When he is not making provocative statements at news conferences  makes movies. Some of them are shocking. Some of them are stunning. I did not like all his films (Dogville was too dry an experiment for me) and I am yet to see Nymphomaniac. Melancholia however falls in the category of those films of his which I love – together with the TV series The Kingdom and with Breaking the Waves. Many film makers dealt with the end of the world (and some with what comes after). The majority of them made catastrophic movies – in all sense you want to consider this. Lars van Trier made a poetic and amazingly beautiful film.

 

source http://www.imdb.com/title/tt1527186/

source http://www.imdb.com/title/tt1527186/

 

The film is divided in two parts, each deals closer with one of the two sisters belonging to a very rich and a troubled family living in a mansion surrounded by green pastures, with servants and black horses, with telescopes to entertain the hobby of watching the stars. Justine, the younger sister () gets married in the first part. It’s an unusual marriage, and the bride does not seem too happy about the event. Her behavior is close to erratic, and the aristocratic wedding party turns into a failure. Is she sick by the kind of mental depression that centuries ago was called melancholy? Does the mysterious planet in the sky that at some point covers one of the stars have any influence or connection with her state?

The second part focuses first on the other, elder sister, Claire (). She is apparently the more mature of the two and controls the situation the day after and a few months after the breaking of the party, when Justine, in a visibly deteriorating state comes to the mansion. The mysterious gas planet now appears to be on collision path with Earth, or maybe not, as scientists and John, Charlotte’s husband () believe. Soon the balance will be reversed, as the death dance played by the planets becomes more and more menacing. Justine, the younger sister who first felt the power of the planets will regain control and find the magic to face the inevitable, Claire will be the one to slide into despair, while John will be unable to use the rational, scientific approach to explain or cope with what happens.

 

(video source triviatrailers)

 

This film is about the power of stars, about the irrelevance of the social relations when compared with the cosmic dimensions, about sanity and insanity and the balance between them. It’s fascinating and its beauty has the source in the splendid cinematography (by Manuel Alberto Claro) , in the superb cast (besides Dunst and Gainsbourg, a few other remarkable actors appear in the first half of the film – , , ). It’s simply the most beautiful film about the end of the world that I have seen, or even better – the most beautiful end of the world brought on screen.

 

Nu ştiu dacă artiştii care au conceput efectele grafice ale filmului ‘Arrival’ (titlul românesc este ‘Primul contact’) regizat de canadianul (din Quebec) Dennis Villeneuve au fost inspiraţi conştient sau inconştient din silueta ‘Păsării în Spaţiu’ a lui Brâncuşi. Mie asemănarea mi se pare evidentă, dar desigur, obiectiv nu sunt, şi nu am găsit vreun credit pe undeva. Oricum ar sta situaţia, uriaşele nave spaţiale care apar din senin la inceputul filmului,  într-o zi din prezentul sau în viitorul nostru apropiat în 12 locuri diferite ale planetei aduc cu ele mistere demne de silueta stilizată până la esenţă care simbolizează de aproape 90 de ani pentru iubitorii de artă zborul în spaţiu.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt2543164/mediaviewer/rm1575422208)

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt2543164/mediaviewer/rm1575422208)

 

Aproape fiecare sezon cinematografic american aduce cam în această perioadă o producţie ştiinţifico-fantastică. Dacă în ultimii ani temele abordate se ocupau de explorarea spaţială în limitele orbitei terestre (‘Gravity’ în 2013 regizat de Alfonso Cuaron, cu Sandra Bullock şi George Clooney în rolurile principale) sau ale planetelor sistemului nostru solar (‘The Martian’ al lui Ridley Scott cu Matt Damon anul trecut), ‘Arrival’ din acest an revine (ca şi ‘Interstellar’ al lui Christopher Nolan, tot cu Matt Damon în rolul principal din 2014) la una dintre temele clasice cele mai populare ale literaturii şi cinematografiei genului şi anume contactul cu civilizaţiile extra-terestre şi posibilele vizite şi chiar şi invazii ale planetei noastre de către reprezentanţii unor civilizaţii mai avansate decât a noastră. Între jaloanele cele mai cunoscute ale abordării acestei tematici se află romanul lui H.G.Wells ‘Războiul lumilor’ şi adaptarea radiofonică a acestuia realizată de Orson Welles care a băgat în 1938 în panică întreagă coasta de Est a Statelor Unite, romanul ‘Solaris’ al polonezului Stanislaw Lem care a generat două filme între care primul, cel regizat de Tarkovski nu poate fi numit altfel decât o capodoperă, filmele lui Steven Spielberg ‘Întâlniri de gradul trei’ şi ‘E.T.’, comedii de genul celor din seria ‘Marş Attacks’, numeroase seriale de televiziune cum au fost “V”, ‘Alfie’, ‘X-Files’ sau ’3rd Rock from the Sun’ sau filme cu ambiţii cosmologice cum au fost ‘Interstellar’ menţionat înainte şi ‘Contact’ din 1997 al lui Robert Zemeckis cu Judie Foster în rolul principal, poate filmul cel mai apropiat că profil de “Arrival”.

 

 

sursa imaginii http://www.actingoutpolitics.com/brancusi/

sursa imaginii http://www.actingoutpolitics.com/brancusi/

 

Ce mai poate aduce nou încă un film dintr-un gen atât de popular şi de populat cu creaţii semnificative, cu ramificaţii în toate genurile de la science-fiction-ul tehnologic şi viziunile apocaliptice până la comedii spumoase şi basme care îi transformă pe extra-tereştri în fiinţe prietenoase, numai bune pentru filmele recomandate copiilor mici şi mari? ‘Arrival’ a reuşit să pasioneze pe amatorii genului şi va reuşi cred să aibă succes şi dincolo de publicul captiv deoarece respectă două dintre regulile de baza ale succesului în acest sub-gen science-fiction. Prima dintre ele este că un film de ‘prim contact’ trebuie să aibă în centrul atenţiei sau să acorde spaţiu semnificativ oamenilor şi problemelor lor reale, trebuie să aibă eroi în carne şi oase, cu care spectatorii să se poată identifica. În filmul lui Dennis Villeneuve o avem ca eroină principală pe Louise Banks, o femeie frumoasă dar aflată dincolo de prima tinereţe, care tocmai a trecut prin teribilă trauma a pierderii unui copil răpit de o boală incurabilă. Introducerea în film se ocupă de ea şi seamănă mai mult cu începutul unei drame psihologice despre recuperare post-traumă, ceea ce filmul şi este de fapt într-un fel. Dar desigur, Louise Banks este şi doctor în lingvistică şi datorită acestei expertize devine implicată în încercarea de a comunica cu pasagerii celor 12 nave spaţiale care au apărut deodată în raza vizuală a pământenilor. Intervine aici al doilea element obligatoriu în succesul genului – o problematică legată de contactul între civilizaţii care să combine în doze potrivite misterul şi angoasele umane în contactul cu necunoscutul şi o explicaţie care să aibă suficientă logică ştiinţifică (sau umor, sau poezie, în alte filme) încât să satisfacă şi curiozitatea dar să şi rămână cu spectatorii după terminarea filmului. Aici se află secretul interesului şi reuşitei filmului.

