One of the previous films of , The Tree of Life included a long segment about the origins of the Universe. When I saw that movie it was not at all clear to me how that part was related to the rest of the story – a family saga developing around a complicated father – son relationship. Director Malick was so much in love with that part that he decided to abandon any fiction in his latest movie and focus on the cosmology story. The result is Voyage of Time: Life’s Journey which is listed as a documentary, although I have a hard time sticking it into that category either. Documentaries have as goal educating, or making statements about history or society or nature. Here we seem to be closer  to poetry or sophisticated video art. What counts eventually is not the category but the result.





The film starts with CGI images of the birth of the Universe combined with cosmic video art based on images of the most remote (thus the earliest) galaxies taken by the Hubble Space Telescope. It continues with images that describe or reconstruct the birth of Earth, the appearance of water and life, the evolution of plants and animals, the cosmic events (like the asteroid that almost eradicated life on Earth and put an end to the dominance and very existence of the dinosaurs), the emergence of mankind and its evolution towards the mega-cities of today, with their human mosaic and social problems. Most of the images combine fabulous nature filming with computerized effects and they are great, the story telling is visually astounding and has its own logic. I would have loved the film to be only visuals. I would have even accepted the soundtrack although I am not great fan of the world music or Gregorian chants, not when used in New Age messaging. Unfortunately decided to add a spoken commentary and I simply could not make any sense of it. Some incantations and frightened kid questions directed to an over-present Mother (Nature? a feminine God?) were repeated over and over. To be clear, I like and I understand poetry, I respect religious feelings and texts, but the spoken commentary was nothing of these. The fact that , an actress that I deeply admired borrowed her voice to read this text, did not help, it just made me mad because I feel that her huge talent was wasted here. The result is just boring, and I surprised myself almost napping despite the beauty on screen.


(video source Zero Media)


OK. So Terrence Malick wanted hardly to make a film about the history of the Universe. A Film about Everything. The Film about Everything. Now that you made it, please, Mr. Malick , come back to making the films we loved you for, films like Days of Heaven and The Thin Red Line.

At a time when peace or at least co-existence near our neighbors seems as remote as ever and when the level of confidence in the political class seems to be at a historical low, it’s quite comforting for us, Israelis, to remember the times when the Prime Minister was a national hero, a man of vision, a person of unprecedented modesty who chose to quit politics and spend the last decade of his life as a member of a kibbutz, living a simple life, engaging in manual labor, working and living together with his neighbors and comrades. True, he had his political enemies also, and he was not exempt of controversies, but controversy is a way of life for Jews in general and Israelis in particular. The opportunity for these thoughts was provided by the documentary film Ben-Gurion, Epilogue which was co-produced (among other) and broadcast by ARTE TV and the Israeli Channel 8 stations, and screened in Israel and at festivals around the world. The film is based on the editing of about one hour worth out of several hours of a filmed interview given by the former Israeli prime minister David Ben-Gurion in the spring of 1968, several years after retiring from politics.





It is interesting to judge the portrait that is convened by this film from two points of view. One is the persona. While Ben-Gurion was a very visible public figure and a popular one in the decades before and after the making of Israel, there are less and less people alive who knew him. We are now left with written testimonies and with this kind of films. From this interview he appears as an individual of great intelligence and modesty at the same time, a man who was both aware and proud of his role in history and at the same time humbled to have been instrumental in the important events he was part of.  Then it’s the political dimension. The Ben-Gurion who talks to us from the recovered filmed interviews was not only a man of vision but also a pragmatic moderate in policies. He provides his views on controversial issues related to the attitude of the allies to the Holocaust that was happening during WWII and the reconciliation with Germany that had happened after the war, about the victory in the Six Days War and the consequences of Israel having won the war and occupied so many territories. For the Israeli audiences there are no astonishing news, the fact that Ben-Gurion would have preferred to negotiate the majority of territories for peace is known for decades, but this position is very well articulated in the film and so actual in the present we live in today.


(video source Israeli Film Festival of Philadelphia)


There are no very tough questions asked, and there is an attitude of deep respect from the young journalist to the old statesman which is never left during the discussion. We still learn a lot about the man, his life, his passions, his positions on important issues, and much of these still resonate. The discovery of the film (with no sound) and of the tapes of the interview (with no image) and the way they were brought together are an interesting story by itself, and the ‘the making of …’ documentary is worth watching as well. More film material taken from newsreels and other interviews were added in order to put the exact moment the interview was given (less than one year after the 1967 victory of Israel in the Six Days War) and the personality of David Ben-Gurion in its historical context. The title of the film is a little misleading, as Ben-Gurion does not take a ‘testamentary’ approach at any point, seems to be in good physical form and had a lot of plans among which writing his memoirs. He unfortunately did not complete these and I wonder if notes of fragments are available. He lived for another five years and even gave more interviews later. This film is an important testimony of his personality and positions after retiring, but the epilogue may still wait to be written.


The action thriller The Call which takes place in the Los Angeles area brings to the center of the action a category of people who seldom appear on screens in most of the movies dealing with police work – the emergency call responders. The opening scenes of the film do a fine job not only in describing the atmosphere and (2013 level) technology at the 911 LAPD response center, but also of defining the job, the responsibilities, the professional and human qualities that are required from the people whose voices one first hears when placing an emergency call. It’s a good start for an interesting action movie, that could have been quite special. Unfortunately, director  and his team did not succeed to make it one.





