Peste câteva luni, la 4 noiembrie, se împlinesc zece ani de când ne-a părăsit Michael Crichton, unul dintre cei mai prolifici și mai inspirați creatori în genul științifico-fantastic (îmi place să folosesc acest termen mai degrabă decât ‘science-fiction’ sau ‘sci-fi’ care văd că intră treptat în dicționarele de limba română). Zece ani de absență fizică, pe care însă nu prea îi simțim din multe puncte de vedere. Crichton pare a fi încă printre noi, activ și prolific cum era întotdeauna. Filmele din seria ‘Jurassic Park’ ies la intervale regulate. Unul dintre serialele TV cele mai vizionate și discutate (inclusiv în rubrica CHANGE.WORLD) – ‘Westworld’ – bazat pe filmul scris și regizat de Crichton în anii ’70 se află în al doilea sezon de transmisie, cu al treilea sezon în pregătire. Trei romane noi au apărut postum (cu adăugiri și corecturi ale altor autori), iar temele abordate de el sunt mai actuale decât oricând – de la explorarea spațiului la ingineria genetică, de la hărțuirea sexuală în mediul corporatist la încălzirea globală (domeniu în care trebuie spus că era mai degrabă un sceptic, mă întreb dacă și cum și-ar fi schimbat opiniile dacă ar trăi azi). În toate aceste domenii a fost un vizionar, și în toate, ca scriitor, a pus în centrul atenției oamenii și confruntarea lor cu tehnologia.

 

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Prey_(novel)

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Prey_(novel)

 

Sunt un ‘fan’ al lui Crichton încă de la lectura primei sale cărți traduse în limba română, ‘Germenul Andromeda’, apărut în 1976 în Colecția de Romane Științifico-fantastice a Editurii Univers în traducerea Margaretei Dan. A rămas unul dintre romanele sale preferate în top-ul meu personal. Alături de el se află ‘Prey’, apărut în traducere în România sub titlul ‘Prada’ la Editura Orizonturi în anul 2002, la scurtă vreme după ediția americană. Lectura mi s-a părut fascinantă. În primele zeci de pagini cititorul are impresia că romanul aparține genului ‘thriller medical’ în care era expert Chrichton la începuturile carierei sale. Acțiunea se dezvoltă și se extinde însă și împreună cu ea se multiplică domeniile științifice și tehnologice abordate de autor. Se îmbină în carte elemente de biologie, inginerie genetică, nano-tehnologie, inteligență artificială, rețele sociale, și tehnologia dronelor. Despre acest din urmă domeniu aș dori să adaug astăzi câteva informații și să atrag atenția asupra unor subiecte demne de discuție.

 

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Unmanned_aerial_vehicle#/media/File:DJI_Phantom_2_Vision%2B_V3_hovering_over_Weissfluhjoch_(cropped).jpg

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Unmanned_aerial_vehicle#/media/File:DJI_Phantom_2_Vision%2B_V3_hovering_over_Weissfluhjoch_(cropped).jpg

 

Ce este o dronă? Încep cu o întrebare etimologică. Nu îmi este clar de ce acest neologism intrat în limba română din engleză a căpătat genul feminin. În engleză cuvântul ‘drone’ înseamnă ‘trântor’ în sensul său entomologic, deci este vorba despre masculul din sistemul de organizare al unor insecte cum ar fi albinele sau furnicile. Cum a ajuns în românește să fie feminin? Poate vreunul dintre cititorii cu cunoștințe de etimologie ne poate lămuri. Numele a fost preluat pentru a desemna obiectele zburătoare fără pilot (Unmanned Aerial Vehicles – UAV). Nu este cunoscut exact când a fost introdus termenul dar cum una dintre primele utilizări ale dronelor în aplicații militare începând cu prima jumătate a secolului trecut a fost cea de ținte în poligoanele militare, asocierea zgomotului motoarelor ușoare ale dronelor cu cel al insectelor stă foarte probabil la baza termenului. După cum se poate observă, domeniul tehnologic nu este complet nou, aplicațiile militare existau încă de la mijlocul secolului trecut și au fost folosite în (prea) multe războaie din ultima jumătate de secol, și pentru acțiuni mai mult sau mai puțin secrete ale serviciilor speciale. Ceea ce este nou este că această tehnologie militară trece printr-un proces similar de transfer (cel puțin parțial) in domeniul civil cu cel al multor altor tehnologii cândva strict secrete, de la miniaturizarea electronică până la Internet.

 

sursa imaginii https://www.goldsteinresearch.com/report/drone-services-market-outlook-2024-global-opportunity-and-demand-analysis-market-forecast-2016-2024

sursa imaginii https://www.goldsteinresearch.com/report/drone-services-market-outlook-2024-global-opportunity-and-demand-analysis-market-forecast-2016-2024

 

În fapt acest proces s-a accelerat atât de mult în ultimii ani, încât unii experți nu ezită să includă dronele în lista scurtă a tehnologiilor care vor schimba radical viața noastră în viitoarele decenii. Revista americană TIME a dedicat cel mai recent raport special al său Epocii Dronelor sau The Drone Age. Aflăm din acest raport că în anul 2017 au fost vândute în întreagă lume aproximativ trei milioane de drone din care mai mult de un milion au fost înregistrate în Statele Unite cu Administrația Federală de Aviație (Federal Aviation Administration – FAA). 122 de mii de persoane sunt acum autorizate în SUA să opereze drone. Serviciile care sunt făcute posibile de dezvoltarea și punerea în aplicație a dronelor acoperă o gamă extrem de largă în agricultură, construcții, minerit, transporturi, divertisment, cu funcții incluzând monitorizarea și transporturile în locuri greu accesibile, fotografierea și cartografierea aeriană, inspecția facilităților, clădirilor, barajelor, peșterilor, supravegherea șoselelor, livrarea de medicamente, etc. Dacă majoritatea prestatorilor de servicii aparțin țărilor dezvoltate (SUA, Europa, Japonia), producția în industria dronelor este dominată de China, cu 72% din  piața mondială controlată de compania Dà-Jiāng Innovations – DJI cu sediul la Shenzhen, in provincia Guangdong, din sudul țării (nu departe de Hong Kong), supranumită și Silicon Valley a Chinei.

 

sursa imaginii https://global.handelsblatt.com/politics/eu-on-track-to-develop-joint-drone-744073

sursa imaginii https://global.handelsblatt.com/politics/eu-on-track-to-develop-joint-drone-744073

 

Va fi interesant de urmărit cum va evolua acest domeniu în care producția este dominată de China în timp ce produsele sunt cumpărate și puse în folosință în Statele Unite, în anii viitori în condițiile ‘războiului tarifelor’ care se conturează între cele două țări. În proiectare încep să fie implicate și mari firme cum este Amazon care lucrează la conceperea unor drone pe care se vor baza servicii de expediere de pachete care pot trimite marfă în mod rapid în cazuri de urgență medicală, inclusiv medicamente, sânge pentru transfuzii, sau chiar organe de transplant. Spre deosebire de avioanele pilotate care au nevoie de aeroporturi și piste de aterizare, dronele decolează și aterizează vertical, și acest lucru poate avea loc din curtea sau de pe acoperișul unei clădiri de mici dimensiuni. Este de notat că în acest domeniu avem de-a face cu un caz în care legislația și actele regulatorii nu constituie o frână ci un stimulent care permite dezvoltarea serviciilor. Americanii sunt din acest punct de vedere în avans cu câțiva ani față de alte țări, cu legislație care prevede ce drone pot zbura, cine le poate pilota de la distanță, unde pot zbura, cum interacționează între ele și cu aviația pilotată, și în mare măsură ce este permis și ce le este intezis să facă. Evident, asigurarea securității personale este unul dintre aspectele critice, de la securitatea fizică până la confidențialitatea informației despre ceea ce se întâmplă în spațiile private ale cetățenilor. Precum multe alte produse ale avansurilor științifice, și dronele pot deveni arme sau mijloace de facilitare a infracțiunilor atunci când ajung în mâinile infractorilor sau ale teroriștilor. Pericolul perturbării intenționate sau din eroare a traficului aerian cu pasageri este și el un pericol real. Rămâne de văzut cum se vor adapta sistemele de transport inteligent și de securizare a traficului în epoca dronelor. Aceasta este una dintre direcțiile principale de cercetare și proiectare ale acestei ramuri tehnologice. O alta este legată de aplicațiile militare. Dacă tehnologia a pătruns și se va extinde în viața civilă, asta nu înseamnă că militarii nu continuă să o folosească și să o perfecționeze. Un singur exemplu – pentru prima dată în istoria ei și Uniunea Europeană își va crea propriul ei program de contruire a unui sistem de drone folosit în aplicații de securitate cum ar fi supravegherea teritoriului.

 

sursa imaginii https://lifenewz.com/lux-noctis-by-photographer-reuben-wu/

sursa imaginii https://lifenewz.com/lux-noctis-by-photographer-reuben-wu/

 

Există desigur și domenii mai excentrice, mai puțin periculoase și mai puțin comerciale. De exemplu arta. Katsu este unul dintre acei eroi ai artei urbane cu identitate păstrată în parte în secret, care se auto-definește că ‘artist-vandal-hacker’. Între alte creații ale sale se află un portret gigantic al unui foto-model, realizat în 2015 la New York, pictat cu ajutorul unei drone care manipula tuburile de spray colorat. Mai puțin radicale sunt creațiile fotografice ale lui Reuben Wu, ale cărui peisaje par că aparțin unor alte lumi, fiind fotografiate în munți și deșerturi luminate artificial prin intermediul unor sisteme care includ folosirea intensivă a dronelor pentru a realiza efecte imposibil de creat prin tehnici de iluminare clasice sau prin prelucrări digitale. Ca în multe alte domenii ale tehnologiilor avansate, utilizările – in bine sau in rău – depind doar de cei care pun stăpânire pe ele, și limitele sunt doar limitele imaginației și creativității omenești. Revenind la cartea lui Michael Crichton, cred că ea anticipează un nivel de interacțiune mulți-disciplinară între diferite domenii tehnologice care nu a fost încă atins la 16 ani de la publicarea cărții, dar care pare posibil și probabil cu tehnologii pe care astăzi le cunoaștem sau cu extensiile acestora. Viziunea scriitorului american continuă însă să mă uimească. În anul 2002, când Mark Zuckerberg abia se îndrepta spre Cambridge, și cu doi ani înainte ca să înființeze Facebook, Crichton imagina o rețea socială care lega și coordona obiecte. Nu exista încă atunci nici conceptul de Internet al Obiectelor (Internet of Things). Formele de inteligență artificială distribuite in rețea sunt până astăzi teme de cercetare. Pe toate însă le veți regăsi într-o carte pasionantă, apărută in anul 2002. V-o recomand!

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Facebook și președintele său fondator Mark Zuckerberg nu părăsesc prima pagină a ziarelor și știrile cele mai importante ale jurnalelor televizate. Cred că nici nu intenționează să o facă. Încă de la începuturile companiei sale în 2004, Mark a adoptat un model mental și de afaceri care se bazează pe o continuă expansiune și pe o politică de comunicare și deschidere care ar putea fi descrisă că ‘extrovertită’. Cel puțin în aparență. Conform acestui mod de operare, Facebook trebuie să fie permanent în atenția unui număr crescând de utilizatori curenți și potențiali, trebuie să se extindă în noi domenii ale comunicației și vieții de zi cu zi a locuitorilor planetei conectați la Internet (o piață potențială numărând mai mult de jumătate din populația actuală de 7,3 miliarde), să devină pentru câți mai mulți dintre aceștia canalul vital prin care urează bună dimineață familiilor, primesc știrile, accesează serviciile. Publicitatea din ultimele luni nu este însă exact cea pe care și-o dorește Zuckerberg și echipa să. Implicarea lui Facebook în cazurile încă aflate în investigare legate de influențarea tendințelor politice în Statele Unite și alte țări și expunerea datelor personale ale utilizatorilor nu numai că au pus sub semnul întrebării deschiderea și neutralitatea declarată a companiei, dar au dus pentru prima dată în istoria firmei la scăderea indicelui de afaceri care pare cel mai important în ochii lui Mark Zuckerberg – numărul de utilizatori ai lui Facebook. Se poate desigur mult mai rău. Compania Cambridge Analytics aflată in centrul scandalului de expunere a datelor personale încredințate de utilizatori lui Facebook și-a declarat falimentul. Din fericire Facebook este departe de această situație.

 

sursa imaginii http://money.cnn.com/2018/05/22/technology/mark-zuckerberg-european-parliament/index.html

sursa imaginii http://money.cnn.com/2018/05/22/technology/mark-zuckerberg-european-parliament/index.html

 

Faptul că de multe ori întrebările puse de utilizatori, și nu numai de ei ci și de presă sau de politicieni pot deveni stânjenitoare a fost ilustrat de apariția șefului lui Facebook în fața Parlamentului European pe 22 mai. După ce inițial a refuzat invitația, Zuckerberg a apărut totuși la Bruxelles, dar formatul întâlnirii a fost foarte diferit de cele două zile de audieri din Senatul american. Este drept, spre deosebire de Statele Unite, unde la nevoie poate fi obligat să vină să răspundă întrebărilor senatorilor, în Europa prezența să era complet voluntară, dar țînând cont de importanța pieții europene pentru Facebook și de prezența concurenților săi în aceeași piață, nu este de mirare că până la urmă întâlnirea a avut loc. Ea însă s-a limitat la vreo 80-90 de minute, din care doar o parte a fost rezervată întrebărilor, fiecare deputat care dorea având trei minute la dispoziție pentru întrebări, și Zuckerberger dând răspunsuri doar la sfârșit. Sentimentele de frustrare ale multor deputați au fost vizibile și exprimate în declarații (‘am pus șase întrebări la care se putea răspunde Da sau Nu, nu am primit răspuns la niciuna’ a zis unul dintre ei, deputatul ‘verde’ belgian Philippe Lamberts) și Mark Zuckerberg a promis răspunsuri detaliate în scris în zilele următoare. Nu am aflat prea mute noutăți. Ca și în Senatul american, șeful Facebook s-a declarat dispus să colaboreze pentru întărirea protecției datelor personale, s-a scuzat pentru rolul jucat în propagarea de ‘fake news’, pentru interferența în procesele politice și expunerea datelor personale ale utilizatorilor.  Ca și in Senat, Zuckerberg a promis că numărul salariaților Facebook care se ocupă de securitatea informației va fi dublat, și că interesul utilizatorilor va prima chiar  în detrimentul rentabilității care va fi afectată de costul securității incrementale care a fost sau urmează să fie introdusă.