 

  sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt2543164/mediaviewer/rm4281993472


sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt2543164/mediaviewer/rm4281993472

De aici începe însă de fapt partea cea mai dificilă. Pentru noi, oamenii (cercetători ştiinţifici sau spectatori de filme), imaginaţia este singurul intrument pe care îl avem la îndemână pentru a ne imagina cum arată fizic locuitorii altor planete. Îi visam şi visele pot lua formele coşmarelor, dar cineaştii au datoria să-i aducă pe extra-tereştrii pe ecran, să dea formă visurilor şi imaginaţiei. Aici au eşuat de multe ori realizatorii filmelor genului, căci atunci când substanţa viselor devine concretă interesul şi aşteptarea fac loc de multe ori dezamăgirii. Nu se poate spune că în ‘Arrival’ problema este rezolvată, mai degrabă ea este evitată sau marginalizată în mod elegant. Extra-tereştrii din filmul lui Villeneuve sunt nişte heptapozi cu aspect de caracatiţe, dar pentru a diminua senzaţia de repulsie sau pericol fizic un ecran există în permanentă între oameni şi ei. Atenţia spectatorilor este dirijată spre tema centrală a filmului care este posibilitatea sau imposibilitatea dialogului între civilizaţii care pot fi foarte diferite în trăsăturile lor biologice şi în stadiile lor de dezvoltare şi din acest motiv folosesc mijloace de comunicare extrem de specifice fiecăreia.

 

  sursa imaginii http://www.dailymail.co.uk/tvshowbiz/article-3732122/FIRST-LOOK-Amy-Adams-boards-spaceship-braces-alien-contact-spine-tingling-teaser-new-film-Arrival.html


sursa imaginii http://www.dailymail.co.uk/tvshowbiz/article-3732122/FIRST-LOOK-Amy-Adams-boards-spaceship-braces-alien-contact-spine-tingling-teaser-new-film-Arrival.html

 

Întrebarea principala pe care şi-o pun eroii lui ‘Arrival’ este legată de intenţiile extra-tereştrilor. A-i judeca după chipul, asemănarea şi intenţiile omenirii poate fi o greşeală fatală. Fatală poate fi însă şi ignorarea pericolelor potenţiale. De ce au venit extra-tereştrii pe planeta noastră? Care le sunt intenţiile? Cooperare sau explorare, sau dimpotrivă, acapararea de resurse (care?) de pe planeta noastră şi apoi poate anihilare? Cum poate fi stabilită comunicarea cu ei, cum poate avea loc traducerea, când nu sunt cunoscute bazele limbajului pe care îl folosesc aceştia şi nici măcar reperele fundamentale ale modului lor de gândire. Nu voi da prea multe detalii căci nu aş vrea să răpesc din bucuria vizionării unui film pe care îl recomand tuturor. Desigur, joacă un rol în soluţia problemei şi în răspunsul care va veni în final la întrebare, profesiunea eroinei principale, dar şi biografia ei şi traumele prin care trecuse. Ca în orice altă opera literară sau cinematografică de nivel, calitatea trebuie căutată în primul rând în trăirile eroilor, în biografia lor interioară.

 

sursa imaginii http://www.theatlantic.com/entertainment/archive/2016/11/lost-in-translation-what-arrival-says-about-empathy/507809/

sursa imaginii http://www.theatlantic.com/entertainment/archive/2016/11/lost-in-translation-what-arrival-says-about-empathy/507809/

 

Filmul este bazat pe o povestire a scriitorului Ted Chiang premiată în anul 2000 cu Premiul Nebula, una dintre distincţiile cele mai importante ale genului. Textul abordează multe aspecte legate de teoria limbajelor, percepţia temporală şi determinismul care stau la baza comunicării umane, şi dezvoltă un principiu cunoscut în lingvistică şi teoria cunoaşterii sub numele de ‘ipoteza Sapir-Whorf’ sau ‘relativitate lingvistică’, după care limbajul determină sau cel puţin influenţează modul de gândire, de cunoaştere, şi de luare al deciziilor al celor care îl folosesc. Scenaristul Eric Heisserer şi regizorul Dennis Villeneuve au găsit echivalente parţiale pentru o parte dintre ideile povestirii şi au adăugat elemente suplimentare, unele mai reuşite (de exemplu foarte credibila reacţie ‘internaţională’ la sosirea extra-tereştrilor) altele mai puţin pe gustul meu (rezolvarea crizei inter-civilizaţii care se află la un pas de conflict armat mi s-a părut mult prea ‘hollywoodiană’). Soluţiile grafice ale filmului sunt excepţionale estetic şi foarte potrivite raporturilor între civilizaţiile aflate la primul contact. Nu aflăm prea multe în acest film despre tehnologia extra-terestră, căci secretul pe care aceştia doresc să-l transmită omenirii este de altă natură, şi merită să vedeţi filmul pentru a-l afla.

Îndrăznesc un timid pronostic în această faza timpurie a cursei pentru premiile Oscar, Globul de Aur, BAFTA şi alte premii care vor conclude anul cinematografic 2016. ‘Arrival’ va fi un concurent serios în multe categorii.

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )

is close to 80 years old. I was unaware about this biographical detail until reading his bio on IMDB. I thought about him as being much younger, and the reasons are to be found in his films. Verhoeven is a director who does not avoid controversy, from picking his themes and sources of inspiration to bringing to screen strong and special characters (especially feminine ones) who deal with their fate and their sexuality in a very unconventional manner. The director of RoboCop, Total Recall, Basic Instinct, Showgirls, Starship Troopers, Black Book may be drawing to the end of the 8th decade of his life, but Elle continues to position him as a strong and different kind of director, and does not look at all as a slowing down or concluding film of any kind.

