The usual introduction and disclaimer applies. When I chose to go to a comics-inspired movie I expect a different type of experience than the one that I expect when I go do a Shakespeare-inspired film or an European art production. Yet, there are good films and bad films and I have seen all of them in all genres. Within the limits of its genre I did not find ‘Black Panther‘ directed by to be a very good film and it’s difficult to me to understand the enthusiastic reception given to it by some of the film critics that I otherwise agree with most of the time. It’s not a bad film either. It’s just average.

 

source https://www.newstatesman.com/culture/film/2018/02/afrofuturist-superhero-movie-black-panther-breaks-new-ground-more-ways-one

source https://www.newstatesman.com/culture/film/2018/02/afrofuturist-superhero-movie-black-panther-breaks-new-ground-more-ways-one

 

The idea could actually work as most of the ideas of comics-based characters. A meteorite hit Earth million of years ago bringing with it a precious metal, vibranium, stronger than anything we know plus some curative properties. Vibranium is something like the reverse of kryptonite which was annihilating the powers of Superman, with the difference that while the Black Panther superhero can use it and become superhero by drinking it in liquor form, his whole nation of Wakanda can enjoy its power and build an advanced underground civilization in a secluded area of Africa, with one of the poorest countries on Earth as a cover above the ground. If you did not hear about Wakanda you should not worry, you probably did not hear about many of the – say – 20 poorest nations on Earth members of the UN. The adventures of young king T’Challa who ascended to the throne and is confronted with many internal and external threats and enemies as well as with the dilemma whether to continue the isolationist policies of his father and ancestors (‘Wakanda first’ :-) ) or open and share his technology with the rest of the planet and especially with the oppressed categories on it are the essence of the story. The rest is CGI and 3D effects.

 

(video source Marvel Entertainment)

 

It is visible that film director made a serious effort to add a layer of serious items to the basic comics story. Allusions to current events in the US and rest of the world like racial inequities, war as a mean of settling conflicts and isolationism are more than transparent. The treatment they get in the film is pretty conventional and there are no surprises or dilemmas, there are more questions than answers. Characters are quite well differentiated but their depth does not exceed the two dimensions of the comics heroes – we pretty much know from start what they will be doing and how they will react to various challenges. Good acting by a few well known and other lesser known actors could not add too much, not even the fantastic or . Computer graphics are spectacular but they lack innovation, I found them to be at the middle of the road between ‘Star Wars’ and ‘The Jungle Book’ (the animated version). One atop the other, it’s reasonable entertainment for kids of all ages (and I include myself in this category) but it’s not up to the buzz.

My wife and myself love art and museums. We travel to visit them all over the world, but close to our heart are also the museums in Israel, the country where we live. The Israel Museum in Jerusalem is one of the two most important museums in Israel and the one that comes close to the great museums of the world combining art, archeology, history, ethnology together with educational programs as well as spaces for complementary artistic activities. The documentary titled simply ‘The Museum‘ speaks a lot to us focusing on an institution that we know and appreciate.

 

source https://www.imdb.com/title/tt7717146/

source https://www.imdb.com/title/tt7717146/

 

Film director tried hard and succeeded to a large extent to make a film that does not fit in the category of dry and didactic art documentaries. The history of the museum is reminded only indirectly by some of the comments and the stories told on screen. There is no visual or textual review, or any debate about the precious art or the historical artifacts that the museum hosts within its walls. Spectators who never visited the museum or maybe visited it but know nothing about its history will still need to use a book or other references if they are interested to fill the gaps. chose to focus on two other elements – the people who work in the museum and the interaction between visitors and art. For the people, he let them tell their stories and the names of the the three sections of the film are related to story telling (although I confess not really catching the meaning of each name or the difference between the parts). For the art interaction he decided to film events within the museum’s day-to-day life: visits of sight-impaired persons and the way they relate to arts that are mostly visual; visits of soldiers in uniform and what art and the museum means to them; activities for groups of children with mixed backgrounds – Jewish and Palestinians.

 

(video source Giora Bejach)

 

As in many other cases, images work better than words on screen. It’s not because some, probably most of the life stories told by people interviewed in ‘The Museum’ are not interesting – they actually are, a few are even exceptional. I liked most the stories of the less famous people who are working in the museum – rooms supervisors, maintenance people, restorers. I liked less the stories of the most famous people like the rich and authoritative museum director or the government meeting rhetorically set in the museum. Best were in my opinion the scenes that caught the day to day life of this great institution – the repartitions of the room supervisors at the beginning of their watch, the ‘combing’ of the nude statues, the discovery of the shapes of a Giacometti statue by the blind visitors. The issues of the place of the museum in the complex and delicate context of the Israeli – Palestinian conflict and the disputes and controversies related to the status of Jerusalem are not absent in the film, but they were treated with a cautious approach and from a clear pro-Israeli point of view. There is poetry in this film, and viewers who know the place will get a lot of satisfaction from seeing it. It may also work well in circuits asking for support and donations. It may work less for people who do not know much about the museum. These will need to use other sources to get educated about the treasures inside and the value of this place which is one of the finest museums in the world.

Am folosit, așa cum fac mai întotdeauna, recenta (și prea scurta) mea vizită în București pentru a viziona câteva spectacole de teatru. Mulțumirile mele adresate prietenilor care mi-au recomandat spectacolele și s-au ocupat și de procurarea biletelor le includ încă din acest prim paragraf. Dacă de alte dăți am combinat spectacole la teatre consacrate cu cele la teatrele experimentale mai mici (totdeauna interesante), de data aceasta selecția lor s-a concentrat pe trei teatre cu tradiție, teatre pe care le cunosc de peste 50 de ani – Teatrul Bulandra, Teatrul Național și Teatrul Mic. Alegerea lor s-a dovedit a fi excelentă, toate cele patru spectacole pe care le-am văzut în patru seri succesive au fost bune sau foarte bune – splendid jucate, puse în scenă în mod profesionist, invitând la gândire și la destindere inteligentă. Se practică încă în București punerile în scenă care respectă structura textelor originale, fără schimbări și mai ales scurtari excesive cm se ‘poartă’ in alte părți. Toate spectacolele au durat peste două ore și jumătate (inclusiv pauzele) și la toate nu am simțit cum trece timpul și m-am bucurat de fiecare minut. Interesant este și faptul că două dintre spectacole (cele de la Bulandra) erau reluări ale unor spectacole ale Teatrului Mic puse în scenă cu 40 sau 50 de ani în urmă, spectacole de referință, cu amintirea cărora mi-am putut compara experiențele teatrale de acum.

 

rata

 

Primul spectacol a fost cel cu ‘Rața sălbatică’ a lui Ibsen la Sala Izvor (Liviu Ciulei) a Teatrului Bulandra, spectacol care are în istoria teatrului românesc o referință de legendă în spectacolul de acum peste patru decenii de la Teatrul Mic cu Valeria Seciu în rolul lui Hedvig. Montarea actuală regizată de Peter Kerek îi dă replica în mod mai mult decât onorabil, prin jocul unor actori din trei generații (de la Rebengiuc, trecând pe la Șerban Pavlu și Adrian Titieni până la tânăra Ioana Anastasia Anton), o scenografie ingenioasă și o viziune regizorală cu referiri la problematici actuale (relația adevăr – convenție, manipularea psihologică). Spectacolul a fost puțin cam static pentru gustul meu, dar a inclus suficiente momente de emoție teatrală autentică.

