Veneția este unul dintre acele locuri din lume pe care eu cred că orice locuitor al planetei trebuie și merită să le viziteze cel puțin odată în viața sa. A spune că acest oraș unic prin așezarea și peisajele sale, prin istoria sa ilustră și tumultuoasă, prin canalele, bisericile, palatele și operele de artă pe care le găzduiesc acestea este un oraș-muzeu este o exprimare trivială. Expresia care s-ar potrivi mai bine Veneției este de oraș-comoară. O comoară de neprețuit în valoare și frumusețe, o comoară fragilă care aparține întregii omeniri și pe care întreaga omenire ar trebui să o prețuiască și să o protejeze.

 

museo_correr 

 

Am avut bucuria să revizitez Veneția timp de trei zile în luna septembrie. Printre obiectivele incluse în itinerarul nostru a fost și Muzeul Correr, unul dintre cele 11 muzee civice (publice) oferite de Veneția, a cărui clădire construită între anii 1806 și 1811, în perioada în care Veneția făcea parte din Regatul Italiei (în fapt, un dominion napoleonian), completează careul pieței San Marco pe latura opusă Bazilicii și Palatului Dogilor. Muzeul a fost fondat în 1830 pornind de la colecția donată orașului de Teodoro Correr, descendent al unei vechi familii venețiene, într-o perioadă în care orașul se afla sub dominația străină a Austriei habsburgice. Sub acest regim avea să rămână Veneția până în 1866, anul în care o majoritate covârșitoare a locuitorilor a hotărât să se alăture Regatului (de data aceasta, independent) al Italiei. Colecțiile muzeului acoperă aspecte diferite și variate ale istoriei orașului-stat ca putere politică, militară și maritimă, ale personalităților marcante ale Veneției, ale vieții și îndeletnicirilor oamenilor care au trăit sau au trecut pe aici. Colecțiile de artă includ, între altele, picturi ale maeștrilor școlii venețiene și ale altor curente ale Renașterii influențate sau care au influențat arta Veneției, câteva săli dedicate sculptorului Antonio Canova și exponate alese din ceramică pictată în stil renascentist.

 

sursa imaginii: 15cbooktrade.ox.ac.uk/support-us/

sursa imaginii: 15cbooktrade.ox.ac.uk/support-us/

 

Sala 8 a Muzeului Correr găzduiește, în zile obișnuite, în rafturile bibliotecii monumentale din lemn de nuc aflată cândva în Palatul Pisani din cartierul San Vidal, în locul în care se află astăzi Conservatorul de Muzică, o colecție aleasă de manuscrise pictate și cărți tipărite în primele decenii de după inventarea mașinii de tipărit cu caractere mobile, majoritatea datând din secolul 16. În jurul acestei săli, dar extinzându-se în alte spații ale muzeului, este concepută expoziția ‘Revoluția tiparului, 1450-1500′, pe care am avut șansa să o vizitez. Concepută în colaborare cu un program al Universității din Oxford, expoziția ilustrează prin exponate diverse și creează premizele unor discuții interesante despre dezvoltarea industriei tipăritului în prima sa jumătate de secol de existență în Europa, impactul său asupra culturii, industriei, comerțului, educației, religiei în contemporaneitatea imediată și în istorie.

 

circle_of_innovation

 

Mașinile de tipărit nu sunt o invenție europeană, ci un import din China, unde ele existau încă din perioada dinastiei Tang (618 – 907). Tiparnițe din lemn cu tiparuri fixe erau exploatate deja în Europa încă din secolul 14, dar era vorba mai degrabă despre gravuri. Valoarea specifică revoluționară apărută odată cu prima tiparniță concepută în 1439 de Johannes Gutenberg a fost modularitatea, introdusă prin caractere și imagini din metal reutilizabile care permiteau crearea rapidă a unor pagini cu informație diferită, și transformarea procesului de tipărire dintr-unul artizanal într-unul industrial. Unul dintre panourile expoziției reflectă felul în care descoperirea tiparului se încadrează în ciclurile de inovație, după modelul pe care îl cunoaștem și îl folosim și astăzi. Într-o industrie existentă (cea a publicisticii), apare o cerere crescândă (nevoia de multiplicare și difuzare a cărților) care nu mai poate fi satisfăcută de tehnologiile existente (cea a manuscriselor ilustrate, create cu migală de scribii copiști ai Evului Mediu). Catalizată de cererea care funcționează ca motivație economică, creativitatea umană dă naștere inovației. Demonstrația prin prototip (primele tiparnițe) duce la colaborare interdisciplinară – meșteșugari în prelucrarea metalelor, publiciști, autori și autoritățile religioase au contribuit la tipărirea și difuzarea primelor cărți. Succesul tehnic atrage interesul factorilor economici, care văd în noua tehnologie o sursă de venituri și profituri, ceea ce duce la investiții care perfecționează și multiplică tehnologia. Generalizarea acesteia poate crea o cerere sporită, și inițierea unui viitor cerc, la un nivel cantitativ și calitativ superior. În fapt, este vorba nu despre un cerc, ci despre o spirală. Revoluția tiparului a fost posibilă în Europa Renașterii în condițiile în care se dezvoltau în acea perioadă și breslele meșteșugarilor (și cea a tipografilor avea să li se alăture curând) și clasa burgheziei care a găsit în industria tiparului o sursă de expansiune economică.

 

geometry

 

Prima jumătate de secol de expansiune a tehnologiei tiparului coincide cu a doua jumătate a secolului 15. Este epoca de vârf a Renașterii, tiparul a înlesnit înflorirea culturală, iar aceasta a contribuit în mod semnificativ la dezvoltarea cererii și nevoii de carte. Tiparul a reprezentat a doua mare revoluție în istoria comunicației umane, după invenția scrisului. A treia a fost apariția în a doua jumătate a secolului 20 a Internetului. Ca și apariția și răspândirea tiparului, Internetul a reprezentat un uriaș salt cantitativ și calitativ în accesul și difuzarea informației. Cum vârsta Internetului se aproprie și ea de pragul jumătății de secol, câteva date comparative despre impactul celor două revoluții pot furniza nu numai informații interesante, dar și subiecte semnificative de discuție și poate ceva învățăminte. Până la sfârșitul secolului 15, tiparnițele Europei produseseră cam 20 de milioane de volume. Cam 500 de mii dintre acestea (2,5%) au supraviețuit jumătății de mileniu care a trecut, și se află astăzi în 4000 de biblioteci sau colecții particulare. Ele reprezintă cópii ale unui număr de aproximativ 28 de mii de ediții diferite. Pentru comparație, în ianuarie 2018 existau peste 1,8 miliarde de site-uri Internet. Câte vor mai exista peste 500 de ani? Dintre cele 28 de mii de ediții tipărite care au trecut examenul timpului, aproximativ opt mii sunt unicate, câteva sunt prezentate în expoziție. Care au fost cărțile de succes ale vremii? Câte dintre materialele ‘virale’ de pe Internetul de astăzi vor trece examenul timpului, și vor ajunge să fie cunoscute, menționate, semnificative în vreun fel în anul 2500? Un exponat extrem de interesant de la Muzeul Correr oferă un răspuns parțial. Este vorba despre câteva pagini din caietele lui Leonardo da Vinci (despre care am scris în rubrica CHANGE.WORLD acum câteva săptămâni) care includ o listă a cărților tipărite aflate în posesia sa. Sunt 38 la număr și includ tratate de geometrie și științe naturale, printre altele.

 

printing_machine

 

Expoziția de la Muzeul Correr este o bună exemplificare a încă unei caracteristici comune a celor două revoluții în comunicații pe care încercăm să le comparăm. Și invenția tiparului industrial în Europa Renașterii, și revoluția Internetului pe care o trăim astăzi au înlesnit propagarea unor materiale cu calități și intenții dintre cele mai diverse. Cu alte cuvinte, și sublime, dar și extrem de nocive. Tiparnițele și Internetul sunt doar medii de comunicare, revoluționare în viteză de producție și distribuire, mai democratice și mai accesibile din punctul de vedere al consumatorilor. Responsabilitatea conținutului aparține, în teorie cel puțin, celor care îl creează. În istoria tiparului, unul dintre primele exemple infame, descris și în expoziția de la Palatul Correr, este cel al calomniei antisemite care a dus la persecutarea evreilor din Trent, acuzați de uciderea rituală a copilului Simon în anul 1475. Cărțile publicate și tipărite sub îndrumarea preoților bisericii catolice în anii care au urmat evenimentelor soldate cu arestarea, torturarea, procesul, condamnarea la moarte și execuția unora din evreii din oraș au contribuit la crearea unei atmosfere antisemite și propagarea acesteia în întreagă Europa catolică. Internetul se confruntă astăzi cu o problemă similară. Există pe Internet multă ură, calomnii, știri false, adevăruri ‘alternative’. Aparține responsabilitatea conținutului doar celor care îl creează sau au și furnizorii de servicii (echivalenți ai tipografilor de altă dată) o parte din responsabilitate? Ceea ce Internetul aduce nou este o democratizare aproape completă a accesului la difuzarea informației și conținutului. Până la inventarea rețelei globale, prețul creării, tipăririi și difuzării unei cărți era destul de ridicat, iar în procesul de editare erau implicați câțiva oameni sau instituții, tipografi și editori de exemplu. Astăzi, practic oricine poate crea, posta și difuza singur conținut pe Internet, de la el de acasă, folosind claviatura calculatorului personal și conexiunea la Internet. Este bine? Este rău? Întrebarea este deschisă și răspunsul îl vom dezbate încă multă vreme.

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Unul dintre aspectele care m-au frapat când am aflat despre cartea Veronicăi Rozenberg ‘Procesele economice ale funcționarilor evrei din Comerțul Exterior 1960-1964′ apărută în acest an (2018) la editura Mega din Cluj-Napoca este cât de târziu și de puțin s-a scris în cei 29 de ani care au trecut de la schimbarea regimului politic din România despre acest episod al represiunii comuniste. Istoriografia română și cea care se ocupă de cele petrecute în România în perioada dictaturii comuniste pare să fi abordat foarte superficial sau de loc de acest episod. La fel și presa de specialitate (revistele dedicate istoriei) și cea cotidiană care revine des asupra acestei perioade. Chiar și Raportul Final al Comisiei pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România menționează doar o singură dată, în treacăt, ‘Procesul Lotului de la Comerţul Exterior’ într-o secțiune dedicată discriminărilor pe baze etnice în procesele economice (la pag. 565). Și totuși este vorba despre o serie de procese (și nu unul singur) care au urmat unor ani de urmăriri ale Securității, arestări și anchete, care au afectat (eufemism pentru distrus) viețile a zeci de oameni și ale familiilor lor, care au reprezentat un fenomen cu multe caracteristici ‘originale’ care combinau folosirea justiției în scopuri politice de represiune și intimidare cu o tendința clară antisemită, 27 din cei 29 de inculpați în cele șase procese fiind evrei. Procesele au avut și consecințe semnificative asupra activității comerciale internaționale a României, fiind schimbată aproape total generația care a pus bazele relațiilor comerciale externe a României, printr-un proces de ‘purificare’ politică și etnică.