 

source http://www.imdb.com/title/tt3716530

source http://www.imdb.com/title/tt3716530

 

The film starts with an ugly and violent rape scene, which sets the main theme the movie deals with, but the way the subject is approached by the main heroine and the director is quite different than expected. The victim is a business woman leading a video games company which produces violent games and has a troubled history of herself. Her father was a serial killer imprisoned for perpetuity (there is no death penalty in France) and his name and dark fame was not forgotten by the public, the blame being reflected on his family as well. The whole family is troubled, relationships are broken or hard to keep, side affairs are managed more or less in the open. No-one seems capable to tell the truth or face truth. Police cannot be involved and the threat of the return of the rapist seems to put pressure on the lead character.

 

(video source FilmIsNow Movie Trailers International)

 

The combination of psychological thriller with dark erotics works well because the story is well written, twists and changes surprise the viewers at many moments, and each of the characters (lead and supporting) has a distinct identity and good reasons to act as they do, although their motives may become clear only late in the story. is the perfect casting for the role of Michele Leblanc, a woman who has seen so many and suffered so much in her life, who tries to find appeasement in sex, but do not expect Verhoeven to present some conventional type of relationship. Michele’s connections with men are all episodes of power fights between sexes, where the apparently stronger side does not always win. At the end, there is no moral in the story, maybe just an anti-moral conclusion. Trying to tell the truth does not pay up for the the hero of this story. Her short tentative to stop lying and fooling around (with herself first of all) fails and resorting back to the smaller or bigger lies is the only way to re-establish the balance for the heroes of the story. Or at least for those heroes who survive by the end of the story.

 

Quite difficult to believe that ‘s  Perfect Strangers is not inspired by a theater play. Everything happens within the closed limits of one apartment where seven friends meet for a casual dinner which turns into something completely different when they decide to play a ‘Truth or Do’ kind of game using their … mobile phones. One immediately thinks to movies like ‘s  Carnage , but that one was based on the play (and screenplay) of . It seems however in this case that the movie took precedence, but I am confident that the stage adaptations will follow quickly. So will the American remake, I am afraid.

 

source http://www.imdb.com/title/tt4901306/

source http://www.imdb.com/title/tt4901306/

 

What happens if all the calls, messaging, social networking content we believe to be confidential comes in the clear? This is the game the friends decide to play and the results will – as expected- be disastrous for most of the friendships and couple relationships. Is the film about the dangers of social networking and other forms of Internet communication? or maybe about the dangers of hiding and lying and trusting or not trusting your friends? One should see this film to decide. And ask yourself also if you are ready to play the game with your friends.

 

(video source jo ghiottone)

 

The film starts at a slow pace, and it took a while to catch me. When it did it was fantastic. It also contains a final twist in the script that I will not reveal. It’s well acted and smartly written. I recommend it. There are good chances that you’ll enjoy it.

 

 

 

The genre of movies inspired by comics books seems to be one of the safest bets in Hollywood nowadays. It attracts stars and talents, and sometimes the results are brilliant. This is not the case with Doctor Strange, a film that tries to be different that the norm, but lacks in my opinion emotion and relies to a very large extent on special effects and the stars involved in the cast. Do they however get the roles they deserve? I love all work that I have seen until now by and , but to a large extent I feel that their talent was wasted here.

 

source http://www.imdb.com/title/tt1211837/

source http://www.imdb.com/title/tt1211837/

 

Script author and director specializes in films that combine reality and super-natural. This is the case with ‘Doctor Strange’ which is  conceived as a fantasy combination between comics super-heroes and oriental philosophy or better said oriental mysticism. Unfortunately the whole ‘philosophy’ behind the film which is supposed to get the upper hand over the ‘materialistic’ and scientific is just cheap comics level phraseology.  At first the combination hits the ridicule, later, with the repetition it becomes simply boring, so it did not work for me not even at the entertainment level. Also, for someone who did not  read any of the original comics series some of the details and characters remain obscure – for example there are two level of ‘bad guys’ – one is more physical, the other more, let us say ‘meta-physical’ – I could not understand the relations between the two. There may be a full mythology developed in the comics series behind, but it stood hidden from me as just a film viewer.

 

(video source Fresh Movie Trailers)

 

With the text being so thin, much is left to the visual part, which is certainly nothing less than impressing. The special effects of the alternate worlds are spectacular and will probably enter the contest for the Academy Awards in the technical categories  (but have we not seen many of these already in ‘Inception‘?) I have seen the 3D version which could have benefited from more light, but this may have been the problem of the cinema theater I saw the movie in.

The cast is impressing. delivers the expected but his intensity seems wasted because of the pseudo-philosophical text, and his conversion from scientist to mystic arts master is not very credible. This is leaving to the best role in the film, another proof of her talent to build highly original composition characters. She is a strong contender in the supporting role competition at the Oscars. Yet, despite the visuals and the acting I could not avoid the feeling of confusion and lack of substance of the whole film. At the end of the film I felt like after one of these glamorous theater shows on Broadway where a lot of talent and effort (and money) are invested with little artistic or emotional return.

 

Is Kim Ki-duk making to many movies lately? The Haifa International Film Festival brought two the viewers here two of his recent films, and if we look at his filmography we can see that since the beginning of the decade he made at least one film this year. Certainly, it is impossible to keep the quality level as high as a masterpiece like Spring, Summer, Fall, Winter… and Spring, and this may be one reason that some of his fans are disappointed with part of his latest films. I actually see him looking permanently at diverse themes, exploring new techniques of telling relevant stories. This is the case with this ecological movie (one way to describe it) with the action set in Japan.

 

source http://www.imdb.com/title/tt4876094/

source http://www.imdb.com/title/tt4876094/

 

The story starts in the area located around the Fukushima reactor accident five years ago and follows the life of a young couple who are expecting their first baby. The authorities decide mandatory evacuation, and the fears about the child bearing the consequences of the exposure of the parents to radiation materialize as a mysterious character who obsessively follows the couple trying to influence them into making an abortion. Kim describes with sensibility the relation between the two, their doubts, their agony as the balance of insanity swings between the woman and the man. The vision gradually broadens as the implications of the nature disaster transcend the small family circle. Are we dealing with a naive ecologist message, or is this a more universal set of questions about what we (as in mankind) do to nature, to the planet, to ourselves?

