman al primelor doua decenii de comunism a fost foarte putin abordata. Poate ca aceasta schita initiala va fi dezvoltata mai tarziu intr-un roman. ‘Filmul preferat al lui Eichman’ este singura povestire in afara contextului romanesc, o satira a mediocritatii gusturilor unui super-criminal birocrat, pe linia dezvaluirilor Hannei Arendt despre ‘banalitatea raului’. ‘Itic Bulovic plus Smendrik’   si ‘Cu dragoste pesin’ abordeaza tema adaptarii evreilor ramasi in Romania la prezentul comunist si post-comunist si problemele lor identitare – teme nu complet originale, ele fiind prezente in special in cartile scriitorilor israelieni de limba romana. ‘Ucigasul de micsandre’ incearca sa descifreze prin personajul profesorului Radu Preotescu motivatiile continuitatii antisemitismului in Romania, supravietuitor latent si subteran al perioadei comuniste, pentru a izbucni sub forme mai mult sau mai putin fatise dupa 1989.

Ultimele doua povestiri – desi plasate in trecutul foarte recent – inchid cercul, readucand in discutie traumele si personajele trecutului. ‘Supravietuitorul’ surprinde in cateva fraze taioase formalismul si vidul moral al comemorarilor Holocaustului, transformate in forme fara fond, festivitati de fatada care incearca zadarnic si cu ipocrizie sa compenseze niste suferinte care nu pot fi in vreun fel reparate, si prin aceasta evita discutia lucida si necesara despre ceea ce s-a intamplat cu adevarat. Precum in multe alte locuri din lume, oficialitatile vor sa se auda si sa se vada pe ele insele, si mai ales sa fie vazute pentru oportunitatea fotografica a viitoarei campanii electorale, in timp ce glasul supravietuitorilor si marturiile lor, ca sa nu mai vorbim despre persoanele lor fizice, nu mai intereseaza pe nimeni.  Ultima povestire a cartii, ‘Moise + Isus + Mohamed = Love’ prezinta o confruntare dintre trecut si prezent, care readuce la suprafata unul dintre acele episoade tragice ale istoriei, un sacrificiu comunitar, a carui respundere o impart si calaii si victimele. Din nou, scheletele istoriei ies din dulapurile in care au fost ferecate de multe decenii.  Catalin Mihuleac pare cu ultimele sale doua carti sa se fi concentrat in aducerea la lumina a colturilor intunecate ale trecutului nostru comun. Maturizarea sa ca scriitor se petrece sub ochii nostri, ai cititorilor, odata cu redescoperirea adevarurilor ingropate in uitare sau acoperite intentionat de molozul minciunilor si propagandei.

 

 

Pe coperta cartii Martei Petreu aparuta in colectia ‘Eseu’ a Editurii Polirom, 2016,  sunt grupate cateva fotografii de epoca ale unor tineri. Sunt cativa dintre cei mai remarcabili intelectuali romani ai secolului 20, si ei ne privesc din acel tunel al timpului vechi de noua decenii cu priviri tipice oricarei generatii rebele: unii romantic, altii sever, cu speranta si cu disperare, cu precautie dar si cu fixatie hipnotizanta. Pare a fi o colectie de fotografii ale unor tineri cam de aceeasi varsta care ar fi putut fi adunata cam in orice moment al ultimului secol. Sunt membri a inca unei generatii de tineri care se raporteaza cu scepticism si neincredere la sistemul in care traiesc, vor sa-l schimbe sau cel putin sa isi gaseasca locul in el. Nu este vorba insa despre o generatie oarecare, ci despre una care a inclus cateva dintre personalitatile determinante ale curentelor si directiilor principale ale culturii si gandirii romanesti din prima jumatate a secolului 20. Maturizandu-se in deceniul care a urmat Marii Uniri din 1918 aceasta generatie (a carei nume a fost mentionat initial de Eliade si de mentorul multora dintre ei, Nae Ionescu dupa anul publicarii primelor scrieri semnificative) a fost prima care nu a mai avut o mareata sarcina politica de indeplinit, si care a avut oportunitatea de a se concentra spre o cauza in principal culturala. Cel putin la inceputurile drumurilor ei.

‘Problema crearii unei culturi romanesti majore era, de fapt, in acei ani, acut constientizata de intreaga intelectualitate romaneasca. Dupa norocosul an 1918, al formarii Romaniei Mari, intelectualii romani si-au asumat, in mod optimist si liber, problema legitimarii Romaniei in fata Occidentului, fiind cu totii de parere ca un popor nu se poate justifica decit prin cultura sa…Membrii generatiei ’27 n-au fost initiatorii, ci numai promotorii mai zgomotosi, mai nerabdatori, si daca ne gindim la Cioran, mai violenti ai acestui proiect intelectual de legitimare a Romaniei in ochii strainatatii.’ (pag. 18-19)

Concisa si consistenta carte a Martei Petreu descrie in mai putin de 180 de pagini geneza si principalele personaje ale generatiei, pentru a analiza imediat dupa aceea polarizarea politica aparuta in anii 1932-1933. Este evidenta alunecarea spre extreme a multora dintre tinerii intelectuali si procesul de politizare si ideologizare al activitatii si scrierilor lor. Marta Petreu insa doreste sa nuanteze peisajul general precizand ca nu toti exponentii s-au indreptat spre extreme:

‘Sugestia larg raspindita este deci ca generatia s-ar fi rupt, in 1932-1933 in doua, intr-o extrema dreapta legionara si o extrema stinga comunista. In realitate, daca urmarim individualitatile cele mai proeminente din aceasta ganeratie vedem ca nu toti membrii ei s-au dus la extreme: unii, precum Eugen Ionescu insusi ori precum Bucur Tincu si Petru Comarnescu, au ramas pe pozitia de centru, un centru democrat, nedeterminat precis.’  (pag. 32)

 

sursa imaginii http://www.libris.ro/generatia-27-intre-holocaust-si-gulag-marta-POL978-973-46-6420-7--p1070799.html

sursa imaginii http://www.libris.ro/generatia-27-intre-holocaust-si-gulag-marta-POL978-973-46-6420-7–p1070799.html

 

Polarizarea este specifica extremelor si in urmatorul capitol sunt analizate conceptele de ‘dreapta’, ‘stanga’, ‘extrema dreapta’ si ‘extrema stanga’ si este pus in evidenta caracterul ideologic al extremelor:

‘Extremismul de dreapta si de stinga constituie caracteristica politica a epocii postbelice, numai el constituie o ideologie politica valabila, numai el mai poseda o viziune grandioasa a viitorului si tot el singur capata adeziunea mistica si entuziasta a maselor.’ (pag. 35)

Marta Petreu detecteaza precum alti istorici si sociologi (cu ar fi de exemplu Vladimir Tismaneanu la noi, si Hanna Arendt pe plan international) apropierile extremelor ideologice, precum si tendintele si originile stangiste (si de biografie si de opinii) ale multora dintre exponentii extremei drepte romanesti. Este citat Vasile Marin, unul dintre sefii ideologi ai legionarismului:

‘ … dupa parerea sa, “noi [legionarii] suntem ca si fascistii, ca si national-socialistii, mai aproape de ceea ce ei numesc stinga, decit de acea ipotetica extrema dreapta” pentru ca legionarii absorb in “statul totalitar” pe care vor sa il construiasca prin revolutie “intregul plan al vietii sociale”. (pag. 44-45)

Capitolul ‘Optiunile politice ale membrilor generatiei ’27′ include in paragrafe clare si concise tendintele politice (uneori schimbate in timp) ale personajelor principale ale generatiei asa cum sunt reflectate in activitatea lor publicistica si politica intre 1927 si 1944.