 

cursa

 

Mi-a plăcut montarea ‘Cursei de șoareci’ a Agathei Christie la Naționalul bucureștean în regia lui Erwin Simsensohn. Fără pretenții și fără invenții, respectând stilul și spiritul scriitoarei, un thriller relaxant, cu ritm și umor, care destinde și nu plictisește. Divertisment inteligent de calitate.

 

tango

 

‘Tango’ a lui Slawomir Mrozek este încă un remake al unui spectacol din epoca cu adevărat de aur a teatrului românesc. Mărturisesc că nu îmi amintesc nimic din spectacolul din perioada Radu Penciulescu de la Teatrul Mic a cărui premieră a avut loc în 1967, dar sunt sigur că arăta cu totul altfel decât versiunea existențial-absurdă cu nuanțe apocaliptice a regizoarei Laura Vlad la Sala Studio de la Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra. Prima parte m-a cam descumpănit și mi-a luat aproape un act pentru a mă sincroniza cu concepția regizorală și cu mesajul politic contemporan al montării. Partea a doua a fost excepțională și cele câteva momente stridente nu au putut eclipsa satisfacția vizionării unui spectacol cu substanță servit de un joc actoricesc fierbinte.

 

osage

 

‘Ținutul din miezul verii’ de Tracy Letts aduce pe scena Teatrului Mic piesa de teatru care a inspirat excelentul film ‘August: Osage County’. Montarea lui Vlad Massaci se confruntă cu succes în cea mai mare parte a timpului cu problemele micii săli anexă în care este acum constrâns să joace Teatrul Mic, și aduce pe scenă drama destrămării familiei ‘model / Midwest’ americane. Jocul actoricesc a fost excelent, deși nu pot spune că Rodica Negrea m-a făcut să o uit pe Meryl Streep.

 

tel_aviv

 

A couple of months ago I attended in the day care center where my mother-in-law spends her mornings at the party given for her birthday together with the celebrations for other colleagues of her born in February. All of them were aged between 80 and 90 years. The animator of the celebration said some festive words dedicated to the anniversary year of the country, welcoming the generations of celebrated, people who participated (those who were in this country) in the founding of the state and its building during the pioneering years. He asked ‘would those in the generation of the founders 70 years ago believe that our country will get where it arrived?’ and of course he was thinking of the positive aspects. And he was right. Who would have imagined 70 years ago that the scattered and persecuted nation of which one third were murdered in the Holocaust would gather their strength to found again a country in the place from where our ancestors had gone into exile 2,000 years ago? That this country will resist and defeat its enemies in seven successive wars? That it will become a technological and scientific power, a center of culture and education, a place where a large number of citizens feel good enough to position it in statistics as the happiest country in the world?

 

jerusalem

 

He was right, but he had said only half of the truth. I do not blame him, it was a festive moment. But the coin has two faces, and other questions can also be asked. Would the founders of the State of Israel imagine that, after 70 years of existence, we have not yet been able to turn the cease-fires into peace and that we can not even promise to their children or grandchildren that they will no longer have to serve in the military? That a president of the State of Israel will be sent to prison for rape, and a prime minister for embezzlement, that much of a generation of politicians are investigated under suspicions of bribery and corruption? That the democratic values ​​of the state are under attack by the very people who were sworn to serve in order to promote and defend them? That one part of the population will try to impose upon the others their vision on a way of life that the previous generations kept firmly, but also with compassion and tolerance? That the descendants of the nation who has been persecuted, exiled and marginalized in 2000 years of history will close their eyes and borders to the sufferings of others, and condemn them to exile instead of sheltering them?

 

haifa

 

70th anniversary is a festive moment. But the celebrations must last only a day or two, and they can not be limited to songs, dances and parades. Zionism is a way of life, it means tradition and values ​​to be lived. The reality – and perhaps this would also amaze the founders – is that although the country of the Jews is 70 years old and although the gates are now open to most of them, more than half of the world’s Jews chose not to live here, and even some of its inhabitants, even some born here decided to go to other places. Maybe it’s normal, maybe it’s a good sign. Perhaps we are condemned to eternal Zionism, and perhaps this is not such a bad thing in the open and dangerous world we live in. Anyway, I think those who live here have to resist the nationalist and messianic instincts, the myths of superiority, the tendency to dictate to neighbors how to live their lives. A tolerant and democratic Israel, where different people can feel at home, where all Jews can live their own Jewish way, where all citizens can be what they are and first of all equally likely to be happy – this is the model that the generation of founders had in mind.

 

nord

 

tel_aviv

 

Cu două luni în urmă am participat la căminul de zi unde își petrece soacra mea diminețile la sărbătorirea zilei ei de naștere, împreună cu alți colegi născuți în luna februarie. Toți sunt ca vârstă între 80 și 90 de ani. Animatorul serbării a ținut să spună câteva cuvinte festive dedicate anului aniversar al țării, salutând generațiile sărbătoriților, oameni care au participat (cei care se aflau în țară) la întemeierea statului și construcția sa în anii de pionierat. Spunea animatorul ‘ar fi crezut cei din generația de acum 70 de ani că țara noastră va ajunge unde a ajuns?’ și se gândea desigur la aspectele pozitive. Și avea dreptate. Cine și-ar fi imaginat acum 70 de ani, că poporul risipit și prigonit din care o treime pierise în cenușa Holocaustului își va aduna forțele pentru a dobândi o țară în locul de unde plecaseră în exil strămoșii noștri acum 2000 de ani? Că această țară va rezista și va învinge în șapte războaie succesive? Că va deveni o putere tehnologică și științifică, un centru de cultură și educație, un loc în care o mare parte din cetățeni se simt destul de bine pentru a-l poziționa în statistici ca fiind cel mai fericit din lume?

 

jerusalem

 

Avea dreptate, dar nu spusese decât jumătate din adevăr. Nu îl acuz, era un moment festiv. Dar moneda are două fețe, și pot fi puse și altfel de întrebări. Și-ar fi închipuit întemeietorii statului Israel, că după 70 de ani de existența, încă nu am reușit să transformăm armistițiile în pace și că nu le mai putem promite nici copiilor și nici nepoților că nu vor mai trebui să presteze serviciu militar? Că un președinte al satului va sta la închisoare pentru viol, și un prim ministru pentru delapidare, că o mare parte dintr-o generație întreagă de politicieni se află în anchete pentru corupție? Că valorile democratice ale statului se află sub atac și în eroziune tocmai din cauza celor care ar trebui să le promoveze și să le apere? Că o parte a populației va încerca să impună celorlalți modul lor de viață pe care generațiile precedente l-a păstrat cu fermitate, dar și cu compasiune și toleranță? Că poporul care a fost prigonit, exilat și marginalizat în 2000 de ani de istorie va închide ochii și granițele la suferințele altora și îi va condamna la exil în loc să le ofere adăpost?