 

sursa imaginii https://www.goldmine.com/what-is-gdpr/

sursa imaginii https://www.goldmine.com/what-is-gdpr/

 

Momentul întâlnirii lui Zuckerberger cu grupul de deputați europeni nu a fost ales întâmplător. Cu trei zile după întâlnire, pe 25 mai, a intrat în vigoare noul Regulament European de Protecție a Datelor cunoscut sub inițialele GDPR, adică General Data Protection Regulation. Chiar dacă nu sunt ceva complet nou pentru UE, normative cu scopuri similare existând încă din 1995, noile reglementări au scopul de a actualiza setul de amenințări împotriva cărora sunt protejați utilizatorii europeni, de a armoniza și aduce la același nivel reglementările diferitelor țări ale Uniunii, și de a furniza celor care verifică și pedepsesc încălcările regulamentelor mai multe unelte de implementare. Cu alte cuvinte, începând cu 25 mai responsabilitatea prestatorilor de servicii de comunicație și a producătorilor de produse și aplicații este mult mai clar definită și neglijențele sau încălcarea normelor de securitate a datelor personale ii pot costa pe aceștia. Așa puteți explica valul de mesaje pe care le-ați primit în zilele dinainte de 25 mai, în ziua respectivă și pe care continuați să le primiți până astăzi de la majoritatea celor cărora le-ați încredințat informații personale. Recomandarea mea este să citiți cu atenție aceste mesaje și dacă există organizații de care nu sunteți foarte interesați să alegeți opțiunea de a le părăși. Atenție însă si la ce mesaje răspundeți. Toate organizațiile care cer confirmări legate de GDPR sunt deja în posesia datelor dumneavoastră personale. Dacă vi se cere orice mai mult decât apăsarea unui buton (software) de confirmare, poate fi vorba despre un atac. Mai bine ignorați mesajul respectiv.

 

sursa imaginii https://www.roadtovr.com/why-the-oculus-rifts-integrated-headphones-might-replace-your-gaming-headset/

sursa imaginii https://www.roadtovr.com/why-the-oculus-rifts-integrated-headphones-might-replace-your-gaming-headset/


Dintre noutățile introduse de actualele norme aș menționa clarificarea teritorialității (dacă este vorba despre servicii prestate în UE producătorii sau prestatorii de servicii din afara Uniunii sunt obligați să respecte noile reguli), stabilirea amenzilor în caz de încălcare a normelor (până la 4% din venitul anual, sau până la 20 de milioane de Euro), menționarea explicită și clară a condițiilor în care sunt păstrate datele personale evitând jargoanele tehnice sau juridice, notificarea în cel mult 72 de ore a oricărei ‘scurgeri’ de date, dreptul de acces la informația personală din produs sau aplicație, dreptul de a fi uitat (adică ștergerea completă la cerere a oricărei informații personale), portabilitatea de la o platforma sau alta, și protejarea datelor personale prin concepție (privacy by design) și nu prin adăugarea târzie de ‘patch-uri’ în versiuni ulterioare. Nu veți fi mirați să aflați probabil că Mark Zuckerberg a declarat în cursul întâlnirii sale cu deputații europeni că produsele Facebook sunt deja pregătite în conformitate cu noile norme GDPR.

 

sursa imaginii https://mashable.com/2018/05/31/oculus-venues-vr-concert-vance-joy/#lp1Xn15ALkqa

sursa imaginii https://mashable.com/2018/05/31/oculus-venues-vr-concert-vance-joy/#lp1Xn15ALkqa

 

Facebook a făcut mari eforturi în această ultima lună pentru a proiecta în paralel cu intensificarea activității legate de securizarea datelor personale și  o atmosferă de ‘business as usual’ emițând aproape continuu  un flux de informații despre noi produse și aplicații, sau extinderea funcționalității și îmbunătățirea performanțelor produselor existente. Cel mai spectaculos anunț dintre toate este cel despre iminenta punere în exploatare a aplicației Venues, anunțată pe 2 mai la la F8 – conferința proiectanților Facebook, împreună cu o impresionantă și ambițioasă ‘foaie de drum’ (‘roadmap’) pentru următorii zece ani ai companiei. Noua aplicație anunțată deja în anul precedent combină rețelele sociale cu realitatea virtuală (VR), tehnologie pe care Facebook o stăpânește odată cu achiziționarea în 2014 a companiei Oculus VR, fondată doar cu doi ani mai devreme la Irvine în sudul Californiei, unul dintre leaderii tehnologici în domeniile hardware-ului și software-ului de realitate virtuală. Prima demonstrație la scală globală a funcționarii acestui produs a avut loc pe 30 mai, când 9000 de spectatori s-au adunat la amfiteatrul Red Rocks de lângă Denver în statul Colorado pentru a urmări un concert al cântărețului australian Vance Joy. Ei nu au fost însă singuri, fiind însoțiți de un număr (care nu a fost făcut public) de utilizatori care au participat virtual la concert prin intermediul căștilor (realizate de Oculus în colaborare cu Samsung) și a software-ului integrat în Facebook.  Nu este o premieră absolută, experimente de urmărire a unor concerte sau manifestații artistice sau sportive folosind tehnologia VR au mai avut loc, dar este pentru prima dată când firme de prima mărime că Facebook, Oculus și Samsung fac o asemenea demonstrație de proporții, și o fac pe produse aflate în pragul lansării comerciale.

 

sursa imaginii https://www.wired.com/story/oculus-venues/

sursa imaginii https://www.wired.com/story/oculus-venues/

 

Facebook își descrie noua familie de aplicații ca o intrare în domeniul rețelelor sociale virtuale. Nu numai că modul de interacție dintre utilizatori se extinde, dar Venues permite participarea la evenimente de genul manifestărilor culturale sau sportive cu experiențe de ‘imersie’ în locațiile respective, și cu identificarea celorlalți participanți la evenimentul virtual, fie prin imagini ‘realiste’ fie prin intermediul unor ‘avatari’. În spațiul arenei reale (‘domul de conținut’) este creată o lojă virtuală (‘parchetul’) cu nouă rânduri cu 28 de locuri fiecare pentru participanții aflați la distanță. Pentru utilizatori există  două  moduri de operare. În mod ‘conținut’ participarea la distanță este în principal pasivă, canalul de comunicare transferând mai ales date despre eveniment. În mod ‘navigație’ prioritatea este preluată de interacțiile cu alți participanți. Este similar cu cea ce se întâmplă când ne aflăm la un spectacol muzical sau de teatru, sau la un meci. O parte din timp atenția noastră este dirijată spre scenă sau terenul de sport, în timp ce în alte momente de timp ne ocupăm mai mult de discuțiile cu vecinii. Impresiile participanților la spectacolul din 30 mai sunt amestecate. Condițiile de vizionare (sunet, imagine) au fost lăudate de majoritatea participanților. După câteva minute de acomodare comenzile care permit deplasarea în spațiul virtual, interactia cu vecinii, inclusiv neutralizarea celor prea gălăgioși au devenit destul de clare. Ceea ce a lipsit participanților a fost participarea ca spectatori la eveniment. Lipsește (încă?) posibilitatea de a aplauda soliștii sau sportivii preferați sau cea de a fluiera la deciziile arbitrului. De asemenea, după vreo oră de concert (există o limitare fizică a bateriilor căștilor la două ore) majoritatea spectatorilor virtuali s-au declarat obosiți vizual și cerebral.

Revenind la întâlnirile lui Mark Zuckerberg cu politicienii observ că mulți dintre ‘inchizitorii’ săi americani și europeni s-au declarat îngrijorați de influența crescândă a companiei însoțită de creșterea ei rapidă în domenii care nu făceau parte inițial din sfera de competență. Ca soluție a fost propusă împărțirea companiei în companii mai mici și specializate ca domenii. Un proces asemănător s-a întâmplat cu compania Bell în anii 80 ai secolului trecut, rezultat al unuia dintre cele mai faimoase acțiuni anti-trust din istoria Americii de Nord. S-ar putea ca ceva asemănător să se întâmple cu Facebook nu peste mult timp. Aici, în rubrica CHANGE.WORLD, vom urmări, vom relata, vom discuta, vom încerca să înțelegem.

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

‘Țara mea natală, Turcia, este o țară-fluviu, nici solidă, nici stabilă. Cât am scris acest roman, fluviul acela s-a schimbat de nenumărate ori, curgând cu o viteză amețitoare.

Țările natale sunt iubite, fără îndoială, însă uneori pot fi și exasperante și înnebunitoare. Totuși am ajuns să aflu că pentru prozatori și poeți, care pun sub semnul întrebării, iar și iar, granițele naționale și barierele culturale, există cu adevărat doar o țară natală perpetuă și portabilă. Țara Poveștilor.’ (pag. 415)

Cu acest text ne putem identifica mulți dintre noi, cei care trăim departe de țările în care ne-am născut. Distanța geografică și timpul scurs de la părăsirea tărâmului natal deformează, ca o oglindă ciudată și amăgitoare. Unele detalii se pierd în ceața uitării, altele se amplifică și capătă proporții uneori mitologice. Mulți dintre noi sunt deconectați aproape complet de un spațiu pe care încearcă să-l uite, alții rămân pe deplin legați și angajați. Din această ultimă categorie face parte scriitoarea Elif Shafak, care a devenit unul dintre autorii contemporani pe care îi apreciez cel mai mult, a cărei cărți sunt toate legate de istoria sau de prezentul Turciei, deși ea însăși trăiește de câteva decenii în Anglia și scrie în ultima vreme și în engleză și în turcă. ‘Cele trei fiice ale Evei’ este romanul ei cel mai recent, tradus și publicat prompt în 2017 de editura Polirom în colecția Biblioteca Polirom. Traducerea – căreia nu i-am găsit vreun cusur – ii aparține Adei Tănasă.

Calitatea esențială a cărții îmi pare că este demonstrată de multitudinea de subiecte abordate și întrețesute într-un mod subtil care nu dă în niciun moment impresia de prețiozitate sau didacticism: situația politică din Turcia de astăzi cu părăsirea treptată a principiilor stabilite cu un secol în urmă de părintele fondator al națiunii moderne Kemal Ataturk, și alunecarea spre fundamentalism și autocrație, rolul femeii în societatea orientală și occidentală, tensiunile dintre laicitate și religie în diversele planuri și contexte ale vieții personale și sociale, relațiile între Orient și Occident, și polarizarea anti-islamică la începutul celui de-al treilea mileniu. Fiecare dintre aceste subiecte este abordat cu precauție dar și în profunzime. Totul este construit prin acțiunile și relațiile dintre eroii cărții, eroi pe care îi cunoaștem și de care ne pasă de la lectura primelor pagini, eroi care trăiesc și iubesc, se întâlnesc și se despart, eroi și mai ales eroine care au fiecare povestea lor și cu toții o poveste comună. Este o carte care în același timp abordează o problematică gravă și este și plasată în Țară Poveștilor.

 

sursa https://www.libris.ro/cele-trei-fiice-ale-evei-elif-shafak-POL978-973-46-6691-1--p1250970.html

sursa https://www.libris.ro/cele-trei-fiice-ale-evei-elif-shafak-POL978-973-46-6691-1–p1250970.html

 

Acțiunea se petrece în două planuri temporale, care sunt descrise alternativ de eroina principală a cărții. O cheamă Peri și o cunoaștem în Istanbulul aproape contemporan (anul 2015) ca pe o femeie modernă din clasa socială de mijloc, relativ înstărită, măritată, având doi copii la vârsta adolescenței. Un incident violent dar nu și atipic în orașul de la Bosfor readuce la suprafață o fotografie veche de vreo 15 ani, din perioada studenției ei la Oxford, care declanșează un proces proustian de întoarcere în timp și autoanaliză. Noi, cititorii, descoperim treptat cine este femeia care stă în centrul povestirii, care ii este originea familială, care i-au fost visele și cum s-a confruntat cu crizele adolescenței și primei tinereți. În paralel suntem expuși problemelor Turciei moderne – islamizarea, alunecarea spre totalitarism, violența, terorismul. Spațiul public și cel privat, trecutul și prezentul sunt interconectate și ni se dezvăluie treptat, ca un sistem complex.

În ‘Cele trei fiice ale Evei’ familia reprezintă un microcosmos al societății turcești, în care conflictele și tensiunile sunt transferate în relațiile dintre cei doi părinți ai lui Peri: Mensur, tatăl secular, și Selma, mama religioasă:

‘Mensur, umilit de înfățișarea soției, își dorea să nu mai fie văzuți împreună. Se ducea singur la cumpărături – la fel și ea. Hainele ei intruchipau tot ce dispretuise, detestase și infruntase la Orientul Mijlociu. Ignoranța evlaviosilor. Convingerea că ei mergeau pe drumul cel mai bun – doar pentru că se născuseră în cultura asta și înghițeau fără să pună întrebări orice erau învățați. Cum puteau fi atât de siguri că adevărurile lor erau superioare când știau atât de puține, dacă știau ceva, despre alte culturi, alte filosofii, alte moduri de-a gândi?

Pentru Selma, felul de-a fi al lui Mensur întruchipa tot ce o scotea din sărite: privirea condescendentă, tonul categoric, înclinarea plină de îndreptățire a bărbiei. Aroganță moderniștilor laici. Ușurința încrezută și afectată cu care se situau în afara și deasupra societății, disprețuind tradiții de secole. Cum se puteau socoti luminați când știau atât de puține, dacă știau ceva, despre propria cultură, despre propria credință?’ (pag. 83-84)

Când ajunge la Oxford, la studii, urmare a eforturilor de convingere ale tatălui și sacrificiilor ambilor părinți, Peri va regăsi conflictul cultural între religie și secularism într-un context diferit. Pentru ea schimbarea radicală de atmosfera și stil de viață este și o ocazie de căutare interioară, de încercare de a-și clarifica tendințele mistice și relațiile cu Divinitatea, de a se elibera nu numai de constrângerile mediului social și familial ci și de traume ascunse intenționat sau nu în biografia copilăriei. Prieteniile pe care le înfiripă în orașul universitar englez aflat la cumpăna de milenii, în anul premargator evenimentelor din 11 septembrie o alătură altor două fete musulmane: iraniana exilată Shirin, spirit rebel și militantă laică, și egipteana Mona, tradiționalistă care alege în mod conștient să urmeze perceptele tradiției musulmane, inclusiv voalul care pentru Shirin și chiar pentru Peri este un simbol al constangerii religioase și poziției inferioare a femeilor în lumea islamică. La fel ca în propria familie, Peri se află în triunghiul de prietene undeva la mijloc, căutând calea și rolul divinității în lume. Cele trei alcătuiesc un triunghi simbolic: Păcătoasa – Shirin, Credincioasa – Mona, și Nehotărâta – Peri.