Cartea Veronicăi Rozenberg s-a bucurat de o serie de lansări în România în luna iunie a acestui an, urmată de o lansare în Israel, la filiala din Tel Aviv a Institutului Cultural Român, eveniment la care am avut ocazia de a participa, și de a o cunoaște și auzi în persoană pe autoare. Nu este o carte obișnuită, și procesul de creare și publicare al acestei cărți este departe de a fi urmat o cale de rutină. Veronica Rozenberg este matematiciană de profesie, a lucrat în domeniul IT. Cartea reprezintă rezultatul unor studii științifice în domenii diferite de cel al profesiei sale – cel al istoriei recente a României și al dreptului. Formația științifică și rigoarea intelectuală a autoarei au beneficiat de îndrumarea unor specialiști din domeniile respective de la universități din Israel, Statele Unite și Canada, și de colaborarea unor istorici și responsabili ai arhivelor din România. Există însă și o puternică și importantă componentă personală și emoțională. Veronica Rozenberg este fiica lui Adalbert Rosinger, unul dintre inculpații și condamnații acelor procese. Tatăl ei a fost unul dintre puținii care au încercat după eliberarea din închisoare să obțină rejudecarea cazului său, anularea pedepselor și reabilitarea. Încercările sale au fost însă în van. Deși la conducerea României Ceaușescu în inlocuise între timp pe Gheorghiu-Dej, regimul continua politica de neo-stalinism combinată cu național-comunism, și nu avea niciun interes sau dorință de a face dreptate. Rosinger a început să scrie o ‘carte neagră’ a celor petrecute atunci, dar această lucrare, continuată și după emigrarea în Israel, nu a fost terminată. Într-un fel, Veronica Rozenberg merge pe urmele a ceea ce începuse tatăl ei, și lucrarea ei științifică este un început al unui proces de aducere la lumina a adevărului și de reabilitare a celor condamnați pe nedrept. Există un element de subiectivitate în demersul ei? Desigur, și autoarea nu l-a negat nici în carte, nici în prezentările făcute la lansări. Scade aceasta din valoarea istorică și științifică a demersului ei? Nu cred, deoarece documentarea cărții este atât de solidă și argumentația atât de clară încât pare să facă față celor mai riguroase criterii.

 

 

IMG_2741

 

Cititorul trebuie să fie prevenit de la început că este vorba despre preluarea unei lucrări științifice, și nu despre o carte de popularizare a istoriei. Această abordare are părțile sale bune și părțile sale negative. Nu știu în ce măsură cartea a fost editată și stilizată între forma sa academică și publicarea în editura clujeană. Structura cărții poate fi descrisă că fiind piramidală pornind de la metodologie, contextul istoric, definirea terminologiei, studiul comparativ al sistemelor politice și juridice ale României și altor țări din blocul comunist, dar în special Uniunea Sovietică. Pe măsură ce avansăm în lectură, sunt prezentate pregătirea și premizele politice ale proceselor, și se intră în detaliile fiecăruia dintre ele. Ultimul proces, cel legat de activitatea companiei Romanoexport, în care a fost implicat Adalbert Rosinger, este descris în mai multe detalii.

Primul capitol descrie metodologia și sursele folosite de autoare în cercetare și apoi în întocmirea materialului. Au fost utilizate intens arhivele accesibile în România, inclusiv cea a Consiliului Național pentru Studiul Arhivelor Securității (CNSAS). Mărturiile directe au fost colectate prin interviuri orale, în cele mai multe cazuri cu rudele celor implicați în procese, niciunul dintre acuzați nemaifiind în viață. Urmează un capitol care descrie contextul social-politic al României după cel de-al doilea război mondial. Bănuiesc că el se adresează în special cititorilor mai puțin familiari cu istoria României, pentru cei care o cunosc informația este destul de trivială, și presărată cu câteva inexactități. Pentru mine partea cea mai interesantă începe odată cu capitolul al treilea al cărții, în care este definită terminologia juridică și este descris modul în care sistemele justiției au fost aservite scopurilor politice ale dictaturilor comuniste și au fost folosite ca mijloace de intimidare a populației și de represiune a celor considerați (pe drept sau nu) ca dușmani ai regimului. În definirea proceselor politice este folosită relația de incluziune matematică, arătând că  mulțimea acestor procese este inclusă în mulțimea proceselor penale, diferența specifică fiind tentativa de a atinge obiective politice folosind sistemul juridic. Deși nu sunt specifice doar sistemului comunist (procese politice existând în istorie începând cu perioada Revoluției Franceze iar în contemporaneitate în dreptul internațional începând cu Procesul de la Nurenberg), doar în țările comuniste delictele economice au fost incluse în categoria infracțiunilor politice. O caracteristică comună mai multor țări comuniste este faptul că după ce au fost eliminați (în general în primii ani după preluarea puterii) dușmanii reali, au urmat dușmanii inventați, și foștii ‘tovarăși de drum’.

‘… în Europa de Est, după comunizare, procesele politice nu au fost îndreptate cu adevărat împotriva unor dușmani politici, pentru că aceștia nu existau. Scopul proceselor era unul educativ-social, și anume acela de a impune teroarea asupra populației prin intermediul justiției.’  (pag. 60)

Sunt trecute în revista episoade ale terorii politice exercitate prin intermediul justiției, în special în Uniunea Sovietică, și comparate Codurile Penale ale României și URSS în anii ’50 și ’60. Una dintre concluziile care poate surprind este faptul că în această perioada Codul Penal românesc era mult mai sever în ceea ce privește delictele politice (inclusiv cele economice) și pedepsele care puteau fi aplicate, decât cel sovietic. Dacă Uniunea Sovietică trecea printr-un proces ezitant și plin de oscilații dar real de liberalizare și de-stalinizare, comuniștii români adoptaseră doar formal linia mai moderată a lui Hrușciov, și impuneau în realitate în interior o politică neo-stalinistă combinată cu o linie naționalistă și de depărtare de tutela Moscovei. În timp ce politica antisemită din ultimii ai ai vieții lui Stalin fusese sistată după moartea acestuia în 1953, în România abia spre sfârșitul anilor ’50 au început să fie adoptate măsuri de ‘purificare etnică’ a rândurilor celor care dețineau funcții de răspundere în partid, economie, viața academică.

Capitolul 4 descrie structura întreprinderilor de comerț exterior din România comunistă a acelor ani, și evenimentele care au dus la declanșarea proceselor economice în care majoritatea inculpaților au fost evrei, funcționari cu poziții de răspundere în aceste întreprinderi:

‘… fiecare evreu care a negociat – potrivit directivelor ministeriale – diferite tranzacții cu oameni de afaceri occidentali, respectiv “capitaliștii” era un spion potențial sau un subminator în devenire care favoriza pe unii parteneri capitaliști în schimbul unor avantaje materiale prezente sau viitoare.’ (pag. 124)

‘Ei, care au jucat un rol de pionierat în această ramură a economiei românești, cu timpul și cu schimbarea liniei politice a partidului către un comunism cu caracter național, s-au văzut confruntați cu noile cerințe ale acestei politici, devenind victimele ei. Astfel, a urmat eliminarea lor parțială și treptată, începută în anul 1958 și încheiată după 1961, când toți cei vizați ajunseseră deja la Malmaison, iar dosarele lor penale erau deja elaborate de către ofițerii și anchetatorii Securității.’ (pag. 130)

Cercetările Veronicăi Rozenberg nu au reușit să identifice ordine precise și explicite de eliminare a evreilor, sau condamnarea lor pe baze etnice. Acțiunile inițiale de urmărire și primele arestări au avut loc între două plenare ale Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, în iunie 1958 și noiembrie 1961. În prima au fost criticate rezultatele obținute de Ministerul Comerțului Exterior și întreprinderile afiliate acestuia, și s-a cerut împrospătarea cadrelor și îmbunătățirea nivelului politic al celor care activau în acest domeniu. Trebuie menționat că autoarea nu a avut acces la toate arhivele la care ar fi dorit să ajungă, și că în dosarele examimate a putut constata multe lipsuri, documente sustrase, posibil distruse pentru totdeauna. Conducătorii României de atunci și executanții ordinelor lor au fost precauți. În aceeași perioadă au avut loc și alte evenimente care demonstrau că liderul de atunci al partidului și țării, Gheorghe Gheorghiu-Dej, după ce ii inlaturase pe principalii săi oponenți la nivelul cel mai înalt, era decis să continue procesul de ‘purificare’ și să elimine pe toți cei care la diferite nivele nu se aliniau deplin liniei politice și economice a partidului. Au avut loc în acea perioadă și alte procese politice, între care procesul ‘Lotului Noica’, a fost dusă și o politică de ademenire a evreilor spre emigrare urmată de încă o sistare imediată timp de aproape un deceniu a oricărei emigrari legale spre Israel, după ce mulți dintre cei care făcuseră cerere de ‘alia’ fuseseră marginalizați, dați afară de la locurile de muncă, identificați ca dușmani potențiali ai regimului. Chiar dacă imaginea este incompletă (lipsesc surse cum este cartea lui Radu Ioanid despre ‘Răscumpărarea evreilor’, nu este menționat suficient impactul revoluției anticomuniste maghiare și rolul regimului din România în reprimarea acesteia), totuși tabloul este destul de clar și de corect în opinia mea.