 

haifa

 

A 70-a aniversare este un moment festiv. Dar festivitățile trebuie să dureze doar o zi sau două, și ele nu se pot limita doar la cântece, dansuri și parade. Sionismul este un mod de viață, înseamnă tradiție și valori care trebuie trăite. Realitatea – și poate nici asta nu ar crede întemeietorii – este că deși țara evreilor există de 70 de ani și deși porțile sunt astăzi deschise pentru majoritatea dintre ei, mai mult de jumătate din evreii lumii au ales să nu trăiască aici, și chiar și o parte dintre cei ajunși sau chiar născuți aici decid să plece în alte locuri. Poate că este firesc, poate că este un semn bun. Poate că suntem condamnați la un sionism etern, și poate că acesta nu este un lucru așa de rău în lumea deschisă și periculoasă în care trăim. Oricum, cred că cei care trăim aici trebuie să rezistăm instinctelor nationaliste și mesianice, miturilor de superioritate, tendinței de a dicta vecinilor cum să-și trăiască viața. Un Israel tolerant și democratic, în care cei diferiți se pot simți acasă, în care toți evreii își pot trăi evreitatea cum doresc, în care toți cetățenii pot fi ceea ce sunt cu șanse egale de a fi fericiți – acesta cred că este modelul pe care l-au avut în minte cei din generația intemeietorilor.

 

nord

Articolele omagiale au menționat imediat coincidențele de date. Stephen Hawking se născuse la 8 ianuarie 1942, exact la data aniversării a 300 de ani de la moartea lui Galileo Galileo și a murit la 14 martie 2018, în ziua de naștere a lui Albert Einstein. O personalitate pe măsura acestora? Perspectiva încă ne lipsește, dar totuși voi încerca în acest articol al rubricii CHANGE.WORLD să trasez câteva linii esențiale ale portretului său.

 

sursa imaginii https://www.youtube.com/watch?v=A9qHI4gbrR8

sursa imaginii https://www.youtube.com/watch?v=A9qHI4gbrR8

 

Născut la Oxford, crescut și educat într-un mediu universitar (tatăl său era cercetător în domeniul medicinei), Hawking a fost fără îndoială una dintre personalitățile științifice incontestabile ale timpurilor noastre. A suferit de o boală neuro-motorie rară numită Amyotrophic Lateral Sclerosis – ALS sau boala lui Lou Gehric. Când a fost detectată, în perioada studenției, la 21 de ani, i se dădeau cel mult câțiva ani de trăit, cele mai severe prognoze fiind 2 ani. A trăit încă 55 de ani, ducând o viață intelectuală, științifică, dar și socială și de familie dintre cele mai active. Boala însă a progresat treptat, ducând la o paralizie aproape totală cu excepția unui singur deget și în ultimul deceniu al vieții a unui singur mușchi al obrazului. Aparatura care i-a permis să comunice cu lumea, să scrie cărți, să predea cursuri, să se angajeze în dialoguri cu cei din jur, era constituită dintr-o combinație de programe software și aparatură hardware incluzând un sintetizator de voce care a creat una dintre cele mai celebre voci ale planetei. A fost implicat în cercetări care aveau ca scop traducerea undelor electromagnetice emise de creierul sau în text și comenzi pentru aparatura din jur (de exemplu scaunul cu rotile) dar se pare că acestea nu au dus la timp la rezultate concludente. Putem specula dacă incapacitatea sa fizică și lupta pe care a dus-o pentru a supraviețui și a învinge barierele colosale ridicate de boală au fost până la urmă un handicap sau un avantaj care i-a oțelit personalitatea și a dat mai mult sens vieții sale. Ceea ce este clar este că imaginea geniului lipsit de posibilitățile de mișcare și comunicare ale majorității celorlalți oameni, dar reușind să creeze o formidabilă opera științifică în pofida handicapului va rămâne că o parte integrală din personalitatea sa în istorie.  Hawking nu numai că și-a depășit condiția, dar a dat un exemplu personal prin felul în care s-a integrat în lumea din jurul sau. A fost căsătorit de două ori și a divorțat de două ori, a avut trei copii (cu prima sa soție), și și-a realizat in 2007 visul de a experimenta condițiile de imponderabilitate într-un zbor cu avionul la mare altitudine.

 

sursa imaginii http://www.bbc.com/news/in-pictures-43430023

sursa imaginii http://www.bbc.com/news/in-pictures-43430023

 

Cred că una dintre trăsăturile determinante ale personalității sale a fost viziunea integratoare bazată pe o cunoaștere profundă a unor domenii diferite ale științelor exacte și capacitatea de a crea analogii și legături între acestea, imposibile și improbabile pentru majoritatea celor din jur. Contribuția sa cea mai importantă în astrofizică și cosmologie este considerată demostratia (teoretică) a faptului că găurile negre nu sunt numai absorbitoare absolute de materie și energie (inclusiv lumină) ci și emit ceva și anume radiații. Cu alte cuvinte, găurile negre nu sunt complet ‘negre’, în jurul lor poate fi detectată o aură slabă datorită emisiilor de energie, și ele au și o temperatură măsurabilă, ceea ce dovedește existența unor radiații termice. Imaginarea acestei teorii a fost posibilă prin sinteza a două domenii extrem de complexe și până atunci considerate complet disparate ale fizicii – mecanica cuantică și teoria relativității. Mecanica cuantică se ocupă de fenomenele care se petrec la nivel sub-atomic, explicând de exemplu coerența materiei. Teoria relativității explică interacția la nivel cosmic a planetelor, stelelor, galaxiilor. Hawkins a adus cele două teorii împreună, analizând ceea ce se întâmplă la nivel cuantic în zona de frontieră a găurilor negre (obiecte la scară cosmică, relativistă), aproape de punctul de ‘ne-întoarcere’, cel din care materia sau energia mai poate scapă de absorbția în gaură neagră doar depășind viteză luminii. Aceasta este imposibil, dar fenomenele quantice nedeterministe permit ‘excepții’ probabilistice care duc la emisia de radiații. Este ceea ce se numește ‘radiația Hawking’. O întrebare justificată pusă în ultimele zile este de ce în pofida contribuțiilor sale universal acceptate ca excepționale Stephen Hawking nu a primit premiul Nobel? Răspunsul este că acest premiu este acordat doar fizicienilor ale căror teorii au fost confirmate experimental. ‘Radiația Hawking’ este atât de revoluționară și avansată în concept, încât va mai trece probabil o vreme până când ea va putea fi verificată de experiențe. În cuvinte simple, nu există încă tehnologia care să permită verificarea multora dintre ideile și teoriile sale.

 

sursa imaginii http://www.wisefacts.info/interesting-facts-stephen-hawking/

sursa imaginii http://www.wisefacts.info/interesting-facts-stephen-hawking/

 

A doua trăsătură fundamentală a personalității savantului britanic era capacitatea să de a sintetiza și de a comunica altora idei și concepte dintre cele mai complexe la nivelul a ceea ce numim uneori peiorativ ‘știință populară’. Cartea sa ‘O scurtă istorie a timpului’ apărută în prima sa ediție în 1988 se adresa unui public fără nicio pregătire științifică. Hawking descrie în termeni ne-tehnici structura, originea, dezvoltarea și sfârșiturile posibile ale Universului, care fac obiectul studiilor astronomiei și a fizicii moderne. El introduce concepte de bază precum spațiul și timpul, povestește despre particolele cuantice care compun cosmosul și forțele fundamentale care îl guvernează (de exemplu gravitatea) și despre fenomene cosmologice, cum ar fi Big Bang și găuri negre. Ca și în lucrările sale științifice el aduce și în carte împreună cele două teorii majore, relativitatea generală și mecanica cuantică, pe care oamenii de știință le folosesc pentru a descrie universul la nivel macro și micro. În final, el vorbește despre căutarea unei teorii unificatoare care să descrie totul în univers într-o manieră coerentă – așa numita ‘Teorie a Totului’ (‘the theory of everything’). Cartea nu își propune să prezinte numai soluții definitive ci lasă loc pentru gândire viitoare și continuarea cercetărilor și a explorării. Prima ediție a cărții a fost prefațată de Carl Sagan, alt savant și expert în popularizarea științei. În primii 20 de ani după prima sa ediție ‘O scurtă istorie a timpului’ fusese publicată în peste 10 milioane de exemplare și tradusă în 35 de limbi.