The development of the story is rather interesting. Jordan Turner ( in the lead role) is an experienced emergency operator who had made one fatal mistake returning a call in a situation that allowed for the caller to be kidnapped and murdered. Many months later, she finds herself in a situation that seems similar to the incident that continues to track her day and night. It’s her opportunity to do things right, and to save lives. The dialog between the operator and the kidnapped teenage locked in the truck compartment of the car of the abductor is well built, has tension and catches the attention. The problem is that the script authors did not dare to build all or most of the film on the call itself. At some point in time they may have felt that the accumulated coincidences could not hold the story any longer, and they switched the call off. From that point farther the film became just one of these many action thrillers in which usual people become unexpectedly heroes. The issue is that in order to make these happen the script authors had to invent more coincidental situations, plus to build some reasoning for the motivation of the kidnapper. All these are just usual action stuff, and not very good one.


(video source Movieclips Coming Soon)


delivers good acting as she always does, but she seems to be in danger of accumulating roles that look too much one with the other. The rest is just another action film, especially in the last third of the screening time. It’s a pity for the film that promised so much at the start. The good thriller about the emergency responders is still to be made.

Îmi amintesc o discuţie la care am asistat, purtată acum vreo două decenii, poate puţin mai mult, în birourile companiei de hi-tech în care lucram. Compania trecea printr-una din acele schimbări de identitate rezultate din procesele de ‘Merge and Acquisitions’ (M&A) foarte uzuale în branşă, în care companii mai mari cumpără companii mai mici pentru tehnologiile acestora, sau pentru clientelă şi acces la noi pieţe de desfacere, sau companii cu profiluri şi expertize care se completează unele pe celalalalte se unesc pentru a forma o companie nouă. Invitasem un expert în ‘identitate corporatistă’ (există o asemenea expertiză!) şi acesta ne explica rolul esenţial al semnelor grafice care ajung să reprezinte companiile şi produsele lor în ochii consumatorilor. Simbolistica corporatistă nu este de altfel o disciplină complet nouă, litera ‘M’ rotunjită a simbolizat pentru consumatori burgerii lui MacDonalds mult înainte ca ‘f’-ul lui Facebook să însemne ‘reţele sociale’. La modă în acea perioadă erau săgeţile (neapărat spre dreapta, de preferinţă în sus, dar niciodată spre stânga sau în jos!) şi Cercul. Chiar am lucrat şi eu o vreme la o companie al cărei simbol era un cerc roşu.


  sursa imaginii

sursa imaginii


Cercul este şi simbolul şi numele companiei care apare în filmul “The Circle” (“Cercul”) regizat de James Ponsoldt, inspirat de cartea cu acelaşi nume a lui Dave Eggers, cu Emma Watson în rolul principal şi Tom Hanks într-un rol cheie secundar. Câteva cuvinte despre principalii realizatori ai filmului. Născut în 1978 în Georgia, James Ponsoldt nu este foarte cunoscut. Acesta este al cincilea său film, dar primul pentru marile studiouri şi cu actori foarte cunoscuţi în rolurile principale. Filmele sale precedente aparţineau categoriei ‘indie’ (independente, realizate de studiouri mici), trei dintre ele au fost prezentate la festivalul major al genului care are loc în fiecare an la Sundance în luna ianuarie, şi se ocupau de teme romantice sau de problemele adolescenţilor. Dave Eggers în schimb este un nume destul de cunoscut în literatura şi publicistica americană, articolele şi cărţile sale abordând teme sociale, legate de actualitatea imediată. Cartea “The Circle” din care s-a inspirat filmul (al cărui co-scenarist a fost Eggers) este primul său succes de public. Emma Watson a devenit celebră întruchipând-o pe Hermione în seria ‘Harry Potter’ şi şi-a consolidat recent statutul de vedetă jucând rolul Belle din ultima versiune cinematografică a clasicului “Frumoasa şi Bestia”. Tom Hanks nu are nevoie de nici o prezentare.


(sursa imaginii

sursa imaginii


“Cercul” din romanul lui Eggers şi filmul lui Ponsoldt este numele unei companii din Silicon Valley, o poveste de succes imaginară dar în care recunoaştem cu uşurinţă profilul, structura şi modul de a opera al unor giganţi ai industriei hi-tech cum ar fi Google, Apple sau Facebook. “Cercul” este însă mai mult decât un nume, este şi un concept pe care se bazează întreg ecosistemul format din produsele companiei. Întreaga lume este conectată la “Cerc”. Utilizatorii au acces nelimitat la informaţie, dar şi informaţia despre utilizatori este fără limită şi accesibilă tuturor. Compania are un succes enorm, peste 80% din întreaga populaţie a Americii şi procente însemnate din populaţia lumii fac parte din “Cerc”. Atât de omniprezentă este compania, încât o propunere de a transformă sistemul de vot american în sistem obligatoriu, bazat pe înrolarea (tot obligatorie) a tuturor cetăţenilor în rândul clienţilor companiei nu pare de loc deplasată. În definitiv “Knowing is Good. Knowing Everything is Better.” – “A cunoaşte este bine. A cunoaşte totul este şi mai bine”. Aşa sună unul dintre sloganurile companiei. Oare?