‘Fenomenul cel mai interesant din acest succint tablou de generatie este faptul ca multi cocheteaza, succesiv, cu amindoua extremele. Iar daca o extrema le dezamageste asteptarile’ ei nu se retrag pe pozitii democrate … , ci, ca limba pendulului, cad in extrema cealalta.’ (pag. 57)

Extremele se intalnesc din multe puncte de vedere si in cazul extremismului politic romanesc, iar disputa ideologica nu are loc pe frontul stanga – dreapta, ci pe cel intre democratie si totalitarism. Acei membri ai generatiei ’27 care scapa de tentatia centrifuga a extremelor sunt putini, dar scrisele lor sunt cu atat mai semnificative.

‘ … textele scrise de Bucur Tincu (in 1938) si de Eugen Ionescu (in 1938 – 1946) impotriva totalitarismului european si romanesc si impotriva extremismului de dreapta si a celui de stinga simultan, din Europa si din Romania deopotriva, pot fi socotite cele mai lucide si valide documente politice si morale pe care le-a dat generatia ’27. Ele au o valoare similara cu textele scrise de catre Klaus Mann, colegul lor european de generatie, dar numai impotriva fascismului.’
(pag. 59-60)

Comparatia lui Tincu si Ionescu cu Mann, si punerea in context european a scrierilor lor sunt expuse in detaliu, cu similitudinile si diferentele lor. Este sesizata si o specificitate care are insemnatatea ei:

‘… dupa Primul Razboi Mondial, o criza totala, incepind de la fundamente si mergind pina la aspectele de sprafata ale vietii cotidiene, a cuprins Europa. Criza a fost receptata si de Romania. Insa Romania, dupa cele trei Uniri din 1918, se afla totusi pe val, era pe latura ascendenta a undei sale istorice, astfel incit desi nu a respins sentimentul european al crizei, l-a amestecat si l-a impletit cu acela al constructiei.’ (pag. 64-65).

Spre deosebire de alte natiuni europene, in special in vest, Romania avea un proiect national de executat, si o parte din resursele intelectuale si ideologice au fost canalizate si sincronizate in acest scop. Cu atat mai dureroase apar in perspectiva pierderea oportunitatii istorice si esecul in extremisme al multora dintre exponentii de talent ai tinerei generatii de dupa Primul Razboi Mondial. Sunt comune insa trasaturi ale extremelor ideologice romanesti si europene, cum ar fi critica rationalismului, cultul colectivismului, modelele ‘oamenilor noi’, critica pana la dispret a ‘incetinelii’ aparatelor politice democratice ‘burgheze’, acceptarea violentei ‘revolutionare’ sfintita de puritatea scopurilor. Toate acestea au fost adoptate sub o forma sau alta si de extrema stanga si de extrema dreapta. Moderatii romani (cat de putini au fost ei) au meritul de a se fi distantat de ambele extreme, in timp ce europenii (inclusiv Klaus Mann) au fost mult mai ingaduitori cu extrema stanga si influenta totalitara sovietica, cel putin pana la momentul pactului Molotov – Ribbentrop.

 

sursa imaginii https://alchetron.com/Marta-Petreu-326192-W

sursa imaginii https://alchetron.com/Marta-Petreu-326192-W

 

Interesanta este si observatia legata de importanta exagerata pe care ambele extreme politice romanesti au acordat-o problemei minoritatilor, si in special ponderii numerice si de influenta a minoritatii evreiesti. Extrema dreapta si in special legionarii o faceau din motive de antisemitism, in timp ce comunistii incercau sa avanseze teza Romanei ca ‘stat multinational’ in contradictie cu o parte din realizarile unirilor din 1918. De aici rezulta in opinia Martei Petreu o parte din raspunsul la intrebarea ‘De ce mai multi la dreapta decit la stinga?’, intrebare careia ii dedica un capitol separat.

‘ … Partidul comunist, sustinind dreptul la autodeterminare pina la despartirea unor provincii din statul roman, nu era deloc atragator pentru acesti tineri intelectuali romani, care intentionau sa legitimeze Romania prin crearea unor valori universale. (pag. 125)

Traseele catorva dintre personalitatile importante ale generatiei sunt discutate mai detaliat. Studiul de caz Eliade se bucura de un capitol dedicat, care analizeaza cu atentie scrierile acestuia si le sincronizeaza cu biografia personala fara a cadea in trivializare. Miron Radu Paraschivescu se bucura de un tratament surprinzator de sever pentru mine, care aveam putine informatii despre activitatea sa interbelica si il percepeam ca pe un comunist sincer dar mai degraba liberal (pe linia Dubcek) decat dogmatic. Foarte severa mi s-a parut constatarea despre ‘dezumanizarea filosofica sau ideologica’ a lui Mihail Sebastian. Aderenta sa la dogmatismul de stanga a durat doar cateva saptamani, si cititorii Jurnalului lui Sebastian pot citi inca de la 30 august 1944 despre despartirea de redactia Romaniei Libere (‘Imbecilitatea indoctrinata e mai greu de suportat decit imbecilitatea pura si simpla’ - Mihail Sebastian – ‘Jurnal 1935-1944′, ed. Humanitas, 2002, pag. 558), iar in notele din 18 si 20 septembrie 1944 pot gasi una dintre primele analize lucide si premonitorii ale noii catastrofe care ameninta Romania. Marta Petreu pare sa fi ignorat aceste pagini.

Capitolul final include o judecata ferma si lipsita de menajamente. Aderenta majoritatii intelectualilor generatiei ’27 la ideologiile extreme de stanga si de dreapta ii face partasi la variantele romanesti ale marilor crime si tragedii ale secolului 20 – Holocaustul si Gulagul.

‘”Revolutionarii” tineri din generatia ’27, …, legionari si comunisti deopotriva, sint autorii unor fapte precise si limitate: ei au pledat, si unii, si altii, prin ceea ce au scris, contra statului democrat si pentru un alt stat, totalitar; la fel, au planuit, si unii, si altii, eliminarea unor categorii de populatie, determinata pe criteriul etnic si de rasa sau pe criteriul de clasa. Este vorba despre intelectualii care “au dat o mina de ajutor” revolutiilor de dreapta si de stinga, revolutiei nationale si celei comuniste, iar apoi, ca sa-l parafrazez pe Eliade, “s-au dus mai departe”. Legionarii si comunistii au diseminat, primii in mod legal, adica fara sa contravina nici unei legi, comunistii in mod ilegal, caci fusesera scosi in afara legii, idei care s-au dovedit a fi un bun inductor pentru crima, pentru suferinta, pentru discriminarea unor largi categorii dintre semenii lor.’  (pag. 159)
 