Tinerele femei se află sub influența carismaticului profesor Azur, cel care conduce un seminar despre căile căutării și cunoașterii lui Dumnezeu. Studenții sunt aleși din cele mai diferite categorii sociale, naționalități, religii sau ne-religii. Puțini sunt cei aleși și primiți, și doar o parte dintre ei fac față intensității studiului și a dezbaterilor. Discursul profesorului sună cam așa:

‘Împletiți diverse discipline, sintetizati, nu va concentrați doar asupra “religiei”. De fapt, țineți-va departe de religie, nu face decât să dezbine și să încurce. Orientați-va spre matematică, fizică, muzică, pictură, poezie, artă, arhitectură … Abordați-l pe Dumnezeu pe căile cele mai improbabile.’ (pag. 278-279)

‘Să aducem poezia către filosofie și filosofia în viața noastră de zi cu zi. Problema e că azi lumea prețuiește mai mult răspunsurile decât întrebările. Deși întrebările ar trebui să conteze mult mai mult! Probabil că vreau să-l integrez pe Diavol în Dumnezeu și pe Dumnezeu în Diavol.’ (pag. 305)

Pentru Peri, contactul cu Azur reprezintă o deschidere intelectuală, dar și una emoțională. O poveste de dragoste oarecum așteptată în logica prozei capătă dimensiuni diferite deoarece relația dintre profesor și studentă nu poate niciodată fi simetrică. Nu este deloc vorba despre încă o poveste gen #metoo ci despre ridicarea suiectului dragostei la nivelul divinității. Toți cei implicați în această relație sunt victime nu atât ale situației, cât ale intensității sentimentelor și arderii intelectuale.

‘Azur deschisese în conștiința ei o dimensiune care, fără să-și dea seama, fusese până atunci inertă. Aștepta, nu, cerea ca studenții lui să-și conștientizeze prejudecățile culturale și personale, și, în cele din urmă, să se elibereze de ele. Era un profesor extraordinar, un savant integru. Reușise s-o zguduie, s-o motiveze, s-o provoace.’ (pag. 388)

 

sursa https://www.wsj.com/articles/a-week-in-the-life-of-elif-shafak-1431099090

sursa https://www.wsj.com/articles/a-week-in-the-life-of-elif-shafak-1431099090

 

La fel ca în alte cărți ale sale, Elif Shafak crează în personajul său principal o eroină complexă care o reprezintă și pe autoare, și femeile generației actuale ale unei țări plasate dintotdeauna la o răscruce geografică, religioasă și culturală, și în plus aflată astăzi la o răspântie a istoriei sale. Este cea mai bună carte de ficțiune pe care am citit-o în care sunt descrise dilemele și presiunile la care sunt supuse femeile în lumea musulmană, chiar și într-o țară relativ modernă ca Turcia. Peri nu este însă doar un personaj simbol, ci și o femeie complexă, în permanentă căutare, care se confruntă cu traumele copilăriei și viziunile aparent mistice ale ‘copilului cețurilor’, care ține un jurnal secret în care dialoghează cu Dumnezeu, îi pune întrebări și îi face reproșuri, un jurnal ale cărui pagini sunt permanent scrise, șterse, și rescrise.  Greșeala sa cea mai mare este ezitarea, greutatea de a alege între căile divergente și tensiunile caracteristice familiei și societăților în care trăiește. Inacțiunea o duce aproape de distrugere și auto-distrugere, spre o relativă ratare, la eșec prin stabilizare. În lumea ei, pentru a găsi adevărul, este necesară puterea de a sparge convențiile. În felul lor, fiecare dintre prietenele ei, Shirin cea extremist laică și Mona cea extremist religioasă au această putere. Nu și Peri.

Cititorul român și cel israelian – și eu aparțin ambelor categorii – va găsi descrise în capitolele care se petrec aproape de zilele noastre o Turcie cu multe probleme și fenomene asemănătoare celor care se petrec pe malul de nord al Dunării sau în estul Mediteranei. Tensiunile etnice și religioase, fragmentarea socială, lupta între tradiție și modernitate, relațiile între cei exilați și cei rămăși în urmă, pericolul alunecării democrațiilor tinere spre autocrație, o clasă mijlocie cu preocupări materialiste și superficiale, care este ocupată mai ales de ea însăși într-un escapism care îi va pune în pericol mai devreme sau mai târziu existența – toate acestea sună teribil de asemănător la Istanbul, București sau Tel Aviv.

‘… lucrurile se schimbaseră drastic în ultimii ani. Nu mai existau alte culori în afară de alb și negru. Erau tot mai puține căsnicii în care – ca în cea a mamei și tatălui ei – unul dintre soți era evlavios și celălalt nu. Acum societatea era împărțită în ghettouri nevăzute. Istanbulul aducea mai puțin cu o metropolă și mai mult cu o amestecătură de comunități separate. Oamenii erau fie “categoric religioși”,  fie “categoric laici”; iar cei care stăteau cu câte un picior în fiecare tabără, negociind cu Dumnezeu și cu timpurile cu aceeași ardoare, dispăruseră sau deveniseră straniu de tăcuți.’ (pag. 110)

‘De ce rădăcinile erau atât de prețuite în comparație cu ramurile sau frunzele, Peri nu înțelesese niciodată. Copacii aveau o grămadă de lăstari și filamente care se întindeau zilnic în toate direcțiile, dedesuptul și deasupra vechilor straturi de pământ. Dacă nici rădăcinile nu voiau să stea într-un loc, de ce să aștepți imposibilul de la oameni?’ (pag. 131)

‘… nici în ruptul capului nu înțelegea atitudinea aceea reacționară față de citit. În multe părți ale lumii, erai ce spuneai și făceai și, de asemenea, ce citeai; în Turcia, ca în toate țările chinuite de probleme de identitate, erai în primul rând ce respingeai. Părea că, cu cât oamenii vorbeau mai mult despre un scriitor, cu atât era mai puțin probabil să-i fi citit cărțile.’ (pag. 132)

Nu ezit să îmi declar entuziasmul pentru stilul și conținutul scrierii lui Elif Shafak. ‘Zgomotul absenței lui Dumnezeu’ este cel mai frumos titlu de capitol pe care l-am citit de multă vreme încoace. Cărțile sale sunt despre Turcia, și când le citesc învăț enorm și încep să iubesc această țară, cu istoria, oamenii și contradicțiile sale, dar în același timp personajele și problematica sunt profund universale, și nu îmi este deloc greu să mă identific cu eroii. Nu am mai avut această senzație de la citirea celor mai bune cărți despre America ale lui Philip Roth.

Închei cu un citat, oarecum anecdotic, care se referă tangențial la România și filosofii săi. Profesorul Azur avusese un câine pe care îl chema Spinoza. Trec mulți ani:

‘După moartea lui Spinoza, nu voise să-și mai ia alt câine. Dar hotărârea nu îl ținuse mult. Un pui de ciobănesc românesc ce nu avea mai mult de două luni fusese lăsat la ușa lui, cu o fundă aurie prinsă de zgarda … Blană deasă și pufoasă, albă cu pete de un cenușiu-deschis peste tot. Liniștit și inteligent, un animal făcut pentru munți. I s-a părut cel mai potrivit să-i dea numele unui filosof român faimos pentru vizunea lui saturniană asupra lui Dumnezeu și a tuturor celorlalte. În plus, se potrivea cu dispoziția lui Azur. Așa că, de atunci, Cioran în însoțea în plimbările lui.’ (pag. 402)

 

 

 

Home Box Office sau pe scurt HBO, canalul american de televiziune prin cablu și satelit ‘premium’ (adică contra plată per emisiune sau cu abonament) a devenit popular în anii ’90 ai secolului trecut, mult timp după ce își începuse activitatea în 1972. În 1997, când procesul de cucerire al pieței spectatorilor din saloanele caselor americane era în plină desfășurare, HBO folosea o campanie publicitară cu lozinca ‘It’s not TV, It’s HBO’ (‘Nu este televiziune, Este HBO’). Era un motto în mare măsură justificat, căci compania introdusese pe lângă folosirea unor tehnologii specifice de distribuire a conținutului la abonați și crearea unui model comercial diferit de cel al marilor companii de televiziune ‘mainstream’ (trei la număr în acea perioadă – CBS, ABC și NBC, cu câțiva ani mai târziu avea să li se alăture Fox), și o nouă structura cinematografică și narativă pentru multe dintre programele sale de ficțiune. Este vorba despre mini-seriale cu continuitate, care dacă aveau succes la public se transformau în seriale care se întind peste mai multe sezoane. Episoadele mai lungi decât cele cu care erau obișnuiți spectatorii americani (cel puțin o ora fără reclame intercalate) nu rezolvau întreaga acțiune în cadrul unei singure seri, ci prelungeau intriga și prezența personajelor principale de-a lungul unor episoade multiple și uneori a mai multor sezoane. Așa au luat naștere câteva dintre marile succese ale televiziunii din toate timpurile: ‘Sopranos’, ‘The Wire’, ‘Band of Brothers’, ‘Sex in the City’, ‘Game of Thrones’. Adăugați calitatea producțiilor, îndrăzneala (dar și lipsa limitărilor fiind vorba despre un canal cu plată) în a aduce pe ecran mai mult sex și violență, și recrutarea unor echipe de actori reputați pentru a înțelege de ce multe dintre programele HBO au reprezentat într-adevăr borne importante in dezvoltarea divertismentului din casele americane și din întreaga lume.

 

sursa imaginii https://www.imdb.com/title/tt0475784/mediaviewer/rm4141238272

sursa imaginii https://www.imdb.com/title/tt0475784/mediaviewer/rm4141238272

 

Lansat în 2016, primul sezon al serialul ‘Westworld’ a adus un număr remarcabil de elemente noi chiar și pentru o casă de producții cu o reputație de pionierat din multe puncte de vedere. Deși nu era prima ‘aventurare’ a lui HBO pe tărâmul genului science-fiction, ‘Westworld’, bazat pe un film din 1973 scris și regizat de Michael Crichton, declara din start ambiții mult mai spectaculoase atât din punct de vedere vizual cât și din cel al problematicii. Lumea creată de Jonathan Nolan și Lisa Joy (cu sprijinul lui J. J. Abrams – producător de al cărui nume sunt legate aproape toate succesele majore ale televiziunii genului sci-fi în ultimele două decenii) se află în timp undeva, câțiva ani mai târziu decât zilele noastre. Este vorba despre un Univers într-un Univers, un imens parc de distracții în care ‘vizitatorii’ își pot pune în aplicare toate visele și fanteziile legate de ‘Vestul sălbatic’ american al secolului 19, o lume populată de pistolari și cowboy, femei de consumație și ‘indieni’ – de fapt cu toții roboți androizi perfecți care pot fi uciși și maltratați la discreție, fiind peste noapte reparați, curățați în memorie de traumele zilei trecute, reprogramati, și readuși în circuit pentru o nouă zi de abuzuri. Aceștia sunt numiți ‘hosts’ care înseamnă în traducere ‘gazdă’ dar în terminologia calculatoarelor reprezintă și platformele fizice pe care sunt rulate programe software. Atunci când unele ‘gazde’ încep să pară a nu uita complet evenimentele ciclurilor precedente apar primele probleme pentru vizitatorii plătitori ai parcului și pentru echipele de programare și întreținere, și sunt puse și primele dintr-o serie de întrebări tulburătoare legate de diferența dintre inteligență umană și inteligență artificială. Morala relațiilor inter-umane nu se aplică și roboților cu prezență și aparență perfect omenească? Există uitare perfectă? Este uitarea o caracteristică specifică oamenilor – sau poate este vorba despre memorie, memoria faptelor dar mai ales memoria afectivă, cea a traumelor suferite în ‘episoade’ precedente, sau a momentelor pozitive, de exemplu mângâierile și îmbrățișările unui copil?  Aceste întrebări și multe altele devin din ce în ce mai complexe și se amplifică spre finalul primului sezon, adăugând o tentă de critică socială a comercializării divertismentului și a corporațiilor care sunt gata să-l ofere în afară limitelor moralei, desigur la un preț corespunzător. Ca multe alte seriale HBO, echipa de actori reprezintă unul dintre punctele forțe ale producției aducându-i împreună pe platouri și ecrane pe doi dintre monștri sacri ai cinematografiei contemporane – Anthony Hopkins, în rolul lui Robert Ford, creatorul lumii artificiale imaginare și cel care posibil că  pregătește în colțurile ascunse ale programelor germenii distrugerii ei, și Ed Harris în rolul Omului în Negru, individ aparent crud și violent care încearcă din interior să descopere mecanismele jocului.

 

sursa imaginii https://www.imdb.com/title/tt0475784/mediaviewer/rm3512093696

sursa imaginii https://www.imdb.com/title/tt0475784/mediaviewer/rm3512093696

 

Cele două sezoane ale lui ‘Westworld’ (pe primul l-am văzut în totalitate, din al doilea doar trei episoade atunci când scriu articolul) folosesc tehnici cinematografice care în multe momente depășesc tiparele cu care suntem obișnuiți în producțiile de televiziune. Scenele de interior și prim-planurile care permit dezvoltarea psihologică a personajelor cu ajutorul jocului actorilor alternează cu scene de mari dimensiuni, redări complexe și sofisticate ale peisajelor naturale sau ale orășelelor Vestului sălbatic. Chiar dacă tehnic astfel de imagini ar fi fost posibile în producții realizate cu câțiva ani în urmă, ele nu și-ar fi atins efectul scontat dacă ecranele ‘de salon’ de mari dimensiuni și imaginile High Definition – HD nu ar fi devenit uzuale în casele telespectatorilor din Statele Unite și din întreaga lume. Dacă multe dintre peisajele lumii vestului din primul sezon par importate din filmele clasice ale genului ‘western’ (cum ar fi cele ale lui John Ford), atmosfera, lumina și paleta coloristică se schimbă radical în al doilea sezon. Sursele de inspirație par acum a fi o combinație între imagistica filmelor horror și a celor inspirate de dezastrele războaielor, inclusiv cele ale războiului civil american. Nu este însă de mirare dacă ne amintim că episodul care marca trecerea, cel din finalul primului sezon, descria revolta ‘gazdelor’ și că scenele sângeroase care încep în lumea hi-tech a laboratoarelor de programare și întreținere a roboților continuă în parcul în care aceștia își continuă viețile care ar fi trebuit să fie pre-scrise și pre-programate, dacă nu ar fi intervenit evenimentele fractale din ficțiune.