sursa imaginii

sursa imaginii


Cercul este o formă geometrică perfectă şi perfecţiunea sa îi atrage pe creatorii de simboluri identitare. Dar cercul este şi o formă geometrică închisă, oricât de mare ar fi raza sa. Cercul este o formă geometrică simetrică şi aparent democratică, dar are un centru, şi dacă centrul nu joacă după aceleaşi reguli ca punctele echidistante de pe circumferinţă, atunci democraţia este doar aparentă. Cititorii rubricii CHANGE.WORLD vor recunoaşte în problematica filmului teme familiare. Una dintre ele, cea principala, este echilibrul între avantajele comunicării permanente şi riscurile acesteia pentru siguranţa informaţiei şi protejarea vieţilor private ale utilizatorilor reţelei Internet. Lui Mae Holland, eroina filmului i se întâmplă lucruri aparent minunate după ce reuşeşte să se angajeze la una dintre firmele cele mai prestigioase din Valea Siliconului. Muncă este interesantă, i se oferă asigurare medicală permanentă (adică 24 de ore din 24 şi complet monitorizată) nu numai ei ci şi tatălui său suferind de o boală degenerativă în evoluţie pe care nu îşi putea permite material să o trateze, devine parte nu numai dintr-o companie dar şi dintr-un sistem de relaţii complex care la un moment dat îi salvează viaţă, poate contribui şi simte că poate schimba lumea în bine. Care este însă preţul acestor avantaje şi realizări? Abandonarea completă a oricărei intimităţi, expunerea vieţii personale, a familiei, a prietenilor unei supravegheri permanente. O întâlnire cu amplificare exponenţială între o reţea socială (din nou Facebook pare modelul cel mai apropiat) şi ‘Truman Show’, filmul în care Jim Carey îşi trăieşte viaţa ca un ‘reality show’ vizionat de întreaga planetă.


sursa imaginii

sursa imaginii


Tema secundară dar nu mai puţin acută şi actuală a filmului este cea a vieţii sub presiune permanentă în mediul corporatist. Poziţii precum cea în care reuşeşte să se angajeze eroina filmului după un interviu neconvenţional şi nemilos care mi s-a părut a fi una dintre cele mai bune scene ale filmului, sunt dintre acele locuri visate de aproape orice locuitor al acestei zone de mare densitate a tehnologiilor avansate din California, şi de aproape orice inginer, programator, expert în domeniile calculatoarelor şi comunicaţiilor din lume. Se cer celui care a ajuns în această poziţie nu numai calităţi profesionale remarcabile, dar şi un tip special de relaţii cu colegii de lucru, cu care se află în echipă dar şi în permenta competiţie. Viaţa celui care lucrează în acest mediu se contopeşte cu viaţa companiei, frontierele între viaţa particulară şi cea profesională sunt şterse, şi ca ore de lucru, şi ca priorităţi. Înţelegerea scopurilor economice şi sociale ale companiei, adeziunea personală şi sprijinirea acestora prin faptă par cu atât mai paradoxale cu cât cei mai mulţi dintre experţii din domeniu nu rămân cu aceeaşi companie mai mult decât câţiva ani. Chiar dacă reuşesc, chiar dacă şi-au creat o carieră plină de realizări profesionale şi avansări, ei vor schimba locul de muncă peste câţiva ani, uneori traversând stradă la unul dintre competitori, sau căutând noi căi de a-şi diversifica palmaresul personal şi a evita să fie consideraţi ‘plafonaţi’. Apropos, această abordare este foarte diferită la companiile americane în comparaţie cu cele japoneze de pildă, unde este cerută o adeziune similară cu scopurile companiei, dar în care este apreciată loialitatea şi stabilitatea, şi în care de multe ori compania în care începe cariera unui expert este şi cea de la care el (mai rar ea, în Japonia) iese la pensie.

“The Circle” s-a bucurat până acum de o primire destul de rece din partea criticii. Am şi eu destul de multe observaţii în legătură cu viziunea regizorală care mi s-a părut prea plată, ratând ocazia de a crea o imagine vizuală expresivă pe măsura ambianţei pe care o descrie, şi despre unele scene şi personaje secundare care caricaturizează prea gros aspecte reale din viaţa corporatistă. În liniile sale principale însă “The Circle” mi-a plăcut. Emma Watson a fost excelentă – ambiţioasă dar vulnerabilă, gata să-şi asume riscuri personale dar nu şi să-şi trădeze idealurile. Tom Hanks schiţează în câteva tuşe imaginea creatorului de industrie după modelul marilor nume din hi-tech, inclusiv complexitatea rolului de leader, de factor de schimbare, dar şi aspectele întunecate legate de scopurile mediilor de afaceri care în cele din urmă trebuie să genereze profit. Filmul evita să ia poziţii clare, spectatorii sunt lăsaţi să îşi formeze propriile lor opinii şi cred că asta este bine, deoarece problemele aduse în discuţie sunt probleme complexe, care nu au toate un singur răspuns ne-echivoc, sau cărora li se caută încă răspunsurile.


(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – )

‘s career spreads now over half a century of writing and directing horror movies. He is considered the master of the Italian cinema of the genre, which also bears the name of ‘giallo’ (yellow – the color of cheap paper on which pulp fiction used to be printed) combining the elements of horror with supernatural (magic, witchcraft) stories. His almost complete lack of limits into bringing violence to screen has earned him critics and led to being avoided by some, but his style and coherence make his films always worth being watched if you accept horror as a genre of entertainment. He is long enough in the industry to have been a contemporary of Fellini who appreciated his work and with whom he shared cinematographers, sets, and even themes. Viewers will find in ‘Profondo Rosso’ (or Deep Red as the title is known in the English version) many topics, techniques, or symbols used by recent films of the genre, but we should not forget that this film was made 42 years ago. We can consider  as an intermediary between Hitchcock and the creators of modern slasher films.