‘Nationalismul unora si internatioalismul celorlalti – incoronate sau nu de xenofobie si antisemitism, incoronate sau nu de dorul luptei de clasa si deopotriva animate de dorinta de a distruge lumea existenta – deci atitudinile lor revolutionare au subminat barierele morale ale lumii politice si ale societatii romanesti, facind-o sa doreasca statul totalitar, dictatura, anularea drepturilor individuale si sa accepte inacceptabilul: crimele rasiale contra evreilor si tiganilor ordonate de Romania in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial si crimele de clasa petrecute vreme de aproape o jumatate de secol.’ (pag. 167-168)
 

Marta Petreu a scris inca o carte concisa, clara, transanta despre perioada cea mai complexa si mai contradictorie a istoriei Romaniei. Analiza ratacirilor generatiei care si-a trait maturizarea si tineretea imediat dupa Primul Razboi Mondial, al efectelor caderii in extreme si a pierderii reperelor democratice si umaniste de catre majoritatea exponentilor ei, are semnificatii care depasesc simpla descriere istorica. La 90 de ani de la aparitia pe scena istoriei a generatiei ’27 lumea, Europa, si Romania traiesc din nou pericolele polarizarii, ale oboselii sistemelor politice ale democratiilor, ale tendintei de revolta a celor care cer schimbare fara a avea o alternativa clara a directiei in care ar fi de dorit sa evolueze societatea. La fel ca acum 90 de ani tendintele populiste si totalitare ofera alternative amagitoare care pun sub semnul intrebarii valorile democratiei si ale umanismului. Si tot ca atunci exista destui intelectuali care se inroleaza din convingere sau din oportunism in slujba tendintelor totalitare si extremiste. Cartea Martei Petreu poate si trebuie citita si ca un avertisment despre pericolele ignorarii lectiilor istoriei.

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
Si gândirilor dând viată, suferintele întuneci;
Mii pustiuri scânteiaza sub lumina ta fecioară,
Si câti codri-ascund în umbră strălucire de isvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când plutesti pe miscătoarea mărilor singurătate!
Câte tărmuri înflorite, ce palate, ce cetăti,
Străbătute de-al tău farmec, tie singură-ti arăti!
Si în câte mii de case lin pătruns-ai prin feresti,
Câte frunti pline de gânduri, gânditoare le privesti!

Poetul a descris în a sa ‘Scrisoare I’ fascinaţia pe care regina nopţilor pământenilor o exercită din totdeauna. Secolul 20 a transformat această fascinaţie într-o cursă temerară spre cunoaşterea şi explorarea satelitului natural al Pământului, întâi prin staţiile automate şi apoi prin explorare directă de către astronauţii programului Apollo. A fost, să nu uităm acest amănunt, nu numai o competiţie cu scopuri ştiinţifice – câştigată net de americani care până în ziua de astăzi sunt singură naţiune care a trimis exploratori pe Luna – ci şi o întrecere cu o imensă miza strategică şi politică, sau dacă vreţi, un episod în rivalitatea dintre blocurile politice democratic şi comunist, rivalitate numită în alte cuvinte şi Război Rece.

Istoria explorării spaţiului cosmic consemnează încetarea expediţiilor spre Lună după ce preşedintele Richard Nixon a hotărât sistarea programului Apollo în 1972. Trebuie menţionat că la apogeul lor din acea perioadă programele de explorare a spaţiului cosmic consumau până la 4.5% din bugetul federal american, în timp ce astăzi bugetul NASA reprezintă cam 0.5%. Ultimul deceniu a consemnat însă o renaştere a interesului pentru activitatea ştiinţifică în spaţiul extra-terestru, inclusiv explorarea planetei celei mai apropiate şi mai ‘prietenoase’ din sistemul solar – planeta Marte. Fostul preşedinte american Obama a stabilit anul 2030 ca termen pentru atingerea de către astronauţii americani a acestei planete, rămâne de văzut dacă acest scop va fi menţinut în cadrul reviziilor majore ale politicilor americane pe care le pune în aplicare noua administraţie a lui Donald Trump. Cauzele acestui interes crescând în explorarea spaţiului sunt multiple, pornind de la conştientizarea crescândă a fragilităţii vieţii pe Terra şi a riscurilor pe termen lung pentru omenire ale traiului pe o singură planetă cu resurse limitate şi cu un echilibru climatic din ce în ce mai precar, şi ajungând la reluarea sub alte forme ale războiului rece, şi apariţia unor noi şi ambiţioase puteri cu capacităţi tehnice şi economice şi cu ambiţii de explorare ale spaţiului cum este China.

Un element nou în ecuaţia explorării cosmice îl joacă iniţiativa particulară. Dacă în etapă precedentă expediţiile spaţiale erau prerogativa exclusivă a guvernelor sau agenţiilor guvernamentale, iniţiativele private joacă un rol din ce în ce mai vizibil în etapa actuală. Este vorba fie despre investiţii ale unora dintre leaderii (şi bogătaşii) valului hi-tech ai anilor ’90 şi 2000, fie despre iniţiative private cu scop economic, care văd în explorarea spaţiului o oportunitate economică, o altă frontieră care se cere traversată pentru a ajunge şi coloniza teritorii noi şi a le transformă în surse de profit, în bună tradiţie capitalistă.

Una dintre iniţiativele semnificative în această arie se aproprie de faza să finală în anul 2017. Este vorba despre competiţia iniţiată de Google sub numele de Lunar XPRIZE (sau Moon 2.0) care va acorda un premiu de 20 de milioane de dolari echipei care va reuşi să trimită pe Lună un modul robotic capabil să se deplaseze 500 de metri şi să transmită imagini video în ‘high resolution’. Termenul iniţial era sfârşitul anului 2015, el a fost extins cu doi ani, şi recent au fost anunţaţi cei cinci finalişti ai căror scop este realizarea cerinţelor proiectului înainte de sfârşitul acestui an.

În cele ce urmează voi prezenţa pe scurt cele cinci echipe finaliste şi propunerile lor.

 

 sursa imaginii news.nationalgeographic.com/2017/01/lunar-xprize-final-five-launch-moon-landing-space-science/

sursa imaginii news.nationalgeographic.com/2017/01/lunar-xprize-final-five-launch-moon-landing-space-science/

 

Modulul SpaceIL este proiectat de o echipă israeliană finanţată de un magnat american al cazinourilor. Urmează să fie lansat de o rachetă de tip Falcon 9 a companiei Space X care a revenit în exploatare acum câteva săptămâni, după câteva incidente în cursul anului trecut. Pentru a se deplasa cei 500 de metri ceruţi de condiţiile concursului, SpaceIL va folosi propulsia rachetelor. Echipa de proiectanţi de aproape 200 de oameni este formată în proporţie de 95% din voluntari.

 

sursa imaginii http://www.space.com/33632-moon-express-private-lunar-landing-approval.html

sursa imaginii http://www.space.com/33632-moon-express-private-lunar-landing-approval.html

 

Moon Express este un proiect american, început în Mountain View în Sillicon Valley şi relocat actualmente în statul Florida, unde au primit controlul a două rampe de lansare de la Cape Canaveral. Scopul principal al acestei antreprize este să creeze un modul capabil să explore resursele minerale ale solului lunar, căutând în special metale rare. Eldorado este în definitiv un mit american. Este prima companie care primeşte autorizaţie oficială din partea guvernului american pentru explorarea bogăţiilor naturale de pe corpuri extra-terestre, în condiţiile tratatului ‘Outer Space Treaty’ semnat în 1967.

