Data de 6 februarie 2018 are șanse să fie înscrisă în istoria explorărilor spațiului cosmic ca una dintre bornele de referință, alături de 4 octombrie 1957 (lansarea cu succes pe orbită a primului satelit artificial al Pământului – Sputnik), 12 aprilie 1961 (primul cosmonaut în spațiu – Iuri Gagarin) sau 20 iulie 1969 (primul om pe Lună). Să vedem de ce lansarea rachetei FalconHeavy a companiei SpaceX poate fi considerată un eveniment de asemenea importanță, și de ce – dacă este vorba despre o realizare tehnică și economică importantă – aceste eveniment este contestat și disputat din primele ore și zile de după lansare.

 

source sursa imaginii https://www.wired.com/story/spacex-successfully-launches-the-falcon-heavyand-elon-musks-roadster/

source sursa imaginii https://www.wired.com/story/spacex-successfully-launches-the-falcon-heavyand-elon-musks-roadster/

 

În primul rând să trecem în revistă ‘la rece’ aspectele tehnice. Lansarea a avut loc marți 6 februarie la ora 13:30 ora locală, de la rampa LC-39A a Centrului Spațial Kennedy de la Cape Canaveral din Florida, închiriată în acest scop de compania SpaceX de la NASA. Rampa se află la câțiva kilometri de rampa de lansare a misiunii Apollo 11, de unde au plecat primii astronauți spre Lună cu 49 de ani în urmă. Centrul Spațial este deschis pentru vizite publicului în cea mai mare parte a anului, și dacă vă aflați în Florida în zona Orlando vă recomand să nu pierdeți ocazia de a-l vizita. Este cel puțin la fel de interesant ca parcurile Disney (chiar și pentru copii) și cam la o ora distanță pe șosea de ele.

Lansarea aceasta a fost amânată de câteva ori. Inițial trebuia să aibă loc în 2013, dar ca multe programe inginerești complexe, și programele lui SpaceX au înregistrat întârzieri și incidente pe parcurs, inclusiv o explozie a propulsoarelor pe rampa de lansare în septembrie 2017. Împinsă în spațiu de forța a 27 de rachete distribuite pe trei module propulsoare (boosters), FalconHeavy devine cea mai puternică rachetă operațională lansată vreodată, cu o capacitate utilă de 64 de tone pe orbită terestră la joasă altitudine, 27 de tone pe orbită geostaționară, și aproape 17 tone pe o orbită în sistemul solar care ar putea ajunge pe Marte. Este unul dintre elementele cheie în planul conceput pentru transportul astronauților și al echipamentelor lor spre Planeta Roșie.

 

sursa imaginii http://money.cnn.com/2018/02/06/technology/future/falcon-heavy-pictures/index.html

sursa imaginii http://money.cnn.com/2018/02/06/technology/future/falcon-heavy-pictures/index.html

 

Cel puțin la fel de importantă ca lansarea este însă recuperarea rachetelor propulsoare. Succesul în această privință a fost doar parțial. După ce și-au îndeplinit misiunea de a trimite în spațiu uriașa rachetă, două dintre cele trei propulsoare s-au reîntors cu succes și precizie și au aterizat pe o platformă pregătită la centrul spațial. Al treilea modul (cel de mijloc) a ratat însă întâlnirea cu platforma care îl aștepta în largul oceanului. Problemele sunt însă doar tehnice și rezolvabile, principiul refolosirii rachetelor propulsoare fiind încă odată verificat. Când faza operațională și fiabilitatea planificată vor fi atinse, aceste module vor putea fi refolosite până la o sută de ori, scăzând in mod spectaculos costul misiunilor spațiale.

 

sursa imaginii https://techcrunch.com/2018/02/10/heres-a-video-of-elon-musk-watching-the-falcon-heavy-take-off/

sursa imaginii https://techcrunch.com/2018/02/10/heres-a-video-of-elon-musk-watching-the-falcon-heavy-take-off/

 

Eficiența economică este unul dintre parametrii principali ai programului SpaceX, ceea ce îl face diferit și de precedentele programe spațiale americane, dar și de programele spațiale contemporane ale altor națiuni. SpaceX este o inițiativă particulară, de fapt numele unei companii specializate în proiectarea și fabricarea de vehicule spațiale, și în servicii de transport în spațiu. Înființată în 2002 de antrepenorul Elon Musk, ea și-a propus reducerea cu până la de zece ori a costurilor călătoriilor spațiale făcând astfel realizabil și sustenibil economic costul colonizării planetei Marte. La 16 ani de la înființarea companiei, principalele programe ale lui SpaceX – sistemul de lansare Falcon și vehiculele spațiale Dragon sunt ambele pe orbite.

 

Pentru a înțelege importanța acestei schimbări de direcție trebuie să privim puțin în istorie. Primele programe spațiale erau programe susținute de bugetele naționale, cu costuri care atingeau în Statele Unite, unde cifrele sunt accesibile public, până la 4% din bugetul de stat. Ele erau considerate drept cheltuieli strategice, reprezentând un element esențial în competiția dintre cele două sisteme politice care se confruntau în războiul rece. Rentabilitatea economică nu era un factor în decizii, dar considerentele economice până la urmă au determinat încetinirea și în final sistarea multora dintre programele de explorare spațială. După ce cursa spațială a avut un câștigător clar, și la fel și competiția dintre cele două supraputeri ale celei de-a două jumătăți a secolului 20, au scăzut și interesul politicienilor și cel al publicului pentru explorarea spațială. Robinetele financiare au fost închise. În ultimul deceniu al secolului 20 și primul din noul mileniu se poate vorbi despre o stagnare a cercetării spațiale, și o concentrare pe activități mai mult sau mai puțin pur științifice.

 

sursa imaginii http://money.cnn.com/2018/02/10/technology/future/nasa-elon-musk-spacex-tesla-roadster/index.html

sursa imaginii http://money.cnn.com/2018/02/10/technology/future/nasa-elon-musk-spacex-tesla-roadster/index.html

 

Ce s-a schimbat în ultimul deceniu? Este justificată revenirea  omenirii în spațiu, în condițiile în care sunt atâtea probleme critice de rezolvat pe planeta noastră, de la efectele climatice ale industrializării până la eradicarea sărăciei și a bolilor? Unul dintre argumentele pe care le vehiculează cei care susțin reînceperea și accelerarea programelor spațiale este cel că problemele acumulate pe Terra sunt atât de critice încât colonizarea spațiului face parte din soluție. Resursele planetei sunt limitate și se vor epuiza peste cel mult câteva secole. Tendințele climatice legate de încălzirea globală s-ar putea să fi trecut de punctul reversibilității și supraviețuirea speciei umane pe suprafața Pământului va fi din ce în ce mai dificilă și mai costisitoare. În plus, riscul unui accident cosmic legat de întâlnirea cu un asteroid este permanent real, un eveniment probabilistic care va avea loc mai devreme sau mai târziu. Colonizarea spațiului și distribuirea cosmică a populației este un imperativ al supraviețurii speciei umane.