What makes a film like this one different from the rest of the crowd composed of ketch-up consuming horror films? First it’s a very well written crime story which succeeds to keep its logic despite the high rate increasing amount of corpses, and despite the apparent involvement of the super-natural elements. It creates thrill from the very first opening scene, and keeps the interest alive most of the time until an ending which makes sense and does not fall beyond the ending of some of its famous predecessors. Next it’s the setting – the city of Rome that we know from the films of Fellini which seems to be really quoted here, sophisticated apartments, abandoned mansions. Most and above all it’s the cinematography. and his director of cinematography Luigi Kuveiller make alternate views of the set and close-ups, fixed and mobile camera work, and create a palette of colors where the red in the title takes a dominant role.


(video source Arrow Video)


The last element behind the success of the film was in my opinion the choice of in the lead role. The British actor had become famous with his role in   ‘s Blow-Up . His role here is a continuation in a different setting (very Italian vs. very British) on that role, with the same obsessive search for truth. Two of the supporting actors – (preferred actress and collaborator of until today) and succeed also to build very credible performances. All the above contribute to making of Deep Red a significant milestone in the history of thrillers.

Giacomo Casanova, the great lover of the 18th century and maybe of all centuries does not stop to inspire creators. The first of them was of course himself, with the life he led and with the memoirs that he had wrote. Many other followed, starting with Mozart until the film makers of the 20th and 21th century. The latest is the 2014 Casanova Variations – an ambitious piece of art film co-written and directed by which looks at his last days. Was he tired of the endless search and conquests of women? Did he have any remorse concerning the broken hearts and broken lives that he left behind? Who was him after all? A genius turning love affairs into art, or one of the manifestations of evil?





You need not be concerned about Casanova Variations being too serious or too dry in dealing with these issues. It is actually conceived as a performance in a film, the staging of an imaginary opera called ‘The Giacomo Variations’ which is filmed and photographed live, describing the final days of the life of the great heart-breaker (), retired as a librarian in the Dux Castle in Bohemia to write his memoirs, and receiving the visit of a mysterious woman ( – maybe a forgotten lover, maybe a publisher trying to steal the manuscript which tells about his adventures. The story on stage triggers the rendition on screen of the story in the past, and the whole film alternates past and present, life and theater, music and acting, the real life heroes, the actors, singers, and the audience in the opera house. Actors and heroes become one big ensemble and the whole show an elegant dance of the imagination based on the music of Mozart (mostly). It’s entertaining, but this is not everybody’s kind of entertainment and part of the viewers of the film risk to be surprised and confused.


(video source Filmladen Filmverleih)


Any movie in which John Malkovich is on screen has the potential to become not only a movie with John Malkovich but also a movie about John Malkovich. Casanova Variations is no exception and the role of Casanova merges with the role of the actor who acts as Casanova on stage enabling the permanent games of transition between the two threads of action, between imagination and reality, between the heroes and the actors. In one memorable sequence the actor – singer seems to collapse on stage and a real physician in the audience jumps to help, just to discover that she herself became now part of the show. It’s just one of the many jewels that combine art and life in this film. I also need to mention Veronica Ferres who gives Malkovich a superb replica in a role that seems to gather the power and dangers in the many women Casanova knew in his life.Those who love film, theater, opera, history and the combination of these will find many reasons of joy in this film, which may not solve the mystery of Casanova but makes good refined entertainment out of it.



I am not a great fan of ‘true crime’ stories, books, or films. And then, there are exceptions. The Iceman directed by is one of them, and I will try to shortly explain why it succeeds in my opinion to do better than many of other similar films (the genre is very popular in American cinema).


Richard Kuklinski was a real person. He was a paid hitman in the service of the mob, who by the time he was caught in 1986 had allegedly more than 100 people murdered on his record. The amazing thing was that he succeeded to keep his real ‘profession’ and source of income hidden from his ‘normative’ family for more than 20 years, living a comfortable life in the suburbs. His beautiful wife and two daughters never guessed the real person that he was. Split personality? Possibly – an extreme case anyway.


(video source Movieclips Trailers)


The film works well on many plans. First of all this is due to , an actor with many supporting roles in his record, who gets here the opportunity to bring to screen a character who seems to care only about his family with no apparent feelings about other people, not even respect for their lives. Yet, his first mistake and hesitation that triggers his downfall is the hesitation to kill the teenager young girl who witnessed one of his crime, maybe because she reminded him about his daughters. The rest of the supporting cast is excellent as well, with as his unsuspecting wife and as the mob chief who hires him to part ways later. There is little explanation about the background and motives of his deranged and criminal behavior. The references to his brother and one flashback of his childhood may be considered insufficient, but actually I believe that it’s better so. Too much explanation would have spoiled the chilling effect of being exposed as viewers to his dark personality and deeds. As it stays, it’s a study in crime with enough details to make it hard too forget, and enough non-clarity to leave it open to interpretation from viewers.