 

(video source Cihad Türksoy)

 

I liked the film, both because Kim keeps enough mystery and does not force his conclusions on us. He is helped by the delicate acting of his actors and . If it would be just for the final scene, all the rest would be made insignificant, but the rest is not bad either, or at least I should say – I liked it; it’s for the first time that the Korean master of philosophy, of dialog between man and nature and their spiritual dimensions dives into the very immediate but so urgent and critical issues related to politics and the relation between our industrial and social life and the environment. Some may find the combination non-wining. I am not among them

 

 

‘Amintiri din anii mei buni si rai’ este subtitlul cartii lui Barbu Ollanescu-Orendi ‘Asa a fost sa fie’ aparuta in 2014 in colectia ‘Memorii Jurnale’ a Editurii Humanitas. Ani buni in copilarie, ani rai in vremea adolescentei si tineretii petrecute in primul deceniu dupa preluarea puterii de catre comunisti, cativa ani foarte rai in inchisoare la inceputul anilor 60, dupa care urmeaza eliberarea, supravietuirea (nu usoara ca fost detinut), plecarea in Germania si anii mai buni de la crepuscului vietii – aceasta a fost traiectoria autorului, urmas al unor familii din clasa boiereasca romaneasca, familii cu traditie si istorie. Interesul pe care il starneste lectura acestei carti este cauzat in primul rand de perspectiva autorului, care apartine unei clase sociale care a fost pusa in afara legii in Romania la mijlocul secolului trecut – exact atunci cand autorul isi incepea drumul in viata. Cum a trait si ce a devenit copilul nascut si educat intr-o familie care apartinea ‘aristocratiei’ romanesti jumatatea de secol in care categoria sociala careia ii apartinea familia sa a fost practic exterminata de oranduirea sociala care propunea un fals egalitarism si o completa rasturnare a valorilor sociale si morale?

Deschid aici o scurta paranteza. Multe dintre detaliile mai mult sau mai putin semnificative descrise de Barbu Ollanescu-Orendi in cartea sa au fost supuse unei analize extrem de critice de catre Radu Portocala in Cotidianul – vezi http://www.cotidianul.ro/barbu-ollanescu-orendi-asa-a-fost-sa-fie-dar-n-a-fost-chiar-asa-243237/. Nu am expertiza si informatiile necesare pentru a confirma sau infirma multe dintre afirmatiile acestuia. Rezervele exista si cei care au timpul si competenta de a le aprecia sunt invitati sa o faca. In cele ce urmeaza ma voi referi la textul cartii.

Anii cei mai buni sunt desigur cei ai copilariei. Asta este valabil cam pentru oricine, dar in mod special a fost adevarat pentru Barbu Ollanescu-Orendi, nascut in 1934 intr-o familie descinzand din boieri si carturari, politicieni si avocati. ‘Vremurile bune’ includ ultimii ani ai perioadei interbelice, dar si perioada dictaturii antonesciene. Copilul nascut in familia apartinand inaltei societati bucurestene frecventeaza scoala franceza din Bucuresti (pana in 1948 cand aceasta este desfiintata). Autorul nu isi ascunde, ba chiar isi declara pe fata de la inceput simpatiile de dreapta, in perspectiva istorica. Despre germani nu am gasit niciun cuvant rau, inclusiv despre rolul jucat in razboi, ei sunt apreciati pentru cultura si gradul de civilizatie, si sunt condamnate represaliile suferite de populatia germana dupa ‘intoarcerea armelor’. 23 august este numit simplu ‘ cumplitul 23 august’ (pag. 38) iar despre colegii evrei el scrie:

‘… nici pe prietenii sau pe colegii mei de scoala evrei nu i-am vazut sa fi purtat vreodata vreo stea galbena’ (pag. 9-10)

Ma rog, poate ca nu i-a vazut copilul de 6 pana la 10 ani din timpul razboiului. Dar ce colegi de scoala evrei poate sa fi avut autorul, cand se stie (documentat istoric, ca sa nu ma bazez doar pe cele relatate de parintii si prietenii mei) ca evreii au fost exclusi din scoli dupa 1940 si pana la ‘cumplitul 23 august’ 1944?

 

sursa imaginii http://www.elefant.ro/carti/biografii-memorii/memorii-jurnale/asa-a-fost-sa-fie-amintiri-din-anii-mei-buni-si-rai-223065.html

sursa imaginii http://www.elefant.ro/carti/biografii-memorii/memorii-jurnale/asa-a-fost-sa-fie-amintiri-din-anii-mei-buni-si-rai-223065.html

 

Anii de ‘tranzitie’ de dupa 23 august reprezinta si anii in care parintii incearca sa se adapteze noii conjuncturi sociale si politice in conditiile in care nu mai puteau sa profeseze ca juristi. Pentru cativa ani tin o pensiune la munte, dar si de acolo sunt alungati de Securitate. Reveniti in Bucuresti mananca de cateva ori la Capsa (‘caci alt loc nu stiam’ – pag. 56) si apoi vor subzista din portiile de mancare aduse de o credincioasa servitoare, din salariul de muncitor necalificat (la uzinele botezate 23 August) al tatalui si din lectiile particulare si gradinita semi-legala deschisa de mama. Tanarul isi traieste tineretea, studiaza, face sport de performanta (scrima) – totul insa sub permanenta frica, accentuata de faptul ca familia il ascundea in Bucurestii anilor 50 pe unchiul autorului, fost politician liberal, condamnat in absentia in unul dintre procesele inscenate cu scopul de a distruge partidele ‘istorice’. Pana la urma sunt denuntati, arestati, anchetati si condamnati exact la finele deceniului obsedant.

Relatarile din inchisori, anchetele, procesul si lagarele de munca sunt partea cea mai bine scrisa a cartii, in opinia mea, alaturi de galeria de portrete ale unor personaje pitoresti ale fostei aristocratii bucurestene (‘grafina’ Elena Beckendorf, Serghei Glavca) reduse la nivelul minimei subzistente a marginalilor regimului de ‘democratie populara’. Sistemul penitenciar al Romaniei comuniste este comparat cu Gulag-ul si din multe puncte de vedere gasit a fi mai cumplit. Putem pune in discutie afirmatia ca ‘reeducarea’ prin presiuni psihologice ar fi mai cumplita decat torturile fizice, dar valoarea documentara si umana a dezvaluirilor din sursa directa a ororilor si umilintelor detentiei este incontestabila. Este incercarea extrema, mediul in care se arata omenia si ne-omenia, imprejurarile in care se calesc caracterele si in care se incheie si umilitoarele compromisuri. Cateva dintre potretetele celor din inchisoare sunt memorabile, sunt descrise destine, se intersecteaza traiectorii de viata, unele revenind dupa eliberare cum ar fi Botnar (ilegalistul condamnat in procesul salariatilor evrei din Ministerul Comerului Exterior), dar si mai cunoscutul Alexandru Paleologu care este prezentat intr-o lumina surprinzator de negativa:

‘Nu-i contest lui Alexandru Paleologu buna crestere, cultura, si o perfecta limba franceza vorbita si scrisa. Ii voi contesta insa totdeauna, el nefiind de altfel unicul caz, caracterul si tinuta morala.’ (pag. 126)

Nu au fost usori pentru Barbu Ollanescu si familia sa nici anii de imediat dupa eliberarea din inchisoare. Intalnirea cu viitoarea sotie (‘fata din vis’) si casatoria reprezinta o exceptie luminoasa, dar altfel, sunt din nou ani de privatiuni si de marginalizare sociala, chiar si in conditiile relativei liberalizari de la sfarsitul epocii Gheorghiu-Dej si inceputul perioadei Ceausescu. Cativa adevarati prieteni (actorul Amza Pelea intre ei) il vor ajuta sa supravietuiasca. Plecarea in Germania la sfarsitul anilor 70 reprezinta o schimbare de destin. Relatarile anilor care au urmat includ mai multe amanunte personale despre revenirile in tara, relatiile cu prietenii sau cu cei care se dovedesc a fi mai putin prieteni, aprecieri ale situatiei din anii 80 si 90 in care autorul calatoreste mult si intretine relatii de afaceri in Romania si Bulgaria. Este partea din carte care mi s-a parut cea mai putin interesanta sub aspect memorialistic, cu exceptia urmaririi destinului catorva dintre personajele si membrii familiei intalniti in perioadele precedente.

 

sursa https://www.youtube.com/watch?v=vaqJh6S214M

sursa https://www.youtube.com/watch?v=vaqJh6S214M

 

Paginile cele mai interesante ale acestei carti de memorii sunt cele care descriu crepusculul – de multe ori dureros si traumatic – al clasei aristocratice romanesti. Clasa Gheparzilor (a la Lampedusa) striviti de istorie:

‘Aceasta este lumea in care am crescut si de care-mi aduc aminte cu o imensa placere si cu o nesfarsita nostalgie. Lumea aceasta m-a pregatit sa devin ce am devenit si sa infrunt ce am avut de infruntat. Din aceasta lume am luat si bunele si relele. De multe ori, ba chiar de foarte multe ori, educatia nu este o arma in folosul celui care se incapataneaza sa nu uite de ea, printre cei care, traind astazi pentru astazi si dorindu-si sa se ridice, fac din lipsa de educatie, din lipsa de cultura si in special din lipsa de respect arme din cele mai puternice. Lumea mea a disparut, iar eu, spre disperarea celor din jurul meu, caut sa ma refugiez in trecut, unde ma simt acasa.’

Asociata aristocratiei este clasa intelectualilor, si puterea lor de a supravietui in mod integru este si ea pusa la incercare. Pasajul dedicat subiectului este superb, adaugand dimensiunile de caracter si de atitudine definirii intelectualului:

‘Revin la termenul de intelectual, prost inteles si prost folosit astazi. Intelectualul nu este cel care a terminat o scoala, care are o diploma luata de la o scoala cat de inalta. Si nici cel care, atunci cand vorbeste tine in mana un creion sau un stilou. A fi intelectual inseamna, ca, pe langa carte, trebuie sa fi primit o educatie, in sensul foarte larg al notiunii de educatie, sa fi dobandit o cultura, o purtare, si in final un caracter.’ (pag. 129-130)

Autorul nu se considera un invingator in lupta cu falsurile si cu neadevarul, in mod sigur nu atunci cand priveste la societatea romaneasca de astazi:

‘Jocul duplicitar al acceptarii unui adevar stramb facut pentru a supravietui, pentru a nu fi dat la o parte, nu este un fenomen exclusiv romanesc. Insa in Romania, de mai bine de cincizeci de ani, acest fenomen a luat amploare. Nu exista vointa de a aduce la lumina adevarul, cu rele si bune, pentru a cladi pe el viitorul.

Asa iau nastere povestile false sau nespuse pana la capat, asa iau nastere miturile, asa iau nastere si falsii eroi, asa iau nastere falsii idoli si, bineinteles, falsele legende si falsele repere. Cei care ar trebui sa se manifeste, care stiu adevarul crud, tac si astazi. De ce? De vina e faptul dureros ca destinatarii de astazi ai acestor povesti mincinoase nu cunosc trecutul, si nu din vina lor, ci din cauza ca au fost crescuti de o generatie care a trait la randul ei in minciuna si careia i s-a oferit doar o istorie deformata. Aceasta generatie noua, auditoriul de astazi, crede tot ce ii este vandut de oameni siguri pe ei, care se exprima din ce in ce mai tare si mai vehement.’

Cateva zeci de pagini in finalul cartii includ informatii despre genealogiile familiilor Olanescu si Ollanescu (cu un ‘l’ si cu doi ‘l’ – explicatia in carte) din partea tatalui si Policrat din partea mamei si note biografice ale unora dintre personajele istorice mentionate sau nu anterior, care au influentat epoca si viata autorului. Sub rezerva exactitatii unora dintre detalii pusa sub semnul intrebarii de articolul citat de mine in deschidere, am remarcat un stil precis, mai apropiat de cel al istoricului decat de cel al memorialistului. O alta vocatie ratata intr-un destin a carui traseu a fost schimbat de atatea contorsionari ale istoriei? Oricum, cartea lui Brbu Ollanescu-Orendi ramane o marturie memorialistica interesanta a unei epoci de mai bine de jumatate de secol, cu furtunile si controversele istorice si personale.

Atacul cibernetic din 21 octombrie a început în jurul orei 7 dimineaţa (ora coastei de Est a Statelor Unite). Efectele atacului au început să fie simţite imediat de utilizatorii Internetului din Statele Unite şi din alte părţi ale lumii. Primul atac a fost respins în ceva mai mult de două ore, dar au urmat încă două valuri succesive. La orele după-amiezei o mare parte din traficul internetic era încetinit până la blocarea totală a unui număr de servicii şi de aplicaţii dintre cele mai populare între care Twitter, Netflix Spotify, Airbnb, Paypal, Pinterest. Totul s-a încheiat la orele serii. Echipele cibernetice ale FBI şi Departamentului de Homeland Security american nu au întârziat să caracterizeze acest incident drept cel mai intens şi mai răspândit (geografic) atac de acest fel din istoria Internetului.