Se adaugă acestor argumente apariția unor noi concurenți în spațiul cosmic. Pe lângă Statele Unite și Rusia (la care putem adaugă Europa) – puterile cosmice tradiționale – a intrat în cursa încă din secolul trecut și China, urmată de națiuni mai mari sau mai mici cum ar fi Japonia, India, Iran, Israel. Sunt țări cu sisteme diferite și cu interese diferite. Prezența în spațiu devine din nou o capacitate strategică. Țările care doresc să aibă o influență pe Pământ trebuie să fie prezente și active și în spațiu. Factorii economici nu mai pot însă fi ignorați. Statele Unite sunt prima dintre puterile cosmice care a decentralizat în mare măsură programul de cercetare spațială. Cel puțîn deocamdată NASA rămâne forul principal responsabil cu coordonarea programelor guvernamentale și private americane de cercetare a spațiului, dar nu mai este singurul factor activ sau de decizie în arenă. Agenția spațială americană își va baza în mare parte programele proprii pe colaborări cu firmele particulare. Acordul cu SpaceX datând din 2011 este un exemplu în acest sens.  În timp s-ar putea ca rolul NASA de ‘regulator’ al activității în spațiu să crească considerabil, similar cu rolul jucat de alte agenții guvernamentale precum FCC în domeniul comunicațiilor.

 

sursa imaginii http://money.cnn.com/2018/02/10/technology/future/nasa-elon-musk-spacex-tesla-roadster/index.html

sursa imaginii http://money.cnn.com/2018/02/10/technology/future/nasa-elon-musk-spacex-tesla-roadster/index.html

 

Personalitatea originală și colorată a lui Elon Musk este din nou pe primul plan al actualității. De fapt se poate spune că nu părăsește și nu are șanse să o facă în viitor spațiul ‘prime time’ țînând cont de rolul jucat de el și de compania sa Tesla în dezvoltarea transporturilor terestre electrice și auto-pilotate. Cele două mari inițiative ale sale se întâlnesc în folosirea automobilului său particular model Tesla Roadster cu un manechin numit Starman la volan ca ‘sarcina utilă’ a zborului lansat la 6 februarie. Acompaniază mașina o instalație stereo care repetă in buclă înregistrarea digitală a cântecului  “Space Odity” al lui David Bowie, un exemplar codificat pe un cristal al trilogiei “Foundation” a lui Isaac Asimov, și un suport pe care sunt gravate numele a peste 6000 de angajați ai firmei SpaceX care au contribuit la această misiune. Dacă nu se întâmplă evenimente deosebite, acest automobil ar putea plana pe orbită solară, între orbitele Terrei și a lui Marte, până la un milion de ani. Un exercițiu de publicitate? Poate că da. Este vorba însă despre un prim test, o probă de concept, in mare parte un succes. Important este ceea ce va urma.

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Despite being quite a popular and well established genre, biographical films about artists succeed quite seldom to become consistent works of art by themselves. In many cases they deal with personalities whose art and biographies are reasonably or well known to the audiences. The personalities of the artists, the environment they lived within, their relations with the society and the personal lives, in some cases controversial are good material, but the script writers, directors and actors have to match their cinematic work with the expectations, have to bring enough new elements to make the films interesting and above all have a formidable competitor for their films in the art created by the heroes of their stories. Austrian director ‘s tentative with “Egon Schiele: Death and the Maiden” (or “Egon Schiele: Tod und Mädchen” in German) is a good exemplification of a diligent tentative that does not succeed to avoid all the traps and surface above the crowd.

 

source http://www.imdb.com/title/tt4558396

source http://www.imdb.com/title/tt4558396

 

Egon Schiele was one of the lead artists in the period of art flourishing at the beginning of the 20th century in Austria. While post-Impressionism, Fauvism and Cubism was changing in a revolutionary manner the history of art in France, and while German artists were building the foundations of Expressionism and Abstract art, their Austrian colleagues of generation were shattering the bourgeois establishment with a more subtle and subversive approach. Certainly, the works of Klimt and Schiele were defining new aesthetic codes, but their attack on the conservative art was coming mostly on the moral grounds. In the decadent atmosphere of the end of the empire, they were living a free and amoral life according to the codes of their time, and this was reflected openly in their art. Egon Klimt, whose last eight years of his short life are described in the film, lived in a passionate but also deeply anxious manner. Had death not cut short his life (he died in the terrible flu epidemic in the last month of the war) he may have joined the expressionist current, and maybe become a great anti-war artist such as Otto Dix.

 

(video source Thimfilm Filmverleih)

 

Unfortunately, little of the torments of the artist are translated to screen in “Egon Schiele: Death and the Maiden“. We are served with a quite documented biographical film, which is as much as I can judge close and true to the facts that we know about his life. The focus of the script and of the film director was directed to the historical details and the sentimental life of the painter. There is too little in the film that can explain the psychological shock that one feels when looking at the paintings and drawings of Schiele, the deep mute shout that comes from the lines, the forms, the expressions of the people (mostly women) that he painted. The team of artists (, , ) is very well selected, and their acting reveals a little more than the script does, but this is still enough. Director succeeded to make a rather conventional film about a provoking artist.

 

 

Americans love the true crime genre. The big bookstores in the US have dedicated true crime books sections. Many of the Hollywood or independent films are based on true crime stories, biographies and memoirs of people who walked on the wrong side of the law. Good and bad books, good and bad films. Molly’s Game (written for the screen and directed by  and based on the auto-biographical book written by ) is a good example of how short is the distance between the good ones and the bad ones.

 

source http://www.imdb.com/title/tt4209788

source http://www.imdb.com/title/tt4209788

 

is a real person, born in 1978. She spent much of her childhood and teen years in sports training, she was a skier and Olympic aspirant, but jer sports career was cut short by an accident. Shortly after that event she became involved in the high-stakes poker games, at the edge of the law. While the money that the games she organized went up, her life spiraled down, she became involved in a big scandal and lawsuit involving the mafia, accused of money laundering and organizing illegal gambling. The whole operation fell apart during a big FBI crush-down on illegal games and gambling. The film describes her ascending and downfall, the inquiry and the trial during which she refused to become a state witness, preferring to plead guilty and eventually avoiding a prison sentence.