 

sursa imaginii https://www.imdb.com/title/tt0475784/mediaviewer/rm1580681984

sursa imaginii https://www.imdb.com/title/tt0475784/mediaviewer/rm1580681984

 

Schimbarea la față dintre episoadele primului și celui de-al doilea sezon nu este însă numai vizuală. Sunt diferite și ritmul dezvoltării acțiunii în cadrul fiecărui episod, și modul în care sunt legate între ele episoadele. Primul sezon avea până aproape de final o structură narativă repetitivă, urmărind fiecare nouă zi în lumea artificială cu ‘gazdele’ programate cu același trecut, reacționând în mod diferit funcție de capriciile și acțiunile vizitatorilor, și iterativă, lăsându-i pe spectatori să-și construiască treptat înțelegerea celor două lumi paralele – cea a programatorilor și cea a roboților, precum și relațiile dintre aceștia. Ruptura se petrece în episodul final al primului sezon, care sparge tiparele repetitivitatii, dezvăluie lucruri noi despre identitatea unora dintre personaje (Bernard este ‘gazdă’!), face să dispară altele (Robert Ford) și schimbă regulile jocului. De acum înainte ‘gazdele’ nu numai că nu își mai uită trecutul, ci recăpăta posesia tuturor amintirilor. Să ne reamintim discuții precedente din rubrica CHANGE.WORLD despre identitate și despre dreptul de a uita și de a fi uitat. Uitarea este o trăsătură omenească, una dintre deosebirile esențiale dintre inteligență naturală și cea artificială. Sistemele cibernetice au capabilitatea de a nu uita niciodată nimic. Pare teoretic, dar ce se întâmplă dacă sistemul (roboții, ‘gazdele’ în cazul ficțiunii din serial) posedă această dotare? Conflictul pare inevitabil.

 

sursa imaginii https://www.imdb.com/title/tt0475784/mediaviewer/rm70716672

sursa imaginii https://www.imdb.com/title/tt0475784/mediaviewer/rm70716672

 

Al treilea episod din al doilea sezon introduce o nouă lume artificială paralelă și promite dezvoltarea acțiunii în noi dimensiuni. Minutele introductive ale seriei par a se petrece în subcontinentul indian, în perioada cunoscută în istorie ca British Raj, adică dominația coroanei britanice asupra Indiei. Mesajul anticolonialist, evident deja în abordarea problematicii Vestului american, devine aici explicit. Lumea Vestului cu care fusesem până acum familiarizați este deci de fapt doar una dintre zonele parcului, și alte zone includ locuri și epoci cum ar fi India colonială și Japonia samurailor. Funcționarea deficientă a roboților ‘gazde’ pare să se fi răspândit în toate zonele parcului, și nici gardurile de separare dintre sectoare nu par a mai fi ermetice. Povestea devine din ce în ce mai complexă, dar cred că în această faza este prea devreme pentru a încerca să găsim explicație fiecărei scene sau logică în fiecare acțiune a personajelor. Tactica mea de spectator pentru moment este cea de a urmări evoluția personajelor principale, și de a încerca să înțeleg dilemele lor identitare, procesele de autodescoperire prin care trec personajele ‘gazde’ (Dolores jucată de Evan Rachel Wood, Maeve – Thandy Newton, Bernard – Jeffrey Wright) sau rolul și misiunile adevărate ale celor umane (Ed Harris – Omul în Negru). Dacă voi avea timp voi încerca să revăd și episoadele primului sezon.

 

sursa imaginii https://www.imdb.com/title/tt0475784/mediaviewer/rm3260285952

sursa imaginii https://www.imdb.com/title/tt0475784/mediaviewer/rm3260285952

 

Pentru mine ‘Westworld 2.0′ este serialul anului. Da, știu că mai sunt și alte seriale care merită atenție și pot concura la acest titlu. Noul sezon oferă o schimbare de atmosferă, ritm și chiar și subgen. Tema principală însă rămâne la fel de validă și de deschisă. Este vorba despre conflictul între oameni și creaturile zămislite de oameni prin tehnologiile inteligenței artificiale. Ne aflăm în opinia mea într-unul dintre ultimele momente din istoria omenirii în care această tema este încă un subiect de ficțiune. Capacitățile de auto-învățare și autoprogramare, combinate cu avansurile spectaculoase ale diferitelor domenii ale biotehnologiei și ingineriei genetice fac din organismele create de om și dotate cu inteligență artificială, capabile nu numai să calculeze și să opereze logic la viteze mult mai mari decât noi, dar și să creeze și să se reproducă, realități ale unui viitor foarte apropiat. Dilemele etice și filosofice legate de relațiile între oameni și creațiile oamenilor se vor transformă rapid din ficțiune în realitate. ‘Westworld’ va fi curând lumea noastră.

 

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Ce înseamnă a fi geniu?  Care este rolul geniilor în societate? Cum se dezvoltă relațiile între oamenii care sunt considerați genii și cei din jur? Sunt ei oameni fericiți? De ce unii dintre noi se nasc cu calități excepționale față de restul omenirii? Sau poate că este vorba mai mult despre mediul în care sunt educați, despre condiționările sociale și familiale?

Nu vom putea desigur să lămurim toate acestea într-un singur articol al rubricii CHANGE.WORLD. Putem însă să punem întrebările, să sugerăm câteva dintre răspunsurile posibile, să ne pregătim câteva subiecte de gândire și discuție legate de această fascinantă tema.

 

sursa imaginii https://www.britannica.com/story/the-solar-eclipse-that-made-albert-einstein-a-science-celebrity

sursa imaginii https://www.britannica.com/story/the-solar-eclipse-that-made-albert-einstein-a-science-celebrity

 

Să începem cu câteva definiții ale geniului.

Webdex (http://www.webdex.ro/online/dictionar/geniu) : ‘Cea mai înaltă treaptă de înzestrare spirituală a omului, caracterizată printr-o activitate creatoare ale cărei rezultate au o mare însemnătate; persoană care are o asemenea înzestrare.’

Wikipedia (https://en.wikipedia.org/wiki/Genius) : A genius is a person who displays exceptional intellectual ability, creative productivity, universality in genres or originality, typically to a degree that is associated with the achievement of new advances în a domain of knowledge. – Un geniu este o persoană dotată cu capacități intelectuale excepționale, productivitate creatoare, universalitate și originalitate, la un nivel care să contribuie la progres într-un domeniu al cunoașterii.’

Larousse (http://www.larousse.fr/dictionnaires/francais/g%C3%A9nie/36569) : Aptitude naturelle de l’esprit de quelqu’un qui le rend capable de concevoir, de créer des choses, des concepts d’une qualité exceptionnelle - o calitate naturală a spiritului care permite persoanei care îl posedă să inventeze, să creeze lucruri și noțiuni de o calitate excepțională.

Ce au comun aceste definiții? În primul rând faptul că geniile sunt considerate o excepție, că este vorba despre oameni dotați în mod special, dintre aceia care se nasc poate unul dintr-un milion. Nu este însă suficient – dotarea inăscută trebuie să se traducă în realizări excepționale, din acelea care schimbă viață celor din jur. În fine, aceste realizări aparțin domeniilor intelectuale și spirituale, ale cunoașterii sub formele sale diferite.

 

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu

 

Cam toți dintre noi știm să dăm exemple. Majoritatea îl vom menționa probabil pe Albert Einstein, savantul care cu un secol în urmă a schimbat fundamentele fizicii și a făcut-o exclusiv prin forța gândirii sale, prezicând în teoria generalizată a relativității unitatea și fracturile spațiului și ale timpului, găurile negre, undele gravitaționale. Tehnologia instrumentelor științifice a validat o parte din teoriile sale cu multe decenii după ce el le-a expus analitic și abstract, și pentru o altă parte încă se așteaptă progresele care să permită măsurătorile. Da Vinci, Newton, Michelangelo, Beethoven și Van Gogh – suntem cu toții de acord că prin talentul și contribuțiile lor excepționale ei își merită locul în această categorie. În spațiul românesc puțini sunt cei care contestă genialitatea lui Mihai Eminescu sau a lui Constantin Brâncuși. Limba și literatura română au căpătat formă și și-au schimbat cursul după publicarea poeziilor lui Eminescu, și același lucru s-a întâmplat în sculptura lumii după ce Constantin Brâncuși a început să dea suflet în piatră și bronz conceptelor cele mai abstracte, inventând un nou limbaj al formelor în spațiu.

Dar fotbaliștii? Pele și Maradona în trecut, Ronaldo și Messi astăzi sunt numiți ‘genii ale balonului rotund’. La fel îl numesc pe Nicolale Dobrin ‘microbiștii’ români care am avut șansa să-l vedem jucând în anii ’60 și ’70. Exagerare? Metaforă de stadion? Poate că nu, dacă acceptăm faptul că termenul de ‘cunoaștere’ în accepțiunea sa mai largă include pe lângă cunoașterea științifică și cea artistică și alte metode de îmbogățire spirituală a spațiului în care trăim. Ar trebui de asemenea să evaluăm cum a evoluat fotbalul și ce schimbări au adus aceste personalități ale gazonului în felul în care s-a jucat și se joacă acest sport.

 

sursa imaginii https://www.romaniatv.net/media_211789_a-murit-cel-mai-mare-descoperitor-de-talente-din-fotbalul-romanesc-i-a-lansat-pe-dobrin-stefanescu_157305.html

sursa imaginii https://www.romaniatv.net/media_211789_a-murit-cel-mai-mare-descoperitor-de-talente-din-fotbalul-romanesc-i-a-lansat-pe-dobrin-stefanescu_157305.html

 

Testele sau clasificarea IQ sunt cunoscute de peste 100 de ani. Își revendică paternitatea lor (depinde de ce surse consulți) doi psihologi – germanul Wilhelm Stern și americanul Lewis Terman de la Universitatea Stanford. Numele celui din urmă este mai cunoscut, căci sistemul de teste dezvoltat de el a început să fie folosit pe scară largă din anii 20 ai secolului trecut, și rezultatele au putut fi verificate în cursul vieților celor testați, de la vârsta copilăriei și de-a lungul întregilor cariere. Testele IQ sunt folosite și astăzi și ele evaluează calitățile intelectuale în domenii diferite cum ar fi logică, orientarea spațială, acuitatea vizuală, capacitatea de a exprima concepte în limbaj. Deși la nivelul statistic a putut fi verificată o corelație între succesul social și profesional al celor cu rezultate mai bune în raport cu cei care au obținut rezultate inferioare, cifrele IQ nu reprezintă nicio garanție într-un sens sau altul a superiorității intelectuale sau a unui impact social sau spiritual asigurat, la nivel individual. Persoane cu rezultate excepționale au eșuat profesional sau social din motive diferite, și alții au reușit contribuții ‘geniale’ deși obținuseră scoruri IQ mediocre. În cel mai bun caz aceste teste trebuie folosite cu precauție și în contextul unui sistem care nu se limitează la ele.

 

sursa imaginii https://www.verywellmind.com/what-is-a-genius-iq-score-2795585

sursa imaginii https://www.verywellmind.com/what-is-a-genius-iq-score-2795585

 

Ne poate ajuta fiziologia să înțelegem de ce o minoritate de oameni sunt extrem de dotați, în timp ce restul, marea majoritate dintre noi trebuie să facem eforturi deosebite pentru a realiza chiar și o fracțiune din ceea ce reușesc ei, sau chiar și pentru a înțelege progresele pe care le aduc aceștia cunoașterii? Și aici răspunsul este ‘da’, într-o anumită măsură, dar cu precauție, și rămân încă multe de studiat. Genii recunoscute cum au fost Immanuel Kant și chiar și Albert Einstein și-au ‘donat’ corpurile și creerele științei și au permis studii post-mortem ale organelor asociate cu gândirea. Rezultatele sunt similare celor ale studierii țesuturilor multor altor oameni bine dotați din punct de vedere intelectual, dar nu au fost descoperite nicio evoluție sau deformație specială, și nici – desigur – nimic similar cu vreuna dintre substanțele corporale fundamentale propuse de Hippocrates în Grecia Antică.  Dimensiunile creerului (masa de ‘materie cenușie’), numărul de receptori de dopamină în thalamus (‘magistrala’ de transmisie a gândurilor), raportul între conexiunile cerebrale pe termen scurt sau lung – toate acestea sunt elemente care contribuie la funcțiile fiziologice ale creerului și sistemului nervos, fără că vreuna dintre ele luată individual să fie un simptom clar sau o garanție a ‘geniului’.  Cercetările mai recente se bazează pe măsurători ale activității electrice a creierului cum ar fi electro-encefalografii și scanări MRI ale diferitelor zone cerebrale în timpul proceselor de creație. Ele arată că anumite părți ale creerului devin mai active în timpul activităților care necesită inventivitate – fie ea științifică sau artistică (improvizații muzicale).

O altă întrebare este de ce între cei considerați genii se află așa de puține femei. Este vorba despre vreo condiționare fiziologică (răspunsul este nu) sau mai degrabă socială? Documentele și relatările epocii susțin că sora mai mare a lui Mozart, Maria Anna, era o muziciana strălucită, dovedind in copilărie un talent cel puțin la fel de profund ca cel al lui Amadeus. Tatăl Leopold i-a curmat însă cariera când a ajuns la 18 ani,  vârsta măritișului.