 

sursa imaginii https://twitter.com/B911Weather/status/789547833745702912/photo/1

sursa imaginii https://twitter.com/B911Weather/status/789547833745702912/photo/1

 

Harta din ilustraţie descrie cu metodele grafice ale hărţilor termo-meteorologice intensitatea atacului în America de Nord. Se poate vedea imediat că zonele cele mai afectate au fost cele care sunt cele mai bine conectate la Internet – nord-estul Statelor Unite precum şi sudul (statul California) şi nordul (statul Washington) coastei de Vest ale Statelor Unite. O prima concluzie este deja evidentă: felul în care este astăzi concepută arhitectura Internetului, cu o concentrare fizică excesivă a dispozitivelor de reţea (routere) şi a ‘fermelor’ de servere în zonele puternic ‘internetizate’ ale planetei reprezintă o vulnerabilitate în sine şi un motiv de îngrijorare pentru cei care se ocupă de buna funcţionare, inclusiv apărarea contra atacurilor a reţelei informaţionale globale. Nu este deci deloc de mirare că şedinţa din luna noiembrie a organizaţiei principale de standardizare tehnică a Internetului a ales ca tema principală a şedinţei sale plenare tehnice ‘Atacurile contra infrastructurii’. La dată când scriu acest articol şedinţa aceasta nu a avut loc încă.

 

sursa imaginii http://dyn.com/blog/category/press-releases-news-company-updates/

sursa imaginii http://dyn.com/blog/category/press-releases-news-company-updates/

 

Un alt motiv major de îngrijorare este relativa simplicitate a atacului, folosind metode cunoscute de mulţi ani, şi descrise pe larg în literatura de specialitate. Principala ţintă a fost o companie furnizoare de servicii internetice bazate pe protocolul Domain Name Syetem (DNS) pe nume Dyn, Inc. La cinci zile după incident Dyn a publicat rezultatele unei analize preliminare a atacului care îl include în categoria Distributed Denial of Service (DDoS). Cum se petrece un asemenea atac? Agresorii (‘hackerii’) dau un semnal care trezeşte la viaţă porţiuni ‘dormitande’ de cod maşină cu care au fost infectate calculatoare şi alte dispozitive legate la Internet. Acestea se identifică unele pe altele şi crează o uriaşă reţea de roboţi internetici (‘botnets’) care încep să ‘bombardeze’ serverele care furnizează servicii esenţiale în reţea (în acest caz serverele companiei Dyn care fac legătură între numele internetice ale site-urilor pe care utilizatorii doresc să le acceseze şi adresele numerice ale pachetelor de date). Sufocate de numărul mare de cereri de serviciu aparent legitime dar în realitate inutile, serverele nu reuşesc să mai răspundă în timp util solicitărilor reale. Accesul utilizatorilor la serviciile internetice este în acest fel încetinit în cel mai bun caz, şi complet blocat în cazuri extreme.

 

sursa imaginii http://www.ts.avnet.com/uk/value_added_services/partner_services/ddos_attack_control_service/

sursa imaginii http://www.ts.avnet.com/uk/value_added_services/partner_services/ddos_attack_control_service/

 

Atacul din 21 octombrie a mai avut însă încă o caracteristică suplimentară care se adaugă celor enumerate până acum. Codul plantat în dispozitivele de pe reţea (care pot fi localizate în orice zonă geografică a lumii) prin intermediul virusului Mirai (care în mod morbid înseamnă ‘viitor’ în limba japoneză) a folosit nu atât calculatoare personale sau telefoane mobile ci mai ales aparate din clasa Internetului Lucrurilor (IoT) despre care am scris de multe ori în articolele acestei rubrici – camere de filmat sau de securitate, dispozitive de divertisment cum ar fi aparate DVD/CD legate la Internet. Atacanţii au folosit faptul că majoritatea obiectelor IoT au un nivel de securitate redus în comparaţie cu calculatoarele sau telefoanele folosite de utilizatorii comerciali, şi de cei privaţi. Se estimează că în acest moment sunt legate la Internet 6,4 miliarde de astfel de obiecte, şi numărul lor va depăşi 20 de miliarde în anul 2020.

 

sursa imaginii http://enterprise.huawei.com/fr/solutions/security/general-security-solutions/hw-199312.htm

sursa imaginii http://enterprise.huawei.com/fr/solutions/security/general-security-solutions/hw-199312.htm

 

Desigur, există metode de apărare împotriva unor astfel de atacuri. Pot fi filtrate şi eliminate ameninţările la nivelul protocoalelor de comunicare IP, şi a caracteristicilor care ies din tiparele aplicative obişnuite. Pot fi aplicate metode de autentificare a surselor mesajelor, şi generate alerte sau acţiuni automate care deconectează utilizatorii care nu reuşesc să se identifice în mod corespunzător în timp scurt. Pot fi analizate sesiunile şi create tipare de utilizatori, în aşa fel încât comportările suspecte să fie izolate şi neutralizate. De asemenea pot fi reduse artificial nivelele de trafic care depăşesc nivelele considerate rezonabile. Există însă două probleme majore cu toate aceste metode. Prima este legată de protejarea spaţiului privat. Pentru a fi protejaţi trebuie să împărtăşim noi înşine o parte cel puţin din datele noastre personale cu autorităţile sau serviciile de securitate cibernetice. Există însă şi în America şi în alte părţi ale lumii o neîncredere larg răspândită faţă de guvern şi organizaţiile guvernamentale de securitate, bănuite că ar putea folosi informaţiile private în scopuri politice, sau chiar fără intenţie, ar putea să nu le păstreze în condiţii de confidenţialitate absolută. Legislaţiile Uniunii Europene şi a multor state împiedică colectarea şi păstrarea de astfel de date. Trebuie deci cumva armonizate capacităţile tehnice (care există) şi legislaţiile, ceea ce nu este uşor deloc în actuală situaţie politică în care în fiecare ţară democratică aproape, este pusă în discuţie balanţă dintre securitate şi confidenţialitate personală, iar între ţări şi serviciile acestora există mai multă neîncredere dect colaborare. Al doilea motiv, mult mai prozaic dar la fel de important este costul. Competiţia între producătorii de dispozitive conectate la reţea (IoT, dar şi telefoane inteligente de pildă) se duce şi la preţ, şi diferenţele de cost sunt măsurate la nivelul cenţilor. Aplicarea diferitelor bariere de securiate vine cu un preţ, atât în dolari cât şi în viteză de procesare şi performanţe.