 

(video source

 

Much of the film relies on acting performance of . She does a find job in describing a woman of character and ambition, who makes the wrong choices at several moments of her life, but finds the inner strength to assume responsibility and change the path of her own destiny. Unfortunately, Chastain’s acting is not enough to save the film. Much of the screen time (which exceeds two hours) is spent in legalities and technical details about poker. You can follow these for a couple of times by a couple of minutes, but here they come back for almost all the duration of the movie. The second aspect that I did not like was the way the film describes the building of the relationship between Molly and her lawyer. There are several dialogs written by script author that filmed director liked so much that he forced the actors to declaim them at high pace, almost with no break for breathing. They looked to me theatrical and not credible. Another weak part in the script was the psychoanalytic explanation of Molly’s choices which we get in a teary scene by the end of the film that contains a discussion between the hero and her father, who happens to be a clinical psychologist. The fact that the role is played by  did not help either, this is for Costner another bad choice among many that he made in his career.

Molly’s Game is probably close to the book and may be faithful to the real events which happened quite recently. They may have actual resonance which may be enough for a TV documentary drama but it is not enough to make of it a good feature film. Hints to real persons, actors or other celebrities are not relevant, especially for for international audiences. In the absence of true drama or characters evolution, we are served with a lot of legal and poker technicalities, and with a conventional and melodramatic view of the whole story. The result is verbose and boring, and seems even longer than its 140 minutes of screen time.

Prima mea călătorie în China a avut loc în 2006. Eram înarmat cu informații din lecturi și filme, China fiind pentru mine unul dintre acele spații care m-a fascinat dintotdeauna, prin istoria și civilizația ei, datorită încercărilor prin care trecuse și a transformărilor care aveau loc atunci și care au loc până astăzi. Ca și în cazul altor câteva repere de același calibru, calatorisem în imaginația mea de multe ori și spre China înainte de a mă îmbarca în prima călătorie reală. În niciunul dintre aceste cazuri nu au fost însă mai diferite percepția realității de imaginea mentală formată din documentare. Diferența esențială era în proporții. Până când nu vezi cu ochii tăi nu poți imagina sau percepe dimensiunile, densitatea și energia acestui univers care este China. La bine și la rău. Prima impresie pe care am avut-o la aterizarea la Beijing a fost a atmosferei unei alte planete. La propriu. Era luna mai, anotimpul furtunilor care aduc spre capitală chineză nisipurile deșerturilor Mongoliei, și acestea se combinau cu poluarea pentru a da aerului o culoare aproriată de portocaliu. În cele zece zile în care am stat în Beijing am văzut soarele doar în două zile, în cele două duminici, când traficul și o activitatea industrială erau mai rarefiate. Erau anii dinaintea Olimpiadei din 2008, și Beijing-ul se lupta pentru scăderea gradului de poluare cu scopul de a face față normelor olimpice. A fost o bătălie pe care chinezii au câștigat-o, cu beneficii pe termen lung. La fiecare dintre vizitele mele ulterioare în China aveam să simt îmbunătățirea continuă a calității aerului, confirmată de măsurătorile și informațiile care continuă să fie publicate zilnic de atunci încoace. Desigur, nu toate problemele ecologice au fost rezolvate, dar China pare să fi reușit și în acest domeniu să dobândească prin forțe proprii sau să achiziționeze și să implementeze metodele care să-i permită rata de creștere economică cea mai spectaculoasă de pe planetă în ultimul sfert de secol în paralel cu frânarea și chiar și reversarea gradului de poluare a mediului înconjurător.

 

sursa imaginii http://grantist.com/grant/stipendialnaya-programma-pravitelstva-pekina/

sursa imaginii http://grantist.com/grant/stipendialnaya-programma-pravitelstva-pekina/

 

Aveam în zilele următoare ale vizitei din 2006 să fac cunoștiință cu ritmul extraordinar de muncă și dezvoltare al capitalei chineze. Vizitasem deja până în acel moment multe dintre metropolele lumii industrializate, inclusiv cele ale Americii de Nord, dar ceea ce se construia sub ochii tuturor vizitatorilor în Beijing depășea în proporții și complexitate tot ceea ce văzusem la New York, Los Angeles, Chicago, Toronto, Londra sau Paris. Unul dintre secrete era munca intensă, impresionantă în numere și în ritm. Beijing-ul se restructura în vederea Jocurilor Olimpice, iar în cartierele și zonele cheie ale orașului erau în acțiune un număr de neimaginat de utilaje și oameni, 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână. China este o țară cu resurse diverse, unele abundă, altele sunt limitate sau lipsesc cu desăvârșire. Ceea ce abundă și pare a beneficia de un rezervor nesfârșit este forța de muncă. Explozia de populație (deși frânată în ultima jumătate de secol de politica demografică) a creat în China o forță de muncă uriașă. Canalizată în primele decenii de liberalizare economică spre producția industrială, o parte a acestui uriaș rezervor uman este acum redirecționată spre educație, tehnologie, cercetare și proiectare, industrii avansate. Industrializarea rapidă din ultimele patru decenii a dus la creșterea populației urbane și crearea de noi orașe sau extinderea fără precedent a celor deja existente. Opt orașe din China depășesc în populație New York-ul, și în jur de 25 de orașe au peste cinci milioane de locuitori depășind al doilea oraș ca populație din Statele Unite (Los Angeles).