Capitolele 5, 6, și 7 descriu în detalii din ce în ce mai amănunțite anchetele și procesele care le-au urmat. Capitolul 5 include explicații generale asupra metodelor de urmărire, arestării și anchetelor la care au fost supuși inculpații. Dosarele erau pregătite din vreme, se bazau pe urmăriri, interceptare de corespondență, ascultarea convorbirilor telefonice, informații furnizate de colaboratorii Securitățîi. Arestările aveau loc în general noaptea, și îl transportau brusc pe învinuit în lumea violentă a detenției și anchetelor. Conform Codului Penal Românesc atunci în vigoare ordinul de arestare putea fi dat de un procuror, nu numai de un judecător. Nu exista prezumpția de nevinovăție, dimpotrivă, acuzațiile împotriva arestatilor erau deja întocmite, iar scopul anchetelor nu era de a scoate la iveală adevărul ci de a-i forța pe suspecți, prin presiuni fizice și morale, prin amenințări și violente, să accepte învinuirile care li se aduceau. Acuzațiile erau formulate în termenii cei mai aspri: ‘subminare a economiei naționale’, ‘trădare de patrie’, ‘uneltire împotriva ordinii sociale’, ‘activitate intensă contra clasei muncitoare’, ‘manipulare de valută’,  ceea ce justifica includerea lor în categoria delictelor politice și trimiterea proceselor în fața tribunalelor militare. În realitate era vorba în cel mai rău caz despre delicte economice, rezultate poate ale unor greșeli tehnice, neglijențe sau abateri minore de la normele legale și regulamentele de funcționare a activităților de comerț. Nici acestea în fapt nu aveau un suport real în datele concrete, căci pagubele menționate  în toate procesele erau pagube prezumptive, calculate în raport cu prețuri stabilite arbitrar de ‘experții’ care lucrau în slujba Securității.

 

 

IMG_2747

 

Capitolul 6 descrie profilul acuzaților, învinuirile, anchetele, procesele și sentințele din cinci procese care au avut loc între 1961 și 1963 în legătură cu activitatea întreprinderilor Cartimex, Prodexport, și Agroexport. Capitolul 7 se ocupă la nivel de detaliu de proceul Românoexport, care a avut loc în 1964, în care a fost învinuit și condamnat și Adalbert Rosinger. Nivelul detaliilor și explicațiilor din aceste capitole, în special din capitolul 7 depășește probabil interesul și pragul de atenție al cititorului mediu. Aici poate, s-ar fi cuvenit a fi făcută o diferențiere între versiunea lucrării științifice a Veronicăi Rozenberg, și versiunea editorială destinată publicului larg. Nivelul de documentare și rigurozitatea materialelor prezentate sunt însă incontestabile.

Încheierea și concluziile sunt prezentate în capitolul 8. Bibliografia și câteva anexe cu terminologie, informații despre structura Securității și a Ministerului Comerțului Exterior, că și fișele de arest ale unora dintre inculpați completează în mod util conținutul cărții.

Procesele descrise în această carte sunt numite ‘procese economice’ dar analiza autoarei și concluziile explicite în parte, rezultând indirect din lectura materialelor și argumentelor prezentate în rest, pun în evidență câteva idei principale semnificative. Acuzaților nu li s-a dat nicio șansă nici în timpul anchetelor, nici în timpul proceselor să-și demonstreze nevinovăția. Nu au fost respectate norme elementare ale justiției, nici măcar cele prevăzute formal în legislația românească a vremii. Acuzații au fost ținuți în detenție luni și uneori ani de zile și supuși unor presiuni fizice și psihologice continue. Nu au avut acces la avocați, aceștia fiind numiți sau angajați doar cu câteva săptămâni înaintea proceselor și neavând timp să pregătească în mod documentat pledoariile. În fiecare proces acuzații au solicitat chemarea în instanța a unor martori ai apărării, dar aceste cereri au fost respinse fără excepție, singurii martori admiși în procese au fost cei din partea acuzării. Expertizele financiare au fost admise și ele numai din partea acuzării și s-au bazat pe evaluări fictive, pagubele imputate acuzaților și care au rezultat și în pedepse de despăgubiri și datorii imense față de statul român, fiind prezumptive și nu bazate solid economic.

Care a fost scopul acestor procese? De ce au avut ele loc tocmai în perioada în care în alte țări comuniste, inclusiv Uniunea Sovietică, începuse un proces de ‘dezgheț’? Veronica Rozenberg nu răspunde clar acestor întrebări, și poate că ele sunt încă deschise, poate că este rolul viitorilor istorici să dea răspunsuri concludente. Cert este că au fost distruse multe vieți. Procesele au avut loc în ultimii ani în care Gheorghiu-Dej se află la cârma partidului și a României, și amnistiile din 1964 și 1967 nu au fost aplicate condamnaților în aceste procese, ei fiind eliberați abia în 1968 și 1969. Zdrobiți fizic și sufletește nu au supraviețuit mai mult de câțiva ani, cel mult unul sau două decenii după eliberare. Intenția autorităților a fost de a intimida și teroriza întreagă clasa a funcționarilor de stat și a-i face unelte docile în aplicarea politicii partidului. Deși procesele nu au fost publice, zvonurile ca și unele ‘prelucrări’ în ședințe speciale le-au făcut cunoscute în societatea românească a acelor ani. Faptul că 27 din cei 29 de acuzați și condamnați au fost evrei le da un caracter antisemit pe lângă un caracter politic. Împreună cu procesele ‘refuznikilor’ din Uniunea Sovietică, procesele economice ale funcționarilor evrei din România au fost ultimele mari procese anti-evreiești din istoria comunismului est-european. A fost și o pagină întunecată în istoria justiției românești, datorită nerespectării drepturilor fundamentale ale acuzaților ca și a normelor de procedura ale unei justiții imparțiale, sistemul juridic arătându-se complet aservit scopurilor politice ale dictaturii comuniste.

Cartea Veronicăi Rozenberg este un început de drum în readucerea la lumina a adevărului în aceste cazuri. Preluând o lucrare științifică nu este o lectură ușoară, și în unele momente intră foarte mult în detalii, dar totuși și pentru cititorul pasionat de istorie există destule motive de interes și satisfacție. Din relatările autoarei putem înțelege că nu toate arhivele au fost cercetate, și că multe materiale din dosarele existente lipsesc. Putem speră că cercetările deschise de această carte vor continua, și că toate aspectele legate de această pagină sumbră din istoria României și a justiției sale vor fi elucidate și publicate în viitor.

 

 

Cu câteva săptămâni în urmă am văzut “The Wife: (“Soția”), unul dintre primele filme ale stagiunii cinematografice de toamnă, cea care aduce filmele de calitate, cu șanse de candidaturi pentru Premiile Oscar. Filmul este inspirat de romanul scriitoarei americane Meg Wolitzer și se petrece în lumea restrânsă numeric și foarte specială în componență și calitate a laureaților Premiilor Nobel. Eroul principal este un scriitor american celebru (aluzie, poate, la Phillip Roth care nu a ajuns vreodată să se bucure de această distincție) care, la începutul anilor 90, primește telefonul cu vestea mult-așteptată a câștigării râvnitei distincții. Acțiunea se petrece între noaptea anunțului și noaptea decernării premiilor, în magnifica sală de festivități a primăriei din Stockholm. Alături  de celebrul și carismaticul laureat se află soția sa care, de-a lungul filmului, se dovedește a fi cu mult mai mult decât doar o parteneră fidelă sau o tovarășă de viață care susține și încurajează activitatea literară a soțului sau. Fără a dezvălui prea multe, este o dramă cu tentă puternic feministă, despre inegalitatea oportunităților între bărbați și femei, la cel mai înalt nivel al realizărilor intelectuale.

 

sursa imaginii: fundoolabs.in/marie-curie-first-women-win-noble-prize/

sursa imaginii: fundoolabs.in/marie-curie-first-women-win-noble-prize/

 

Pentru cei care urmăresc evoluțiile legate de Premiile Nobel de-a lungul anilor, inclusiv știrile mai recente, situația descrisă în filmul regizat de suedezul Björn Runge nu ar trebui să fie o surpriză. Peste câteva săptămâni, când vom discuta în rubrica CHANGE.WORLD despre Premiile Nobel 2018, va lipsi de pe listă premiul pentru literatură. Academia suedeză a hotărât să declare un an de pauză, în urmă dezvăluirilor despre scandaluri de hărțuire și atacuri sexuale legate de un fotograf cunoscut, căsătorit cu una dintre membrele Academiei, și demisia altor trei membri ai comisiei care hotărăște (într-un mod destul de lipsit de transparență, care a ridicat multe semne de întrebare de-a lungul anilor) câștigătorul sau câștigătoarea premiului. Nu ar fi fost însă nici măcar nevoie de acest scandal, era suficient să se examineze statisticile pentru a vedea că ceva nu este în regulă în raportul dintre bărbați și femei când este vorba despre Premiile Nobel. Din 1901 încoace, premiile au fost decernate unui număr de 825 de bărbați și doar 47 de femei. Chiar și în deceniul care a început în 2010 raportul rămâne în mod flagrant favorabil bărbaților, care au câștigat 88,9% din premiile decernate din 2010 încoace.

 

sursa imaginii: newsroom.gehealthcare.com/things-you-might-not-know- about-radiant-queen-marie-curie/

sursa imaginii: newsroom.gehealthcare.com/things-you-might-not-know-
about-radiant-queen-marie-curie/

 

Excepția ilustră rămâne, desigur, Marie Sklodowska Curie, fiziciana polonez născută cu 151 de ani în urmă, la 7 noiembrie 1867, într-o familie de patrioți polonezi în Varșovia ocupată în acea vreme de imperiul țarist, o țară în care femeile nu puteau încă accesa studiile superioare științifice, domeniu în care ea, de mică, dovedise talent și sârguință. În casa în care se născuse se vorbea poloneza, limbă interzisă de autorități. Nu era o familie prea avută și Marie și-a câștigat existența câțiva ani ca guvernantă, strângând bani pentru a o susține pe sora ei mai mare, Bronislawa, la studii de medicină la Paris, iar apoi pentru a pleca și ea. Aici o aștepta succesul, dar el nu avea să vie imediat. Marie Sklodowoska, măritată în 1895 cu supraveghetorul activității sale științifice, Pierre Curie, urma să devină prima femeie câștigătoare a Premiului Nobel, prima persoană și singura femeie până astăzi care a câștigat două premii, singurul om de știință care a obținut distincțiile în două domenii diferite (fizică în 1903, chimie în 1911), prima femeie profesor la Universitatea din Paris și, în posteritate, prima femeie înmormântată la Pantheon, între marile personalități ale Franței. Nici una dintre aceste realizări nu a venit însă cu ușurință, fiecare dintre ele a fost înconjurată de controverse și la fel de controversată a fost și viața particulară și prezența publică a acestei femei de o excepțională inteligență, care însă a avut, precum oricare dintre noi, slăbiciunile ei, a făcut și a plătit și pentru erorile sale.