 

sursa imaginii https://www.theguardian.com/science/2018/mar/14/from-the-simpsons-to-pink-floyd-stephen-hawking-in-popular-culture

sursa imaginii https://www.theguardian.com/science/2018/mar/14/from-the-simpsons-to-pink-floyd-stephen-hawking-in-popular-culture

 

Stephen Hawking nu a evitat publicitatea. Dimpotrivă, a fost o celebritate a timpurilor în care a trăit, a fost un ‘fan’ al culturii populare și în calitate de consumator (cititor avid de science-fiction în tinerețe) și mai târziu în calitate de erou. BBC-ul a dedicat anilor tinereții sale un film biografic în care rolul său este jucat de (cine altul decât) Benedict Cumberbatch. Și-a jucat propriul sau rol în serialul comic ‘The Big Band Comedy’ și într-un episod din’Star Trek: The Next Generation’ în care holograma să joacă o partida de poker cu hologramele lui Newton și Einstein. Vocea sa sintetizată a participat la realizarea unei serii din ‘Familia Simpson’ în care apare ca erou alter-ego-ul sau animat. Și David Gilmour i-a folosit vocea într-un clip al lui Pink Floyd, în timp ce compozitorul David Glass l-a transpus ca erou în opera sa ‘The Voyage’. Hawking însuși preferă muzică clasică – Brahms, Beethoven, Mozart, Wagner iar din muzica pop ar fi ales să ia cu el pe o insulă pustie cântece ale lui Beatles și Edith Piaf (‘Non, je ne regrette rien’).

 

sursa imaginii https://www.theverge.com/2018/3/15/17119194/stephen-hawking-black-hole-radiation-quantum-mechanics-general-relativity

sursa imaginii https://www.theverge.com/2018/3/15/17119194/stephen-hawking-black-hole-radiation-quantum-mechanics-general-relativity

Nu au lipsit din viață să nici controversele, și nici pe ele Stephen Hawking nu pare să fi dorit prea tare să le evite. Savantul britanic făcea parte din categoria vizionarilor care consideră că explorarea spațiului cosmic, departe de a fi un lux este o necesitate stringentă și imediată pentru supraviețuirea omenirii. În alte scrieri și interviuri el a avertizat în termeni foarte sumbri (unii ar zice apocaliptici) despre pericolul scăpării controlului în dezvoltarea inteligenței artificiale, ceea ce ar putea duce la dezvoltarea unor specii de roboți care să concureze și la un moment dat să intre în conflict cu rasă umană. Sunt teorii și poziții acceptate de o parte din experți, respinse de mulți alții. Nici pozițiile sale în ceea ce privește dizabilitățile nu au fost întotdeauna cele așteptate. Deși el însuși handicapat și beneficiar al unor invenții de vârf în domeniu, Hawking nu a fost niciodată un militant angajat în favoarea drepturilor handicapatilor fizici, poate tocmai deoarece exemplul său personal era depășirea prin gândire a acestor handicapuri. Politic a avut în ultima parte a vieții poziții discutabile, cum a fost sprijinirea boicoturilor anti-israeliene și refuzul de a participa în 2013 la o conferință organizată cu ocazia celei de-a 90-a zi de naștere a lui Shimon Peres, pe atunci președinte al Israelului. A fost criticată și viață sa particulară, legăturile cu cele două soții ale sale, felul în care a părăsit-o pe prima pentru a se căsători cu a doua. Toate acestea însă doar demonstrează că Stephen Hawking a fost și un om cu slăbiciunile și greșelile sale. A fost însă și înainte de toate o minte formidabilă, un creator în domeniile științifice în care a excelat, o personalitate care s-a bucurat să împărtășească lumii știința să. La plecarea sa Universul a rămas ceva mai mic.

 

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

La prima sa apariție în 2004 romanul lui Nicolae Strâmbeanu, “Evanghelia după Araña” a surprins în așa măsură încât unii comentatori au bănuit că ar fi vorba despre o identitate fabricată, poate un autor cunoscut care își încearcă condeiul într-un gen diferit și oferă literaturii române un exercițiu de carnaval literar în stilul Romain Gary / Émile Ajar. Într-un peisaj literar care oscila puțin cam obsesiv între cinismul și sarcasmul tragic al descrierii perioadei de tranziție post-decembriste, escapismul în senzațional sau chiar în pornografie, și evocări ale istoriei românești mai mult sau mai puțin apropiate încă experimentând cu beția descoperirii recentelor adevăruri ascunse, scriitorul cu nume nou dar nu tocmai tânăr că vârstă se îndrepta spre o perioada situată în istorie la o jumătate de mileniu de contemporaneitate, cu o carte care are înconjurul globului pământesc ca una dintre temele sau sistemele de referință, fără a atinge sau măcar a face aluzie în vreun moment la plaiurile dacice. Cartea s-a bucurat de succes în rândul cititorilor, despre receptarea critică nu știu prea mult dar citesc că a primit cel puțin un premiu, și a lansat (încă) un scriitor venit în literatură din alte domenii ale vieții noastre intelectuale, care și-a adăugat în răstimpul trecut de la debut încă cinci volume publicate. Recent, în 2017, a apărut în colecția ‘fiction Ltd’ a editurii POLIROM ediția a doua a romanului său de debut marcată ca ‘ediție definitivă însoțită  de un mappamond și de notele autorului’.

‘Notele autorului’ reprezintă de fapt mult mai mult în arhitectura cărții decât niște simple note. Am citit ediția revizuită într-un mod cum nu am citit niciodată o altă carte. Am folosit două semne de carte, căci din cele 459 de pagini ale cărții, cam 320 sunt ocupate de romanul propriu zis, iar restul de notele autorului, de fapt un capitol separat mare cât o treime din carte intitulat ‘Oameni, fapte, vorbe, locuri, întâmplări adevărate’. Este un adevărat studiu istoric, geografic, etnografic, dicționar de personaje, cuvinte și întâmplări, care oferă o imagine pasionantă a lumii de la sfârșitul secolului al 15-lea și începutul secolului al 16-lea. Era o lume în revoluție, în care se extindeau orizonturile geografice, erau împinse frontierele cunoașterii, științele își schimbau față și noi științe erau inventate, creștinismul era contestat, zdruncinat și reformat, civilizația europeană se întâlnea cu civilizațiile de dincolo de oceane pe care avea în scurtă vreme să le schimbe complet, până aproape de anihilare. Spania și Portugalia în al căror univers geografic și politic are loc acțiunea cărții devin marile supra-puteri ale acelor vremuri datorită avansului tehnologic de importanță strategică al navigației cu corăbii cu pânze (caravele), echivalent la scara vremii cu posesiunea armelor atomice în zilele noastre. Se poate spune că “Evanghelia după Arăña” este scrisă la două voci – cea a eroului romanului și cea a scriitorului care își asumă explicit informația dar și luările de poziție din note. Acestea includ o bogăție de date enciclopedice și merită o lectură de sine stătătoare, dar nu lipsesc nici luările de poziție și re-evaluările. Sunt contestate de exemplu cu argumente istorice pozițiile dominante pe care le au în istoria învățată de noi în școli personalități creditate exclusiv sau exagerat cu marile descoperiri sau expedițiile cele mai spectaculoase cum ar fi Columb și Magellan. După citirea cărții și în special a Notelor rămânem cu o punere în perspectivă a acestora și facem cunoștiință cu multe alte personaje demne de aceeași sau mai de multă considerație.