Atacurile contra infrastructurii vor fi discutate intens în perioada care urmează, şi vor apărea şi propuneri şi măsuri concrete la nivelul organizaţiilor tehnice şi al legislaturilor. Până atunci există însă câteva propuneri practice pe care şi noi, utilizatorii legaţi la Internet le putem adopta pentru a evita problemele de securitate în casele sau în birourile noastre, sau pentru a preveni ca aparatele noastre legate la reţea să devină agenţi de propagare a vulnerabilităţilor de reţea:
• folosiţi parole ‘tari’ (cominaţii de litere mjuscule şi minuscule, cifre şi alte semne) atât pentru dispozitivele de reţea (routere instalate la domiciliu) cât şi pentru laptop-urile sau telefoanele inteligente
• schimbaţi periodic aceste parole
• aplicaţi ‘update’-urile programelor imediat ce va sunt propuse – majoritatea conţin elemente de securitate importante legate de atacurile descoperite recent
• folosiţi programe legale şi accesaţi site-uri şi aplicaţii cunoscute, evitaţi capcanele care vă momesc oferind servicii gratuite (de exemplu filme sau jocuri) şi vă cer instalarea de programe speciale pentru a le folosi de pe site-ul lor şi nu din băncile de aplicaţii verificate ale unor firme că Apple sau Google.

 

sursa imaginii http://cybersecurity.cit.purduecal.edu/

sursa imaginii http://cybersecurity.cit.purduecal.edu/

 

Am lăsat pentru sfârşit concluzia cea mai neliniştitoare în opinia mea legată de atacul din 21 octombrie. Ancheta este încă în curs, şi nu se ştie cine l-a conceput, pus în practică, şi executat. S-ar putea, cum se întâmplă de multe ori, ca această anchetă să nu ducă la nimic. S-ar putea că acest atac să fie şi un semn că cineva doreşte să testeze capacitatea Internetului de a rezista, şi să determine punctele sale cele mai vulnerabile, pregatind un atac de si mai mari proportii. Ori acestea sunt, aşa cum am văzut, multe şi se află în locuri critice. Un atac de scară şi mai largă ar putea paraliza complet economia lumii industrializate de astăzi, pentru care traficul internetic a devenit la fel de esenţial că electricitatea sau alimentarea cu apă. Răspunsurile inginerilor dar şi cele ale legislatorilor nu se pot lăsa aşteptate prea mult timp.

 

(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )

 

‘Spioana’ aparuta in 2016 in colectia Humanitas-fiction este prima carte a lui Paulo Coelho pe care o citesc. S-ar putea sa fie si ultima. Scriitorul brazilian se bucura de o imensa popularitate in lume, si este suficient de cunoscut si in Romania pentru ca Humanitas sa ii dedice o serie de autor, in care a aparut si aceasta carte tradusa din portugheza de Simina Popa. Mie genul de carti caruia ii apartine ‘Alchimistul’ nu imi spune prea mult, si l-am evitat pe Coelho pana acum. ‘Spioana’ insa m-a atras si ca tematica, si datorita personajului principal al cartii, fascinanta dansatoare Mata Hari, judecata, condamnata si executata pentru spionaj in 1917. I-am dat deci lui Coelho o sansa.

Au aparut in ultimii ani multe carti dedicate primului razboi mondial, atat carti de fictiune cat si lucrari istorice, si interesul este pe deplin justificat dincolo de marcarea aniversarii unui secol de la izbucnirea conflagratiei. Din multe puncte de vedere este o perioada similara celei pe care o traim. Continentul european si intreaga planeta nu suferise de mai multe decenii conflicte majore, si puterile zilei se aflau in relatii de aparenta amicitie care ascundeau insa tensiuni si conflicte de interese uriase, multe dintre ele bazate pe traditii istorice de animozitate intre natiuni si curente religioase. In aceasta Europa a pacii aparente, mai precis in Olanda,  se naste in 1875 cea care avea sa devina o personalitate extrem de vizibila a lumii artistice si mondene a Europei acelor vremuri. O supervedeta a epocii, daca vreti.

Dupa un prolog care de fapt este un epilog (executia dansatoarei – spioane) Coelho revine in timp la inceputurile biografiei Margarethei Geertruida “Margreet” MacLeod pe numele ei adevarat. Caracterul si modul de comportament sunt descrise ca fiind determinate de doua incidente traumatice ale tineretii – un viol suferit ca eleva din partea directorului scolii si sinuciderea publica a unei sotii de ofiter in Indonezia unde ajunsese in urma unui mariaj cu un ofiter scotian care avea drept scop iesirea din atmosfera lipsita de perspective a vietii in micul orasel olandez unde se nascuse. Stilul lui Coelho in aceasta parte a cartii se bazeaza pe un presupus jurnal scris in inchisoare, in care eroina isi descrie trairile in stil mai degraba post-feminist a la secolul 21, cu insertii retorice de dialog de genul:

‘Am luptat pentru aceasta dragoste din toate puterile mele, dar ele s-au sfarsit azi. Piatra care apasa pe inima mea a ajuns de marimea unei stanci care nu o mai lasa sa bata. Si inima mea, cu ultima ei zvacnire, mi-a spus ca exista si alte lumi in afara de asta, unde nu trebuie sa implor pentru compania unui barbat care sa umple golul atator zile si nopti.’ (pag. 44)

 

sursa http://www.librariabucuresti.com/titlu-Spioana-In_curs_de_aparitie-Paulo_Coelho-_Humanitas_--19744.htm

sursa http://www.librariabucuresti.com/titlu-Spioana-In_curs_de_aparitie-Paulo_Coelho-_Humanitas_–19744.htm

 

Partea a doua a cartii este povestita tot la persoana intai, descriind ascensiunea sociala si reusita cacialmalei artistice care a fost Mata Hari – dansatoare si prostituata de lux in protipendada sociala si artistica a Frantei. Desi cartea este descrisa ca ‘roman bazat pe fapte reale’ intervine aici un element de deus ex machina putin plauzibil cu intalnirea pe o banca in Jardin des Tuileries dintre tanara ajunsa la Paris doar cu o scrisoare de recomandare de la un ‘client’ olandez in buzunar si Monsieur Guimet (da, cel cu muzeul) care este intamplator si destinatarul scrisorii. Este inserata aici si o intalnire cu doi prieteni artisti (si tot straini) din boema pariziana care se dovedesc a fi afemeiatul si plinul de sine Pablo Picasso si mult mai seriosul Amedeo Modigliani, care ii da dansatoarei si sfaturi profunde in ceea ce priveste destinul artisttilor:

‘Aflati ce va doriti si incercati sa va depasiti asteptarile. Imbunatatiti-va dansul, pregatiti-va mult si alegeti un tel foarte inalt, greu de atins. Fiindca asta e misiunea artistului: sa-si depaseasca propriile limite. Un artist care vrea putin si reuseste sa obtina putinul acela este un artist ratat.’  (pag. 78-79)

Dorinta de a se afla in centrul atentiei, chiar si dupa ce apogeul artistic si probabil si cel al farmecului feminin trecusera par a fi principalele motive pentru care Mata Hari hotaraste exact in saptamanile dinaintea izbucnirii razboiului sa calatoreasca la Berlin, si sa accepte contactele cu serviciile de spionaj germane. Atasata fata de Franta, ea va dezvalui imediat serviciilor franceze cele intamplate, devenind fara sa fie prea constienta de ceea ce se intampla o piesa de nu prea mare importanta in complexele jocuri de strategie intre serviciile secrete ale celor doua tari devenite inamice. Ca spioana dubla (desi nu a transmis nicicand vreo informatie de valoare vreuneia dintre parti) a fost usor sa cada in capcana si sa fie folosita in final pentru un macabru scop propagandistic.

 

sursa http://onedio.co/content/15-outstanding-quotes-from-paulo-coelho-10876

sursa http://onedio.co/content/15-outstanding-quotes-from-paulo-coelho-10876

 

Partea a treia a cartii schimba aproape complet stilul. Se deschide cu un ‘mug shot’ al unei femei de varsta mijlocie, banala, cu o privire nelinistita. Continua cu o combinatie intre documente (poate originale, poate imaginate) si marturiile avocatului spioanei, care nu pare a fi fost prea eficient in a-i evita destinul, dar era (cel putin asa este descris in carte) perfect constient de ceea ce se intampla. Francezii aveau nevoie macar de o victorie propagandistica in razboiul a carui soarta nu parea sa se incline de partea Republicii Franceze nici dupa doi sau trei ani de lupte aprige sau de uzura in transee. Capturarea, judecarea si executia unei spioane germane, si inca o personalitate cunoscuta si cu moralitate dubioasa era o diversiune propagandistica perfecta.

 

‘Poporul nu poate sa se gandeasca numai la mortii de la Verdun, Marne, Somme, ci trebuie sa i se distraga atentia cu o victorie, oricare ar fi ea.’ (pag. 155)

‘Intr-un razboi prima victima este demnitatea umana. Intemnitarea ta, cum am mai spus, era necesara pentru a dovedi destoinicia militarilor francezi si pentru a devia atentia de la miile de tineri care cadeau pe campul de lupta. Pe timp de pace nimeni nu ar fi luat in seama astfel de deliruri pe post de dovezi. Pe timp de razboi insa, acestea au fost tot ce i-a trebuit judecatorului ca sa te poata inchide de pe o zi pe alta.’ (pag. 165)

 

Portretul Matei Hari prezentat de Coelho in ‘Spioana’ este consistent cu cele publicate in carti de istorie si biografice aparute in ultimul deceniu. Departe de a fi o spioana de avengura, sau poate departe de a fi spioana. Coelho insa supraliciteaza asemanand destinul dansatoarei cu cel al lui Dreyfuss, chiar creaza o continuitate atribuindu-i sefului serviciilor de spionaj franceze raspunzator principal in inscenare, un rol si in cazul Dreyfuss petrecut cu doua decenii inainte. Retorica specifica literaturii ieftine domina din nou in marturiile fictive atribuite avocatului:

 

‘… am luptat pentru a-ti salva viata si, in cele din urma acum, cand am posibilitatea de a scrie o carte in care sa povestesc nedreptatea a carei victima ai fost pentru pacatul de a fi femeie, pentru pacatul major de a fi libera, pentru pacatul urias de a te dezbraca in public, pentru pacatul primejdios de a avea legaturi cu barbati a caror reputatie trebuia aparata cu orice pret.’  (pag. 174)

 

Nu stiu daca ‘Spioana’ reuseste sa o reabiliteze pe Mata Hari, dar sigur nu reuseste sa-l reabiliteze pe Paulo Coeho ca scriitor important in ochii mei. Asa cum am spus, a fost prima mea intalnire cu scrisele lui Paolo Coelho. Marturisesc ca lectura ei nu ma determina sa ma grabesc sa recuperez handicapul creat prin necitirea cartilor precedente, si nici nu voi astepta cu sufletul la gura viitoarele carti ale scriitorului.

 

The message of ‘s documentary Command and Control is crisp and scary. Atomic weapons are man-made machines. Man-made machines sooner or later break. A very serious accident, or even atomic apocalypse is only a matter of time. Actually a very serious accident did happen in 1980 at a nuclear missile in Arkansas, when the area around, the continent and maybe the whole world was close to a disaster maybe similar in proportions to the one that happened in Chernobyl in Ukraine (then part of the Soviet Union) a few years later.

 

source http://www.imdb.com/title/tt5598206/

source http://www.imdb.com/title/tt5598206/

 

I liked the low-key documentary style of this production. The authors restrained from commenting too much (although there are a few punch lines) and let the facts speak. It is amazing how much filmed material was available if we are taking into account the classified nature of the events that took place. We can also draw some conclusions, this being mostly left to us, viewers. At the end of the day the safety systems in place worked, but the wrong decisions of the human factors did not lack either. What was different from the incident in the Soviet Union besides the very existence and quality of the safety equipment was also the fact that the decisions were made at a relative low level, and eventually the right decisions prevailed. Heroism was there, at least one precious life was lost, and several people remained with physical and psychological traumas, not to speak about the imposed silence about the events. For these people the film is an act of recovery and rehabilitation which seems to be well deserved.

 

(video source Movieclips Film Festivals & Indie Films)

 

One more thought could not escape me when seeing this film – how young the heroes of this story were. The safety of the nuclear devices was put in the hands of very young people in uniform, who were only a few years before just kids. Many of the members of the emergency teams were also very young. Maybe one day a film needs to be made about those kids, or men and women who have been so recently kids to whom we trust not only the manipulation of deadly weapons, but the very existence of the planet and of life on it.

 

 

 

Next Page »