 

sursa imaginii: en.wikipedia.org/wiki/X-ray

sursa imaginii: en.wikipedia.org/wiki/X-ray

 

Pornind de la descoperirea mai mult sau mai puțin accidentală a radiografiei, de către fizicianul german Wilhelm Roentgen, Marie a reușit să-l convingă pe soțul său să studieze cauzele fenomenelor legate de acest proces în structura nucleului atomic. Fără susținere universitară (de una comercială nu putea fi vorba pe atunci), au lucrat într-un mic laborator improvizat, în condiții de expunere la radiații ale căror efect nociv era complet necunoscut în acea vreme. Caietele cu însemnările ei din perioada cercetărilor sunt păstrate sub lacăt pentru o perioadă de 150 de ani, deoarece se consideră că sunt așa de contaminate încât sunt nocive pentru cei care ar veni în contact cu ele. În cursul cercetărilor lor, soții Curie au descoperit două noi elemente – polonium (numit în cinstea patriei care încă nu renăscuse) și radium. Abia între 1902 și 1910 (după moartea lui Pierre în 1906 într-un accident), Marie Curie a reușit să creeze sărurile stabile care permit aplicarea efectelor radioactivității în domeniile cele mai diferite. Cele două Premii Nobel primite în această perioadă reflectă importanța contribuțiilor sale în domeniile fizicii și chimiei, dar se poate spune că medicina este știința aplicativă al cărei destin a fost schimbat în mod determinant de realizările științifice ale soților Curie. Ar trebui, poate, să discutăm care a fost contribuția fiecăruia dintre ei. Relatările istorice, inclusiv mărturiile colaboratorilor, arată că Marie a fost cea care, din punct de vedere intelectual și al puterii de muncă, era forța determinantă în cuplu. Pierre a fost afectat încă de la sfârșitul anilor 1890 de efectele radiațiilor, care aveau să influențeze și sănătatea lui Marie, dar cu vreo trei decenii mai târziu. Recunoașterea nu era însă posibilă decât dacă rezultatele muncii științifice a celor doi erau prezentate că aparținând lui Pierre, sau cel puțin amândurora. Spre deosebire de cele petrecute în filmul “The Wife” măcar în cazul lui Marie Curie, numele ei este menționat alături de cel al lui Pierre. Ciudat însă, rareori singur, cel puțin în Franța, și cu întârziere. Deși in primul război mondial Marie Curie a creat, condus și îndrumat personal o flotă de unități de radiografie mobile care au asistat medical peste un milion de soldați francezi și aliați, nicio mulțumire oficială, nicio decorațiguvernamentală nu i-a fost acordată in timpul vieții. Onoarea de a se odihni in Pantheon alături de marile personalități intelectuale ale națiunii (și de soțul său) a venit postum, după peste o jumătate de secol de la moartea sa. În Polonia, în schimb, ea este celebrată ca o eroină națională, o personalitate de talia lui Copernic sau Chopin.

 

sursa imaginii: memorablewomen.com/?p=627

sursa imaginii: memorablewomen.com/?p=627

 

Care să fi fost cauzele? Din perspectiva morală și politică a Franței și a Europei de azi, este destul de ușor de detectat o atitudine de neîncredere și de minimalizare a contribuțiilor unei femei, și încă a uneia care nu era născută în Franța. Personalitatea sa a fost însă complexă, iar viață ei personală agitată a dat naștere multor zvonuri, dispute, calomnii. Prima iubire a vieții ei pare să fi fost cea mai pasionată, și acesteia, probabil, i-a rămas sufletește fidelă toată viață. Legătura cu tânărul Kazimierz Zorawski, cel care avea să devină unul dintre cei mai importanți matematicieni ai Poloniei, a fost curmată de părinții băiatului care nu priveau cu ochi buni relația cu cea care pe vremea aceea era doar o guvernantă care muncea ca să-și susțină sora la studii și casă strângă bani pentru a pleca și ea să învețe la Paris. Cu soțul ei Pierre a avut o legătură complexă, cu un puternic aspect intelectual, dar mulți au privit- o și ca pe o căsătorie care a avansat în mod convenabil cariera tinerei fiziciene imigrante. Scandalul public cel mai mare a fost produs însă de relația Mariei cu Pierre Langevin, unul dintre cei mai reputați savanți ai Franței. Ea devenise văduvă, dar el era căsătorit, și toate acuzațiile moraliștilor s-au abătut asupra străinei care distrugea o căsătorie tradițională franceză. Nu mai conta că “străina” era profesor la universitate și câștigase deja două Premii Nobel. Ca și în alte cazuri similare, recunoașterea internațională a fost mai ușor de obținut decât în patria adoptivă. În 1927, a avut loc cea de-a cincea conferință Solvay, un ciclu de întâlniri ale celor mai importanți savanți ai vremii patronate și finanțate de industriașul belgian Ernest Solvay. Tema conferinței din acel an a fost “Electronii și fotonii” – domeniu al fizicii atomice în care Marie Curie adusese o contribuție fenomenală. Cu acea ocazie, a fost făcută o fotografie numită uneori “cea mai inteligentă fotografie din istorie”, care reunește o mare parte dintre savanții importanți ai primelor decenii ale secolului 20. 17 dintre cele 29 de personalități din fotografie primiseră sau aveau să primească Premii Nobel. Se aflau acolo Albert Einstein, Niels Bohr, Paul Langevin (și el!), Max Planck, Max Born, Erwin Schrodinger, Werner Heisenberg. Marie Curie este așezată in primul rând. Dar desigur, și aici, este singura femeie!

 

sursa imaginii: rarehistoricalphotos.com/solvay-conference-probably- intelligent-picture-ever-taken-1927/

sursa imaginii: rarehistoricalphotos.com/solvay-conference-probably-
intelligent-picture-ever-taken-1927/

 

Nu a fost nici o mamă perfectă, relația ei cu cele două fiice, Irene și Eve, semănând mai degrabă cu relația multor femei profesioniste de astăzi cu proprii copii, prea ocupate pentru a le putea dedica destul timp. În plus, rămăsese mamă singură, cu toate responsabilitățile familiei, la o vârstă relativ tânără. Dintre cele două fete, Irene a urmat și ea o carieră științifică, încununată de un Premiu Nobel câștigat (nu este o surpriză) împreună cu soțul ei Frederic Joliot. Eve este însă cea care i-a fost alături în ultima perioadă a vieții, când a fost atinsă de boli datorate, în parte, efectelor negative ale radiațiilor, pe care, ciudat, nu le-a acceptat niciodată, deși dovezile începuseră să se acumuleze încă din perioada vieții ei. Eve avea să scrie și o controversată biografie a mamei sale.

Cât despre filmul de la care am început discuția, actrița americană Glen Close are șanse bune de a primi Premiul Oscar pentru interpretare feminină în “The Wife”. Și Marie Curie a fost personaj pe ecran în filme cu tentă mai mult sau mai puțin biografică, de la cel din 1943, care ecraniza biografia scrisă de Eve, și îl avea co-autor al scenariului pe Aldous Huxley, până la o recentă versiune cu tentă puternic feministă, din 2016, cu titlul “Marie Curie: The Courage of Knowledge”. Niciuna dintre actrițele care au jucat rolul pe ecran, de la Greer Garson în 1943 până la Karolina Gruszka în 2016, și nici chiar Isabelle Huppert care a jucat rolul într-o comedie din 1997, avându-l ca partener pe Philippe Noiret, nu a reușit însă nici să-i aducă pe ecran pe deplin personalitatea, nici să câștige premii pe măsura celor adunate de ea. Viața a fost în acest domeniu, până în momentul de față, cel puțin, mai puternică decât filmul.

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Poate că era doar o chestiune de timp, poate că era inevitabil. Pentru prima dată în istoria ‘revoluției hi-tech’ suntem, în ultimii ani, martorii unei tendințe de descreștere în pondere și în numere absolute a cifrelor salariaților angajați în zona situată la sud de San Francisco, numită Silicon Valley. Nu este pentru mine chiar o surpriză. Deja cu vreo 20 de ani în urmă, prieteni care trăiesc și lucrează în această zonă îmi povesteau despre degradarea nivelelor de servicii la nivel public și particular. O parte dintre cauze sunt destul de evidente. Costurile vieții și prețurile locuințelor sunt foarte ridicate și, dacă ele sunt încă accesibile pentru majoritatea salariaților firmelor ‘hi-tech’, nu același lucru este valabil pentru prestatorii de servicii, începând cu lucrătorii din comerț și sistemul sanitar și terminând cu profesorii din școli și polițiștii. Fenomenul este desigur relativ, și el afectează în special start-up-urile și mai puțin companiile mari. Google, Apple, Facebook continuă să opereze de aici și chiar să se extindă. Ceea vedem și vom vedea mai puțin în viitorii ani, în Silicon Valley, sunt companii de start-up care își încep activitatea – chiar și la propriu – într-un garaj, cum au fost la vremea lor Hewlett-Packard (fondată în 1939) sau chiar Apple in primele sale faze. Motivul? Spațiul garajelor s-a restrâns și a devenit foarte scump și o companie la început de drum nu și-l poate permite in Silicon Valley. Dar acestea nu sunt, așa cum vom vedea, singurele cauze care duc la o scădere relativă a importanței acestei zone faimoase de pe coasta de vest a Statelor Unite, importantă pentru economia americană.