Mă consider norocos pentru faptul că maturizarea mea intelectuală s-a petrecut în a doua parte a anilor ’60 şi începutul anilor ’70 într-o perioada (vai, scurtă!) de relativă liberalizare ideologică şi culturală în România, şi într-un oraş – Bucureşti – care se afla în acea vreme în avangarda teatrului internaţional. Pornind de la o tradiţie teatrală solidă şi beneficiind de îndrumarea unor regizori aflaţi la piscul maturităţii creatoare cum au fost Liviu Ciulei şi Moni Gelerter, un val de tineri regizori iconoclaşti, explodând de talent şi îndrăzneală au reuşit să aducă pe scenele teatrelor bucureştene interpretări noi ale dramaturgiei clasice şi piese ale repertoriului internaţional contemporan. Au fost la început Radu Penciulescu, David Esrig, şi Dinu Cernescu, urmaţi la scurt timp de Lucian Pintilie şi Andrei Şerban. Ceea ce se petrecea atunci pe scenele bucureştene nu era doar sincron cu cele mai bune spectacole din lume, dar în multe privinţe anticipa şi crea direcţii noi în teatrul contemporan.




Încerc ca la fiecare revenire la Bucureşti – cel puţin de două ori pe an în ultimul deceniu şi jumătate – să văd cât mai mult teatru, să-i revăd pe regizorii şi actorii preferaţi ai primelor mele tinereţi (şi ale lor) şi să cunosc generaţiile tinere de actori, regizori şi dramaturgi. Fără ca neapărat să am asta ca scop le compar cu ceea ce am reuşit să văd pe scenele lumii (inclusiv în Israel) în cei 33 de ani de când mi-am câştigat libertatea de a cutreieră lumea. Revăd cu nostalgie şi teatrele pe care le cunoşteam de acum 40 sau 50 de ani. Unele dintre ele au trecut prin renovări substanţiale cum ar fi Teatrul Naţional (deşi au trecut doar vreo patru decenii de la inaugurare, oferind astăzi şi generoase spaţii de expoziţii în foaiere) sau Teatrul Odeon de pe Calea Victoriei. Alte săli au rămas parcă încremenite în timp, până şi problemele lor de construcţie şi şicanele cauzate spectatorilor au rămas la locul lor. De exemplu stâlpii din sala Teatrului de Comedie care obscurează parţial vizibilitatea din ultimele rânduri ale parterului sălii, sau balustradele din sala principala de la Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra care ‘taie’ o parte din scenă din câmpul vizual al spectatorilor care au neşansa să cumpere (la preţ întreg!) bilete lângă ea. Ce contează însă în comparaţie cu cantitatea de nostalgie care mă cuprinde intrând în sălile de care mă leagă atâtea amintiri. Aici, la Bulandra, pot spune că mi-am făcut şcoala mea personală de spectator de teatru de calitate cu spectacole cum au fost ‘Cabala bigoţilor’, ‘Revizorul’, ‘Elisabeta’, ‘Maestrul şi Margareta’, ‘Azilul de noapte’, ‘Furtuna’, ‘A 12-a noapte’, etc.




Fenomenul teatral bucureştean de astăzi nu are loc însă doar în teatrele consacrate. Deşi după 1989 nu a mai fost adăugată nicio contructie importantă destinată artei teatrului, numărul locurilor în care au loc spectacole în Bucureşti a crescut considerabil prin recuperarea unor spaţii care în perioada comunistă erau folosite ca centre culturale, sau prin crearea de spaţii noi cum ar fi ‘cafenele teatrale’. Am avut astfel ocazia să văd în ultimii ani spectacole la Teatrul Metropol, la sala Creart în Piaţa Lahovari, la Teatrul de Artă din strada Sfântul Ştefan, la Godot Cafe-Teatru pe stradă Blănari în apropierea Centrului Vechi, şi la sala Point de pe strada Eremia Grigorescu. Am auzit lucruri bune şi despre alte locuri cum este Teatrul Elisabeta, care foloseşte şi el ca şi Creart şi Godot formula spectacolului ‘de cafenea’ sau chiar ‘de restaurant’ care îmbină artă teatrală cu cea gastronomică, sau măcar cu un pahar de băutură înainte sau în timpul spectacolului. Ca şi la New York, ca şi la Tel Aviv, ca şi în alte părţi ale lumii, teatrul ‘de periferie’ (off-Broadway sau off-off-Broadway în New York, sau ‘fringe’ la Tel Aviv) este de multe ori mai interesant şi mai incitant decât marile spectacole ale teatrelor consacrate de repertoriu. Teatrul de calitate în multe cazuri aici poate fi găsit sau de aici porneşte.




Ce am văzut deci în aceste seri de teatru bucureştene la sfârşit de stagiune teatrală? Voi începe cu spectacolele văzute la teatrele consacrate – două la ‘Naţional’ şi două la ‘Bulandra’. Pe Matei Vişniec îl cunoaşte şi publicul israelian datorită punerilor în scenă de la Teatrul Karov al lui Nico Nitai. ‘Angajare de clovn’ este un text scris cu trei decenii în urmă care l-a însoţit pe autor în exil şi care s-a întors pe scenele româneşti, întâi la Teatrul Evreiesc din Bucureşti şi acum la Naţional, o declaraţie de dragoste pentru arta circului, o meditaţie tragică despre rolul clovnului în circ şi relaţia între circ şi teatru. Spectacolul de la Naţional regizat de Ion Caramitru, care este şi directorul teatrului, mi-a plăcut. Prima parte include momente splendide de teatru autentic, care amintesc clovnii lui Fellini, un alt mare îndrăgostit de circ, şi permit tinerilor Petre Ancuţa, Emilian Marnea şi Florin Calbajos să construiască cu măiestrie şi fior cele trei roluri de compoziţie ale bătrânilor clovni. Pauza este un spectacol de circ în toată regulă, cu participarea profesioniştilor de la Circul Globus, în foaier. La întoarcerea în sala, publicul găseşte sala reconfigurată în arenă de circ, gata pentru a două parte, un spectacol nostalgic în care bătrânii clovni vor încerca să readucă în arenă magia. Aici scade intensitatea dramatică, şi partea de circ nu este suficient de spectaculoasă pentru a balansa schimbarea de ton, dar finalul (îndrăznesc să spun ‘mioritic’ şi cei care vor vedea spectacolul vor înţelege de ce) readuce dimensiunea tragică în prim plan. Un spectacol multidisciplinar, colorat, şi intens.