 

sursa imaginii http://www.space.com/33632-moon-express-private-lunar-landing-approval.html

sursa imaginii http://www.space.com/33632-moon-express-private-lunar-landing-approval.html

 

Team INDUS se bucură de colaborarea agenţiei spaţiale indiene. Nu există foarte multe informaţii despre ceea ce plănuieşte să facă modului indian pe Lună, dar sunt zvonuri conform cărora sunt planificate activităţi importante cum ar fi … fabricarea berii. Echipa este bazată în Bangalore, în zona numită Valea Siliconului indiana, şi lansarea este planificată să aibă loc cel mai târziu în decembrie 2017. Pe lângă modulul propriu-zis care va efectua aselenizarea, vor fi transportate şi vor călători pe luna încă două module de dimensiuni mai mici (‘rovers’).

 

sursa imaginii http://www.space.com/33632-moon-express-private-lunar-landing-approval.html

sursa imaginii http://www.space.com/33632-moon-express-private-lunar-landing-approval.html

 

Echipa japoneză Hakuto este formată din specialişti care provin în mare parte de la Universitatea Tohoku din Sendai, în nordul Japoniei. Modulul transportat Tetris care va explora suprafaţa lunară este simplu dar extrem de robust şi mobil, şi a fost deja testat pe Terra în condiţii extreme.

 

sursa imaginii http://www.computerweekly.com/photostory/2240108411/Photos-and-video-X-Teams-race-for-the-right-to-rove-on-the-moon/2/Synergy-Moon-X-Teams-race-for-the-right-to-rove-on-the-moon

sursa imaginii http://www.computerweekly.com/photostory/2240108411/Photos-and-video-X-Teams-race-for-the-right-to-rove-on-the-moon/2/Synergy-Moon-X-Teams-race-for-the-right-to-rove-on-the-moon

 

SYNERGY MOON este un proiect internaţional de specialişti care reuneşte 33 de echipe care concurează pentru premiul cel mare. Va fi lansat la bordul unei rachete Neptun 8 de la Interorbital Systems. Ca şi alte proiecte ajunse în finală, racheta transporta un modul mobil (‘rover’) care va evolua autonom după aselenizare.

Precum aproape orice proiect de acest tip, nici concursul iniţiat de firma Google nu este lipsit de controverse. Cei care sunt interesaţi de ecouri pot citi de exemplu comentariile de la postările Facebook ale lui National Geografic şi vor găsi acolo pe lângă multe discuţii interesante şi comentarii pertinente, şi divagaţii despre necesitatea proiectului pentru o ţară (încă) în curs de dezvoltare şi cu atâtea probleme sociale şi economice cum este India, sau comentarii anti-israeliene care încearcă să atragă atenţia asupra tendinţelor ‘imperialiste’ de colonizare a spaţiului cosmic. Mie tocmai caracterul internaţional al competiţiei îmi pare a fi una dintre caracteristicile importante, pe lângă combinaţia de iniţitivă privată care se adaugă la ceea ce ştim despre marile proiecte guvenamentale american şi chinez. Cine poate şti, poate tocmai unul dintre aceste proiecte particulare şi independente va duce la descoperiri dintre cele mai interesante, la care ştiinţă şi tehnologia vor ajunge tocmai prin evitarea cailor deja bătute de marile proiecte guvernamentale şi corporatiste.

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )

I cannot help it. Every film she shines in (because this is what stars do – they shine) ends by being about her. The great actress who is and lives on screen as every character she is incarnating, who makes this character an unforgettable person which you may love or hate, worship, despise or pity, but always remember. Of course, I am speaking about Meryl Streep. What a luck for us, movie viewers, to be her contemporaries!

 

source http://www.imdb.com/title/tt4136084/

source http://www.imdb.com/title/tt4136084/

 

Florence Foster Jenkins was a real person, involved in the social and musical life of the first half of the 20th century in New York. She had a real passion for music, and enough money to pay for this passion, including helping and promoting musicians and musical events. Her only little sin was that she had the ambition to sing and her talent did not match her ambition. She had passion though, and was protected by a loving (and apparently platonic) husband who was hiding from her the bitter truth about her skills. The film is about the balance between passion and talent, and is also about the very special forms real love sometimes takes.

 

(video source Movieclips Trailers)

 

This combination of biopics and melodrama worked incredibly well for me. This was of course because of the  tremendous talent and amazing performance of , but not only. I also found to be charming and funny in the role of the pianist who is hired to play with the strident diva. is aging well and fits wonderfully in the role of the husband, and all the show is directed with British elegance by . This is a film to enjoy, one of the better ones of the Academy Awards season. Watch it. You may learn that the ways of Art and the ways of Love are sometimes as mysterious as the ways of God.

 

The Japanese master is credited for the original script (and remarkable movie) Seven Samurai made in 1954. Six years later an American remake named The Magnificent Seven provided one of the exception of that rule too often true which says that Hollywood remakes are much worse pictures than the non-American original movies they are based upon. ‘ film was actually very good (in my opinion) because of the presence of great action movies stars like , , and because it translated well the code of honor of the samurais in the rules of ethics that made eventually the lawless Wild West into a cradle of an efficient and lawful society. So the question may be asked – why do another Hollywood remake in 2016. One answer is of course – because more than half a century passed and the Western evolved. The problem is that in processing the script for the 21st century the writers and producers felt the need to add a dimension that was practically absent from the previous 7s – multiculturalism. And so, in two hops, we get from the mono-cultural Japanese saga with samurais to an internationalized (and PC – suspect) story that may fit some of the 21st century taste, but seems less credible in a 19th century setting.

 

source http://www.imdb.com/title/tt2404435/

source http://www.imdb.com/title/tt2404435/

 

The team of mercenaries assembled by law man to protect the citizens of the city threatened to be taken over by an avid landlord and his army includes almost all the races and nations that populate the America of that time in an ‘international’ team that will work, fight and (some) die flawlessly. Nice idea, but lacking credibility. Worse – all with the exception of ‘s character lack consistency, they are more the stereotype that they are supposed to represent than real characters we get to care about, even when they are hurt or die.

 

(video source Sony Pictures Entertainment)

 

Otherwise, it’s a good action movie, respecting the basic rules of the action Western films. One cannot expect to provide anything but a fine performance. He worked with director in The Equalizer and was lucky for a more consistent and complex role there. was also present in The Equalizer, here, in The Magnificent Seven she seems to be a little too young and a little too pretty for the role of the beautiful widow who gathers the team of mercenaries. Fine actors as or get too little substance in their roles to be remembered. The action scenes are reasonably well made, but there is nothing special to remember the day after the screening.

The ‘Wild’ West at the end of the 19th century was many things, but what it was not was a multi-cultural and tolerant society. One can describe it as such, but this smells of historical revisionism or political correctness. The West may have been populated by different nationalities, but they were far from equal and far from living and acting in harmony – this is the historical truth. Taking into account that today’s American society is as well far from having overcome all its traumas related to its attitude towards race and minorities, maybe such an alternate view can be regarded as an act of balancing. All good, but this does not automatically translate into good cinema.