 

sursa imaginii: cnbc.com/2018/09/05/senate-intelligence-committee-shaming-google-alphabet-empty-chair.html

sursa imaginii: cnbc.com/2018/09/05/senate-intelligence-committee-shaming-google-alphabet-empty-chair.html

 

În articolul de astăzi al rubricii CHANGE.WORLD ne vom ocupa în mod special de firma Google și de companiile sale afiliate, și de felul în care acestea gestionează, pe termen scurt și în perspectivă, crizele de diferite feluri cu care se confruntă. La fel ca Facebook, despre care am scris aici cu câteva săptămâni în urmă, Google s-a aflat în atenția comentatorilor tehnologici, economici, dar și politici, din cauza implicării sale în atacurile cibernetice care au dus la expunerea datelor personale ale utilizatorilor și la posibila influențare a desfășurării campaniei și, indirect, a rezultatului alegerilor americane din 2016. Președintele Donald Trump a acuzat direct și explicit compania că defavorizează opiniile conservatoare, în general, și favorabile Casei Albe în particular, prin algoritmii săi de căutare, care expun sau dau prioritate știrilor sau site-urilor cu vederi liberale și democrate. Google a intrat în conflict și cu Senatul american, refuzând să răspundă invitației de a depune mărturie despre interferența străină în alegerile din 2016 in ședința Comitetului pentru Informații. În timp ce Facebook și Twitter și-au trimis reprezentanții la cel mai înalt nivel, așa cum ceruseră senatorii, scaunul rezervat lui Google a rămas liber.

 

sursa imaginii: ted.com/talks/astro_teller_the_unexpected_benefit_of_celebrating_failure

sursa imaginii: ted.com/talks/astro_teller_the_unexpected_benefit_of_celebrating_failure

 

Influența lui Google în cercurile guvernamentale de la Washington este în scădere. Liderii și experții companiei, împreună cu cei ai altor firme hi-tech, participau în perioada președenției lui Obama la reuniuni periodice fie cu președintele, fie cu înalți funcționari ai administrației sale. Asta nu se mai întâmplă astăzi, majoritatea aliaților și consilierilor lui Donald Trump aparțin altor cercuri.  Întrebarea este, desigur, dacă și în ce măsură problemele politice influențează performanțele comerciale ale companiei. Nu prea mult și nu imediat, în orice caz. Alphabet, firma care, după reorganizarea lui Google din 2015, reprezintă fațada de afaceri a companiei și a unei părți din asociații săi, a înregistrat o sănătoasă creștere de 23% în primul trimestru al anului 2018.  Și totuși analiștii sunt îngrijorați, atât din motive legate de costurile operaționale, dar mai ales de tendințele normative (multe, derivate din motive politice) care pot reprezenta frâne și bariere în evoluția companiei pe piața americană și pe piețele internaționale.

 

sursa imaginii: mashable.com/2017/09/28/project-loon-deployment-puerto-rico/#_6ZSEZoYo5qg

sursa imaginii: mashable.com/2017/09/28/project-loon-deployment-puerto-rico/#_6ZSEZoYo5qg

 

Răspunsurile lui Google sunt multiple și ceea ce este de remarcat este faptul că gigantul cu sediul (încă) în Silicon Valley se concentrează pe răspunsuri strategice și încearcă să evite conflictele imediate, să se eschiveze sau să ignore atacurile care îi pot distrage atenția. Totul pleacă de la descentralizarea activității care este un fel de a administra diversificarea profilului. Separarea atribuțiilor are loc nu numai în ceea ce privește ramurile tehnice și comerciale în care operează firma, ci și în crearea unei operații aproape complet independente care se ocupă de direcțiile noi, inclusiv de cercetarea fundamentală.

Este momentul să discutăm doi termeni înrudiți, care sună asemănător și în engleză și în românește, dar care au semnificații diferite. Este vorba despre ‘invenții’ și ‘inovații’. Invențiile sunt activitățile oamenilor de știință și ale cercetătorilor din laboratoarele de cercetare fundamentală, al căror model tradițional în istoria științei americane este Bell Laboratories, acolo unde în anii ’40 a fost inventat tranzistorul. Inovațiile sunt activitățile legate de aplicarea industrială și comercială a invențiilor, exemplul clasic înrudit fiind folosirea în anii ’50 a tranzistorilor pentru producția în masă a aparatelor de radio de către firme precum Texas Instruments. Google a sesizat o tendință care este considerată ca o mare problemă în păstrarea rolului de lider tehnologic mondial al Statelor Unite – faptul că arta invenției, specifică Americii, cea care i-a creat uriașul avantaj economic și tehnologic de care s-a bucurat în a doua jumătate a secolului 20, a fost încetul cu încetul pierdută și uitată. Nu mai există astăzi nici Bell Labs și nici Xerox Palo Alto Reseach Center (PARC) – centrele americane de excelență în invenție care au asigurat succesul și dominația tehnologică americană în secolul 20. În 2015 fondurile guvernamentale federale pentru cercetare și dezvoltare erau doar de 0,6% din produsul național brut, un procentaj care reprezintă doar o treime din ponderea lor din 1964. Rezultatul este că în 2017 numărul rundelor de finanțare inițială a start-up-urilor în SUA a fost cu 22% mai redus decât în 2012, și asta în condițiile unei ușoare redresări economice generale. Cifrele sunt și mai dramatice în Silicon Valley.

 

sursa imaginii: x.company/explorations/foghorn/

sursa imaginii: x.company/explorations/foghorn/

 

Răspunsul lui Google este Google X, un subsidiar al lui Alphabet care încearcă să redescopere arta pierdută a invenției și să o combine cu cea a inovației, în ceea ce ei numesc ‘moonshot factory’, cu scopul de a crea viitorul, evoluția companiei Google în deceniile care urmează. Termenul de ‘moonshot’ își are originea în programul Apollo de acum jumătate de secol, dar în contextul contemporan el are semnificația de proiect îndrăzneț, ambițios, revoluționar dezvoltat într-un context în care nu sunt așteptate recuperarea pe termen scurt a cheltuielilor și nu sunt neapărat stabilite toate analizele de risc care sunt solicitate unui proiect obișnuit sau companiilor start-up. Deși o parte dintre aceste activități ale lui Google sunt păstrate secrete, reportaje publicate în ultimul an de ‘Atlantic Monthly’ și de ‘WIRED’ au dezvăluit unele dintre principiile, programele și persoanele care participă în aceste proiecte. Conducătorul grupului, ‘moonshots captain’ al lui X, este Astro Teller, nepotul celebrului fizician Edward Teller. X este o rară activitate științifică și tehnologică în care investigarea imposibilului sau chiar a absurdului este încurajată. Proiectele X nu încep prin a analiza tehnologii și soluții, acestea sunt considerate răspunsuri. Proiectele X încep prin a căuta care sunt întrebările.

La fundația oricăruia dintre proiectele X se află intersecția a trei condiții: o problemă importantă care trebuie rezolvată, o soluție originală și  radicală, și posibilitatea unui plan de realizare practică a soluției. Cea de-a treia condiție reprezintă puntea între invenție și inovație, căci scopul ultimativ al întregii activități este descoperirea domeniilor de activitate și a tehnologiilor care vor face posibile generațiile și încarnările posibile viitoare ale lui Google. Pe lângă importanța acordată întrebărilor esențiale în identificarea problemelor și includerea soluțiilor celor mai îndrăznețe, mai există un element original în activitățile ‘moonshot’ ale lui X-Google: dreptul de a eșua. Statisticile arată că, din zece proiecte start-up, nouă vor eșua înainte de a fi produse măcar prototipuri, iar din cele care trec pragul realizării inițiale, nouă din zece nu vor fi  cu adevărat destul de robuste si rentabile pentru producție. Google face eforturi de a identifica eșecurile cât mai devreme și de a tăia parcursul (și cheltuielile) proiectelor care nu au șanse de reușită. Una dintre metodele de implementare a acestei strategii este recompensarea cu prime a echipelor care au lucrat în proiecte eșuate și închise, în condițiile în care echipa a identificat la timp eșecul. Nu este ușor, căci inginerii buni sunt foarte ambițioși și cred în ceea ce fac, asta punând la o parte aspectul siguranței financiare. În multe alte companii, participanții la proiecte închise sunt în pericol de concediere. Nu în laboratoarele X, și Google în general este una dintre companiile din Silicon Valley care pentru a atrage și păstra talente oferă salarii și condiții bune (salariul mediu anual al salariaților lui Alphabet este estimat la 200 de mii de dolari).

 

sursa imaginii: edgylabs.com/google-glass-back-enterprise-edition

sursa imaginii: edgylabs.com/google-glass-back-enterprise-edition

 

Fiind vorba despre tehnologii revoluționare, bazate pe cercetare fundamentală, este poate prea devreme pentru a estima reușita strategiei lui Google și a planurilor sale de a reînvia artă invenției în Silicon Valley. Proiectele X considerate reușite sunt încă ‘work-in-progress’. Un exemplu este proiectul Loon, care încearcă să rezolve problema accesului la Internet în zone îndepărtate și greu accesibile ale planetei, folosind o rețea wireless cu stații de releu și transmisie plasate în stratosferă prin intermediul unor baloane. Un alt proiect destul de popularizat despre care am discutat și în această rubrica în trecut este cel al ochelarilor Google (Google Glass), în realitate computere miniaturizate plasate pe instrumentație ‘wearable’ care oferă informații în real-time proiectate suprapus peste viziunea normală. Lansarea în jurul anului 2015 a fost considerată un eșec, fiind marcată de probleme de operare și greutăți în adaptarea echipamentului la comportamentul uman diferit de la persoană la persoană, dar proiectul a fost reorganizat și restructurat, piața țintă a fost redefinită pentru liniile de asamblare industriale, și relansarea în 2017 se pare că l-a readus pe o traiectorie promițătoare. Exemplele de eșecuri nu lipsesc nici ele, spectaculos fiind în acest sens proiectul Foghorn, care dezvolta o tehnologie care să transforme apa de mare în combustibil lichid la prețuri economice. Deși a reușit tehnologic, Foghorn a fost închis (în mod documentat, păstrând toate informațiile tehnice și științifice) din cauza faptului că scăderea prețurilor combustibililor tradiționali a pus costurile soluției într-o evidentă zonă de nerentabilitate.

Timpul va spune dacă reîntoarcerea lui Google spre cercetarea fundamentală și metodele originale folosite de proiectul X vor da rezultatele dorite atât pentru companie, cât și pentru economia americană. Schimbarea era necesară și doar un gigant al revoluției tehnologice cum este Google poate da un răspuns de acest fel evoluțiilor care au loc în economia americană și a lumii, pe plan politic și normativ. Nouă ne rămâne să urmărim, să relatăm și să discutăm ceea ce se va întâmpla.

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

I have seen today together with other several hundred of spectators Radu Jude’s most recent film, “I Do Not Care If We Go Down in History as Barbarians” (“Îmi este indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari”) at the Haifa Film Festival. A film that courageously and blutly addresses the theme of knowing and assuming the historical past in the Romanian society of today. A movie that will have an impact and will spark controversy, but I am convinced that this is exactly what the filmmakers intended.