 

sursa imaginii http://www.geniusawakening.com/genius-brain/genius-brain-vs-normal-brain/

sursa imaginii http://www.geniusawakening.com/genius-brain/genius-brain-vs-normal-brain/

 

Genetica pare să joace și ea un rol important însă din nou, fără a fi determinant. În ce măsură contribuția excepțională a familiei Bach în istoria muzicii se datorează vreunei ‘gene a geniului’ sau mai degrabă unei atmosfere sociale și familiale care punea muzica în centrul preocupărilor și a educației copiilor? Nu este desigur întâmplătoare apariția concentrată a unor figuri de geniu în diferite domenii ale cunoașterii științifice sau artistice în perioade și locuri determinate: Grecia Antică în secolele 5-6 înainte de era noastră, capitalele califatelor musulmane din epoca de aur a Islamului, Roma și Florența Renașterii, Montmartre-ul de sfârșit de secol 19, sau Sillicon Valley la sfârșitul secolului 20 și începutul secolului 21. Multe dintre geniile care au lăsat o amprentă hotărîtoare în istorie au fost de altfel oameni comunicativi și foarte bine conectați cu societatea și egalii lor din perioadele în care au trăit, și acest fapt contrazice imaginea ‘geniilor singuratice’ care a fost mai degrabă o invenție a epocii romantice. Michelangelo, Da Vinci și Rafael au fost contemporani și concurenți, au întreținut un dialog explicit și virtual între ei și prin creațiile lor și au comunicat intens cu alte personalități ale epocii ca Vasari sau Cellini; Isaac Newton i-a avut ca rivali pe Leibnitz și Huygens și ca admiratori și colaboratori pe Locke și Halley; Albert Einstein a colaborat, corespondat și s-a întâlnit personal cu mai toate personalitățile științifice și culturale ale epocii sale.

Închei cu încă o definiție-citat, atribuită lui Thomas Edison: ‘Geniul înseamnă 1% inspirație și 99% transpirație. În consecință un geniu este un om talentat care și-a pregătit perfect temele de acasă.’ Cine știa mai bine asta decât Edison? Savantul și antrepenorul american inventase becul electric și patefonul, dar ele au fost doar două din cele peste o mie de patente pe care acesta le-a înregistrat de-a lungul vieții sale. Munca intensă și elementul de șansă trebuie deci adăugate condiționărilor genetice și fiziologice care ii fac pe unii dintre contemporanii noștri să fie mai dotați decât restul, precum și mediului social și educației care permit apariția și exprimarea geniilor, a celor ale căror sclipiri se traduc în progres pentru toți.

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Ca în fiecare primăvară, revista TIME publică lista celor 100 de persoane / personalități cele mai influente ale planetei. Ca de obicei, această lista – întocmită de o echipă de redactori și colaboratori ai prestigiosului săptămânal – crează imediat după publicare un val de discuții care încep de la definirea termenului ‘influență’, continuă cu împărțirea în categorii și se ocupă pe larg cu selecția, cu discuțiile despre cei aleși și despre cei care ar fi meritat să fie incluși. Remarcam și în anii trecuți o tendința de scădere a numărului personalităților care sunt considerate influente de TIME și colaboratorii săi, și a căror biografii și cariere, cu alte cuvinte a căror influență este legată de tehnologia avansată și industriile care schimbă modul de viață al locuitorilor planetei. Părerea mea este că această tendință spune mai mult despre ceea ce presa, inclusiv o revistă de calitate recunoscută cum este TIME consideră demn de a publica și populariza, decât despre ceea ce se întâmplă într-adevăr în lume și cine sunt oamenii care ne influențează real viața. Merită însă să discutăm și alegerile lor din diferitele categorii.

 

sursa imaginii https://astropeggy.tumblr.com/post/163870720113/638-days-in-space-and-the-view-is-still-amazing

sursa imaginii https://astropeggy.tumblr.com/post/163870720113/638-days-in-space-and-the-view-is-still-amazing

 

Categoria ‘Pionierilor’ include personalități care au contribuit determinant la schimbări de direcție și avansuri în domeniile lor de activitate, și în unele cazuri au creat tendințe și domenii noi. Apar aici numele lui Whitney Wolfe Herd – antrepenoare americană, intemeietoare și lider a companiilor Tinder și Bumple, care au schimbat peisajul întâlnirilor și căutării de parteneri pe Internet într-o direcție feministă, bazată și pe propria sa experiență la Tinder,  al astrofizicienei italiene Marica Branchesi al cărei sistem de coordonare între telescoape a permis vizualizarea pentru prima dată a efectelor undelor gravitaționale prezise teoretic de Albert Einstein, al fizicianului chinez Jian-Wei Pan – inventator al comunicației cuantice interplanetare, și al astronautei americane Peggy Whitson, cercetător în biochimie, care în 2017 a devenit cetățeanul american cu cele mai multe zile petrecute în spațiul cosmic.

 

sursa imaginii https://www.cnet.com/news/ceo-satya-nadella-microsoft-will-reinvent-productivity/

sursa imaginii https://www.cnet.com/news/ceo-satya-nadella-microsoft-will-reinvent-productivity/

 

Un singur nume legat de industria hi-tech apare în categoria ‘Liderilor’ și acela este cel al lui Satya Nadella, cel care l-a înlocuit în 2014 pe Bill Gates la cârma companiei Microsoft. Din momentul în care s-a instalat în fotoliul directorului general (cred că aceasta ar fi traducerea expresiei americane corporatiste Chief Executive Officer – CEO) Nadella conduce o transformare treptată dar semnificativă a uneia dintre companiile amiral ale erei calculatoarelor personale și a Internetului, încercând să învețe din greșelile trecutului și să identifice în mod mai exact tehnologiile care vor sta la baza dezvoltării viitoare. Dacă la începutul anilor ’90 Microsoft a ratat primul val al Internetului, raliindu-se cu întârziere tendinței de a interconecta calculatoarele personale ale clienților săi, Nadella este hotărât să profite de avansurile tehnologiilor în ‘nor’ – ‘cloud computing’și cloud networking’ – și să creeze aplicații mult mai simple și mai prietenoase pentru utilizatorii de toate categoriile și cu diferite posibilități materiale de a achiziționa aparatură mai mult sau mai puțin complexă. Atmosfera de inovație imprimată de noua conducere a contribuit la consolidarea imaginii și la creșterea valorii de piață a companiei. Valoarea companiei, deja un gigant, a crescut cu 130% din 2014 pâna acum, depășind pragul jumătății de trilion de dolari, unde nu se mai aflase din perioada ‘boom’-ului tehnologic care a culminat în anul 2000. Se vorbește deja despre atingerea trilionului, dar aici concurența este acerbă, căci in luna februarie, Amazon (fondată 1994), o companie cu aproape două decenii mai ‘tânăra’ decât Microsoft (fondată 1975), a depășit valoarea de piață a acesteia și a atins prima pragul celor 700 de miliarde de dolari.

 

sursa imaginii https://www.israel21c.org/14-things-you-didnt-know-about-gal-gadot/

sursa imaginii https://www.israel21c.org/14-things-you-didnt-know-about-gal-gadot/

 

Categoria ‘Artiștilor’ include și ea un nume care chiar dacă nu este legat direct de industrie și tehnologie are o rezonanță pentru genul filmelor de fantezie inspirate de benzi desenate (‘comics’) despre care am scris de multe ori în rubrica CHANGE.WORLD.  Este vorba despre actrița israeliană Gal Gadot care în 2017 a înregistrat un succes enorm cu rolul principal în filmul ‘Wonder Woman’ regizat de Patty Jenkins. Producția feminină și feministă este semnificativă pentru un an al cărui știri  fost dominat de revelațiile despre agresiunile sexuale la Hollywood și de mișcarea #meetoo. Actrița născută la Rosh Ha’ayin în 1985, al cărei tată este inginer și mama profesoară, a fost câștigătoare a titlului Miss Israel în 2004, și-a prestat serviciul militar în armata israeliană, și este pe lângă actrița, model și specialistă în arte marțiale, și un model pozitiv și activ pentru fetele și femeile emancipate ale mileniului 3. Nici măcar amuzantul incident în care a postat recent pe Internet o reclamă a produsului Mate 10Pro al firmei Huawei folosind o aplicație iTwitter al lui Apple nu-i poate știrbi aura de super-eroină.

 

sursa imaginii https://nextshark.com/tencent-tony-ma/

sursa imaginii https://nextshark.com/tencent-tony-ma/

 

Trei nume atrag atenția în mod deosebit în categoria ‘Titanilor’ – Jeff Bezos (patronul lui Amazon devenit în ultimele luni și cel mai bogat om din lume), Elon Musk (patronul antrepenor al cărui nume este legat de investiții în domenii de explorare și cercetare științifică dintre cele mai diverse de la transporturi spațiale la folosirea energiei solare și transporturi inteligente bazate pe energie electrică) și Ma Huateng cunoscut și sub numele de Pony Ma. Dacă despre primii doi am scris destul de des și pe larg în rubricile CHANGE.WORLD din ultimii ani, Ma Huateng zis vă este poate mai putin cunoscut. Născut în 1971, într-unul din anii cei mai cumpliți ai ‘revoluției culturale’, inginerul, investitorul, antrepenorul și filantropul chinez se află la conducerea unui imperiu industrial format în jurul firmei Tencent, una dintre cele mai mari firme Internet din lume, cu ramificații în domenii dintre cele mai diverse, de la comunicații mobile la medie pentru divertisment, de la jocuri și pariuri on-line la sisteme de plată, fiind o firma dominantă în toate aceste ramuri în uriașă piață chineză. Interacțiunea între utilizatorii chinezi și Internetul global, accesul acestora la aplicații și comunicarea cu restul lumii sunt probleme complexe, dar contribuția lui Pony Ma și a companiilor sale joacă și vor juca un rol important in aceste evoluții cu impact uriaș tehnologic, economic și politic.

 

sursa imaginii http://www.rcinet.ca/fr/2018/03/20/scandale-trump-facebook-le-lanceur-dalerte-travaillait-pour-le-parti-liberal-du-canada/

sursa imaginii http://www.rcinet.ca/fr/2018/03/20/scandale-trump-facebook-le-lanceur-dalerte-travaillait-pour-le-parti-liberal-du-canada/

 

Ultima categorie este cea a ‘icoanelor’ sau a ‘idolilor’. Aici apare o singură selecție legată de lumea tehnologiilor avansate, cea a lui Christopher Wylie, fostul director al cercetării la firma Cambridge Analytica, și cel care a dezvăluit presei o mare parte dintre detaliile scandalului care a implicat fosta sa firmă și Facebook, inclusiv felul în care datele personale ale utilizatorilor au fost folosite pentru ‘profilare’ și influențare în scopuri politice. Din punctul de vedere al presei un ‘whistle blower’ (traducere în română, va rog!) este un erou, deci nu mă miră includerea sa în topul influenților anului. Mă întreb totuși cum se compară meritele sale cu cele ale Mark Zuckerberg, care nu a fost inclus în nici una dintre categoriile care compun lista celor 100 de oameni cei mai influenți. Sunt convins că la o rezoluție mai mare decât cea limitată la un singur an, verdictul ar fi diferit.

Aceasta este doar una dintre multiplele întrebări care pot fi puse legate de acest Top 100 al revistei TIME. Față de anii trecuți trebuie să remarc că avem de-a face cu o selecție ceva mai diversificată geografic (mai puțin americano-centrică cu ‘doar’  două treimi dintre cei incluși născuți în America de Nord) și, nu-i de mirare, sunt incluse mai multe femei. Doar vreo 20 dintre premianții anului trecut se regăsesc în clasamentul acestui an. Desigur, este vorba despre o selecție subiectivă (chiar dacă este o muncă de echipă) – dar ținând cont de prestigiul și difuzarea largă a revistei, și acest clasament al celor mai influenți oameni ai planetei are … influența sa de netăgăduit.

 

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Urmăresc cu o intensă plăcere intelectuală scrierile lui Ion Vianu, și între ele eseistica sa. Culegerile sale de eseuri, despre o parte din care am scris și aici, reprezintă o secțiune importantă din opera sa. Ele îmbină întotdeauna erudiția minții sale enciclopedice, amintiri personale și poziționări în propria sa biografie, și puncte de vedere fascinante prilejuite de formația și expertiza sa de medic și de psihiatru. Apariția la începutul anului 2018 la editura Polirom, în colecția ‘eseuri & confesiuni’, a cărții ‘Elegie pentru Mihai’ este o contribuție remarcabilă la literatura și istoriografia regalista română din ce în ce mai consistentă și nu numai ca număr de apariții, îmbinată cu mărturii personale despre întâlnirile dintre autor și regele dispărut dintre noi fizic de foarte puțină vreme.

Deși cartea are mai puțin de o sută de pagini ne bucurăm ca cititori de o densitate remarcabilă de idei și de emoții împărtășite. Primele trei secțiuni ale cărții se referă la cele trei perioade principale ale vieții ultimului suveran al României: copilăria și perioada domniei sale împărțită în două de actul de la 23 august 1944, cea mai importantă acțiune a sa cu implicații profunde în istoria României; perioada exilului între abdicarea dictată de la 30 decembrie 1947 și până la evenimentele din decembrie 1989; epoca post-decembristă, cu întoarcerile ratate sau parțiale și redobândirea statutului de suveran, nu pe plan politic ci mai mult în sufletul majorității românilor. Cele câteva pagini ale ultimului capitol încearcă o concluzie și o punere în context istoric dar și psihologic – al psihologiei poporului român.

 

sursa imaginii https://www.libris.ro/elegie-pentru-mihai-ion-vianu-POL978-973-46-7227-1--p1255104.html

sursa imaginii https://www.libris.ro/elegie-pentru-mihai-ion-vianu-POL978-973-46-7227-1–p1255104.html

 

Ion Vianu îi poartă regelui Mihai un respect pe care îl pot înțelege complet doar cei născuți și trăiți în vremea în care România avea un Rege și acesta era conducător și simbol al unității și caracterului statului. De-a lungul cărții folosește majuscule de fiecare dată când se referă la persoana lui Mihai I, și ii și acordă titluri pe care notorietatea publică și aprecierile personale le-au folosit în a descrie etapele vieții, abordările și evoluția atitudinilor sale în viața publică. Mihai I a fost pe rând pentru Ion Vianu și pentru contemporanii săi Regele Copil, Regele Copiilor,  Regele Partidelor (mai ales în perioada exilului) și Regele Cetățean (spre sfârșitul exilului și în perioada intoarcerilor). Aprecierile și relația scriitorului cu suveranul și omul care a fost Mihai se dezvoltă și ele, de la sentimentele copilului care îl întrevede pe regele abia ieșit din adolescență pe străzile Sinaiei și îl include în lumea fanteziilor sale, la tânărul care absoarbe cu teamă împreună cu întreg anturajul său ‘burghez’ pierderea reperelor naționale și morale la abdicare, la dizidentul matur devenit și el exilat și împărtășind cu suveranul acțiuni și activități legate de soarta României, până la ultimele întâlniri și între-vederi din agitatele vremuri de după 1989. Relația este tot timpul asimetrică, dar asimetria nu este întotdeauna într-o singură direcție, căci sunt incluse și aprecieri de caracter, și analize psihologice. Poate că tocmai acest ultim aspect ar fi fost interesant de aprofundat, de exemplu în a analiza în ce măsură relația dintre Mihai și tatăl sau Carol al II-lea i-a influențat ultimului rege caracterul. Putem înțelege din cele scrise de autor care este judecata sa politică și istorică, dar din respect față de personalitate și pentru a păstra tonul și atmosfera cărții nu sunt aplicate și uneltele psihanalizei. Ce fascinant capitol ar fi fost!