Celălalt spectacol văzut la Naţional m-a entuziasmat mai puţin. A fost piesa ‘Tectonica sentimentelor’ de Eric Emmanuel Schmitt, romancier şi dramaturg de mare succes în Franţa, un spectacol care ţine afişul la Teatrul Naţional din Bucureşti din 2009, la un an de la premiera să pariziană pusă în scenă de autor. Nu am fost impresionat de subiect şi de situaţiile descrise în intrigă, o poveste de triunghi (sau poate pentagon?) sentimental care mi s-a părut artificială. Jocul actriţelor Tamara Creţulescu, Valentina Zaharia, Ilinca Goia (în ordinea preferinţelor mele) a fost foarte bun şi a reuşit să producă un spectacol acceptabil, în pofida textului şi a unei scenografii problematice pe o scenă disproporţionat de mare faţă de dimensiunile sălii şi ambiţiile textului.


sursa imaginii -

sursa imaginii –


La Bulandra, în sala cunoscută din Grădina Icoanei am văzut ‘Măscăriciul’ – prelucrare după Cehov regizată de Horaţiu Mălăele şi interpretată de el şi de Niculae Urs (pe care cred că îl văd pentru prima dată). Un spectacol excelent, prezent pe scenele româneşti (şi nu numai) din 2005, despre magia teatrului şi fragilitatea meseriei de actor. O delectare. Tot aici, dar în sala alăturată, destinată spectacolelor mai ‘experimentale’ am avut ocazia să fac cunoştiinţă cu actori din generaţiile cele mai tinere ale teatrului din România în spectacolul foarte ambiţios şi destul de reuşit cu piesă ‘Incendii’ a dramaturgului (de asemenea actor şi regizor) libanez-canadian Wajdi Mouawad. Este o piesă grea, cu puternică încărcătură emoţională şi politică despre conflictele violente care sfâşâie lumea arabă şi Orientul Mijlociu, despre crimele de război şi preţul tragic pe care îl plătesc locuitorii acestei părţi a lumii. Echipa de actori căreia i s-a oferit spaţiul (nu foarte comod şi cu vizibilitate problematică pentru o parte din public) al sălii Studio din sediul de la Grădina Icoanei este formată în majoritate din absolvenţi recenţi ai Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică – UNATC, moştenitoarea IATC-ului cunoscut generaţiilor mai vechi. Regizoarea Irina Alexandra Banea – pentru care acest spectacol a fost ‘lucrarea de diplomă’ – a reuşit în mare măsură să depăşească obstacolele unui text complex şi destul de lung, şi a transformat tinereţea actorilor într-o sursă de pasiune şi emoţie. Viitorul teatrului românesc pare să aibă o baza solidă în şcoală naţională de actori şi regizori.




Spectacolul care m-a impresionat cel mai mult dintre toate cele văzute în această mini-stagiune personală a fost însă cel văzut la Teatrelli – ‘Mon Cabaret Noir’ – scris, regizat, cu decoruri şi coregrafia lui Răzvan Mazilu. După cum îi spune titlul, spectacolul adoptă genul şi stilul spectacolelor de cabaret pentru a crea pe scenă personajul artistei Anita Berber în atmosfera ‘decadentă’ a Berlinului anilor ’20. Un spectacol excelent conceput, cântat şi dansat în care apar alături de creatorul-regizor şi Ilona Brezoianu, Anca Florescu, Alina Petrică şi Ana Bianca Popescu, un spectacol care spune mult despre Germania Republicii de la Weimar şi ceva şi despre lumea de azi. O revelaţie.

Celelalte spectacole văzute la teatrele mai mici mi-au lăsat impresii amestecate. ‘Unora le place swing-ul’ la Teatrul de Artă adaptată după un text al scriitoarei şi ziaristei americane Donna Hoke, în regia lui Claudiu Puşcău este un spectacol agreabil, uşurel şi uşuratic. O tema asemănătoare (mediul ‘swinger’-ilor) o are şi spectacolul cu ‘O piesă deşănţată’ de Lia Bugnar la Godot Cafe Teatru care m-a făcut să regret că am preferat (încă) o seară de teatru în Bucureşti vizionării în direct a finalei Champions League. Este o comedie ‘subţire’ în sensul negativ al cuvântului, fapt surprinzător pentru Lia Bugnar (personalitate teatrală remarcabilă – dramaturgă, scenaristă, regizoare, actriţă) Reprezentaţia nu este salvată nici măcar de jocul actoricesc onorabil al autoarei şi al lui Marius Manole, una dintre stelele (relativ) tinere ale teatrului românesc contemporan. Tot la la Godot Cafe-Teatru, o sală care adopta formula teatrului-cafenea, potrivită pieselor de ‘format mic’, am văzut şi ‘Creditul’ piesa dramaturgului catalan Jordi Galceran – o satiră a sistemului bancar contemporan. Textul mi s-a părut excelent mai ales în prima parte, a slăbit puţin ritmul în a doua, dar a ratat complet – în opinia mea – finalul. Jocul actorilor (Răzvan Vasilescu şi Şerban Pavlu) mi s-a părut în schimb impecabil.