Every people I know builds its own historical image, its own mythology. These are based in part on historical facts but viewed from their own perspective and beautified on a voluntary basis (to mobilize and unite ‘nations’ in times of crisis or for diversionist and propagandistic purposes) or involuntarily. Very few nations that I know have had and only at certain times of their history the lucidity of recognizing their mistakes, of contradicting their mythologies and of rectifying their own historical image to accept the mistakes and sometimes even the crimes committed by governments and the leaders they had chosen or accepted to represent them. Knowing and accepting your own history is a process that varies from country to country, from people to people, that is carried out differently and never easily. It is also the case of the Romanians and of Romania, who have experienced a series of successive dictatorships that for almost half a century have imposed alternate visions of their own history deformed by ideologies and nationalism, burring in silence  the crimes committed during the Second World War, and especially the period of the Holocaust. The historical studies of the past 2-3 decades began to bring to light the dark aspects, but the process of knowledge and assumption is still difficult, it is struggling with ignorance and resistance. A few books such as those written by Cătălin Mihuleac or films such as those of Radu Jude are part of this slow but essential process.

Many parallels can be drawn between director Radu Jude and the main heroine of the film, a stage director with a poet name who receives the financial support of the mayoralty for organizing a reconstruction of some episodes from Romania’s participation in the Second World War. The show is planned to take place (symbolically I guess) in the center of Bucharest, in the Palace Square, the place where the (incomplete, hesitant) change of Romania’s destiny began in 1989. Like Radu Jude himself, stage director Mariana takes the risk of including in her artistic creation not the accepted heroic nationalist official version of history, but the uncomfortable truths about the war crimes committed by the Romanian army in 1941, when it was allied with Nazi Germany. In the Romanian episode of the Holocaust, 380 000 Jews died, but these facts historically documented by studies and the work of the Wiesel Commission (which investigated Romania’s part in the Holocaust) are still only partially acknowledged, accepted, assumed by most of the Romanian people from all classes of the society, from the political elite class to the majority of the population educated in the period of communist propaganda or that of the intellectual superficiality of the post-1990s. The idea that the Romanian governors and the army under their command were responsible for war crimes contradicts the mythology and idealized image created during long years of ignorance.

The Romanian society, as presented by Radu Jude, is fragmented on multiple plans. The director’s historical and self-analytical approach enjoys the support of a part of the team with whom she works, but also encounters a great deal of resistance at all levels, from that of the cultural officials who attempt to influence the content of artistic creation in a “soft” version of censorship and up to some of the amateur actors and extras participating in the show, intrigued and indignant about the non-conformist version of the history that they are being directed to present. Racism and cabotinism, cynicism and demagogy lend themselves to a combination of sometimes comical, sometimes absurd attempts to divert the purpose of the project. Eventually something is done, but at a significant personal price.

 

(video source ROLLERCOASTER PR)

 

Radu Jude’s characters reflect other gaps and dissonances at different levels of today’s Romanian society. Some of them are cultivated, they cite freely from philosophers and historians, but they also use at the same time vulgar street language, full of obscenities and curses. There is a secondary conflict of the relationship between the stage director and a married aviation pilot and the question of whether presenting it is essential to the main line of the film is legitimate. The answer is in my opinion positive, the character of Mariana is thus presented in its different dimensions, as a complex and yet familiar character, a smart and vulnerable woman in her personal life, far from being just a politically-obsessed individual. The acting performances are excellent, with special mention for Ioana Iacob in the lead role and Alexandru Dabija in the role of the cultural clark mediating between the artists and the authorities. The extracts from the archive materials of the cinematographic journals of the times are used intelligently under the pretext of documenting the realization of the reconstruction and create a clear picture of the historical context to which the film relates. The long frames and the use of hand-held camera create a dynamic and authentic atmosphere.

Is the movie too long with its two hours and twenty minutes? I confess that I was not bored at any moment, on the contrary, I was permanently interested in the subject and the details, and I found that the gradual construction of the action builds up in a final with a strong emotional impact. My only concern is that for audiences that are not that familiar with the history and present of Romania some nuances will be lost in translation, but maybe they will be the ones paying attention to different qualities and angles of interpretation.

For filmmakers and spectators, the central question of the movies seems to be whether history can be taught, rehearsed, assumed. The answer to this question remains ambiguous. “I Do Not Care If We Go Down in History as Barbarians” is a film that those who will see will not forget easily and will discuss for a long time.

 

Cu câteva săptămâni în urmă, discutam într-un articol al rubricii CHANGE.WORLD despre genii. Am un prieten care enunță uneori o teorie interesantă legată de acest subiect. În opinia lui există câteva personalități în istoria omenirii a căror excepționalitate este atât de ieșită din comun, încât explicațiile obișnuite despre originea geniului nu par plauzibile. Personalități cu o lărgime a orizonturilor, o profunzime a descoperirilor și creațiilor care le poartă numele, cu o influență atât de radicală în istorie, știință și cultură, personalități care par să fi anticipat cu mult epoca în care au trăit, încât singura explicație – zice prietenul meu – este că aceste personalități … au venit între noi dintr-o altă lume. Fie de undeva, din propriul nostru viitor, în care vom fi stăpânit secretul călătoriilor în timp, fie ca ambasadori ai unor civilizații extraterestre. Ray Kurzweil numește acest fenomen singularitate – e posibil, deci, să fie vorba despre o întruchipare a conceptului specifică  personalităților. Nu sunt multe figuri în istoria omenirii care ar răspunde acestor definiri. Numărul lor nu a depășit, poate, numărul degetelor unei singure mâini. Dacă însă singularitatea personalităților există, între puținii aleși se află, fără îndoială, Leonardo da Vinci.

 

sursa imaginii: leonardodavinci.net/

sursa imaginii: leonardodavinci.net/

 

Până în ziua de astăzi este greu de conceput multitudinea domeniilor în care Da Vinci a excelat. A fost unul dintre cei mai mari pictori din istoria artei și unul dintre cei mai prolifici inventatori. În sfera preocupărilor sale au intrat arhitectura, muzica, matematicile, literatura, anatomia, geologia, astronomia, botanica, mecanica, optica, istoria și cartografia. În fiecare dintre aceste domenii a excelat, le-a studiat, le-a dezvoltat, fiecare dintre ele arătau altfel în anul morții sale, 1519, decât în anul nașterii, 1452, și asta datorită contribuțiilor lui. Științe cum sunt paleontologia și studiul fosilelor îl consideră ca întemeietor. Invenții dintre cele mai diferite, cum ar fi submarinele, scafandrii autonomi, elicopterele, tancurile, parașutele, își au primele descrieri în caietele și modelele sale.

 

sursa imaginii: leonardodavinci.net/

sursa imaginii: leonardodavinci.net/

 

Orașul Milano este locul unde Leonardo da Vinci pare încă să fie prezent. Refectoriul (sala de mese) mănăstirii Santa Maria delle Grazie care găzduiește celebra ‘Cină cea de taină’ este la câteva minute de mers pe jos de fascinantul Muzeu al Științei și Tehnologiei care îi poartă numele.  Aici se află colecția a mai mult de 130 de modele create între 1952 și 1956 de un grup de specialiști care au studiat și au reconstituit în spațiu inovațiile și ideile tehnice extrase din cele peste 13 mii de pagini de note și însemnări care au supraviețuit jumătății de mileniu de când a trăit da Vinci. Se pot găsi în această colecție modele (majoritatea confecționate din lemn) de mașini zburătoare, poduri și canale de irigație, biserici și palate, automobile și submarine, armament și fortificații, obiecte casnice și mașini industriale. O parte dintre aceste modele sunt replicate la dimensiuni mai mari și în grădina reședinței Clos Lucé de lângă castelul Amboise, în valea Loarei, unde Leonardo și-a trăit ultimii trei ani din viață ca oaspete și mentor al lui François I, regele Franței.

Dincolo de speculații și de legende, care sunt secretele prolificității și extraordinarei capacități de creație a unui asemenea geniu? Fără îndoială, unul dintre ele este capacitatea extraordinară pe care o avea Leonardo de a corela informații din domenii diferite, de a folosi ceea ce studiase într-o anumită disciplină în cu totul altă parte, de a îmbina și combina tehnici dintre cele mai diferite și de a le adăuga sclipirile minții sale creatoare. Astăzi am numi aceste caracteristici ‘gândire sistemică’ bazată pe o vastă și profundă ‘cunoaștere enciclopedică’. Istoric, se poate spune că da Vinci reprezintă exemplificarea cea mai strălucită a unui model ‘renascentist’ de om de știință cu înclinații și talent artistic, de artist de mare valoare cu cunoștințe remarcabile în domeniile tehnologiei. Mai este valabil acest model și astăzi? Îndrăznesc să afirm că răspunsul este pozitiv, cei mai mulți dintre marii savanți și marii artiști ai lumii din secolele scurse de atunci fiind personalități cu multiple fațete și cunoștințe care nu sunt limitate la domeniile lor de expertiză. Puțini însă au adus contribuții de o asemenea valoare pe planuri multiple. Exemplul cel mai strălucit și cel mai celebru al interdisciplinarității geniului lui da Vinci este nu altul decât faimosul tablou care o reprezintă pe Lisa Gherardini, soția negustorului de mătăsuri florentin Francesco del Giocondo, sau pe scurt ‘Mona Lisa’.

 

sursa imaginii: en.wikipedia.org/wiki/Mona_Lisa

sursa imaginii: en.wikipedia.org/wiki/Mona_Lisa

 

Walter Isaacson este ziarist, scriitor și profesor de istorie la Universitatea Tulane. A fost director la CNN și redactor-șef al săptămânalului TIME. Spirit enciclopedic și el în felul său, Isaacson a scris biografii ale unor personalități ‘singulare’ din lumea științei și tehnologiei, între care Albert Einstein, Benjamin Franklin, Steve Jobs. Cea mai recentă carte a sa se ocupă de Leonardo da Vinci, și procesul de creație al ‘Mona Lisei’ este descris și analizat din perspective multiple și inedite. Cum se explică fascinația care o exercită până astăzi acest portret de dimensiuni modeste? Care sunt secretele zâmbetului misterios al acestei femei frumoase și a privirii care pare că te urmărește din orice punct de vedere ai privi spre portret? În ‘Mona Lisa’ da Vinci a creat mult mai mult decât un portret, așa cum a făcut-o în alte câteva opere majore ale sale. Procesul său creativ nu se limita la reproducerea realității, ci la lărgirea ei prin mijloace artistice explicite și ascunse. Notele sale includ următorul citat: ‘Pictura descrie nu numai lucrările naturii, dar și mulțimea infinită de lucruri pe care natura nu le-a creat.’ Este cred una dintre cele mai exacte și mai concise definiții ale artei. Rolul artistului este să îmbogățească lumea. Extrapolând, se poate spune că într-un mod original și inegalat, Leonardo da Vinci a pus în ‘Mona Lisa’ și încă în câteva capodopere ale sale bazele realității virtuale și a realității augmentate (extinse).