 

sursa http://www.depozitdecarte.ro/evanghelia-dup-ara-a.html

sursa http://www.depozitdecarte.ro/evanghelia-dup-ara-a.html

 

Se poate vorbi despre patru planuri de lectură în această carte. Despre două dintre ele am spus deja câte ceva, este vorba despre planul narativ – povestirea însăși a unei bune părți a vieții eroului principal, navigatorul și aventurierul Joaquin Araña (“păianjen” în limba spaniolă) și a călătoriilor acestuia pe oceanele lumii, și despre planul informativ, adică notele paralele scrise de autor, trimiterile fiind făcute prin scrierea în italice a numelor, cuvintelor și expresiilor.  Peste acestea se adaugă un plan al delirului, căci într-o vreme în care pe de-o parte vinul era mai sigur de băut decât apa, și pe de altă parte bolile ii trimiteau de multe ori pe oameni în deliruri febrile, eroul cărții petrece o parte din timp în stări de semi- sau inconștiență, în care îl urmăresc amintirile și fantomele trecutului, iubite, ucigași și victime ale păcatelor sale. În fine avem și planul mistic, introdus încă de la început de personajul unui călugăr deloc virtuos purtând numele de Jesus spus și Fiul Omului, care devine în viața reală una dintre victimele de tinerețe ale lui Joaquin, pentru a-l urmări permanent de-a lungul cărții și vieții eroului, în rugăciuni și în coșmaruri. Este un reper moral strâmb într-o lume profund catolică în aparență și profund vicioasă în practică, în care nici virtutea și nici viața omenească nu au prea multă valoare. Nu am reușit să dezleg vreo învățătură morală, firul vieții eroului care cunoaște o lume în expansiune, se îmbogățește și sărăcește, ucide și este lăsat de ucis de câteva ori, nu caută niciun sens care să justifice vreo cauza mai înalta, cum poate că ar sugera titlul cărții, și nici nu avem de-a face cu o perspectivă sau o alegorie a celor descrise în Noul Testament.

Stilul povestirii este cel al unui roman picaresc, descriind o lume colorată populată de personaje reale și imaginare. La un moment dat, de exemplu, facem cunoștiință cu personajele istorice care stau la originea romanului ‘Don Quixote’. Deși permanent există o doză de umor și de detașare care ne face uneori să ne îndoim de realismul istoric al întâmplărilor, Nicolae Strambeanu face și un efort susținut de a crea autenticitate, expunandu-și aproape explicit tehnicile narative:

‘Cârcotașii ar putea spune că risipesc destul povestind întâmplări pe care nu le-am trăit. Nimic mai adevărat. Chiar dacă mulțimea de amănunte ce însoțesc drumul lui messer Girolamosi și al ciracilor lui poate arată cât de viu îmi este și acum. Îl rog deci să-și potolească nerăbdarea. Ciudățeniile și miracolele, lucrurile văzute sau gândite doar, oamenii, locurile și felurimea acelei părți a lumii puțin străbătute abia se vor ivi. Iar povestea messerului încropită aici pe scurt din zilele și nopțile cât mi-a fost povestită și raspovestita cu mii de ocolișuri și repetări va arată că fără de ea nu se poate …’ (pag. 43)

Îmbinarea între povestirea experiențelor personale, reale sau inventate, combinată cu povestirile celorlalte personaje, și ele reale sau inventate, este o tehnică bine asimilată din culegerile de povestiri medievale, de la Chaucer și Boccaccio până la ‘O mie și una de nopți’. Limbajul, amintindu-l pe Rabelais, caută să fie cât mai autentic, atât din punct de vedere al perioadei istorice, cât și în reflectarea psihologiei personajului, care este departe de a fi un pudic:

‘Al dracului să fiu dacă după ce nu-ți mai pasă de păduchi, de izmenele ce abia-ți acopereau curul și de ghiorăitul burții, nu era prilej de haz mai nimerit decât să-i priveșți pe guzganii abia picați în mijlocul unor pezevenchi că noi. Mai întâi, lepădați de caravele stăteau la un loc ca puii de cățea abia fătați. Adică n-aveau ochi să ne vadă. După zece zile, nu mai mult, căutătura li se muia și pișau obrajii ca fufele luate cu japca, deși scârbă de noi încă ii ținea la o parte. Abia când merindea le ajungea cât jegul de sub unghii pășeau temător către noi ca vitele în ograda casapului.’ (pag. 84)

Stilul este departe însă de a fi monoton, și el se adaptează la experiențele personale povestite de erou sau repovestite din cele auzite de la alții. Avem în această carte descrieri de aventuri picaresti, poveșți pasionale și crime cumplite, relatări politice presărate cu edicte ale vremii și atrocități din beciurile și camerele de tortură ale Inchiziției, povești marinărești și descrieri ale peisajelor ținuturilor proaspăt descoperite de navigatorii europeni. Iată de pildă două imagini ale orașului Malacca, locul unde are loc ascensiunea spectaculoasă și apoi căderea eroului, metropolă superbă și nod comercial al întregii Asii, unul dintre porturile cele mai bogate ale Indochinei de vest (situat în Malaezia de astăzi), descris înainte și după distrugerea sa de către coloniștii portughezi:

‘Malacca undui în privirile mele într-o bună dimineață desfășurată desasupra plajelor și mării, mai albă și mai impunătoare decât însăși Marea Flamura a Credinței. Mă jur pe Sfânta Cruce că nici unui ochi creștin nu-i fusese hărăzită o desfătare atât de ciudată, de vie și de covârșitoare. … Nu e farang oricât de dat dracului să nu fi intrat în ardori la vederea atâtor minunății adunate la un loc: cuișoare, al căror parfum dădea amețeli, și nucșoară și măciș și scorțișoară aduse cât ai clipi din Maluco, apoi rubine, topaze, smaralde și sefire din Seilam. Porțelanuri din Cătai care cântau la atingere precum limpezile glasuri de fecioare, și fildeș brut și cizelat din Samudrin sau dracul știe de unde. Și cașmiruri bengaleze, și mătăsuri în culorile viselor frumoase, gingașe ca sănii copilandrelor, și blănuri scumpe de la miazănoapte, și lemn de santal de prin Timor ori abanos, ori alte felurite esențe albe, verzi sau roșii în fața cărora te închini și-ți faci cruce , într-atât par de neadevărate. Și săbii fine tocmai de la Damasc, cu vinișoare de aur și filigrame în prăsele din sidef ori fildeș, în stare să taie firul de par căzut pe ele, și piperul din Malabres și Coromandrel, și sclavi din Burne, și femei ori fecioare de pretutindeni, dintre cele mai fragede și mai nurlii …’ (pag. 146-148)