Cum arată peisajul teatral românesc în comparaţie cu cel israelian? Cred că se poate vorbi despre rădăcini comune şi despre un decalaj de 50 de ani. Tradiţia teatrală românească s-a cristalizat în a două jumătate a secolului 19, în perioada Unirii Principatelor, a formării statului naţional român, şi a dobândirii independenţei de stat a României. Între elementele componente ale epocii se află şi primul teatru în limba idish din lume, de fapt cel dintâi teatru evreiesc  profesionist din lume, înfiinţat de Avram Goldfaden la Iaşi în 1876. Teatrul în viitorul stat Israel apare odată cu dezvoltarea oraşelor şi aşezărilor evreieşti din Palestina sub mandat britanic, după primul război mondial. Teatrul naţional al Israelului, HaBima, de pildă, a fost un import din Europa de Răsărit, născut în 1928 prin relocarea unei părţi din artiştii trupei Teatrului de Artă din Moscova, care profitaseră de un turneu la New York pentru a scapă din Rusia Sovietică care începuse să se adâncească în noaptea ideologică a stalinismului. Traiectoriile specifice au fost diferite, dar şi în Israel, că şi în România găsim teatre mari de repertoriu (parţial subvenţionate din bugetul de stat) şi teatre independente, care încearcă să îşi croiască drumul prin formule diversificate, de multe ori îmbinând cu inventivitate discipline artistice înrudite cu teatrul – muzica, dansul, arta video.

O diferenţa semnificativă care explică şi o parte din decalajul calitativ se poate găsi în şcolile teatrale. Şcoală teatrală românească are o tradiţie şi o reputaţie academică care îi atrage pe cei mai reprezentativi actori şi regizori ai generaţiilor precedente ca profesori şi cadre didactice de nivel mai mic (la început) în creşterea noilor generaţii de actori şi regizori. În Israel se practică exclusiv formulă ‘studiourilor teatrale’ (existentă şi în România dar considerată inferioară academic şcolii de la UNATC) care cu tot respectul cuvenit, nu asigură nici aceeaşi profunzime, şi nici măcar aceeaşi durată a studiilor.

Rezultatul este că deşi nu lipsesc nici în Israel spectacolele de calitate ‘la vârf’, acestea sunt mult mai puţine. Cred că şi subvenţiile în Israel sunt mult mai mici, ceea ce face ca teatrul de repertoriu să fie şi el obligat să facă multe concesii comerciale în alegerea pieselor puse în scenă. Biletele de teatru sunt încă în Israel de 2-3 mai scumpe decât în România, dar nici într-un loc şi nici în altul actorii (nici măcar vedetele) nu par a avea o viaţă uşoară, ceea ce îi face pe mulţi să caute telenovelele sau publicitatea pentru a-şi rotunji veniturile. Paradoxal, în ultima vreme, teatrul israelian pare a fi mai expus decât cel din România presiunilor politice. Teatrele mai mari din Israel s-au văzut obligate să joace în teritorii, iar teatre mai mici au fost ameninţate cu tăieri de fonduri în cazuri în care au intrat în conflict cu Ministerul Culturii în legătură cu anumite piese din repertoriu. Dar tot paradoxal, în România par a lipsi aproape cu desăvârşire de pe afişe piesele de actualitate sau despre trecutul apropiat. În alţi ani mai văzusem spectacole cum au fost ‘Poker’ al lui Adrian Lustig la Teatrul de Comedie sau ‘Comedie Roşie’ de Constantin Turturică la Teatrul Naţional, acum nu am avut şansă să dau peste nici un spectacol similar. În Israel politicul îşi croieşte drum, dar din ce în ce mai greu, spre scene, fiind de multe ori împins spre teatrele de periferie. Poate însă că tot răul este spre bine, şi din nou, teatrul românesc poate servi o lecţie. Perioada anilor ’60 şi ’70 a fost caracterizată în România de tensiuni ideologice şi de o permanentă lupta cu cenzura. În pofida, şi poate în parte datorită acestor împrejurări s-a dezvoltat un stil teatral subtil şi expresiv, în care artele spectacolului, gestului, mimicii şi mişcării s-au contopit în a crea un limbaj teatral de mare calitate, şi o marcă specifică pentru una sau mai multe generaţii de actori şi regizori. Poate acelaşi lucru se va întâmplă şi în Israel? Interesant de urmărit şi sper că voi avea timpul şi resursele să o fac.


So we bought our tickets and our medium sized popcorn box (usually lasts about 15 minutes in the movie), grabbed the 3D spectacles and sat in the theater to watch Wonder Woman. That’s the way to do it. Each genre has its rules and one needs to know a minimum of them before entering the cinema theater or starting to see a movie on TV or on his/her preferred viewing device. When I chose to see a super-heroes comics inspired movie I do not expect a lot of realism or credibility from the story, and these are not the films where I am looking for lessons about life. On the other hand I am ready for fun entertainment, for action and special effects, I hope to see a coherent story with actors performances that make me care about the characters. I do not care about the laws of physics, but I hope there will be some humor and that the good guys will eventually prevail.