Cunoştiinţa mea cu filmele regizorului german Werner Herzog datează de vreo patru decenii. Cândva, în anii 70, cinematograful Magheru de pe bulevard, în apropiere de Piaţa Romană devenise ‘cinematograf de artă’. Cred că a fost chiar şi cinematecă pentru o anumită perioadă. Acolo, într-una din rarele ferestre prin care se mai strecura câte o rază de cultură în perioada îngheţului ideologic inaugurat în 1971 de in-faimoasele Teze din Iulie, s-a organizat o ‘Săptămână a filmului din Republica Federală Germană’. Nu ştiu cum şi de de a scăpat acest eveniment filtrului cenzurii, poate a fost o ‘obligaţie’ contractuală a părţii române din sistemul de relaţii căruia în România i se spunea ‘destindere’ iar în Germania de Vest ‘Realpolitik’. Cert este că atunci, în acea săptămâna am cunoscut filmele câtorva dintre realizatorii generaţiei de cineaşti reprezentând ‘Noul Film German’ care devenise unul dintre curentele cele mai interesante ale anilor 70 ai cinematografiei internaţionale. Dintre toate filmele văzute atunci cel mai puternic m-a impresionat ‘Aguirre, spaima zeilor’ – o drama istorică plasată în perioada ‘la conquista’ – colonizarea spaniolă a Americii de sud – avându-l în rolul principal pe extraordinarul actor Klaus Kinski. Numele regizorului filmului era Werner Herzog.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt5275828/mediaviewer/rm746066176

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt5275828/mediaviewer/rm746066176

 

Cariera celui pe care Francois Truffaut l-a numit cândva ‘cel mai important regizor în viaţă’ a avut parte de numeroase suişuri şi coborâşuri. Face parte din generaţia lui Rainer Werner Fassbinder, Margarethe von Trotta, Volker Schlöndorff, şi Wim Wenders şi după anii ’80 şi-a diversificat preocupările şi eforturile artistice şi şi-a împărţit timpul în trei direcţii principale: regia de filme de ficţiune, de operă şi de filme documentare. În domeniul operei (în care înregistrase succese remarcabile între 1986 şi 2002) nu a mai creat decât un singur spectacol în ultimii 15 ani. Filmele sale de ficţiune din ultimele decenii au fost cam toate ‘eşecuri remarcabile’ şi de public şi de critică, dar niciodată neinteresante. Criticul de film american Roger Ebert scria că până şi eşecurile lui Herzog sunt ‘spectaculoase’. Domeniul filmelor documentare pare a fi cel care i-au dat cele mai multe satisfacţii şi s-au bucurat de o primire foarte apreciativă în ultima vreme. Filmul său cel mai recent din această categorie ‘Lo and Behold, Reveries of the Connected World’ are că temă istoria, prezentul şi viitorul Internetului. Un subiect care desigur că mi-a trezit interesul şi care ocazionează o întâlnire unică între pasiunea mea pentru cinematograf şi unul dintre realizatorii cei mai interesanţi ai industriei filmului, şi profesia (şi pasiunea) mea – Internetul. Un motiv în plus este faptul că filmul este produs (sau producţia este sponsorizată) de compania Netscout Systems, fondată în 1984 de Anil Singhal, al cărui nume apare pe generic, companie care a creat produse şi aplicaţii de măsurare a performanţei reţelelor informatice dintre care cele mai cunoscute sunt ‘sniffer’-ul şi probele de monitorizare a traficului Ethernet.

 

    sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt5275828/mediaviewer/rm1819271424


sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt5275828/mediaviewer/rm1819271424

 

Cele zece episoade ale filmului tratează în ordine oarecum cronologică începuturile Internetului, prezentul cu realizările şi problemele sale, şi viitorul cu oportunităţile şi riscurile lui. Primul episod deşi scurt a trezit interes şi a creat nostalgie celor care au trăit epoca începuturilor comunicaţiilor între calculatoare, sau care – ca mine – au avut ocazia să-i cunoască personal pe câţiva dintre eroii acelor vremuri. Leonard Kleinrock (în fotografia de mai sus) este unul dintre cei care a participat la prima încercare de a stabili o comunicare între calculatoarele universităţilor californiene din Los Angeles şi Stanford. Dulapul electric (de fapt un calculator cu o putere de calcul infimă faţă de orice telefon mobil astăzi, dar un vârf al tehnologiei de la sfârşitul anilor 60) care a iniţiat comunicaţia în cămăruţa care apare în film a încercat să trimită cuvântul ‘log’ pentru a se lega (a se loga) la calculatorul aflat la distanţă. Doar că primul mesaj trimis vreodată pe Internet a întâlnit şi primul ‘bug’ şi a cauzat şi primul ‘crash’, aşa încât a treia litera din cuvântul l-o-g nu a mai apărut în cealaltă parte. A rămas doar acel ‘lo’ de la începutul titlului filmului care oferă ocazia unui joc de cuvinte în limba engleză folosind expresia ‘lo and behold’ care semnifică surpriza unui eveniment pe care l-am putea numi astăzi în limbaj hi-tech şi ‘disrupting ‘.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt5275828/mediaviewer/rm2688291840

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt5275828/mediaviewer/rm2688291840

 

Fiecare dintre celelalte nouă segmente abordează din perspective diferite relaţia între tehnologiile informatice şi de comunicaţii şi lumea în care trăim sau lumea viitorului. Cititorii rubricii CHANGE.WORLD se vor găsi în multe dintre ele pe un teren familiar, căci majoritatea tematicilor descrise au fost abordate de-a lungul anilor în articolele mele. Există de exemplu segmente despre inteligenţa artificială şi aplicaţiile ei în transporturi inteligente, despre începuturile Web-ului şi perspectivele dezvoltării hipertextului, despre securitatea comunicării pe Internet şi insuportabila uşurinţă a atacurilor de securitate, despre legătura dintre jocurile electronice şi evoluţia programelor inteligente. Câteva alte subiecte au fost abandonate pe parcursul producţiei, de exemplu cele legate de plăţile electronice şi moneda bitcoin, deşi materialul filmat există şi poate cândva va apare şi public. Apar persoane şi personalităţi cunoscute între care Bob Kahn, Elon Musk şi Tim Berners-Lee. Şi despre ei am discutat în acest spaţiu cu diverse ocazii. Unele episoade au o tentă mai pesimistă şi discută pericolele comunicării – impresionant fiind cel în care apare o familie care deplânge publicarea fotografiilor copilului pierit într-un accident circulaţie, incident tipic lipsei de discreţie şi sensibilitate în comunicaţii atât de răspândită din păcate pe Internet. Nu toate au legătură directă cu Internetul – de exemplu fenomenul sensibilităţii faţă de undele electromagnetice este cunoscut, studiat şi tratat în diferite feluri (cel prezentat în film este doar una dintre opţiuni) dar nu este legat direct de reţeaua globală ci mai degrabă de comunicaţiile radio. Facem cunoştiinţă însă cu acest prilej cu una dintre acele comunitatati anarhiste care încearcă să trăiască în insule sociale fără legătură la reţeaua globală. Tehnica intervieverii folosită de Werner Herzog este cea a interogării din off (nu îi vedem niciodată chipul), cu întrebări puse cu calm şi precizie germană (subliniată de accentul vocii), însă care evident ghidează interlocutorii şi crează liantul şi firul raţionamentului dezvoltat în film.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt5275828/mediaviewer/rm2688291840