‘Prăpăd să fi fost, ori ce? Orașul de Apă și Orașul de Pământ pierisera în Orașul de Foc și Cenușă. Ici-colo stăruiau urmele uriașului pârjol, ostenite în lupta cu verdele pădurii. Nimerind atunci izmene pe călător pentru prima dată acolo, aș fi jurat că târgul acela necăjit nu era decât o așezare de pescari leneși. Doar Templul Păcii Eterne rănea privirile că o corabie naufragiată pentru vecie. … Nu-mi venea să-mi cred ochilor. În locul sutelor de ulițe mișcătoare ale Orașului de Apă abia zăream câteva pontoane și barcase, și două-trei caravele. Temple, piețe, taverne, locuri de petrecere cu larma lor ce contenea cu greu la lăsarea întunericului, sute de mii la plecare, lipseau ca și cum mâna omului nu clădise nicicând în acele părți.’ (pag. 220)

 

sursa http://www.romanianwriters.ro/author.php?id=115

sursa http://www.romanianwriters.ro/author.php?id=115

 

Frumoasă este și descrierea întoarcerii. Lisabona lăsată la plecare este regăsită complet schimbată după două decenii de peregrinări pe mările și teritoriile abia descoperite de europeni ale lumii. Pentru aventurierul european trecut printr-o viață de măriri și căderi în care avusese prilejul să vadă peisaje, să cunoască oameni și obiceiuri atât de diferite de cultura în care se născuse, pare o revenire la vatră:

‘Am intrat deci în Lisboa pe furiș. Tot drumul gândurile îmi sfâșâiaseră sufletul, atât cât îmi rămăsese. Cu ce nădejdi luasem Marea Oceanică, și cum mă întorceam după o viață care, potopit de vipie și plin de colb pe calea fără de sfârșit, mi se părea asemeni cu aerul fierbinte ce juca în zare … Bolnav de amintiri, cu sufletul plin de oameni ce nu mai erau și parcă nici nu fuseseră, am ajuns ziua întoarcerii pe cheul Belem. Nazuisem atât acele clipe încât atunci și acolo n-aveam habar de ce mă zbatusem și la ce-mi servea acea întoarcere. Mi se vădeau mai aproape ca niciodată adevărurile citite cândva pe zidurile Păcii Eterne și așa a rămas pentru viață întreagă: “Totul este suferință …’  (pag. 264-265)

Închiderea cercului viețîi este însă aparentă. Scriitorul îi mai rezervă eroului său încă o plecare pe oceanele lumii, din nou pentru a-și scăpa pielea, din nou pentru a fugi de demonii și fantomele care ii bântuie coșmarurile. Acolo, undeva în larg, îl vor găsi moartea și întoarcerea în anonimatul istoriei din care fusese extras pentru câteva sute de pagini de povestitor.

“Evanghelia după Arăña” este o carte în multe privințe interesantă, dar nu și lejeră la lectură. Pasiunea pentru detaliu și viziunea istorică și geografică cuprinzătoare par a fi căpătat prioritate pentru scriitorul Nicolae Strâmbeanu față de crearea unei structuri narative și a unei intrigi care să susțină treaz permanent interesul cititorului de aventuri istorice. Chiar și pastisarea structurii narative picarești este până la urmă detrimentală, căci aventurile lui Joaquin Arăña nu au vreun sens moral sau istoric dincolo de relatarea biografiei unuia dintre miile de oameni ai unei epoci zbuciumate. După ce am închis ultima pagină a cărții am rămas cu senzația că am aflat multe amănunte istorice despre o epocă interesantă dar că nu am rezonat emoțional, plăcerea lecturii fiind mai mult documentară, că am privit o frescă istorică de epocă, cu multe detalii, unele realiste, altele fantastice, dar nu că aș fi citit un roman care să mă pasioneze.

 

 

În principiu este vorba despre vești bune. Durata de viață medie crește. Speranța de viață a oamenilor, adică acel parametru statistic care definește durata medie de viață ca funcție de anul nașterii, vârsta actuală și alți parametrii demografici nu numai că se află la un maxim absolut în istorie, dar a și înregistrat în ultima sută de ani ceea mai spectaculoasă creștere vreodată. La scală globală însă, această creștere numerică și modificarea structurii de vârstă a populației planetei poate duce la fenomene negative cu influențe până la catastrofale asupra economiei și modului de viață al populației planetei. Ca și în multe alte domenii nu numai cantitatea ci și calitatea contează. Mai mulți ani de trăit înseamnă și mai mulți ani buni? Care este prețul și cum pot ajuta tehnologiile noi și invențiile recente în atenuarea efectelor negative ale îmbătrânirii și îmbunătățirea vieții populației vârstnice? Fără pretenții de a da răspunsuri definitive, voi încerca în rubrica CHANGE.WORLD de azi să descriu câteva soluții și noutăți interesante.

 

sursa imaginii https://www.kindness2.com/life-expectancy-test.html

sursa imaginii https://www.kindness2.com/life-expectancy-test.html

 

Să trecem întâi în revista câteva statistici. Deși tendințele sunt clare, cifrele diferă puțin sau mai mult de la sursă la sursă. Să folosim informațiile furnizate de Enciclopedia Britanică. Aprecierile istorice (bazate pe evaluări) ne oferă o primă surpriză. Între paleolitic și începutul secolului 20  speranța de viață a rămas cam la aceeași valoare, ba chiar a scăzut de la 33 de ani în paleolitic la 31 de ani în anul 1900. Regimul de viață și alimentația în perioada numită și ‘comuna primitivă’ se pare că erau destul de prielnice speciei umane, și în ceea mai mare parte a istoriei dezvoltarea tehnicilor de auto-distrugere (militare) și circulația mărfurilor și a oamenilor au compensat prin războaie și molime progresele lente ale științelor medicale. Abia în secolul 20 începe creșterea spectaculoasă a speranței de viață de la 31 de ani în 1900 la 48 de ani în 1950 și la 71 de ani în 2014. Atenție însă – această cifră este aproape identică cu cea a speranței de viață a unui nobil englez de pe la 1500-1600. Cauza este distribuția demografică și geografică, care sunt departe de a fi echitabile între bărbați și femei, între grupurile socio-economice din cadrul aceleaiasi țări, între țări și zonele diferite ale globului pământesc. Statisticile Organizației Mondiale a Sănătății și ale Organizației Națiunilor Unite plasau pe primul loc în clasamentul mondial al longevității în anul 2015 Japonia, cu o medie de viață de 83,7 ani în ambele statistici, dar și cu o diferența de șase ani între speranța de viață a femeilor și cea a bărbaților. România ocupa locul 66-68 în clasamentul OMS (cu 75 de ani) și locul 87 din 201 de țări în clasamentul ONU (cu 74,46 ani). Nu este aici locul unei analize detaliate diferențelor și cauzelor acestora, dar este clar că factorii determinanți se află calitatea serviciilor medicale și sociale, stilul de viață și alimentație. Există și diverse programe și aplicații, unele accesibile gratuit on-line, care permit calcularea unei speranțe de viață personale pe baza datelor furnizate de cei curioși. Nu voi recomanda aici niciuna dintre ele, și am câteva motive întemeiate. În primul rând, orice aplicație de acest fel, în special dacă este gratuită, are puține șanse să fi trecut verificări și aprobări de calitate corespunzătoare. În al doilea rând, furnizarea de date personale inclusiv de sănătate pe Internet este o expunere de securitate foarte nerecomandabilă. În final, chiar dacă exactitatea prognozei ar fi perfectă, nu sunt sigur că dorim să știm exact când va fi clipa despărțirii definitive. Celor care cred altfel le recomand un film belgian, foarte distractiv de altfel, care se numește ‘Le tout nouveau testament’.