 

sursa imaginii https://www.riotgames.com/en/work-with-us/offices/shanghai

sursa imaginii https://www.riotgames.com/en/work-with-us/offices/shanghai

 

China reprezintă astăzi a doua economie a lumii după Statele Unite ale Americii ca volum de producție economică (indicele GDP – Gross Domestic Product), deși ocupa (în 2017) doar locul 71 la indicele GPD pe locuitor. Până în 2015 a înregistrat ritmul de creștere cel mai ridicat pe planetă, cu o medie de 10% de an în cele trei decenii precedente. Este a doua țară din lume ca activitate comercială internațională (din nou după Statele Unite), cel mai mare exportator de produse industriale și – poate aici este schimbarea cea mai semnificativă a ultimului deceniu – și a doua piață mondială și importator de produse de consum. Amestecul între economia de stat și cea particulară este unic în lumea dezvoltată. Economia privată aproape complet distrusă în primele decenii ale comunismului, a fost repornită și încurajată de reformele inițiate în 1979 de Deng Xiaoping, și se bazează pe o tradiție comercială milenară. Se poate spune că ceea ce vedem astăzi – balanța între o putere de decizie politică centralizată care permite un grad ridicat de planificare și un antrepenorism comercial privat îndreptat și spre interiorul dar și spre exteriorul Chinei a fost o permanență istorică practicată de Imperiul de Mijloc încă de acum peste două mii de ani. Nouă este ambiția declarată a Chinei de a ocupa un loc de frunte în comerțul și politica mondială, pe măsura expansiunii sale economice. Această tendință a fost explicitată de ideologia ‘Visului chinezesc’ promovată de Xi Jinping, secretarul general al Partidului Comunist Chinez și președintele Chinei începând cu anul 2012, viziune confirmată și amplificată de congresul din septembrie 2017 al Partidului Comunist ca ‘gândirea lui Xi Jinping’. Bazată pe creșterea economică și modernizarea economiei dar și pe o continuare a sistemului politic al partidului unic, și un control politic riguros și fără relaxare al vieții cetățenilor Chinei, această politică este favorizată și de schimbările economice și politice externe din ultimii ani. În timp ce China își dezvoltă relațiile externe și investițiile practic pe toate continentele, Statele Unite sub administrația Trump se retrag din multe acorduri internaționale economice sau ecologice, și renunta la susținerea unor principii și instituții cheie ale ordinii economice internaționale create după cel de-al doilea război mondial (în mare parte la inițiativa și cu participarea activă a Americii). Crizele economice din ultimele decenii și cele politice din organizații cum este Uniunea Europeană favorizează și ele pătrunderea economică și creșterea influenței politice a Chinei. Dintr-o putere regională China devine aproape fără contestări sau concurență o supra-putere a secolului 21.

 

sursa imaginii http://www.china.org.cn/business/2014-07/08/content_32886613.htm

sursa imaginii http://www.china.org.cn/business/2014-07/08/content_32886613.htm

 

Să trecem pe scurt în revistă câteva exemple din domeniile tehnologiilor avansate, ramuri în care China a făcut progrese vizibile și își asumă un rol de lider în ultimii ani. Îmi amintesc de relatările unor prieteni care avuseseră ocazia să viziteze China la începutul anilor ’80 în delegații de lucru, colaborând cu parteneri și colegi chinezi. Fiecare specialist român era înconjurat în acea vreme de zeci de colegi chinezi care ascultau tot ceea ce spunea, și urmăreau tot ceea ce făcea. Interacția era însă dificilă, se făcea în cele mai multe cazuri prin translatori oficiali, puțini chinezi vorbeau engleză și și mai puțini aveau curajul să se angajeze în conversații, sau chiar să pună întrebări. Pe la sfârșitul anilor ’90 și începutul anilor 2000 am cunoscut și eu din ce în ce mai mulți ingineri chinezi care participau la conferințele internaționale de standardizare din domeniul Internetului și rețelelor locale de comunicații. Mulți dintre ei aveau probleme de comunicare derivate atât din barierele de limba cât și din cauza diferențelor culturale care ingreuiau integrarea lor în procesele de proiectare colectivă combinată cu dezbateri de multe ori foarte aprinse care caracterizează muncă de standardizare. Progresul a fost însă extrem de rapid. Colegii chinezi s-au dovedit a fi nu numai ingineri cu o baza solidă, talentați și inventivi la fel ca toți ceilalți participanți, dar și-au asimilat extrem de rapid elementele de limbă (engleză – lingua franca a tehnologiei și standardelor) și procedurile necesare participării în standardizare. Astăzi în multe organizații internaționale reprezentanții unor companii cum ar fi Huawei sau China Mobile sau ai unor universități precum Universitatea Tsinghua din Beijing ocupă poziții de conducere în comitete și proiecte de importanță globală. Huawei este probabil numele cel mai cunoscut în lume între giganții industriei de comunicații. Fondată în 1987 de Ren Zhengfei, un fost inginer în armata chineză, în Shenzen, prima zona economică specială înființată în 1980 ca zona pilot a liberalizării economice, compania particulară care a început cu producerea de centrale telefonice și-a extins activitatea la proiectarea și producția de echipamente pentru rețele de comunicații, servicii de consulting pentru clienți din întreaga lume și produse de larg consum inclusiv telefoane inteligente. În 2012 Huawei a devenit cea mai mare companie de telecomunicații pe plan mondial, și are astăzi 170 de mii de angajați în întreaga lume, din care 76 de mii lucrează în cercetare și proiectare. Huawei este un competitor formidabil al giganților informatici americani pe propriul lor teren, competiția economică și tehnologică fiind însă însoțită și de dispute și suspiciuni legate de respectarea drepturilor de proprietate intelectuală și considerente de securitate a informației.

 

sursa imaginii https://news.cgtn.com/news/3d4d6a4d31637a4d/share_p.html

sursa imaginii https://news.cgtn.com/news/3d4d6a4d31637a4d/share_p.html

 

Un alt domeniu în care industria chineză face progrese remarcabile și devine un competitor important pe plan internațional este cel al transporturilor. China a devenit o putere spațială încă din 1970 și a trimis primul astronaut în spațiu în anul 2003. În 2017 programul spațial chinez a înregistrat 30 de lansări, iar pentru 2018 sunt programate 40 de lansări, cu sateliți având misiuni dintre cele mai diferite, de la cercetări astronomice la comunicații sau observarea suprafeței terestre din spațiu. Programele pe termen lung includ explorarea Lunii și înființarea de stații permanente cu participare internațională pe suprafața satelitului Pământului. În domeniul aviației comerciale, primul avion de pasageri proiectat și fabricat în China, C919, a făcut primele zboruri de probă în 2017. Având o capacitate maximă de 190 de pasageri, avionul chinez aparține aceleiași clase de avioane de pasageri ca și A320 a lui Airbus sau 737 al lui Boeing. Scopul declarat este de a transforma China în cel mult un deceniu dintr-un importator într-un exportator de avioane comerciale și de pasageri. Spectaculoasă este și intrarea Chinei pe piața automobilelor electrice, evaluată la 54% din piață totală de automobile a anului 2040. Firma BYD Auto (tot cu sediul în Shenzen) împreună cu competitorii lor chinezi Great Wall Moto și Lifan Auto, sunt probabil cei care ii crează cele mai multe coșmaruri lui Elon Musk, a cărui companie Tesla, produce de altfel deja o mare parte din componentele automobilelor sale în China. Conform prognozelor Agenției Internaționale a Energiei, în anul 2020 companiile chineze vor fabrica 4,5 milioane de automobile electrice în comparație cu un milion de automobile cât va produce Tesla.