Ion Vianu nu își asumă rolul de istoric obiectiv și relatează evenimentele prin prisma personală. Judecata despre perioada prea scurtă a domniei efective a regelui Mihai este departe de a fi idealizată. Descrierea sentimentelor trăite la 23 august 1944 este consistentă cu multe dintre relatările familiei și prietenilor mei care au trăit evenimentele:

‘Am simțit o bucurie pe care mi-este greu să o descriu. A fost modelul altor mari bucurii pe care le-am simțit în viață, mai târziu, în zilele când m-am însurat, când s-au născut copiii și nepoții noștri. O bucurie făcută dintr-un sentiment de triumf, amestecat cu certitudinea că se naște o lume. … Legătura am făcut-o imediat: lovitura fusese dată de Mihai, omul de la volanul acelui Lincoln, băiatul trist și frumos, regele, prizonierul Mareșalului.’ (pag. 19-20)

Deziluzia nu avea să întârzie. Momentul din 1944 a fost apogeul carierei politice a lui Mihai, și în anii care au urmat puterea și influența să politică reală au fost și mai diminuate, și mai disproporționate în raport cu imaginea și speranțele poporului. Exilul a reprezentat într-un fel și o salvare a onoarei instituției monarhice, deoarece ‘experimentarea unui regim monarhic-comunist’ cum o numește Vianu devenea de la un punct încolo o metodă de a justifica istoric noaptea dictatorială în care se adâncea România. Interesantă este și observația că pe lângă clasele care pierdeau puterea economică și politică sub comunism, cea mai afectată de plecarea regelui a fost țărănimea, pentru care instituția regală devenise o parte din tradiție și din așezarea firească a lumii.

De unde își adunase tânărul readus pe tron pentru mai puțin de un deceniu (dar ce deceniu!)al istoriei României cunoștiintele și fibra morală pentru a domni? Ion Vianu atribuie meritul principal al educației unui rege care în copilărie nu fusese educat să fie rege, reginei-mama Elena, întoarsă în 1940 din exilul în care o trimisese Carol al II-lea. Între alte componente ale caracterului regelui, Ion Vianu consideră ca esențială abordarea religioasă. În textele legale ale țării regii României domnesc ‘prin grația lui Dumnezeu și voința națională’. Pentru Mihai ‘”Voința națională” nu este a doua componentă a legitimității, ci chiar traducerea în termenii umani a celei dintâi.’ (pag. 31) … ‘religiosul pentru el făcea parte din exercițiul puterii’ (pag. 35) … ‘oricât de sceptic ar fi cel care vrea să-l înțeleagă pe Mihai, nu poate să omită această profundă relație cu divinul care l-a făcut, toată viața și prin toate umilirile grozave prin care a trecut, să se simtă Rege.’ (pag. 36). De aici derivă și automatisme de comportament care îl vor însoți permanent pe rege, inclusiv în perioada exilului când devenise din multe puncte de vedere un cetățean ca oricare altul, înfruntând greutățile vieții: ‘Mihai I purta o mască, dar în nici un caz din vanitate, ci din datorie: masca de fier a obligației de a suporta condiția ce-i fusese menită cu greutatea unor zale, condiția regală.’ (pag. 66)

Psihologic analiza este convingătoare. Când însă ea este generalizată pe planurile politic și istoric, apare unul dintre puținele puncte disonante pentru mine în acest text. ‘Fără o componentă mistică, regalitatea nu mai convinge. Monarhismul constituțional nu mai are sens fără “partea creștin㔑. (pag. 63). Chiar punând la o parte exemplele monarhiilor constituționale ne-creștine din Asia, este cred cel puțin la fel de valid argumentul după care continuitatea instituțională își poate extrage seva nu numai din credința religioasă ci și din aderența la principiile democrației și valorilor universal umane, a grijii și datoriei suveranilor față de toți supușii adunați sub simbolul coroanelor și sceptrelor regale.

 

ion_vianu

 

Trăsătura de caracter care i se putea imputa cel mai mult suveranului în viziunea autorului era șovăiala. Deși nu era lipsit de curaj – nici fizic și mai ales nici moral – agoniza mult asupra deciziilor. În 1944 timpul a fost îngăduitor cu el și cu România, momentul ‘întoarcerii armelor’ din luna august fiind bine ales în dinamica desfășurării războiului, și contribuind în mod semnificativ la scurtarea acestuia, deși această contribuție a României a fost prea puțin apreciată de aliați în acel moment și în istorie. Imediat după 1989 însă, ezitările și lipsa unui plan strategic de acțiune în condițiile prăbușirii comunismului în Răsăritul Europei au însemnat, poate, pierderea unei ocazii istorice. Ion Vianu este și aici destul de îngăduitor în judecățile sale, descoperind chiar și un paralelism între elementele tragice ale destinului ultimului rege al românilor și ale celui al prințului danez Hamlet, și el pradă ezitărilor și șovăinței în asumarea destinului, și tot din responsabilitate și nu din lipsă de caracter.

La sfârșitul celui de-al treilea capitol Ion Vianu remarcă faptul că dacă roțile istoriei s-ar fi învârtit puțin altfel și dacă două lovituri de stat nu l-ar fi îndepărtat de la tronul României, Mihai I ‘ar fi domnit nouăzeci de ani, mai mult decât faraonul Ramses al II-lea și decât regina Victoria’ (pag. 89). Soarta sa a fost legată strâns de destinul României și al poporului român. ‘Mihai I nu a căzut în bătălie, nu a fost pus la caznă, dar a întrupat exemplar ceea ce în forme și împrejurări diverse s-a întâmplat națiunii: lipsirea de țară, exilul, oribilul exil, intern sau extern.’ (pag. 94-95). Această carte-eseu ar fi putut avea ca titlu alternativ ‘Elegie pentru România’. Pentru România așa cum ar fi putut fi dar nu a fost să fie.

 

 

Mark Zuckerberg este o persoană care se adaptează cu ușurință situațiilor noi și care a dovedit în repetate rânduri că nu se teme să abordeze probleme în aparență insolubile. Și totuși, experiența prin care a trecut în zilele de 10 și 11 aprilie ale acestui an, când a fost convocat să depună mărturie în fața a 44 din cei 100 de senatori americani, membri în două comitete importante ale Senatului, a fost probabil unică și dificilă chiar și pentru el. Motivul convocării este legat de o combinație unică și explozivă între conflictele și intrigile politicii americane și internaționale, și tehnologia de comunicație digitală, Internetul și rețelele sociale între care firma Facebook pe care a înființat-o și o conduce Mark este lider incontestabil de mai mult de un deceniu. Miza este imensă și depășește chiar și soarta imediată sau pe termen mai lung a companiei sale – este vorba despre posibila remodelare prin legislație a comunicației pe Internet.

 

 sursa imaginii https://www.wired.com/story/mark-zuckerberg-congress-day-one/


sursa imaginii https://www.wired.com/story/mark-zuckerberg-congress-day-one/

 

La începuturile lui Facebook, Mark Zuckerberg nu și-a conceput compania ca pe o întreprindere capitalistă, desigur nu la proporțiile și influența la care a ajuns acum – la 31 decembrie 2017 Facebook având 2,13 miliarde de utilizatori activi. Cel puțin una dintre sursele care îl cunosc pe CEO-ul (Chief Executive Officer) în T-shirt susține că în acei ani el nu cunoștea nici măcar care este diferența dintre cifrele de vânzări și profit. În discursul introductiv pregătit pentru ședințele din Congres, text care desigur a trecut prin filtrele avocaților firmei dar care totuși păstrează o clară notă personală, Zuckerberg susține: ‘Consider că este responsabilitatea mea nu numai să inventez servicii care să placă oamenilor, ci și servicii care sunt bune pentru oameni și pentru societate … Prioritatea mea principală a fost întotdeauna misiunea socială de a conecta oamenii, de a cimenta comunități și de a-i aduce pe cetățenii lumii mai aproape unii de alții. Publicitatea și creatorii de aplicații nu vor schimba niciodată această prioritate cât timp eu conduc Facebook’. Din păcate, cel puțin în percepția publică, pe drept sau pe nedrept, situația pare foarte diferită. Compania care a militat permanent pentru comunicații deschise, care și-a pus declarat consumatorii pe primul plan, care se vrea un motor al democrației și libertății de comunicare și exprimare pare să-și fi trădat abonații expunandu-le informațiile personale, și a permis unor grupuri de interese să folosească ecosistemul creat in jurul produsului sau principal in scopuri contrare democrației.

 

sursa imaginii https://medium.com/@PatrickRuffini/the-medias-double-standard-on-privacy-and-cambridge-analytica-1e37ef0649da

sursa imaginii https://medium.com/@PatrickRuffini/the-medias-double-standard-on-privacy-and-cambridge-analytica-1e37ef0649da

 

Pentru a înțelege cum a fost posibilă această scurgere de informații și folosirea lor dincolo de condițiile cunoscute și acceptate de consumatori trebuie să ne reamintim două fapte esențiale care ar trebui să fie cunoscute de fapt oricărui utilizator, dar pe care mulți le-am uitat. Primul este că nu am plătit și nu plătim nimic în bani indiferent cât folosim Facebook. Al doilea este că atunci când am devenit utilizatori am răspuns la câteva întrebări aparent de rutină și am acceptat niște condiții de utilizare. Câți dintre noi le-am citit cu atenție? (Aștept răspunsuri afirmative și le recompensez cu o bere rece :-) ) Printre altele am permis lui Facebook să înregistreze toate comunicațiile noastre – cu cine suntem ‘prieteni’, ce pagini accesăm și urmărim, la ce am apăsat butonul ‘like’, în ce grupuri ne-am înscris. Facebook are – cu permisiunea noastră – un profil destul de complet despre cine suntem și ce suntem. În teorie ei ar trebui să folosească acest profil doar în folosul nostru, al utilizatorilor, pentru a ne ajuta să ne găsim prietenii vechi sau să intrăm în legătură cu alți utilizatori cu pasiuni similare, să accesăm informații și să aflăm despre evenimente în sferele noastre de interes. Există și aplicații construite cu ajutorul unor interfețe de programare (API) care culeg și sintetizează informații despre noi. Unele dintre ele au forme de ‘quiz’ – seturi de întrebări, uneori amuzante, de genul ‘ce fel de legumă ai putea fi?’ De mulți ani îmi avertizez prietenii și amicii să evite să răspundă la astfel de chestionare, care încep prin a permite accesul aplicațiilor la datele personale (pentru a stabili ce legumă suntem, nu-i așa?). Exact o asemenea aplicație a fost folosită de un programator de la Universitatea Cambridge pentru a extrage date personale de la cei 270 de mii de utilizatori Facebook care au răspuns. Mai grav, o problema de securitate în codul Facebook a permis accesul la informațiile ‘prietenilor’ acestora, și așa s-a ajuns la compromiterea informației personale a 87 de milioane de utilizatori Facebook. Compania lui Zuckerberg susține că firma Cambridge Analytica, o firma britanică de consulting politic a cărei vice-președinte era (poate mai este) Steve Bannon, fost consilier și susținător al lui Donald Trump, firma căreia Facebook i-a permis accesul la informații personale, a încălcat contractul și a folosit informația în scopuri diferite de cele din acordul dintre ele. Suspiciunea este că Cambridge Analytica jucat un rol important în acțiunea de influențare a campaniei electorale prezidențiale americane din 2016. Toată această interacție este  investigată in anchete federale și ale consilierului special Mueller, și încă suntem departe de a ști rezultatele și concluziile finale.

 

sursa imaginii http://www.businessinsider.com/facebook-ceo-mark-zuckerberg-sheryl-sandberg-pull-late-nights-cambridge-analytica-scandal-2018-3

sursa imaginii http://www.businessinsider.com/facebook-ceo-mark-zuckerberg-sheryl-sandberg-pull-late-nights-cambridge-analytica-scandal-2018-3

 

Problema lui Facebook rezidă în modelul său de face afaceri și de a genera profit. Trebuie menționat că pentru cea mai mare parte a primului său deceniu de activitate Facebook nu a fost profitabilă. Lucrurile acum însă s-au schimbat radical. Cifra de vânzări a companiei a fost în anul trecut de 55 de miliarde de dolari din care 21 de miliarde profit după impozite. Cu aproape 40% rentabilitate, Facebook este astăzi cea mai profitabilă firma de dimensiunile ei din istoria capitalismului – aproape de două ori mai rentabilă decât Apple de exemplu. Schimbarea a avut loc în 2008, când în al cincelea an de existență a companiei, Mark Zuckerberg a adus-o în conducere pe Sheryl Sandberg care într-o misiune similară la Google ajutase un alt gigant al erei internetice să-și definească profilul și să devină profitabil. De atunci și până astăzi conducerea firmei este ‘bicefală’ cu Zuckerberg (care are totuși ultimul cuvânt) hotărând în problemele strategice și ocupându-se de noile direcții și de produse, și cu Sandberg la cârma departamentelor comerciale și financiare, răspunzătoare de generarea de profituri. Utilizatorii (ca noi) continuă să nu plătească nimic, dar informația pe care Facebook o are despre noi este folosită pentru a filtra reclamele pe care le vedem pe pagini, și este împărtășită cu partenerii comerciali ai lui Facebook care încearcă să ne atragă în a le cumpără produsele sau serviciile. Totul se întâmplă cu aprobarea noastră. Problema este că informația despre utilizatori nu a fost și nu este suficient de bine apărată de către Facebook. Securizarea suplimentară a informației ar costa bani în plus și ar prelungi timpul de acces la piață și consumatori alaplicațiilor. În industria competitivă în care se află Facebook, costurile și timpul dintre dezvoltare și accesul la consumator se vor minimizate cât de mult este posibil. Facebook (și nu numai ei) au realizat acest lucru în detrimentul protejării informației personale a utilizatorilor.