 

sursa imaginii https://mariakonovalenko.wordpress.com/2014/05/15/roadmap-to-immortality-cyborgization/

sursa imaginii https://mariakonovalenko.wordpress.com/2014/05/15/roadmap-to-immortality-cyborgization/

 

La fel de interesante sunt și prognozele pentru viitor. Apar și aici diferențe considerabile. Estimările ‘conservatoare’ se bazează pe extrapolarea și perfecționarea metodelor medicale actuale și generalizarea treptată a progreselor medicale odată cu accesul unor țări aflate astăzi în curs de dezvoltare la tratamentele moderne pe care și le pot permite acum beneficiarii sistemelor de medicină publică sau particulară din țările avansate, sau doar o parte dintre ei. Comform acestor estimări vom înregistra o încetinire a ritmului de creștere a speranței de viață care va atinge 90-92 de ani la mijlocul secolului actual, și o nivelare a diferențelor între diferitele zone ale lumii și diferitele categorii demografice. Aceste estimări nu iau însă în considerație două domenii ale științelor medicale aflate în faze de cercetare și teste preliminare: ingineria genetică incluzând tratamentele preventorii pre-natale și tratamentele genetice personalizate per pacient; și evoluția științei transplanturilor spre ciborgizare, adică îmbunătățirea sau repararea corpului omenesc cu dispozitive sau capacități biologice livrate mecanic sau non-genetic. Acestea includ înlocuiri ale organelor sau membrelor, dispozitive electronice interne, inclusiv nano-mașini și extinderea capabilităților membrelor sau simțurilor, inclusiv protecția imunitară și rezistența fizică și biologică. Pe lângă perspectivele medicale și aspectele științifice, ciborgizarea ridică și aspecte etice, pe care le-am discutat în trecut și le vom mai discuta în rubrica CHANGE.WORLD. Nu se poate exact prevedea astăzi în ce stadiu se vor afla aceste două domenii în jurul anului 2050, dar chiar în ipoteza unor progrese moderate, estimările specialiștilor plasează speranța de viață peste durata unui secol. Ne apropiem de cifrele matusalemice.

 

sursa imaginii http://www.internationalman.com/articles/my-two-big-bets-on-the-pension-crisis

sursa imaginii http://www.internationalman.com/articles/my-two-big-bets-on-the-pension-crisis

 

Își va putea însă omenirea permite o asemenea creștere a mediei de viață? Sistemul actual de asigurări sociale și asistență medicală se bazează pe anumite estimări statistice ale raportului între cei care contribuie la sistem prin muncă activă și cei care sunt susținuți de sistem (pensionarii de vârstă, asistații medicali și sociali). Ponderea populației care depășește 65 de ani a crescut între 1950 și 2015 doar cu 60%, dar estimările (cele conservatoare!) sunt că se va dublă între 2015 și 2050. Este în același timp o uriașă problemă potențială și un complex de oportunități. Problema este în primul rând financiară. Sistemele de asigurări trebuie schimbate pentru a susține schimbările din structura de vârstă a populației dar aceste schimbări nu pot avea loc brusc, ci trebuie făcute din mers. Schimbări prea bruște pot distruge viețile unor categorii largi de asistați ai căror viață și îngrijire medicală depind de ele, dar un ritm prea lent de adaptare poate crea crize financiare la nivel național și mondial, cele mai negre scenarii prevăzând un faliment complet și prăbușirea pensiilor și asigurărilor peste nu mai mult de 10 sau 15 ani. O criză la nivel național a existat deja în cazul Greciei, și ea nu este încă complet depășită. Există însă și oportunități economice – în primul rând dezvoltarea industriei de asigurări și de asistență socială, ramuri economice care vor crea milioane de locuri de muncă, în proporție cu creșterea numărului populației asistate. Diferitele guverne se adaptează în mod diferit acestor schimbări, dar pot fi deja decelate două tendințe comune multor țări: privatizarea unei mari părți din programele de asigurare la nivel național (statul devine mai puțin implicat și răspunzător de pensiile sistemului economic privat) și ridicarea treptată a vârstei de pensionare. Desigur, această a doua măsură poate fi eficientă numai în condițiile în care există și locuri de muncă pe măsură capacității și talentelor unei populații vârstnice, lucru posibil in condiții de expansiune economică și nu de crize prelungite, cum a fost ceea din ultimii ani.

 

sursa imaginii https://www.population.sg/articles/new-set-of-standards-to-make-it-easier-for-seniors-to-use-technology

sursa imaginii https://www.population.sg/articles/new-set-of-standards-to-make-it-easier-for-seniors-to-use-technology

 

Se modifică și calitatea și preocupările populației aflate la vârsta pensiei, și crește procentul celor care – proveniți din domenii IT sau care au folosit tehnologii IT în viața lor profesională – se adaptează cu mult mai puține probleme decât generațiile precedente la metodele de comunicare moderne. Statisticile Școlii de Gerontologie de la Universitatea Californiei de Sud arată că 59% dintre pensionarii americani folosesc Internetul, și 71% din aceștia îl accesează zilnic. 49% dintre ei folosesc Facebook, dar numai 18% sunt interesați să învețe cum să folosească dispozitive noi, cum ar fi de exemplu o nouă generație de telefoane inteligente. 80% din populația de peste 65 de ani suferă de condiții cronice care le limitează capacitatea de a folosi anumite tipuri de aparate și de interfețe la același nivel de eficiență cu cei mai tineri. Tocmai aici putem din nou identifica un domeniu extrem de interesant de cercetare și proiectare de produse și servicii adaptate vârstei a treia și limitelor pe care le impune aceasta. Programele de cooperare și colaborare europeene (cum este de exemplu ‘Horizon 2020′) care investesc în stimularea colaborării între centrele de cercetare, instituțiile de învățământ superior, și întreprinderile particulare au inclus economia vârstei a treia ca una dintre prioritățile de nivel maxim, și organizațiile și firmele din Uniunea Europeană (inclusiv România) și țările asociate pot beneficia de aceste programe pentru a-și finanța activitățile în domeniu. Nici lumea standardizărilor la nivel național sau internațional nu poate rămâne în urmă. Singapore, o țară în care astăzi deja un cetățean din 8 este trecut de 65 de ani și în care ponderea acestora va crește până la 1 din 4 în anul 2030 a creat deja un set de standarde numite Silver Standards (Standarde de Argint) cărora trebuie să li se conformeze toți cei care dezvoltă și vând în Singapore produse, de la aparate casnice la aparatele bancare ATM. Și organizații internaționale cum este International Telecommunications Union (ITU) crează standarde similare de accesibilitate și adaptabilitate a produselor electronice și de comunicații cerințelor vârstelor înaintate.