 

sursa imaginii: theatlantic.com/magazine/archive/2017/11/leonardo-da-vinci-mona-lisa-smile/540636/

sursa imaginii: theatlantic.com/magazine/archive/2017/11/leonardo-da-vinci-mona-lisa-smile/540636/

 

Tehnicile creative ale pictorului au fost analizate în ultimii ani cu metode moderne aparținând chimiei, opticii și spectrografiei și unele dintre voalurile de mister încep să fie înlăturate. Da Vinci a folosit în pregătirea plăcii de lemn pe care este pictat portretul o baza de alb de plumb, diferit de cretă și pigmenții folosiți în alte tablouri în epocă. Rezultatul este că lumina ambiantă este mai bine reflectată și, pentru observator, ea pare că vine din interiorul tabloului. Radiografiile și spectrografiile dezvăluie că au existat două variante precedente ale portretului care se găsesc în straturi succesive sub cea de-a treia, cea finală. Tabloul a fost pictat în mare parte între 1503 și 1506, dar Leonardo a continuat să lucreze la el vreme de mai mult de un deceniu, ultimele tușe fiind probabil adăugate în 1517, când lucrarea îl însoțise pe pictor în călătoria sa în Franța. A migălit și a perfecționat în mod obsesiv tabloul. Pielea obrazului are straturi de culoare de 2-5 microni în zonele luminoase și până la 30 de microni în cele întunecate.

 

sursa imaginii: theatlantic.com/magazine/archive/2017/11/leonardo-da-vinci-mona-lisa-smile/540636/

sursa imaginii: theatlantic.com/magazine/archive/2017/11/leonardo-da-vinci-mona-lisa-smile/540636/

 

Și zâmbetul? Da, zâmbetul. Care este secretul acestuia? Giorgio Vasari, biograful artiștilor Renașterii timpurii, relatează că Leonardo a folosit cântăreți și bufoni pentru a păstra pe obrazul doamnei Lisa del Giocondo un zâmbet în timpul lungilor ședințe de pozat, în ciuda temperamentului ei melancolic. Multe dintre detaliile faciale sunt datorate cunoașterii profunde a anatomiei umane, pe care artistul și omul de știință le-a învățat în timpul disecțiilor executate nopțile, în morga spitalului Santa Maria Nuova, din Florența. Notele lăsate de Leonardo includ o analiză a mecanismelor musculare și a traseelor nervoase care participă în formarea expresiilor feței umane, el fiind și în acest domeniu un descoperitor și un precursor al anatomiei sistemului nervos, domeniu structurat cu câteva secole mai târziu. Leonardo a fost primul și poate singurul artist în istorie care a disecat cu mâinile sale fețele umane, în căutarea secretului expresiilor de bucurie, tristețe, exaltare, groază. Orice explicație nu poate fi însă decât parțială. În definitiv, este vorba despre zâmbetul unei femei, domeniu în care nicio știință nu va putea vreodată descifra toate misterele!

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Nu a fost ușoară vara care a trecut peste Facebook. Nu că există motive speciale de a le plânge de milă, mai ales din punct de vedere comercial, dar parcă s-a clătinat soclul și au apărut fisuri în invincibilul monument pe care l-a creat Mark Zuckerberg, un imperiu de afaceri și una dintre cele mai semnificative companii globale ale momentului, pornind de la o aplicație care avea ca scop inițial să mute pe ecranele calculatoarelor personale sistemul de relații personale și anunțurile private sau de interes comun ale colegilor de facultate (facultate pe care, de altfel, Zuckerberg nu a sfârșit-o vreodată). Cifrele de afaceri ale mijlocului de an ilustrează o parte din poveste: dacă numărul de utilizatori activi ai lui Facebook a continuat să crească, ajungând la sfârșitul celui de-al doilea trimestru calendaristic al anului 2018 la 2,23 de miliarde lunar (o creștere de 11% față de același moment în 2017) și 1,73 de miliarde de utilizatori activi în medie pe zi, nivelul de utilizare al rețelei sociale a scăzut pentru prima dată în istoria companiei în piața cea mai semnificativă, cea americană, de la 67% la 62% pentru categoria americanilor în vârstă de peste 12 ani. Pentru o companie care își oferă serviciile ‘gratis’ utilizatorilor, aceștia devin obiectivul principal, unii zic chiar ‘marfa’, deci numărul lor este un indicator cheie. Cel puțin la fel de îngrijorătoare este scăderea valorii acțiunilor companiei. După anunțarea cifrelor de afaceri care au ratat cu puțin estimările analiștilor, prețul acțiunilor lui Facebook a scăzut într-o singură zi la sfârșitul lunii iulie cu 11%. Bursa uneori intuiește chiar mai bine decât experții tendințele, și scăderea valorii pe piață financiară nu numai că expune probleme, dar le și poate crea sau amplifica.

 

sursa imaginii: toonpool.com/cartoons/Homo%20facebookensis_86457

sursa imaginii: toonpool.com/cartoons/Homo%20facebookensis_86457

 

Cauzele problemelor actuale ale companiei se află în aceleași zone unde pot fi identificate și cauzele reușitelor. Succesul aplicației create de Mark, colegii și salariații săi se bazează pe detectarea și utilizarea unor nevoi fundamentale ale unei părți însemnate a membrilor speciei umane – comunicarea, împărtășirea cunoștințelor și experiențelor, crearea de relații sociale noi și regăsirea celor uitate. Câți dintre noi au trăit din propria lor experiență și/sau au auzit de la prieteni despre regăsirea unor persoane (colegi de școală și facultate, vecini sau prieteni din copilărie) de mult pierdute sau uitate? Sistemul de relații pe care îl dezvoltă și îl exploatează Facebook se bazează însă pe renunțarea voluntară la o parte din informația personală. Aplicația are și îmbunătățește permanent sistemele de protecție ale spațiului personal, dar acestea sunt prea puțin înțelese și folosite de majoritatea utilizatorilor. Dilema pe care aceștia o înfruntă este între a expune mai mult din profilul personal (familie, preferințe, pasiuni, activități) pentru a comunica mai intens sau de a păstra mai totul în spațiul privat dar atunci intensitatea și cantitatea de informație primită sunt și ele mai reduse. Există desigur și conturile fantomă, personalitățile Facebook inventate sau protejate de pseudonime. Acestea au fost folosite de persoane sau organizații cu scopuri și interese diferite, inclusiv cele de a influența desfășurarea alegerilor din Statele Unite și din alte țări democratice. Tribuna care a permis comunicațiile protestatarilor și organizațiilor care protestau în mod democratic la începutul deceniului s-a dovedit a fi un instrument la fel de eficace și în propagarea de mesaje antidemocratice. Împreună cu expunerea datelor personale ale utilizatorilor din afacerea Cambridge Analytics, această vulnerabilitate este considerată ‘călcâiul lui Achile’ al lui Facebook. Chiar în timp ce scriu acest articol Directorul General al Operațiilor (COO – Chief Operating Officer) de la Facebook, Sheryl Sandberg, împreună cu Directorul General Executiv (CEO – Chief Executive Officer) de la Twitter, Jack Dorsey, răspund în cadrul unei ședințe publice întrebărilor membrilor Comitetului pentru Informații al Senatului american (Senate Intelligence Committee), legate de activitatea companiilor lor în perioada alegerilor prezidențiale americane din 2016 și după aceea.

 

sursa imaginii: pinterest.ca/pin/272256739948367518/

sursa imaginii: pinterest.ca/pin/272256739948367518/

 

Dar poate însă că o parte din necazurile lui Facebook sunt datorate și unor alte caracteristici ale interacțiilor pe rețele sociale, nu neapărat legate de evenimentele care se află în atenția presei și a mediilor de informații. Un prieten care este și el utilizator activ al lui Facebook refuză să folosească butonul ‘Like’ în absența unui buton similar ‘Dis-Like’. Motivele și semnificația practică și filosofică ale absenței din concepție a ‘butonului negativ’ au fost mult discutate de utilizatori și justificate detaliat de creatorii ‘jucăriei lui Zuckerberg’, cum o numește același amic. Unul dintre motivele principale este simplitatea, dar exact această simplitate și ușurință de a trimite mesaje – de către oricine, de oriunde, oricând – este și motivul pentru care pot deveni ‘virale’ și mesajele negative în aceeași măsură ca și cele pozitive sau neutre, și uneori acestea sunt foarte bine deghizate. Un alt motiv este dorința de a crea grupuri de persoane cu pasiuni comune, amintiri împărtășite, opinii necontradictorii. Această tendință conceptuală (‘by design’) are însă că efect crearea în jurul fiecăruia dintre noi a unor ‘baloane virtuale’ în care suntem înconjurați de ‘prieteni’ cu opinii similare. În absența unui control al nivelului și stilului dezbaterilor în contradictoriu suntem expuși ca utilizatori pericolului monoculturii ideilor.