 

sursa imaginii http://moneyinc.com/10-things-didnt-know-baidu-founder-robin-li/

sursa imaginii http://moneyinc.com/10-things-didnt-know-baidu-founder-robin-li/

 

Să mai examinăm un ultim exemplu. Robin Li era în 1992 un student de 23 de ani la Beijing, care s-a înrolat într-un program american de studii în domeniul graficii computerizate. După aproape un deceniu petrecut în Statele Unite, în care a apucat să ia masteratul, să lucreze pentru Dow Jones și să creeze versiunea internetica a lui Wall Street Journal, Robin Li s-a întors în China pentru a înființa în anul 2000 compania Baidu, bazată la început pe un motor de căutare, similar cu al lui Google, dar adaptat limbii, culturii și pieței chineze. La fel că și competitorul sau american, Baidu a crescut și s-a diversificat, devenind un gigant cu departamente care se ocupă de ramuri tehnologice de la inteligența artificială până la automobile fără șofer. Baidu stăpânește astăzi 80% din piață chineză a ‘mașinilor de căutare’ internetice, și Web site-ul sau este al patrulea în lume ca număr de accesări. Robin Li are o avere estimată la 16,3 miliarde de dolari, fiind al optulea cel mai bogat om din China (primul este Jack Ma, fondatorul și CEO al gigantului e-commerce Alibaba, ‘estimat’ la 36,2 miliarde de dolari). China este astăzi patria a 262 de ‘unicorni’ – companii care de la stadiul de start-up au ajuns la o valoare de piață de peste un miliard de dolari. Este o mărturie a puterii economiei chineze, din ce în ce mai mult bazată pe consum intern de produse și servicii, dar complet conectată la economia mondială, și a libertății de inițiativă acordate celor care respectă regulile politice ale jocului. Interviul dat recent de Robin Li săptămânalului american TIME reflectă aceste avantaje și felul în care antrepenorii chinezi se confruntă cu contradicțiile unei economii libere care se dezvoltă într-un sistem planificat la nivel macroeconomic, economie bazată pe comunicațiile cele mai avansate din punct de vedere tehnologic dar care sunt filtrate și restricționate pe criterii politice. ‘Se pare că nu trebuie să știi adevărul despre ceea ce s-a întâmplat în Piața Tiananmen pentru a proiecta o excelentă aplicație pe smartphone’ zicea Kaiser Kuo, fostul șef al comunicațiilor la Baidu (citat tot de revista TIME), iar Li nu are nicio ezitare în ceea ce privește filtrarea informației considerate ilegală de autorități: ‘Dacă anumite lucruri sunt considerate ilegale, atunci le vom bloca’. Putem să fim sau să nu fim de acord cu aceste poziții, dar nu putem nega succesul companiilor chineze, cel puțin până în acest moment. Cum vor fi rezolvate aceste tensiuni pe termen lung rămâne de văzut.

Controversatul istoric și filosof german Oswald Spengler scria în anii 20 ai secolului trecut despre ‘Declinul civilizației occidentale’ și prevedea că în jurul anului 2000 lumea va evolua spre un nou ‘caesarism’ – întărirea la scară planetară a regimurilor autoritare. Incidental, trebuie remarcat că Neagu Djuvara, venerabilul istoric român care ne-a părăsit acum două săptămâni a fost vizibil influențat de teoriile lui Spengler în cartea sa ‘Civilizații și tipare istorice’. Asistăm în zilele noastre la procese care confirmă aceste prognoze? Este încă prea devreme pentru a pronunța un diagnostic decisiv. Ceea ce este cert este că secolul 21 are toate șansele să fie dacă nu chiar ‘secolul Chinei’ atunci un secol în care China va juca un rol important la scară planetară.

 

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

The format of the British film “The Party” directed by is quite unusual. It’s total screen time is just over one hour, which places the film in the class of mid-sized features, not very popular nowadays. It is even shorter than what would be a filmed theater play, although from many other aspects it looks like one. All the action happens within the walls and in the garden of one house. There are a total of seven characters which are on screen (on stage if you want) most of the time. Actually the closest work I could think about are the plays of , and especially “Dieu du carnage” which inspired “Carnage“  directed by . And yet, “The Party” is based on an original script written by the director of the movie . It may be the goal of the West End theaters to put on stage the play inspired by the film.

 

source http://www.imdb.com/title/tt5814592

source http://www.imdb.com/title/tt5814592

 

Janet () is a British MP in the opposition, who lives what should be one of the best days of her life. She was nominated a minister in that odd British institution which is called ‘the shadow cabinet’ – a mirror of the real government formed by opposition politicians to show publicly the democratic alternative. She is on her way of becoming, maybe, the next Margaret Thatcher. A party with her closest family and friends is called, but besides the principal events, her family and friends have also their own announcements which will completely change the course of the day and of their whole lives. We witness one of these situations in which events go quickly out of control, marriages and old friendships are broken, and the masks of conventions fall completely because of the revelations of hidden secrets from present and past.

 

(video source Madman Films)

 

Music plays an essential role in the film. Vinyl records picked from a box near the pick-up music machine in the living room will provide the almost continuous musical background that starts with Sir Charles Hubert Hastings Parry’s ‘Jerusalem’ continues with famous jazz standards by Sidney Bechet, John  Coltrane and Ibrahim Ferrer, jumps between the funereal “Dido’s Lament” by Henry Purcell to the Romanian folk song ‘Ciocarlia’ (‘The Lark’) played by Grigoras Dinicu and ends with Latin music, appropriate to the passionate ending.  The music and the intensity of the acting provides the quality and the satisfaction that I experienced as a viewer. is fantastic, fast forwarding between self-confidence and vulnerability, between feeling hurt and planning revenge. as Janet’s husband wears a mask that viewers will find hard to forget, and seeing again the excellent German actor was also a treat. Each of the actors creates first class performances, their characters have each strong individuality and interact well together. The choice of black-and-wide filming became a fashion, sometimes justified, but in this case it did not seem to me to have added anything special. “The Party” with its duration and content looks less like a full length movie, and more like an afternoon theater performance in the London West End, but a good one.