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt5275828/mediaviewer/rm2688291840

 

Interesul lui Werner Herzog pentru Internet şi tehnologie este de dată recentă. Până cu câţiva ani în urmă, Herzog putea fi considerat un ‘tehno-sceptic’, iar atitudinea să faţă de anumite aplicaţii internetice cum ar fi platformele sociale era net negativă. Lucrurile s-au schimbat în momentul în care a abordat acest proiect dar punctul de vedere umanist, întrebările tranşante venite din direcţii neaşteptate, o doză nedisimulată de precauţie şi chiar de pesimism în legătură cu interactia între natură umană şi tehnologie rămân trăsături distince ale acestui film care abordează altfel decât suntem obişnuiţi Internetul şi comunicaţiile în masă. Abordând tema ‘viselor’ şi prezentând combinaţia dintre Internet şi inteligenţă artificială că una dintre direcţiile cele mai promiţătoare tehnologic, dar şi dintre cele mai intrigante şi poate chiar şi periculoase dintre posibilele trasee în viitor, Herzog se plasează în avangardă tehnologică, dar interesant, nu şi cea a ficţiunii căci tema a fost abordată de scriitori ai genului science-fiction cu multe decenii în urmă, un exemplu cunoscut şi la noi fiind polonezul Stanislaw Lem şi al său ‘Solaris’. Va deveni Internetul (generalizare a entităţilor dotate cu inteligenţă artificială) complet autonom? Iar după ce se va întâmpla – problema doar de timp – care va fi diferenţa între aproape perfectele maşini gânditoare şi imperfecţii indivizi care compun omenirea? Capacitatea de a visa? Cea de a iubi? Se pot îndrăgosti şi pot visa roboţii? Dar Internetul?

 

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )

Navele spaţiale aflate în lungi călătorii între stele au devenit unul dintre decorurile preferate ale filmelor şi serialelor de televiziune cam în a doua jumătate a anilor 60, odată cu intrarea în producţie a unor seriale ca ‘Star Trek’ şi a unor filme de avengură pentru marile ecrane cum a fost ’2001: A Space Oddissey’ regizat de Stanley Kubrick. Sudiourile mai mici şi mai mari au adăugat apartamentelor din Manhattan, satelor din vestul sălbatic sau coloanelor forumurilor romane şi punţile de comandă, coridoarele şi cabinele pasagerilor călătoriilor spaţiale ca decoruri şi recuzite folosite şi refolosite. În timp aceste decoruri s-au diversificat, specializat şi diferenţiat pe genuri, unele dintre ele reprezentând adevărate creaţii artistice în sine – un exemplu fiind cele din seria ‘Alien’ create de artistul suprarealist elveţian Hans Rudolph (HR) Giger.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt1355644/mediaviewer/rm562235136

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt1355644/mediaviewer/rm562235136

 

Filmul ‘Passengers’ regizat de norvegianul Morten Tyldum pe un scenariu scris de Jon Spaihts se petrece pe o astfel de nava spaţială numită Avalon. (Numele provine din mitologia celtică şi mai exact din povestea regelui Arthur, este numele insulei legendare unde a fost plămădită sabia Excalibur). Este vorba despre o uriaşă navetă care transportă 5000 de pasageri spre colonia Homestead II aflată la mare distanţă de Terra. Detaşându-se de genul filmelor post-apocaliptice suntem avertizaţi de la început că această colonizare este rezultatul unei decizii luate în mod ordonat şi că totul este OK pe pământ. În fapt, pare a fi vorba despre o perioadă paşnică în evoluţia umanităţii, fără conflicte interne sau ameninţări externe. Este loc deci pentru dragoste. Şi în fapt, ‘Passengers’ asta este – o poveste de dragoste care se petrece în spaţiul interstelar.

 

  sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt1355644/mediaviewer/rm2911648256


sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt1355644/mediaviewer/rm2911648256

 

Călătoria ar fi trebuit să dureze 120 de ani, şi este realizată la o viteză de croazieră care reprezintă jumătate din viteză luminii. Asta înseamnă că cei care se îmbarca în această aventură îşi părăsesc pentru totdeauna planeta natală, prietenii şi familia. Chiar dacă ar lua o cursa de întoarcere a doua zi după sosirea pe Homestead II ar găsi la revenirea pe Pământ o omenire mai bătrână cu 240 de ani plus timpul ‘compresat’ din cauza călătoriei la viteze comparabile cu viteză luminii (asta comform teoriei relativităţii). Atingerea unor asemenea viteze este la ora actuală dincolo de posibilităţile tehnologiei , deşi sunt cunoscute teoretic cel puţin două tipuri de motoare (cu propulsie fotonică şi cu antimaterie) care vor putea fi folosite în viitor. Interiorul navei spaţiale imaginate de creatorii filmului combină utilitarismul tehnic (celulele individuale criogenice, punţile de comandă unde accesul este permis doar personalului de bord autorizat, sala maşinilor asemănătoare cu sălile motoarelor pacheboturilor) şi spaţiul comun în care nu au dispărut diferenţele de preţ şi clase sociale. Cam ca pe un uriaş Titanic, există servicii şi menu-uri accesibile doar pasagerilor care au plătit biletele mai scumpe. Omenirea poate că nu mai are probleme conflictuale acute interne sau externe, dar diferenţierile dintre clasele sociale nu au fost nici ele şterse în acest viitor descris de scenaristul ‘Pasagerilor’. Ca o consolare, barul este totuşi gratuit pentru toţi pasagerii şi deservit de un robot android (jucat de Michael Sheen) care este şi un bun partener de conversaţie (puţin cam vorbăreţ câteodată) şi un gentleman. Exteriorul navei spaţiale este dotat cu un scut protector care ar trebui să apere nava, aparatele de pe ea şi pe pasageri de orice tulburente de meteorologie spaţială (ca să le numim aşa) cum ar fi furtunile stelare sau zonele populate de meteoriţi. Asta până când se intapla o problemă, şi între consecinţele ei, un pasager, un inginer mecanic din statul Colorado pe nume Jim Preston (actorul se numeşte Chris Pratt) este trezit prea devreme. Mai exact după ‘doar’ 30 de ani, cu 90 de ani înainte de sosirea la destinaţie, ceea ce înseamnă practic că nu va ajunge niciodată acolo.