Many of the super-heroes movies nowadays do actually carry some cultural background, it’s just a different type of culture, and it helps, although it is not mandatory, to know it. ‘Wonder Woman’ is a character that combines the mythology of comics stories with the other mythology, the ancient Greek one, the one we read about and maybe learned about in school. Invented during WWII, at a time when women were playing an increasing role in supporting the war effort, mostly by undertaking the roles played in economy by the men sent to fight, but not on the first line of the front, the character of princess Diana (yes, this is the name of the character) carries a strong feminist message. The authors of the script and director moved the origins of the story to the end of WWI, the war that was supposed to end all wars. By the way, hard to believe that this talented director is at her only second film, and that 14 years passed since her remarkable debut with Monster. They brought the princess from her isolated island somehow hidden in the mist of mythology, in a tentative to really end all wars. We all know that the tentative failed. In the process the hero will learn a few things about men and evils of mankind, will avoid and block a whole arsenal of bullets and bombs and will kick many bad guys to dust.


(video source Warner Bros. Pictures)


I enjoyed ‘Wonder Woman’ because of a few good reasons. The feminism of the message is never dogmatic and almost always impregnated with a dose of self-irony. who plays the lead role may not be a great actress, but she has the looks, is very well fit physically and typologically for the role. The film is very much the story of her coming to age while learning to understand mankind and fighting on the side of the good guys. She does it with the smile of a teenager on her face and radiates optimism and belief in truth which somehow becomes credible and succeeds to overcome the horrors of the carnage fields of the world war we see on screen. While playing well on the mythology grounds, the story has enough humor to avoid being dry or pathetic and lets us understand we are still in fantasy land. I also liked the special effects, especially in the opening scenes when the Amazons fight the uneven battle with the war machines created by men since they were lost in history. The color palette of the cinematography was well adapted to the different phases of the story, although the 3D spectacles made it (again) too dark – there is something that needs improvement in the technology here. I also liked two of the supporting actors – who succeeded to be the nice guy without being over-sweet (also because of the dose of humor invested in his role), and especially which I have seen previously in Fargo and who develops to be a formidable actor. I liked less the other characters, especially the bad guys, who were, well … cartoonish. The end of the story was a little disappointing. It looked like one of these epic superheroes endings, but the careful preparation and building that preceded prepared me for something better. It leaves however clearly the path open for the sequels and I will be making reservations when pre-sales tickets become available.


It’s only now that I had the occasion to see ‘La vingt-cinquième heure’ (The 25th Hour, or ‘Ora 25′ in Romanian) a film made exactly 50 years ago. In 1967, was at the peak of his acting career and popularity. Three years before he had brought to screen Alexis Zorba, the most memorable of his characters in Zorba the Greek. A year later he was going to be Leon Alastray in Guns for San Sebastian and another year after mayor Bombolini in The Secret of Santa Vittoria. The director was , also close to the peak of his career. The book that inspired the movie however had been published almost two decades earlier, in 1949, the same year that Orwell published his ’1984′. The reference is not simply coincidental. While there is a gap of fame and maybe also of literary quality between the two books, ‘Ora 25′ written by a Romanian exiled named Constatin Virgil Gheorghiu, who was running away from the Communist regime that had taken over his country, and Orwell’s masterpiece deal with the same theme – the absurdity of the fate of the single individuals crushed by the wheels of history.





While Orwell’s ’1984′ was looking into the future, making the novel to belong to the genre of the political futuristic dystopia, Gheorghiu’s novel was set in the recent past (of his time) and derived directly from his personal experience in the second world war. There are some problems here, which folks familiar with the biography of the writer and the history of Romania prior and during WWII will recognize, but which will get lost to many other of the other viewers of the film. The film starts in 1939, in a quasi-idyllic Romania, where peasants prosper, but racial laws against the Jews start to be implemented. This may be almost right, only the details in the film are wrong. Deportation of Jews to work camps did not begin until 1941, when Romania entered the war as an ally of Germany. Germany did not occupy Romania in October 1940 as claimed in the movie. There were German troops in the country but that’s different, they were allied to Romania. It was not king Carol the 2nd who started the deportations, and actually by October 1940 he was gone, having abdicated one month earlier, after Romania had lost parts of his territory to the USSR, Hungary and Bulgaria. The real responsible of most of the Jewish persecutions and deportations was the regime of fascist dictator Ion Antonescu, the one under which the writer, Virgil Gheorghiu served as a minor rank diplomat. There is a subtle but hard to accept deformation of history here, and a dose of self-absolution in his own identification with the main character and with another supporting character, the anti-Fascist writer (role played by ) who in the film writes a book with the same name.


(video source CG Entertainment)


All these historic details are important certainly for the historical record, for Romanian and Jews who lived the period and their successors. Not that much maybe for the film itself. The story of the Romanian peasant denounced and deported as a Jew by the chief of police in the village who had put an eye on his beautiful and virtuous wife () develops as a Kafka-esque story of injustice and fight to survive in the absurd universe of the Europe devastated by war. , the eternal optimist and and unbreakable human being from Zorba builds on screen another character of the same caliber. We need however to appreciate the courageous approach of the authors of the script and especially of director Henri Verneuil who dared balance horror and humor in describing the saga of the wanderings of Johann/Yankele Moritz – successively confused as Jew, Romanian spy, Nazi – always on the losing side, always beaten but never losing hope. At a time when the WWII conflict was still described on screens on heroic style and manichaeistic terms, the authors of this film created an emotional and human story, and a character that anticipates by almost three decades the ones in the films of and about the Holocaust. After an initial quite conventional start the viewer nowadays will discover a film with a catching story, deep significance and wonderful acting.

Next Page »