The French invented cinema and the Americans turned it into a big industry. If Hollywood loves making films about Hollywood, why should not make the French also films about the French cinema? Especially if we are talking about a director () who already made a very successful film about Hollywood (“The Artist“). Here is his daring approach to a genre which is surprisingly new for the French cinema – movies about movies. “Le Redoubtable” is a daring endeavor because the subject is one year in the life of one of the most controversial film directors in the history – ., a complex artist and personality who is also still with us, making films and even commenting on films made about him.

 

source http://www.imdb.com/title/tt5687334

source http://www.imdb.com/title/tt5687334

 

The year is also not any other year, but 1968, one of the milestones in the history of the 20th century, a crossroad also in the history of France. The revolts of the students that peaked in May of that year had several sources of inspiration – anarchist and Maoist ideloogies among them, but also works of philosophers like Jean Paul Sartre and, yes, movies, among which ‘s “La Chinoise“. The French director had gained fame in the decade before with some of the best known films of the French ‘Nouvelle Vague’. Some had ideological content, some other ‘just’ revolutionized (together with films by and a few other) the language of cinema. “La Chinoise” had marked the final of that period and the start of another, a much more politically oriented stage in his creation. It also marked the beginning of the relationship soon to turn into marriage with . (the second for Godard, after he had married and divorced Anna Karina). The implication of Godard in politics and the rocky marriage with Anne are the principal topics of “Le Redoubtable“. The Godard in the film does not come very clean from this historical re-evaluation on screen which is based on the novel-memoirs of his ex-wife. He appears as a ‘gauchist’ intellectual who sides with the revolt and hates police, but his behavior and way of life belong to the class he despises. His ideology seems more anarchist and quite remote from realities.  He fails to understand the totalitarian ways of his idols Mao and Che and is stupefied when “La Chinoise” is rejected by the Chinese embassy as ‘reactionary art’ and he is refused a promotion trip to China. His joining of the May 1968 revolts leads to confusing speeches in the meeting halls at Sorbonne, including an outrageous rant paralleling Jews and Nazis. He is, as many other before him, a victim of a revolution in march that devours its idols. Eventually he makes the right choice understanding that an artist can better serve the revolution by means of art, and for a while he looks better holding a camera on the streets of Paris in 1968, or founding the Djiga Vertov collective of politically active filmmakers. This may lead to another impasse, an artistic one, but that will not be part of the story in this film.

 

(video source TIFF Trailers)

I liked the film. uses a technique that he already successfully applied in “The Artist” – talking about a past period in the history of the cinema with the cinematographic tools specific to that era. He even added more nuances, as different episodes are filmed in different styles adapted to the content. We see the scenes with Paris on barricades filmed with ‘Nouvelle Vague’ hand-held camera. A trip by car in which a crowded mix of film-makers and actors get a speech from their driver about the simple taste in cinema of the masses, so remote from their experiences, is filmed in a static car, like in an American movie of the 30s or 40s. At the peak of the domestic crisis the unbearable soundtrack covers the voices of the disputing lovers.   created a Godard who oscillates between his (well deserved) ego and surprising moments of lack of confidence, who thinks in an ideological and doctrinaire manner but knows little about the people the ideology is supposed to serve, who models his life and art to politics and has little understanding or patience for his own adulating audiences. The relationship with Anne () is almost permanently one-directional, a crisis in building from the very first moments. Both actors do fine jobs, and they are placed in an environment that brings brilliantly to life the period for those spectators who lived it as well as for those who did not.

Focusing on politics and the stormy marriage between Jean-Luc and Anne, “Le Redoubtable” tells less about the cinema that he made – and 1968 was actually a very prolific year, as were the coming 3 or 4 years, although much of what he did was documentary of collective work within the Djiga Vertov group. The one scene that show him at work is filmed one year later, and hints to the fact that, at least for the coming period that was to last about another decade, Godard made a choice. Between art and revolution, he explicitly chose revolution. The final judgment about this period may have not been pronounced, and this film could be part of a re-opening of the discussions and more important – seeing again his films. Godard is Godard, and he never seems to accept to rest.

Destiny decided that and , the two wonderful lead actors of “L’homme du train” (“Man on the Train“) died a couple of months apart, at the end of 2017. Destiny or coincidence? This question is actually one of the key topics of this wonderful film directed by and made in 2002, 15 years before the disappearance of these two sacred monsters of French cinema (and music in the case of ).

 

source http://www.imdb.com/title/tt0301414

source http://www.imdb.com/title/tt0301414

 

 

This is the story of two men who meet by chance. Monsieur Manesquier () is a retired teacher of French literature who lives an old bachelor life in the bourgeois house where he was born and where he is supposed to die. Milan () is a bank robber who came to the small town to prepare the robbery of the local bank. One talks a lot, the other is a man of few words. We’ll get to know much about the previous life of the first, and almost nothing about the second who is a mysterious gangster figure on the line of characters like the one in ‘s “Le Samouraï“. They apparently have not too much in common, but they will discover soon not only consistent affinities, but also something more surprising: each of them yearn to the way of life of the other.

 

(video source e-cinema)

 

“L’homme du train” is flawlessly executed, starting with the well written script which builds the two characters from a well dosed mix of dialogs and silences, the set that recreates the small town house full of memories from other times, and the superb acting of the two actors.  also plays with cinematographic quotes like the Western-like beginning which brings the stranger to the remote small town to the gardener with the scythe scene reminding . There is a lot of charm in the relationship between the two men who get gradually to know each other, in the atmosphere that surrounds them with signs of the unexpected convergence of their fates. “L’homme du train” is a beautiful movie in the best tradition of the French minimalism combined with ‘film noir’. A gem that brings back to our attention that two great actors that the French cinema recently lost in one of the best films in their respective careers.

If anybody thought after seeing Amour and especially its ending that  turned to be a little bit softer towards its characters and show them some mercy, than his or her expectations will be definitely be contradicted by his most recent film ‘Happy End‘, which to many extends deals with the same theme – the end of the road that expects us all, death and how to cope with it.

 

source http://www.imdb.com/title/tt5304464

source http://www.imdb.com/title/tt5304464

 

 

The high bourgeoisie class had already had its prime time in cinema.  is the first great director who comes to my mind, with his sharp and cynical visions in movies like ‘The Exterminating Angel‘ and ‘The Discreet Charm of the Bourgeoisie‘ . Their universe receives a deep and detailed description in this film, we are in the 21st century but the change seems to be more in technology rather than in morals, inner relations, or the way the upper classes relate to the world around – servants in the house, partners and employees in business, or the immigrants of different colors of skin who also populate the Europe of our times. The name of the film, ‘Happy End‘ may as well refer to the sunset of this social class or to the mercy killings of the old and suffering.