 

sursa imaginii: researchgate.net/figure/A-synchronous-meeting-in-an-I-Room-a-virtual-collaborative-space_fig1_266496340

sursa imaginii: researchgate.net/figure/A-synchronous-meeting-in-an-I-Room-a-virtual-collaborative-space_fig1_266496340

 

Mai există încă un pericol cu atât mai evident cu cât ne referim la grupurile de vârste și preocupări cele mai vulnerabile, în special cele ale adolescenților. Copiii și nepoții noștri deschid ochii într-o lume în care ecranele calculatoarelor personale și ale telefoanelor inteligente sunt la fel de firești și de comune cum era deschiderea ferestrei spre casa vecină în generațiile părinților sau bunicilor, sau aparatele telefonice din vremea copilăriei și adolescenței noastre. Relațiile create pe rețele sociale devin pentru tinerii născuți în acest mileniu normă, în timp ce relațiile de prietenie ‘tradiționale’ bazate pe joacă, sport, excursii în natură etc. sunt împinse spre statutul de excepție. Bine? Rău? Viitorul va spune, dar realitatea nu poate fi negată. Ecuația nu este însă dihotomică, deoarece intervine un element tehnologic despre care am mai discutat în rubrica CHANGE.WORLD. Tehnicile de teleprezență și colaborare virtuală, practicate deja de mai bine un deceniu în mediile de afaceri sau guvernamentale pentru a genera ședințe virtuale în care participanți aflați la sute sau mii de kilometri distanță, se întâlnesc într-o camera virtuală de ședințe, iar tehnicile hologramelor sau ale realității virtuale reconstituie experiența contactului ‘face-to-face’, încep să pătrundă în domeniul comercial inclusiv în cel al rețelelor sociale. Facebook a făcut de altfel achiziții tehnologice și investește intens în cercetare și proiectare în acest domeniu, așa încât introducerea sub o formă sau alta a mesageriei, convorbirilor și conferințelor cu prezență virtuală colaborativă este așteptată în viitoarele 12 până la 24 de luni. Este una dintre căile principale pe care experții le apreciază ca fiind luate în considerație de Facebook pentru a depăși greutățile momentului.

 

sursa imaginii: imdb.com/title/tt0986263/

sursa imaginii: imdb.com/title/tt0986263/

 

Am văzut recent un film de anticipație care proiectează o direcție posibilă de evoluție a acestor tendințe. Filmul se numește ‘Surrogates’ (‘Surogate’) și a fost realizat în 2009 de regizorul american Jonathan Mostow. Este un film de acțiune sci-fi, avându-l pe Bruce Willis în rolul principal. În lumea anului 2017, așa cum este imaginată de scenariști și de autorii benzilor desenate care au inspirat filmul, au fost eliminate complet conflictele sociale și criminalitatea a scăzut spre zero. Secretul constă în faptul că majoritatea oamenilor trăiesc închiși în casele lor legați la echipament de realitate virtuală, iar viața socială și relațiile inter-umane au loc prin intermediul surogatului virtual – o combinație de robot android și personalitate Facebook bine filtrată, reprezentând o versiune idealizată și veșnic tânără a fiecăruia dintre noi. Nu există boli, nu există durere, iar dacă se poate întâmpla ceva rău, afectate sunt surogatele, și nu oamenii care le manevrează. Doar o minoritate din omenire a refuzat ‘surogatizarea’ și trăiește într-un fel de ghetto-uri care reprezintă o variantă exacerbată a periferiilor violente și rău famate ale marilor orașe de astăzi. Eroul filmului, întruchipat de Willis, este un polițist (și surogatul său) chemat să rezolve misterul unei crime, prima după o perioadă îndelungată de pace socială, în care un surogat a ucis alte surogate și a creat haos într-un oraș populat de aceste entități virtuale.

 

sursa imaginii: imdb.com/title/tt0986263/

sursa imaginii: imdb.com/title/tt0986263/

 

Nu voi dezvălui, desigur, mai mult din intrigă, protejându-i pe acei cititori care vor găsi povestea destul de interesantă pentru a căuta și viziona filmul. Le voi spune doar că, fără a fi o capodoperă, este un film care poate satisface și pe amatorii de filme de acțiune (cum altfel, când îl avem pe Bruce Willis pe generic?) și pe cei de filme sci-fi inteligente. Lumea creată în film pare o generalizare și o perfecționare tehnologică a modelului personalităților virtuale pe care fiecare dintre noi le creăm pe rețelele sociale. În ce măsură ne reprezintă acestea? Pot ele prelua într-adevăr toate suferințele fizice și trăirile negative, transformând spre bine lumea din jurul nostru? Care este frontiera dintre lumea virtuală (artificială) și viață reală? Mai există această frontieră, sau suntem pe cale de a o șterge definitiv, cu consecințe încă greu de prevăzut? Sunt câteva dintre întrebările pe care le generează vizionarea acestui film. Nu toate își găsesc răspunsul în el, dar discuția și căutarea răspunsurilor pot începe de aici.

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

I had all the good reasons to have great expectations from ‘Isle of Dogs‘. First, it’s a movie about dogs. Second, it’s animation and the trailer looked great (including the dogs). Third, it’s set in Japan, a country I love for its culture, including the passion for film, animation and manga. Fourth it’s a movie by Wes Anderson and I liked his previous work. And yet, I was quite disappointed.  ’Isle of Dogs‘ was much less than what I had expected.

 

source https://www.imdb.com/title/tt5104604/

source https://www.imdb.com/title/tt5104604/

 

It’s a film by Wes Anderson and it comprises many of the qualities that you can expect from the stylish director. It is amazing in it’s visual part which combines a dystopic image of the close visuals of Japan with animation descending from the Japanese manga style and from the Disney dog lovers division. It gathers in the distribution a unique collection of stars which borrow their voices to the animated characters. It lacks however one important component – a compelling and original story. All the talent invested in the movie seems wasted in an exuberant aesthetic show supporting a rather childish and expected story about a teens and children helping good dogs in their fight against bad men. Too simple, too linear.

 

(video source Zero Media)

 

Dogs seldom fail us in real life. This is one exception. Luckily, it happens on screen.

An untimely death cut short in 1982, at the age of 37, the life and cinematographic career of Rainer Werner Fassbinder. We can only wonder at how much he succeeded to achieve in such a short time and we can only speculate on how his cinema work and the thematic of his films could have looked like in the years of and after the fall of the Berlin wall and the reunification of Germany. The films that he left are still amazing cinematographic achievements and some of the sharpest and critical visions of the recent past of Germany. He bluntly explored fascism and corrupt politics, family relations, sex and sexual orientation, race and morality. ‘Lola‘ which was made the year before his death is a cynical and sarcastic look at what he perceived as the corrupt foundations of the Federal Republic of Germany.

 

source https://www.imdb.com/title/tt0082671

source https://www.imdb.com/title/tt0082671

 

In this film Fassbinder frontally attacks the sacred cow myth of the German post-war renewal. The story is set in a small German town about one decade after the end of WWII. The war seems to be a memory that most people try to bury, the city rides on a development wave, ruins disappear and make place for modern buildings, life improves. Building contractors and the ‘new politicians’ who support them are the persons of the day. And yet, many things did not change that much.  ’Lola‘ has two sources of inspiration, the 1930s masterpiece  The Blue Angel directed by Josef von Sternberg with Marlene Dietrich in the lead role, and Gogol’s ‘The Government Inspector’ (or ‘Der Revisor’ as it is known in German). The first connects the story in the film with the past of the pre-war Germany, its moral and political corruption that nurtured the conditions of the rise of Nazism. The second broadens the vision to the more universal theme of the powerful stranger coming to a closed community, questioning its foundations, shaking its twisted rules and trying to change the unfair ways of doing things.

 

(video source TobisFilmclub)

 

The two principal heroes, the singer-prostitute Lola (Barbara Sukowa) and the building inspector Von Bohm (Armin Mueller-Stahl) seem also directly inspired by the lead characters in the two works, it is their bringing together and the un-probable relationship that develops between them that dominates in an original manner the script. Lola is forced as many other widows of the time (and heroines of the films of Fassbinder ) to descend into prostitution to sustain her family (daughter and mother), however she is not only a victim, but rather a complex and manipulative character who tries to use her beauty to achieve social recognition. Von Bohm becomes a character of equal weight in the film, his honesty and integrity being put at test by the social environment and his falling in love with the wrong woman. The acting of both Barbara Sukowa and Armin Mueller-Stahl is superb and remains the best part of this film. Also beautiful and expressive is the camera work, just watch the games of colors and the lightning of the characters. Some other parts of the film did not survive that well the 37 years since the film was made. Mario Adorf ‘s interpretation of the local tycoon seems to gross and grotesque for the tastes of today. The motivations of the characters and their changes in mood are not that clear. The important aspect however is that the rage of Fassbinder is here, as visible as ever, and the critical flame that he lit with his works, never avoiding or running away from a good controversy, are still a model for German cinema.

Refugees stories. Running away from persecution, hiding from the dangers of deportation, waiting for the visas that can save lives, boarding the ship that navigates to the promised shore of salvation – here are themes that resonate deeply for me, maybe also because of personal and family stories that took place no farther than one generation before us. Transit adapted by Christian Petzold from a novel by Anna Seghers set during the second world war and directed by him takes an original approach for this set of subjects. It’s not a flawless film, but it impressed me in a very special manner.

 

source https://www.avoir-alire.com/transit-la-critique-du-film

source https://www.avoir-alire.com/transit-la-critique-du-film

 

The approach taken by script writer and director Christian Petzold is very original. The characters and narrative parts are taken from a novel by German writer Anna Seghers, a combination of stories about Jewish and German refugees running the spreading German occupation during the second world war in which fear, love and mistaken identities combine in a quite smart and interesting mix. The setting is however today’s or maybe tomorrow’s Paris and Marseille, with police cars and vans with sirens permanently howling and black-suited and helmeted armed policemen chasing the ‘illegals’ in the streets. There are some exceptions for this environment, as at some moments we seem to be in an atemporal French bistro or see the landscape of the old port of Marseille before the contemporary touristic change of face. The language used by the heroes is also a  hybrid in which literary dialogs in German mix with references to the football clubs in the 21st century Champions League. The superposition is almost didactic, but it somehow works, as the story of the love triangle (or maybe a pyramid in this case) folds on the background of the lives of the universal refugees. Some speak German, some Arabic or African languages, all are running away from the eternal police of oppression.

 

(video source Piffl Medien)

 

As many love stories in time of war the intrigue here is built of intense feelings doubled by fear, shades, hidden identities. It develops slowly but the excellent acting of Franz Rogowski and Paula Beer bring on screen a whole world of passion and ambiguities, of despair and impossible dreams. The secondary thread that connects the fate of the German refugees with the one of the ‘local’ migrants is also described in a discrete manner, avoiding the traps of melodrama. The only major flaw is the use of off-screen voice, probably reading text from the original novel that inspired the film. It is probably intended to remind us the reference work and the period when its story takes place. I find that voice over seldom works well in movies and this is not the case here. Transit tells a very important story and its production incorporates good acting and many bright ideas. It would have been better if director Christian Petzold trusted more his viewers and made some of the details of execution more discrete and less explicit.

 

Next Page »