 

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Cryonics

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Cryonics

 

Pentru a supravetui călătoriei şi presupunând că viaţa omenească nu a fost prelungită mult dincolo de limitele actuale, pasagerii lui Avalon sunt supuşi crionicii sau crioprezervării (prezervarea la temperaturi extrem de scăzute), existenţa lor fiind suspendată pentru cea mai mare parte a călătoriei. Tehnologia această există deja în lumea noastră, dar nu este încă verificată, şi din punct de vedere legal este permisă (acolo unde este permisă) numai după constatarea morţii clinice. În 2014, în Statele Unite, aproximativ 250 de persoane erau deja îngheţate la temperaturi de până la -196C şi aproximativ 1500 făcuseră aranjamente pentru a intra în crioprezervare imediat după moarte. În marea majoritate a cazurilor este vorba despre persoane care suferă de boli astăzi incurabile şi care speră că 1. procesul este reversibil, deci vor putea fi readuşi la viaţă cândva în viitor 2. bolile de care suferă îşi vor fi găsit tratamentele adecvate. Realitatea este că până în acest moment ipoteza #1 nu a fost verificată, nu este cunoscut efectul prezervării organismelor vii sau recent încetate din viaţă pe durate lungi. Pregătirea corpului omenesc pentru hibernare la temperaturi extrem de joase este o procedură mult mai intrusivă şi aparatură mult mai puţin elegantă decât cea care apare în film, unde fiecare din cei 5000 de pasageri şi membri ai echipajului au o celulă individuală, trezirea din hibernare nu pare mai complicată decât o simplă recuperare post-operatorie, şi călătorii sunt ghidaţi de asistente holografice dotate cu destulă informaţie şi inteligenţă artificială pentru a răspunde întrebărilor şi nevoilor imediate şi destul de puţină informaţie şi inteligenţă artificială pentru a nu putea răspunde întrebărilor critice puse de cei treziţi fără voia lor mult prea devreme din hibernarea criogenică.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt1355644/mediaviewer/rm2844539392

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt1355644/mediaviewer/rm2844539392

 

Povestea de dragoste între inginerul mecanic jucat de Chriss Pratt şi jurnalista new-yorkeză jucată de frumoasa actriţa Jennifer Lawrence (deja laureată cu un premiu Oscar) este elementul central al poveştii. Este o poveste cam vinovată, căci eroina a fost de fapt trezită intenţionat de erou după un an şi mai bine de singurătate, ceea ce declanşează povestea romantică dar şi ucide posibilitatea că ea să mai ajungă la destinaţie. Nu voi dezvălui mai mult şi nu voi spune decât că legătura nu mi s-a părut prea convingătoare în pofida unor scene filmate foarte bine, şi că ultima parte a poveştii alunecă în drama spaţială de acţiune fără elemente originale.

 

sursa imaginii http://www.space.com/35133-how-realistic-ship-from-passengers.html

sursa imaginii http://www.space.com/35133-how-realistic-ship-from-passengers.html

 

Am rămas din acest film cu imagini excepţionale din punct de vedere cinematografic – eu am văzut filmul în viziune 3D, dar cred că şi văzut în 2D este destul de spectaculos. Splendide sunt şi scenele din interior unde cuplul de eroi tineri au la îndemână un întreg Titanic pe care sunt singurii trezi alături de alţi 4998 de pasageri cufundaţi într-un somn adânc. Senzaţionale sunt mai ales scenele din exterior, unde eroii, dacă este să continuăm paralela, privesc de pe puntea pachebotului interstelar întregul univers aflat la picioarele lor.

Concluzia – un film de science-fiction mai mult decât rezonabil, o poveste de dragoste în împrejurări şi împrejurimi speciale care nu reuşeşte să convingă până la capăt, şi câteva momente de mare frumuseţe pentru care merită încercată experienţă vizionării.

 

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )

Revoluţiile nu vin singure. Există premize pentru ca ele să izbucnească şi condiţii ca ele să reuşească. Revoluţiile politice sunt condiţionate şi de multe ori sincronizate cu revoluţii în comunicare, în cunoaşterea ştiinţifică şi aplicaţiile ei tehnologice, în cunoaşterea spirituală inclusiv dimensiunile ei filozofice şi religioase. Invenţia scrisului a fost o revoluţie a cunoaşterii pe care transporturile (roata, caravanele) le-au răspândit în lumea antică. Revoluţia tehnologică adusă de tiparniţa lui Gutenberg a condiţionat (şi reciproc) revoluţia adusă în creştinism de Reformă şi ascensiunea socială a noii clase a burgheziei. Majoritatea filozofilor şi experţilor în teoria cunoaşterii sunt de părere că revoluţia informatică, expansiunea şi democratizarea tehnicii de calcul petrecute în ultima jumătate de secol reprezintă un salt calitativ în cunoaştere similar în implicaţii apariţiei scrisului, a tiparului, şi revoluţiei industriale. Desigur, toate acestea sunt încă ‘work-in-progress’ şi va trebui poate să aşteptăm perspectiva generaţiilor viitoare pentru a valida aceste afirmaţii.

 

sursa imaginii https://www.tripadvisor.co.uk/LocationPhotoDirectLink-g186338-d189048-i145906356-London_Transport_Museum-London_England.html

sursa imaginii https://www.tripadvisor.co.uk/LocationPhotoDirectLink-g186338-d189048-i145906356-London_Transport_Museum-London_England.html

 

Până atunci propun însă să facem o incursiune în trecut într-o perioadă nu foarte îndepărtată, cel puţin la scară istorică – cea a primelor faze ale revoluţiei industriale petrecute în ultimele decenii ale secolului 18 şi începutul secolului 19. Ideea mi-a fost inspirată de articolul publicat de istoricul englez David Waller într-una dintre revistele mele preferate, ‘History Today’, un mensual britanic care se ocupă de istorie şi de felul în care evenimentele istoriei influenţează prezentul. Articolul se numeşte ‘Technology capital then and now’ şi a apărut în luna noiembrie 2015. Ideea principală este că rolul pe care îl joacă astăzi Silicon Valley din California în a atrage talentele în tehnologie şi inventivitate şi a crea ambianţa şi premizele ideilor noi şi inovaţiilor ştiinţifice şi tehnologice, era jucat în jurul anilor 1800 de Londra, capitala Angliei. De exemplu, în 1804-1805 în Londra existau 112 motoare cu aburi faţă de 32 câte erau în funcţiune în Manchester, oraşul creditat cu titlul de capitală a revoluţiei industriale. În 1851 lucrau în Londra în producţie industrială 370 de mii de locuitori, făcând din oraş cel mai important centru industrial nu numai al Regatului Unit, dar şi al întregii Europe. Existau aici toate premizele pe care astăzi le asociem cu o ‘cultură start-up’ – economie liberală, legislaţie care proteja proprietatea intelectuală (sistemul de patente britanic funcţionează din 1617, iar Biroul de Patente şi legislaţia aferentă există din 1852), o industrie care să absoarbă şi să aplice ideile noi.

 

    sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Joseph_Bramah


sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Joseph_Bramah

Care au fost figurile marcante care au marcat perioada de înflorire a iniţiativei tehnologice din Anglia acelor vremuri? Unul dintre marii inventatori ai sfârşitului secolului al 18-lea şi începutului secolului 19 a fost Joseph Bramah. Născut în 1748 sau 1749, a fost de meserie inventator şi lăcătuş. Nu un lăcătuş oarecare însă, ci proprietar al unei firme proprii numite Bramah Locks care producea dintre cele mai sigure lacăte şi zăvoare ale vremii, iar unul între primele sale patente înregistrat în 1784 era pentru un lacăt rezistent la acţiunile spărgătorilor cu şperacle. Între 1788 şi 1812 avea să înregistreze 18 patente pe numele sau. Printre invenţiile sale se află produse de mare utilitate pentru confortul casnic (closetele cu cisternă de apă – Water Closets WC) sau pentru bunăstarea generală a claselor de jos (pompă de bere cu presiune, pe care o vedem astăzi cam în orice bar sau pub din lume). Expertiza sa în mecanică fluidelor a culminat cu invenţia presei hidraulice, care este bazată pe principiul lui Pascal după care presiunea într-un circuit hidraulic închis este constantă, şi care permite aplicarea de forţe mari proporţionale cu diametrul tubului prin acţionarea de forţe mai mici cu manetă unui tub mai îngust. Toate aceste invenţii sunt larg folosite şi aplicate până în zilele noastre.
 