 

sursa imaginii https://www.boundless.ai/blog/becoming-boundless/gradient-02/

sursa imaginii https://www.boundless.ai/blog/becoming-boundless/gradient-02/

 

Pericolele au potențialul de a fi și mai mari. Cetățenii țărilor avansate trăiesc deja într-o societate dependentă de serviciile informatice, și dependența este nu numai economică dar și personală, psihologică. În Statele Unite utilizatorii de telefoane mobile ‘inteligente’ petrec în medie 5 ore pe zi în compania aparatelor lor, pentru 89% dintre ei primul contact cu telefoanele mobile are loc cel mult la o ora după trezire, și sunt urmate de încă 46 de contacte (în medie) cu telefoanele de-a lungul zilei. Specialiștii în dezvoltarea de aplicații urmează cursuri de perfecționare despre cum să construiască aplicații care crează dependență, și o nouă disciplină numită tehnologie persuasivă combină informatica și psihologia pentru a studia cum pot fi folosite calculatoarele pentru a controla gândurile și acțiunile oamenilor. Dacă vreți, este un fel de extindere a teoriei reflexelor condiționate adaptată epocii comunicațiilor digitale. Pornind de la succesele intenționate sau nu ale interfețelor grafice (‘click’-ul, ‘slide’-ul, ‘icoanele’ grafice) și combinându-le cu mecanismele care ne condiționează satisfacții sau surogate de satisfacții sociale (legături în rețele sociale, ‘like’-uri) această nouă disciplină este folosită de companii cum ar fi start-up-ul Boundless Mind din Los Angeles pentru a crea platforme pentru aplicațiile de succes ale viitorului nu prea îndepărtat. Ca orice invenție revoluționară și aceste realizări științifice interdisciplinare pot fi folosite în scopuri bune și în scopuri rele, pentru educație sau pentru manipulare politică, spre binele social al multora sau pentru profitul personal al celor puțini.

 

sursa imaginii https://www.theguardian.com/technology/2018/mar/28/facebook-apple-tim-cook-zuckerberg-business-model

sursa imaginii https://www.theguardian.com/technology/2018/mar/28/facebook-apple-tim-cook-zuckerberg-business-model

 

Rămâne de văzut cum vor reacționa Facebook și principalii săi competitori la presiunea publică creată de riscurile de securitate personală la care și-au expus clienții. Deja poate fi percepută diferența în abordarea acestor probleme între Facebook și un alt gigant al industriei, firma Apple.  În condițiile în care utilizatorii nu doresc să expună informația personală în scopuri comerciale, cu alte cuvinte doresc un Facebook fără reclame, s-ar putea să li se ceară să plătească pentru utilizarea rețelei sociale. Securitatea informațiilor personale contra cost. Liderul lui Apple, Tim Cook a atacat o asemenea abordare: ‘Apple consideră securitatea informației personale ca un drept fundamental. Pentru americani este vorba despre o libertate cetățenească, fundamentală la fel ca dreptul la libertatea de exprimare sau la libertatea presei.’ Dincolo de aceste deosebiri, Facebook, Apple și ceilalți giganți ai comunicațiilor și informaticii sunt de acord însă în a respinge încercările de a impune reguli stricte în legătură cu securitatea informației prin legislație. Mark Zuckerberg nu a respins complet în audierile din Senat aceste propuneri dar a declarat că ‘detaliile contează’. Dacă în acest moment în Congresul american majoritatea aparține partidului republican mai puțin adept al intervenției prin legislație în industriile avansate, echilibrul de forțe politice se poate schimba după alegerile din noiembrie. Schimbările despre care se discută pot fi minime și pozitive (de exemplu obligativitatea de a explica în contracte mult mai accesibile și mai pe înțelesul utilizatorilor cum le este protejată informația personală) dar pot ajunge la acțiuni regulatorii și anti-trust de genul celor aplicate cu câteva decenii în urmă în industria telecomunicațiilor. Situația din Statele Unite este opusă celei din Europa, unde Uniunea Europeană a impus deja de câțiva ani legislație mult mai strictă decât cea americană in legătură cu protejarea consumatorilor și a început să ceară ca Facebook, Google și alte companii americane cu activități globale să o respecte. În unele țări europene (Finlanda, Germania) legislațiile locale sunt chiar mai stricte decât legislațiile europene. Va fi interesant de urmărit cum se vor adapta și vor interacționa sistemele informatice cu cele legislative. Ceea ce este sigur este că impactul va fi considerabil și că ritmul și direcțiile de dezvoltare ale comunicației personale nu vor mai fi aceleași ca înainte.

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Legătură mea personală cu povestea familiei Camondo începe acum câțiva ani. Discutam cu prietena noastră Isabel Berger despre orașul pe care îl consider cel mai frumos din lume – Parisul – și despre o vizită pe care o planificam în lunile următoare. ‘Trebuie să vizitezi neapărat muzeul “Nissim de Camondo” de lângă Parc Monceau’ mi-a spus ea. M-am bucurat să descopăr un nou obiectiv pentru călătoriile mele pariziene și să-l adaug listei de repere culturale din Orașul Luminilor. În vizita următoare am ajuns acolo și șocul emoțional a depășit cu mult bucuria cunoașterii unui nou jalon artistic. Am făcut cunoștință cu o poveste tragică unică, povestea unei familii evreiești care și-a lăsat amprenta în istoria Turciei, Franței și altor țări, și a scris pagini inedite în această epopee care pare fără sfârșit a istoriei evreilor. Tot Isabel mi-a recomandat și cartea despre care scriu acum, o carte care își aproprie cititorii de această poveste fascinantă în așteptarea momentului în care vor ajunge și ei în palatul de la periferia parcului parizian. ‘Le Dernier des Camondos’ este scrisă de scriitorul evreu sefard Pierre Assouline, născut în Maroc în 1953, scriitor specializat în biografiile unor personalități de marcă în istoria artei și culturii franceze sau legate de Franța. Am mai scris și aici despre biografia pe care i-a dedicat-o colectionarului de artă D.-H. Kahnweiler, alte cărți ale sale se ocupă de Georges Simenon, Henri Cartier-Bresson, Gaston Gallimard. Scrie și istorie și ficțiune, și o face cu talent și în mod documentat și inteligent. Ediția pe care am citit-o a apărut în 2015 în colecția ‘folio’ a Editurii Gallimard. Prima ediție a cărții datează din 1997. După câte știu cartea nu a fost încă tradusă în limba română.

Istoria cunoscută a familiei Camondo începe odată cu exilul evreilor din peninsula iberică în urma decretului de expulzare dat la Alhambra în 1492 de regii catolici ai Spaniei odată cu desăvârșirea Reconquistei (eliberarea peninsulei iberice de sub stăpânirea musulmană). Evreii, care trăiau în Spania încă înainte de perioada creștină, erau obligați să se convertească (și să nu practice in secret sau să revină la religia lor sub amenințarea pedepsei cu moartea) ori să ia calea exilului luând cu ei cât puteau căra în spate, dar nu valori, aur sau pietre prețioase. Aproximativ o sută de mii de evrei (cam o treime din numărul total al evreilor din peninsulă) au ales calea exilului stabilindu-se în marea lor majoritate în sudul Europei, nordul Africii și în Imperiul Otoman, care în acea vreme practica o nuanță a Islamului tolerantă față de evrei. Descendenții lor constituie astăzi comunitatea evreilor sefarzi.

 

sursa imaginii http://marie-antoinette.forumactif.org/t1866-le-dernier-des-camondo

sursa imaginii http://marie-antoinette.forumactif.org/t1866-le-dernier-des-camondo

 

Între aceștia se afla și familia Camondo, a căror descendenti, comercianți și bancheri evrei italieni, se stabiliseră în secolul al 19-lea în Imperiul Otoman. Abraham Salomon Camondo devenise la mijlocul secolului 19 ministru de finanțe și consilier economic al sultanilor care încercau să reformeze din interior sistemul și să facă să supraviețuiască Imperiul Otoman. La moartea sa i s-au acordat funerarii naționale rezervate marilor demnitari, fiind singurul evreu din istoria Imperiului Otoman care s-a bucurat de asemenea onoruri:

‘On peut dire que Constantinople revetit ce jour-la un manteau de deuil. Les cloches de toutes les eglises de la capitale sonnaient le glas funebre. La Bourse, tous les etablissements financiers, tous les magasins de Galata, de Stanboul et des faubourgs de la Corne d’Or, tout ete ferme. Decrire la foule qui suivit le corbillard serait chose impossible. Deux bataillons, un de fantassins, un autre des soldats de la marine, des musiques imperiales, le corp diplomatique et consulaire de Constantinople, tout le personel des etablisements financiers, les deputations de tout le clerge chretien, orthodoxe et catholique, les choeurs des eglises, les eleves des ecoles, la plupart des ministres ottomans, les fonctionaires musulmans de toutes les administrations du gouvernement, toutes les Israelites de la capitale, toute la ville enfin assista a ces funerailles. Depuis l’arrivee des Juifs en Turquie, jamais durant ces six siecles de sejour sur la terre ottomane, jamais pareils honneurs ne furent rendu a un Israelite.’  (pag. 130-131)

La vremea morții sale, însă, Abraham Salomon Camondo nu își mai avea domiciliul principal în Turcia. Cu aproximativ două decenii înainte părăsise împreună cu fiul și nepoții săi imperiul, după ce încercările sale de a reforma evreimea sefardă locală se izbiseră de refuzul rabinilor și al autorităților locale. Putem specula ce s-ar fi întâplat în cadrul iudaismului sefard dacă familia Camondo ar fi reușit să impună viziunea lor a unui iudaism liberal, mai deschis dialogului cu culturile lumii, cam în momentul când același lucru se întâmpla cu mai mult succes în cadrul iudaismului ashkenaz. Nu a fost să fie și familia Camondo a ales Franța lui Napoleon al III-lea ca nouă patrie.

‘C’etait a Paris qu’il fallait etre et nulle part ailleurs. Peut-etre pas tout a fait le centre du monde, mais certainement le centre de leurs monde. Paris etait la nouvelle Jerusalem a l’heure ou le sionisme politique, encore dans les limbes, n’etait meme pas une vue de l’esprit.’ (pag. 114)

 

sursa imaginii http://www.whykol.com/person/pierre-assouline-7431/

sursa imaginii http://www.whykol.com/person/pierre-assouline-7431/

 

Familia Camondo a repetat în proporții mărite în Franța succesele financiare precedente. Au investit în finanțe și în industria franceză în expansiune, au folosit relațiile lor internaționale și și-au creat relații locale la cele mai înalte nivele ale Imperiului Francez al lui Napoleon al III-lea și apoi ale Republicii, au acumulat o avere colosală și și-au întărit statutul social vânând titluri nobiliare și achizitionând proprietăți în cele mai ‘chic’ cartiere ale Parisului. Între acestea s-a aflat și terenul cu adresa pe strada Monceau. Vecinii lor erau oameni de finanțe, cultură și nobilimea din cele mai elevate eșantioane ale societății franceze, evrei și ne-evrei. Între ei se aflau membrii ramurii franceze a familiei Rothschild, rivalii familiei Camondo în rândurile evreimii de elită, dar și Marcel Proust și chiar și Theodor Herzl, părintele sionismului care a locuit cu chirie pe această stradă în perioada afacerii Dreyfuss.

La sfârșitul secolului 19 familia Camondo părea solid integrată în societatea franceză. Pentru a cimenta această integrare, Moise de Camondo construiește palatul care a devenit în timp muzeul pe care l-am vizitat și eu. În acest palat el adună o colecție unică de artă și mobilier din secolul 18. De ce secolul 18? Pierre Assouline dezbate în detaliu motivațiile acestei preferințe și conclude că aspirația spre nobilime îi duce pe cei din clanul Camondo să revendice legături și un mod de viață ‘autentic francez’ care precede chiar și revoluția și schimbările aduse de aceasta după 1789. Moise de Camondo își concepe palatul ca pe un loc în care secolul 18 este nu numai păstrat și venerat ci și trăit, în care el și famila sa vor trăi între obiectele epocilor trecute, imersați în artă pre-revoluționară. Cu câteva decenii mai târziu clădirea și conținutul ei vor fi donate statului francez pentru a deveni muzeul pe care îl cunoaștem azi, cu condiția ca nicio schimbare esențială să nu fie făcută în conținutul și amplasamentul colecției.

 

sursa imaginii https://en.parisinfo.com/paris-museum-monument/71435/MAD-Musee-Nissim-de-Camondo

sursa imaginii https://en.parisinfo.com/paris-museum-monument/71435/MAD-Musee-Nissim-de-Camondo

 

‘Fin pret, l’hotel Camondo reflete la solitude de son proprietaire. A croire qu’il s’y est refugie. Ni Volpone, ni Shylock, il porte en lui une plaie secrete de toute une autre nature. Ce nostalgique a peur de la marche inexorable de l’Histoire. A sa maniere il refuse le temps. Le monde des Lumieres dans lequel il s’exile est un age d’or mythique. C’est peu a dire qu’il l’idealise. … Depositaire d’un nom, d’une tradition et de quelques valeurs, M. le compte ne sera bientot plus qu’une memoire. Tout va basculer irremediablement.’ 

Istoria într-adevăr a fost necruțătoare cu Moise Camondo și cu descendenții săi. Întâi a intervenit afacerea Dreyfuss, răzbucnire a antisemitismului, urii și invidiei acumulate vreme de decenii după ce evreii căpătaseră drepturi egale și unii dintre ei reușiseră prea bine în Franța republicană. Primul război mondial revendică din partea familiei jertfa supremă – ofițerul francez de aviație Nissim de Camondo cade pe frontul franco-german. Practic niciun bărbat nu mai continuă numele familiei, vărul lui Moise murind fără a lasă urmași. Celălalt copil al sau, fiica Beatrice, măritată Reinach, este interesată mai mult de cursele de cai. Filmul documentar pe care l-am văzut la muzeu descrie dispariția în 1935 a celui care a fost ‘ultimul Camondo’ și apoi particparea fetei cu soțul și cei doi copii ai săi la activitățile ecvestre ale înaltei societăți franceze. Imagini filmate și fotografii din 1936, 1937, 1938, 1939. Chiar și din 1940 și 1941, ani în care în Franța ocupată, familia lui Beatrice Reinach născută Camondo continuă cu același stil de viață, aparent protejați de avere și de amintirea unui frate căzut în apărarea Franței în primul război mondial. Și apoi 1942. Nici film și nici fotografii. Doar un text. Câteva cuvinte care explică faptul că membrii familiei au fost arestați în 1942, internați în lagărul de tranzit de la Drancy și de acolo deportați la Auschwitz. Nici unul dintre ei nu a supraviețuit. Dinastia Camondo fusese nimicită.