 

sursa imaginii http://www.hobbr.com/products-elderly-independence/

sursa imaginii http://www.hobbr.com/products-elderly-independence/

 

Domeniul pe care îl discutăm crează și oportunități pentru invenții și inițiative particulare sau chiar individuale. Este încă o dovadă a faptului că secretul reușitei unei invenții se află întotdeauna în întâlnirea între o necesitate reală și o idee care răspunde acestei necesități și care poate fi aplicată în practică cu mijloace tehnologice existente și rezonabile economic. Un exemplu: Web site-ul hobbr.com vinde produse pe Internet. El propune o lista de 38 de produse (‘gadgets’) destinate îmbunătățirii calității vieții persoanelor în vârstă. Este vorba despre produse reale, verificate, care au trecut aprobările de siguranță, și care pot fi achiziționate pe Internet. Gama lor este multiplă, cum sunt și problemele persoanelor în vârstă – de la deschizătoare de conserve pentru persoane cu capacități mecanice dimunuate la căști care filtrează, clarifica și amplifică sunetul aparatelor de televiziune, de la sisteme personale de supraveghere a sănătății și alarmă a condițiilor extreme la adaptoare de tastatură pentru telefoane digitale. Unele dintre ele nu sunt destinate exclusiv populației în vârstă, dar toate pot ajuta într-un aspect sau altul al vieților acestora.

O categorie aparte de pensionari sunt cei proveniți din lumea electronicii și calculatoarelor. Studenții anilor 60 și 70, experții și profesioniștii din generațiile care au creat microprocesoarele și Internetul fac deja parte din categoria pensionarilor de astăzi. Contribuțiile lor au un impact direct în calitatea vieților celor de vârstă lor și a celor care vin după ei. Prelungirea mediei de viață este o realizare care nu poate fi considerată completă și nici măcar justificată dacă nu este însoțită de o îmbunătățire a calității anilor și deceniilor adăugați spre apus.

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

A revolution took place by the mid of the 20th century in American and world music. Jazz, which was until then music for mostly dance and mass entertainment split its ways into several distinct currents, giving birth to rock and roll, to soul, to rhythm and blues. Yes, I know this presentation is quite a simplistic view, but at that time, while other genres were taking up in entertainment dominating the hit parades, radio programs and TV shows, jazz itself evolved to a much more sophisticated form of expression. A bunch of post-WWII jazz musicians changed and developed the sound of jazz making and blew up its boundaries. Among them, together with Charlie Parker and Miles Davies, one of the most important was John Coltrane. “Chasing Trane: The John Coltrane Documentary” is dedicated to his life, music and legacy. These exceptional artists toured the world and made of jazz a universal art and one of the greatest contributions of America to the culture of the world.

 

http://www.imdb.com/title/tt4287434/

http://www.imdb.com/title/tt4287434/

 

The documentary written and directed by is built on a pattern used by many musical documentary films. It follows closely the life and biography of the artists, uses images filmed and recorded in concerts to illustrate his music, gathers testimonies from family, from jazz fans and experts, from the artists who worked with Coltrane and who came later and were influenced by him. Family members tell about the man he was (moving testimonies by his two step-daughters) and his personal life not avoiding the crisis related to drugs and faith. Musicians who played with him or who came after him talk about his music, and this was the part I valued most (including people like , , , , ). An interesting segments speaks about his tour to Japan (his last) and the special relationship he had with this country. Coltrane seems to not have left any filmed interview, or the makers of this film did not have access to it, but he left quite a lot of memorable quotes and written stories about his life and music, which are read by . The actor (who does not appear in the film) bears actually an amazing physical resemblance with Coltrane, so if there ever (or soon) will be a feature film about him, he is the best candidate for the lead role. It is music however that speaks best, and if you have the chance to watch this film and listen to the soundtrack in a cinema with good audio conditions, it will be a win. It’s not a ground-shaking documentary film, but it’s a complete and respectful homage to one of the greatest musicians in history, a man who in a rather short life and career changed the course of music taking it into new territories.

The full film (which I have seen yesterday at the EPOS art films festival in Tel Aviv) is available on youTube at

https://www.youtube.com/watch?v=awukVXiymTE

(video source Repórter Lata)

 

 

 

 

 

It’s one hundred year since the world entered in the final year of the first global conflict. WWI was a fractal event in history. It changed the world order that had been in place for the last century, it led to the crumbling of empires that had lasted for many centuries, it changed the map of the world, created new nations and countries, and gave birth to one of the most cruel totalitarian regime ever, seeding the seeds for the emergency of another less than 20 years later. Tens of million of people died, the lives of other tens of millions were shaken, shattered, destroyed. It also changed the course of the history of culture, art and literature. Artists caught in the turmoil of war reflected their experiences (mostly traumatic) in dramatic works – paintings, music, poems, novels, films. One hundred years later, the experience of WWI is still subject to novels and films. Some of them are outstanding and this is the case with the novel of which won the Goncourt Prize in 2013 and the film it inspired written and directed by . “See You Up There” (“Au revoir là-haut” is the original title) shows that we still try to understand the feelings and sufferings of the men caught in that war (or in any war), to make sense of the absurdity, to learn where there may be no lesson to be learned.

 

source http://www.imdb.com/title/tt5258850/

source http://www.imdb.com/title/tt5258850/

 

The trigger of the story in “Au revoir là-haut” takes place in the last days of WWI. Armistice is rumored to happen any moment, but there are still commanders who have a hard time putting aside their war toys and continue to fight absurd missions sending soldiers in the way of useless deaths and mutilations. One of the last victims of the war is private Edouard Pericourt, an artist whose talent and style allude to the works of Egon Schiele. He is badly wounded and disfigured, and for the rest of his life will wear masks that hide the mutilation but also express his moods and feelings.  spends much of the film behind masks that he created, and this is one more challenge for that he overcomes with superb talent. His friend and companion is an older soldier, Albert Maillard, (acted by himself). Pericourt refuses to return to his rich family, the old conflict with his severe and authoritarian father being part of the reason. He just wants to disappear as dead, to hide the identity and cut short the destiny brutally destroyed by war. The revenge he devises is not aiming personal benefit, it’s a revenge against the system and society that sent him and his whole generation to war and does not care about the living victims, the survivors traumatized physically but especially psychologically, and against the demagogues and the war profiteers who switched businesses from selling arms to building cemeteries and monuments of war.

 

(video source Gaumont)

 

I will not reveal more about the story to leave intact to the readers of this note the pleasure of viewing. It’s a very well written story (excepting maybe the final) with characters that succeed to be both original and credible. It’s beautifully filmed, with a cinematography work that is expressive and attractive, seeking permanently surprising angles that make the experience of seeing this film interesting at all moments. Art plays a special role, there is a lot of original art (drawings, masks) created for this film in the spirit of the immediate post-war artistic movements. As viewers we are delighted with a beautiful and authentic image of Paris in 1919 and of the evolution of art in the aftermath of the war, at the time art-deco artists were turning to Expressionism and Abstract to express their feelings.

One of the best films about and against war that I have ever seen.

Next Page »