sursa imaginii http://narrowgaugerailwaymuseum.org.uk/museum/collections/public-carriers/surrey-iron-railway/

sursa imaginii http://narrowgaugerailwaymuseum.org.uk/museum/collections/public-carriers/surrey-iron-railway/

 

Dezvoltarea transporturilor a fost una dintre realizările marcante ale revoluţiei industriale, expansiunii coloniale şi imperiale britanice, şi distribuirii produselor rezultate din invenţiile care erau înregistrate şi de multe ori create în Londra. Motorul cu aburi a permis dezvoltarea fără precedent a transporturilor navale şi a cailor ferate, dar variantele încă nemotorizate, cu tracţiune animală, ale drumurilor de fier îşi au originea tot în preajma Londrei. Cele nouă mile ale liniei ferate între Wandworth şi Croydon care întemeiau Surrey Iron Railway au fost date în folosinţă pentru public în 1802-1803, cu peste două decenii înainte de prima cale ferată cu locomotive cu aburi construită de George Stephenson între Manchester şi Liverpool care va intra în exploatare abia în 1825.

 

  sursa imaginii http://www.huffingtonpost.co.uk/entry/brunel-thames-tunnel-grand-entrance-hall-reopens_uk_570e55b8e4b00ed33e06b703


sursa imaginii http://www.huffingtonpost.co.uk/entry/brunel-thames-tunnel-grand-entrance-hall-reopens_uk_570e55b8e4b00ed33e06b703

 

Londra a fost şi teatrul de experimentare a unor tehnici de pionierat în domeniul construirii tunelelor subterane şi în acest caz sub Tamisa navigabilă a cărei activitate de transporturi comerciale nu putea fi întreruptă niciun moment. Scutul din lemn şi metal construit pe măsură ce avansau lucrările a permis consolidarea treptată, dar s-au înregistrat şi victime în construcţia tunelului inaugurat în 1843. Devenit o atracţie turistică în primul rând, tunelul conceput de Marc Brunel şi Henry Maudslay a fost foarte popular în secolul 19, pentru a cădea în uitare câteva decenii mai târziu. Redescoperit şi readus de curând în circuitul turistic, el a permis validarea unor tehnici de construcţie care au fost folosite pe scară mult mai largă în proiecte ulterioare de tuneluri sub ape, cel din urmă şi cel mai faimos fiind tunelul de sub Canalul Mânecii.

 

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Henry_Maudslay

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Henry_Maudslay

 

Să ne oprim pe scurt la încă unul dintre inventatorii şi antreprenorii (căci aşa i-am numi astăzi) menţionaţi mai sus – Henry Maudslay. Aceată personalitate a primei jumătăţi a secolului 19 creditată de Karl Marx în Capitalul său că fiind cel mai influent inginer mecanic al Revoluţiei Industriale a trăit între 1771 şi 1831. Era şi inventator dar mai ales un geniu al execuţiei, ceea ce demonstrează că în succesul oricărei invenţii există două elemente care nu pot lipsi – ideea iniţială şi tehnologia care permite implementarea şi producerea ei în condiţii economice. Însuşi Joseph Bramah a făcut apel la Maudslay pentru a produce în cantităţi lăcăţele sale şi la costuri care le făceau rentabile economic. A inventat strungul cu mişcare circulară, apoi cu ajutorul acestei maşini unelte devenită universală a propus standardizarea dimensiunilor şuruburilor ceea ce permite asamblarea componentelor provenind de la producători diferiţi. Îi aparţine şi invenţia micrometrului – dispozitivul de măsură mecanic care permite verificarea dimensiunilor produselor mecanice de precizie.

Gama produselor şi obiectelor inventate în acea perioada de efervescenţă intelectuală şi tehnică este foarte diversă. La cele enumerate mai sus putem adaugă multe altele – de la cutia de conserve la primul calculator digital imaginat de Charles Babbage (primul ‘hardware’) şi la programele Adei Lovelace (primul ‘software’), de la vopseaua sintetică imaginată de chimistul William Perkins la introducerea în producţie a revolverelor inventate de americanul Simon Colt. Inventatorii şi antrepenorii din categoria lui Bramah şi Maudslay au fost Steve Jobs, Bill Gates, Mark Zuckenberg sau Jeff Bezos ai perioadei Revoluţiei Industriale, iar întreprinderile lor de atunci au fost similare în influenţă companiilor Apple, Microsoft, Facebook sau Google de azi. Atunci (motoarele cu aburi) că şi astăzi (Internetul) o invenţie extraordinară a dus în anii şi deceniile următoare la o excepţională creştere a productivităţii şi la o efervescenţă inovatoare în multe alte domenii, la accelerarea transporturilor şi a transmisiei informaţiei, la schimbarea condiţiilor sociale şi a calităţii vieţii economice şi individuale.

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )

Unless I forgot something badly (and in this case it was probably not something good enough to remember) this may be my first TV series from Denmark that I see in the last 20 years or so, and the second after ‘s  The Kingdom which amazed me in the mid 1990s. It certainly is not a masterpiece as I consider to be von Trier’s series (and most of his movies) but a very decent detective story and good entertainment.

 

source http://www.imdb.com/title/tt2025899/

source http://www.imdb.com/title/tt2025899/

 

Aarhus is a place whose name I know about since I was a kind, and so does any kid or former kid who was a passionate of geographical atlases and was  looking in the index and dreaming to travel to all those places. It was the first or one of the first in any index, a city too small to ignore on the map of a country it took me about 40 years to get to for the first time. Aarhus is also the place where the first season of Dicte – Crime Reporter happens, with the Big City (Copenhagen) reporter Dicte Svendsen () moving to the local edition of a newspaper together with her teenage daughter, running a failed marriage. Actually almost everybody in this film runs away bad marriages, with the exception of the ones who are single (that includes also the very young ones) – I am wondering if anybody is happily married in Denmark. Dicte is joined by her two good friends who have each her own marital or relationship problems, but the skeleton in her closet (very soon taken out) is much darker, as her past includes a teenage pregnancy and having lost her child sent to adoption. All murder cases that start to appear (it is a detective series, after all, and a good one) are also to some extent related to kids, adoptions, and her own past. Of course, detective Wagner () who is her police counterpart is … divorced.

 

(video source TV2Danmark)

 

There is a lot of fuzz about Scandinavian crime novels, films and TV series, about the foggy or snowy landscape. Dicte – Crime Reporter is a little different, maybe it’s the fact that Denmark is at the Southern extremity of Scandinavia that makes this film look a little more sunny and better lit than other Scandinavian series. However, what is missing in landscape is better articulated in the characters. Good acting helps, with , , , – all giving good performances and the unknown faces (at least for viewers not familiar with Danish TV and cinema) helps making the characters more credible. The important thing I believe is that eventually we get to know them and care about them – this makes for the good quality of this refreshing crime series. I am looking forward for the next two seasons, and I hope that the Israeli cable channel acquired them as well.

 

Next Page »