‘Dans la chapelle couronnant le caveau de famille, une plaque fut gravee en memoire des quatres deportes. “Morts pour la France en 1943 et 1944.” Comme Nissim, le grand frere en 1917. Au moins lui le savait-il. Mais avait-on vraiment conscience de mourir pour la France quad on franchissait le seuil d’une chambre a gaz, dans un camp en Pologne, pour avoir commis le seul crime d’etre ne juif?’

Cartea lui Pierre Assouline este splendid scrisă. Am citit-o cu pasiunea și fervoarea cu care am citit cele mai captivante romane de aventuri. Personajele sunt excelent caracterizate, descrierile locurilor precise și plastice, atmosfera epocii în care au trăit ultimii Camondo este redată în detalii, cu farmec și eleganță. Sper că această carte va fi curând tradusă și își va găși locul și în rafturile pasionaților de artă si literatură din România.

Biografia dinastiei Camondo este o formidabilă poveste evreiască, italiană, otomană, franceză. Sfârșitul tragic al familiei este o tragedie franceză.

 

 

 

S-au împlinit în aceste zile, după calendarul ebraic, 70 de ani de la proclamarea independenței Statului Israel. Este cred o ocazie potrivită să împărtășesc cititorilor rubricii CHANGE.WORLD câteva informații și detalii despre această țară, în care trăiesc de peste 33 de ani, o țară care este mai tot timpul în centrul atenției, în știri și analize din diferite domenii, o țară despre care se vorbește și se scrie, se informează și se dezinformeaza enorm și care este foarte puțin cunoscută cu adevărat de cei care nu trăiesc aici.  Nu sunt adeptul ‘patriotismelor de mucava’ cum scria cineva, nu împărtășesc ‘mândrii’ colective și sunt ‘mândru’ doar de puține lucruri și acelea realizate de mine sau de copiii mei, deci voi evita festivismul și voi încerca să fac cunoscute câteva detalii care cred că vor interesa pe cititorii rubricii CHANGE.WORLD.

 

sursa imaginii http://blog.eretzyisrael.org/post/110580176719/israel-at-night-a-satellite-imagery

sursa imaginii http://blog.eretzyisrael.org/post/110580176719/israel-at-night-a-satellite-imagery

 

La fel ca pentru mulți alți emigranți, viața mea se împarte în două: ‘înainte’ (adică perioada din viață petrecută în România) și ‘după’ (viața în nouă lume în care am ales să trăiesc). Jalonul acesta este pentru mine data de 12 octombrie 1984. Traiesem primii 31 de ani de viață în România și nu îmi fusese foarte rău. M-am născut și am crescut în centrul Bucureștilor, am absolvit liceul Sfântul Sava (numit pe atunci Nicolae Bălcescu), am făcut o facultate bună la Politehnica bucureșteană, și apucasem să lucrez vreme de șapte ani în industria socialistă a României. Apucasem și să întemeiez o familie, și mi se născuse primul băiat, care avea exact 2 ani și 3 luni la emigrare. Cu el, cu soția mea Liliana, și cu 3 valize am plecat în aventura emigrării. Ceva mai mult de două ore de zbor m-au dus într-o altă lume. Era octombrie dar vremea era ca în august. După cenușiul și întunericul ultimilor ani petrecuți în ‘Epoca de Aur’ găseam aici o lume colorată, zgomotoasă, cu reguli de comportament diferite, cu o economie efervescentă și cu magazinele pline de tot ce visam și ce nu știusem să visez, dar la prețuri inaccesibile nouă ca noi imigranți. Lumea se plângea de criză, de inflație, dar până când nu am văzut cu ochii noștri prețurile alimentelor săltând cu zeci de procente peste noapte nu am înțeles exact despre ce este vorba, pentru noi ‘criza’ o lăsasem în urmă, în România cu zahărul și uleiul pe cartele, cu magazinele alimentare cu rafturi goale, cu cozi interminabile la orice produs de consum. Am găsit relativ repede calea realizării profesionale, dar au trecut mulți ani până când am ajuns oarecum la paritate cu cei din generația mea născuți aici.
 

sursa imaginii http://nocamels.com/2015/06/investing-israel-startups-vcs-angels-funds/

sursa imaginii http://nocamels.com/2015/06/investing-israel-startups-vcs-angels-funds/

 

Anii ’80 erau pentru Israel anii unor zbuciumări convulsive care schimbau fața țării. De fapt probabil cam așa au fost fiecare dintre cei 70 de ani ai istoriei Israelului. Țara fusese întemeiată și construită în mare parte de imigranții supraviețuitori ai Holocaustului din Europa și de cei care fugeau de persecuțiile la care erau supuși evreii în multe țări ale lumii, dar în special în țările arabe și musulmane ostile întemeierii unui stat ne-musulman în Orientul Mijlociu. Pionierii ajunși aici în jumătatea de secol care a precedat independența fuseseră în majoritate socialiști și economia și o parte din structurile sociale și economice create de ei au reflectat această ideologie. În Israel probabil au fost create și au funcționat cu succes singurele comunități care au aplicat cu adevărat principiile comunitare – kibbutzurile. Succesul lor a durat cam până în perioada anilor 70, când puterea politică a trecut pentru prima dată în mâinile unui guvern de centru-dreapta condus de Menahem Begin. Rămasă în istorie pentru încheierea primului tratat de pace cu o țară arabă, Acordul de la Camp David cu Egiptul din 1978, guvernarea de dreapta a adus și o concepție economică nouă care includea o liberalizare rapidă a economiei și finanțelor țării. Rezultatul a fost o sincronizare cu economia mondială capitalistă în anii Reagan și Thatcher dar și o criză economică a cărei caracteristici au fost inflația și prăbușirea unor programe și structuri economice care nu se puteau adapta economiei de piață. Acesta era Israelul în care aterizasem împreună cu familia mea.

 

sursa imaginii http://www.vered-biz.com/agricultural-tours-israel/

sursa imaginii http://www.vered-biz.com/agricultural-tours-israel/

 

Aveam să descopăr destul de repede una dintre caracteristicile care fac din Israel o minune și un exemplu al istoriei contemporane. Crizele și presiunea permanentă în care trăiesc locuitorii țării de pe malul răsăritean al Mediteranei sunt catalizatori pentru adunarea resurselor și concentrarea eforturilor în găsirea de soluții. Este o combinație unică între un spirit de comunitate clădit de-a lungul unei istorii de două mii de ani de exil și o inventivitate dobândită poate printr-o selecție naturală istorică determinată de necesitatea de a rezolva probleme aparent insolubile și a depăși situații aparent imposibile având că mijloace puțin altceva decât propriile minți și mâini. Într-o țară cu o climă dușmănoasă, despădurita de cuceritori cu multe secole în urmă, cu opt luni de secetă aproape totală dar și cu zone mlăștinoase infestate de insecte, pionierii evrei de la incepului secolului 20 și urmașii lor israelieni au găsit soluțiile de a face o agricultură intensivă în care fiecare pom sau răsad este irigat individual și programat exact cu cantitatea de apă necesară. Criza de apă a făcut din Israel un centru de cercetare și astăzi un lider mondial în desalinizare, de câțiva ani încoace țara ne mai fiind practic dependentă de criză climatică globală. Criza economică din anii 80 pe care o mentionam a fost rezolvată printr-un program economic de stabilizare și redresare care a inclus un pact între guvern, sectorul particular și forța de muncă reprezentată de sindicate. Stabilitatea financiară a permis intrarea Israelului in ultimul deceniu al secolului 20 cu o bază și intelectuală dar și economică care a transformat-o într-o supraputere a industriilor avansate.

 

sursa imaginii https://www.brookings.edu/blog/markaz/2017/12/05/why-is-trump-about-to-declare-jerusalem-the-capital-of-israel/

sursa imaginii https://www.brookings.edu/blog/markaz/2017/12/05/why-is-trump-about-to-declare-jerusalem-the-capital-of-israel/

 

Calitatea forței de muncă este însă elementul fundamental care face din Israel țara cu cea mai mare densitate de inovație tehnică din lume, și chiar și în cifre absolute o putere economică și tehnică de prim plan în domeniile electronicii, comunicațiilor, roboticii, aviaticii, securității cibernetice, biotehnologiei sau inteligenței artificiale. Două au fost și sunt sursele principale ale acestei calități. Prima este școala tehnică teoretică și practică israeliană, o îmbinare a câtorva universități tehnice de vârf și a unor programe care descoperă, pregătesc și folosesc în armata israeliană elementele cele mai talentate. Aproape toți tinerii evrei israelieni (băieți și fete) prestează serviciul militar obligatoriu, care înseamnă cel puțin câțiva dintre cei mai frumoși ani ai tinereții petrecuți în uniformă. Cei mai dotați în domenii de specialitate utile armatei între care cele tehnice pot să presteze acest serviciu național în unități tehnice, așa încât la vârsta când colegii lor din lume abia ies din universități și caută primele locuri de muncă, ei au deja în urmă și studii și ani de practică profesională aplicativă în domenii tehnice foarte relevante și pe piața civilă. A două sursă de talente este imigrația. La sfârșitul anilor 80 și începutul anilor 90 au ajuns în Israel peste un milion de imigranți din țările fostei Uniuni Sovietice – specialiști cu pregătire dar și copii și tineri cu o capacitate intelectuală și o tradiție și disciplină moștenite în familiile lor care le-a permis multora să între în domeniile tehnice avansate. Chiar dacă imigrația continuă în acești ultimi ani în proporții mult mai mici ea este o sursă continuă de talente. Are loc și în Israel ca și în alte părți ale lumii și o migrație de talente în sens invers, spre ‘afară’, dar perspectiva societății față de acest fenomen s-a modificat mult în ultimii ani. Emigranții (cei care ‘pleacă’) nu mai sunt priviți ca niște paria sau ‘trădători’, din contra, sunt susținuți și legăturile cu țara sunt păstrate. O parte se întorc, o parte nu, asta face parte din comunicarea și relațiile profesionale și sociale ale lumii moderne deschise. ‘Națiunea start-up’ cum mai este numit Israelul este locul în care activează numeroase firme mixte în care israelienii din țară și din Diaspora colaborează cu parteneri externi din Statele Unite sau multe alte țări ale lumii. Israelul este cel mai activ partener extern in domenii tehnologice al Uniunii Europene.

 

sursa imaginii http://mapio.net/o/1600931/

sursa imaginii http://mapio.net/o/1600931/

 

Contribuția evreilor originari din România și a urmașilor lor la dezvoltarea economică, științifică, culturală a Israelului a fost și este deosebit de semnificativă, cu mult peste ponderea lor proporțională care nu a depășit niciodată 10% din populație și astăzi este doar de câteva procente. Două dintre primele așezări agricole din Eretz Israel – Zichron Yaacov și Rosh Pina – au fost înființate în 1882 de evrei originari din România, mulți dintre ei veniți din Moinești, unde se organizaseră și se pregătiseră pentru viața de pionierat sub indumarea liderului sionist Moses Gaster.  Câțiva dintre pictorii cei mai reprezentativi ai Israelului au s-au născut, și unii au studiat și și-au început drumul artistic în România, printre ei aflându-se Marcel Iancu, Avigdor Arikha și Reuven Rubin. Scriitori cum a fost regretatul Aharon Applefeld, supraviețuitor al Holocaustului care ne-a părăsit acum câteva săptămâni, au scris pagini importante în istoria literaturii de limba ebraică. Contribuția evreilor din România la dezvoltarea industriei israeliene a fost și ea extrem de semnificativă, încă din anii 50 și până în perioada Internetului. Am avut onoarea să lucrez sub îndrumarea lui Michael Rothenberg, cunoscut în Israel și în lume ca inventator și antreprenor cu realizări semnificative în domeniul rețelelor de comunicație locale Ethernet și wireless, care în România este cunoscut mai ales ca expert în domeniul viticol, proprietarul cramelor Rotenberg.

La festivitatea cu ocazia Zilei Independenței există obiceiul să fie aprinse 12 torțe în numele diferitelor comunități și grupuri sociale cu contribuții remarcabile. În acest an al celei de-a 70-a aniversări doi ‘români’ fac parte din acest select grup: cântărețul Shlomo Artzi, un fel de bard național sau dacă vreți un Leonard Cohen al Israelului și actrița Lea Koenig, ‘prima doamnă’ a teatrului național israelian HaBima, născută în Polonia și care și-a petrecut anii războiului și ai primei tinereți în România, studiind la IATC și debutând la Teatrul Evreiesc din București.

Nu este ușoară întotdeauna viață în Israel. Principala problemă este desigur lipsa păcii, permanenta tensiune a vieții într-o țară a cărei existență a fost contestată și amenințată din prima clipă după înființare și continuă să fie contestată și amenințată până astăzi. Răspunsul israelian (‘răspunsul sionist’ cum se spune pe aici) a fost crearea unei țări puternice, cu o armată care să facă față tuturor amenințărilor, dar aceasta vine impreună cu un preț uriaș plătit de fiecare dintre locuitorii țării, de la ani din tinerețe petrecuți ‘sub arme’ și până la o viață sub permanentă tensiune. Visul multora dintre israelieni este să ajungă să trăiască o zi în care această țară nu se află pe prima pagină a știrilor lumii, o viață normală, cu vecini care să ne fi recunoscut dreptul de a exista, cu frontiere deschise, cu probleme ceva mai banale. Realizarea acestui vis este probabil încă departe. După victoria din Războiul de Șase Zile din 1967 a început controlul israelian al teritoriilor arabe ocupate (sau eliberate) care a devenit încă un factor agravant al unei situații politice și istorice deja complexe. Nici problemele sociale nu lipsesc, și nici cele legate de relațiile între religia instituționalizată, stat și cetățeni. Israelul se confruntă și cu probleme de corupție, din acest punct de vedere semănând cu România și cu alte țări, inclusiv cu foști miniștri și un fost prim-ministru condamnați pentru fraude economice, alții prezenți aflați sub anchetă. La fel că și România, țara este mult mai bună decât politicienii săi.
Pentru majoritatea israelienilor și pentru prietenii lor de departe este un moment de bilanț, un moment festiv, urmat imediat de a doua zi, cu problemele ei, care cer găsirea de soluții creative imediate. Istoria continuă.

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Next Page »