 

(video source Sony Pictures Classics)

 

We know from his previous films that is not concerned about breaking taboos. This film attacks several as well. Innocence of child is one of them, the young age being seen not that much as an ideal age, but rather as the period when seeds of evil are being sown. We have seen something similar in The White Ribbon. Respectability of the old age is another, and the character and interpretation of  is the proof. There is decency in his attitude, but it derives from a very different place than the usual convention. At some point it seems that the old Monsieur Laurent tells a story that happened to the character also played by in Amour. Themes are recurring, but what the attitude of the script writer and director is as non-conventional as ever. One new perspective in this film is the exposure to the Internet and to social networking. These play an important role in the story, part of the characters share their feelings and send their hidden messages in the apparent darkness of the digital networking. The sharp critic of the director towards the surrogates of human communication is evident, but he also borrows brilliantly the format of the smartphones screens and uses them to open and close his film.   ‘Happy End‘ is (almost) another masterpiece by .

Memoria mea de cinefil are ciudatul obicei de a lipi de multe ori filmelor văzute cu mulți ani în urmă locul și împrejurările în care am văzut filmul. Aveam în jur de zece ani când am văzut pentru prima dată ‘Planeta furtunilor’. Anul era aproximativ 1963, iar cinematograful era Union, cel de lângă blocul Turn din Capitală, care cu vreun deceniu mai târziu avea să devină pentru o vreme sediul Cinematecii. Era perioada în care apărea legendara Colecție de Povestiri Științifico-fantastice, părinții mei erau printre fani și prin anii 70 mă puteam lăuda că aveam una dintre colecțiile complete ale acestei serii de fanzine în limba română.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0056352/mediaviewer/rm2206525184

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0056352/mediaviewer/rm2206525184

 

Re-vederea recentă a filmul sovietic care în original se numea ‘Planeta Bur’ mi-a prilejuit și o călătorie în timp prin vizionarea acestui film despre o călătorie în spațiu. S-ar putea să fi fost unul dintre primele filme științifico-fantastice pe care le-am văzut vreodată, dacă nu cumva primul, dintr-o serie lungă care continuă până astăzi, căci pasiunea pentru gen născută în acei ani nu s-a atenuat ci dimpotrivă. A fost probabil și unul dintre primele filme sovietice pe care le vedeam, și unul dintre singurele, căci în familia mea nu prea era agreată în acea perioada nici limba și nici cultură rusă, dominată în primele decenii ale comunismului de propaganda sovietică. Și totuși era vorba despre un film singular și destul de deosebit chiar și în peisajul cinematografiei sovietice din acei ani. Îmi lipsea însă complet perspectiva, căci filmele americane nu ajungeau în România în acei ani decât în număr foarte mic, și filme ca ‘Destination Moon’ (1950) regizat de Irving Pitchel, ‘When Worlds Collide’ (1951) al lui Rudolph Mate, ‘Forbidden Planet’ (1956) regizat de Fred M. Wilcox sau ‘Robinson Crusoe on Mars’ (1964) al lui Byron Haskin erau complet necunoscute publicului românesc.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0056352/mediaviewer/rm713418496

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0056352/mediaviewer/rm713418496

 

Avea de fapt loc în acei ani o competiție paralelă cursei pentru explorarea spațiului cosmic între cele două mari supraputeri – Uniunea Sovietică și Statele Unite – reprezentând cele două sisteme politice care se aflau angrenate în complexul sistem de relații numit Război Rece care includea diplomație înarmată și un echilibru al terorii nucleare. Cinematografia ca formă de artă populară cu cea mai mare distribuire în rândurile marelui public încerca să oglindească această competiție. Începutul anilor 60 a fost o perioadă în care sovieticii păreau să câștige cursa științifică, dar nu la fel stăteau lucrurile pe plan artistic. Misiunea de a recupera această întârziere a fost încredințată studiourilor de filme științifice din Leningrad. Regizorul filmului a fost Pavel Klushantsev (1910 – 1999). Descendent din partea mamei dintr-o familie de nobili ruși, Klushantzev era cunoscut mai ales ca operator, filmul său cel mai cunoscut până atunci ca regizor fiind documentarul educativ ‘Drumul spre stele’ din 1957. Astăzi am fi numit acel film ‘docu-dramă’, o combinație de explicații științifice despre explorarea spațiului cu efecte speciale care descriu imponderabilitatea, activitatea pe o stație spațială sau drumul spre lună și cu scene jucate de actori.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0056352/mediaviewer/ rm2123097088

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0056352/mediaviewer/ rm2123097088

 

Din câte se știe ‘Planeta furtunilor’ a fost singurul film de lung metraj de ficțiune regizat de Klushantsev. Orientarea științifică a echipei cu care a lucrat este evidentă în atenția acordată elementelor științifice în raport cu structura slabă și convențională a intrigii și narațiunii. Dacă imaginea rachetelor spațiale ne impresionează prea puțin în comparație cu efectele create pe calculator cu care suntem astăzi obișnuiți, în schimb scenele de imponderabilitate sau descrierea naturalistă a contactului dintre oameni și monștrii care populează planeta sunt executate cu exactitate. Pot mărturisi acum, după  circa 55 de ani, că băiatul de vreo zece ani care eram la prima vizionare s-a ascuns literalmente sub scaun când tentaculele monstrului venusian păreau a pune în pericol viață curajosului cosmonaut. Chiar și în perspectiva de acum, după sute de filme de science-fiction vizionate într-o jumătate de secol, unele scene rămân expresive. Altele sunt mai puțin reușite, de exemplu siluetele de dinozauri cu care Klushantsev și colegii săi au populat planeta par firave ilustrații dintr-un manual școlar. Intriga însăși nu oferă prea multe motive de comentariu fiind cam la nivelul unui episod din serialul de televiziune ‘Star Trek’ care avea să apară cu câțiva ani mai târziu. Cosmonautii sunt surprinzător de independenți și după ce una din cele trei nave spațiale ale misiunii este distrusă de un meteorit hotărăsc singuri, cu abnegație sovietică, să continue misiunea. Cele două echipe de exploratori pierd momentan legătura și se vor caută unii pe alții înfruntând primejdiile. Singura femeie din echipaj va trebui și ea să ia singură o hotărâre crucială de care depinde viața colegilor ei de misiune. Eroism și devotament stahanovist in spațiu.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0056352/mediaviewer/ rm2504407552

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0056352/mediaviewer/ rm2504407552

 

Surprinzătoare (în bine) este cantitatea destul de redusă de propagandă într-un film care se vrea și un răspuns filmelor similare americane. Într-un singur moment al filmului este lăsat puțin loc unui discurs de mulțumire pentru sprijinul acordat de popoarele sovietice. Există și un personaj ne-sovietic, cercetătorul Kern, care are concepții puțin capitaliste, dar este totuși un personaj pozitiv. Ni se spune că este finanțat de un grup independent de cercetători. Conceptul de misiune internațională nu se născuse încă, dar suntem pe drumul cel bun. Americanii aveau să reciprocheze cu prezența comandantului Cehov pe puntea de comandă a primei misiuni Star Trek. Kern este și cel care manipulează robotul John, și el destul de bine realizat ca viziune cinematografică, și unul dintre primii roboți din istoria filmului dotat nu numai cu inteligență și spirit de sacrificiu, dar și cu simțul umorului. Mai puțin bine stă filmul la capitolul costumelor purtate in timpul voiajului orbital, încă nu venise moda elegantelor uniforme spațiale.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0056352/mediaviewer/ rm2474960640

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt0056352/mediaviewer/ rm2474960640

 

Aspectele științifice ale filmului includ și câteva puncte slabe. Alegerea planetei Venus ca țintă de explorare reflectă stadiul cunoștiințelor științifice existente la începutul anilor 60. Condițiile atmosferice de pe Venus (la fel și Marte de altfel) erau puțin cunoscute și atât sovieticii cât și americanii au trimis sonde automate spre ambele planete. Datele obținute ulterior (o mare parte furnizate de sondele sovietice) aveau să arate că atmosfera planetei Venus este compusă din gaze otrăvitoare, temperaturile și presiunea atmosferică sunt extrem de ridicate și viața așa cum este imaginată în film este practic imposibilă. Într-un singur domeniu au nimerit foarte precis autorii – furtunile.  Altfel, deschiderea căștii spațiale pe suprafață planetei cum se întâmplă într-una dintre scene i-ar ucide imediat pe astronauți. În secolul 21 Marte este tința preferată a explorării spațiale și va fi probabil următoarea planetă a sistemului solar pe solul căreia vor călca, peste câteva decenii, astronauți de pe Terra.

Filmul ‘Planeta furtunilor’ a avut totuși răsunetul său la momentul respectiv și a atras și atenția distributorilor americani. Aceștia au cumpărat filmul dar nu l-au distribuit ca atare, ci au folosit o parte din scene, în special cele conțînând efecte speciale, pentru a crea două filme americane independente: ‘Călătorie spre planeta preistorică’ realizat în 1965 de Curtis Harrington, și ‘Călătorie spre planeta femeilor preistorice’ realizat în 1968 de cunoscutul regizor Peter Bogdanovich sub pseudonimul Derek Thomas. Timpul însă nu a stat în loc. Primele episoade ale serialului de televiziune Star Trek au fost realizate în 1966, și în 1968 avea loc premiera filmului care a schimbat cursul istoriei genului science-fiction: ’2001, O Odisee Spațială’.  Lui Pavel Klushantsev filmul nu i-a purtat însă mare noroc. ‘Planeta furtunilor’ a fost primul și ultimul sau film de ficțiune. Eșecul programului spațial sovietic în competiția cu cel american avea să ducă și la reducerea interesului pentru filme sovietice de gen. După el Klushantsev s-a reîntors la genul documentar, filmele sale despre Luna și mai ales cel despre Marte realizat în 1968 având elemente vizuale foarte spectaculoase. În 1972 și cinematografia sovietică avea să realizeze un mare salt artistic prin ‘Solaris’ a lui Andrei Tarkovsky.

Una dintre versiunile în limba rusă ale filmului cu subtitluri în limba engleză poate fi văzută pe youTube la https://www.youtube.com/watch?v=RN14uPTPUWk.

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

 

Ise yarar bir sey‘ by Turkish director is a combination of art and road movies quite different from the other films (not too many, unfortunately) that I have seen coming from Turkey. If I am to compare her style with a cinematographic school that I know better, I would pick the Romanian ‘minimalist’ cinema of the last 10-15 years. ‘s focus is very much on the details of everyday life, her actors are all very well selected and directed and the insight to their psychologies and motivations is deep and sympathetic. The overall vision does not avoid symbolism, as well as a critical but not necessarily direct approach to reality.

 

source http://www.imdb.com/title/tt6214084

source http://www.imdb.com/title/tt6214084

 

The heroes of the film are two women belonging to two different generations, who meet in a railway station before taking together the train on an overnight trip to a remote city on the seashore. The elder one is in her 40s, she seems confident and cultivated, and likes to observe life and other people with an empathetic look. She declares to be a lawyer, and we later understand that she is also a poet, a detail that we discover gradually and which plays an important role in the story. The younger one is in her 20s, she is a nurse who dreams to become an actress, vulnerable and under stress because her trip has an unusual goal – helping a friend of a friend to die. Somehow obliged at the beginning by the closed enclosure of the traveling train (where more than half of the action takes place), the two women forge a dialog that helps them know each other and us understanding piece by piece who they are. At the end of the train trip the poet joins the younger woman in her deadly mission. Is this by curiosity? Maybe to understand what makes a man want to die? Or rather to avoid his death and the potential torment that the young woman would go through if she performed the deed – forbidden by conventional moral and by laws?

 

(video source Binbir Dizi)

 

I liked the film, but I should warn other that this is not easy stuff. has a sure hand as film director, the cinematography is beautiful, the acting is excellent. There is a lot of quality of the poetic kind in this movie, but it is slow developing, it asks to be discovered, and some of the best stuff comes by the end, and is buried in characters development, in off-screen or loudly read text including some poetry, with situations that are interesting on the psychological plan, but far from spectacular. One scene, the 25 years reunion of the high school colleagues that the elder woman attends (that was the initial goal of her trip) offers a one shot very sharp view through the middle class of the Turkish society, and this is the one that reminded me similar scenes in two Romanian movies. It’s beautiful and interesting, but somehow detached from the rest of the film. There is also no decisive conclusion to the story, the message seems to be about life and death being part of the same unique universe, but this is left to the viewers to reach. It may also say that beauty is in the details of life as observed by the principal character, but it may not be worth clinging to it at any price.

 

Next Page »