The movies of are hard to compare or include in a category. Maybe they should be declared a genre of their own. Dogtooth or The Lobster provided dystopian perspectives of family and love.  With ‘The Killing of a Sacred Deer‘ it looks that he made steps ahead. Both in assimilating and processing myths and social relations, but also in creating a disturbing atmosphere. This is a disturbing film from many points of view. Because or despite of it it forwards a strong message that makes the film impossible to forget.

 

source http://www.imdb.com/title/tt5715874

source http://www.imdb.com/title/tt5715874

 

The story starts as a medical drama. The successful surgeon dr. Murphy () has it all – a beautiful wife (), two manageable kids, and some kind of a tutoring relation with another teenager of lower social condition which he may lead to becoming a surgeon as well. Yet, the apparent solid fabric of his life is slowly deteriorating as the kid friend starts showing signs of becoming somebody different, who shares dark secrets and has reasons to punish or even destroy his life. The film slowly slides into horror, fantastic, myth. It ends in a very different place from the one it started. It’s shocking and frightening.

 

(video source A24)

 

The art of combines the fluent story telling with the mastering of the different genres, but his roots are deeper, as the hints to Greek mythology that is included in the title. He also makes no effort to avoid controversy of break taboos. It’s not easy viewing, but it’s impossible to get out of the mind if you immersed in his world. Strongly recommended.

 

‘Marjorie Prime’ can be considered a science fiction film of a particular kind. The director of the film is Michael Almereyda, is 58 years old and without being one of Hollywood’s most celebrated names, he has a diverse and exciting cinematographic record that includes action and vampire movies’ a ‘Hamlet’ placed in New York City today and a fairly successful romantic story happening in a New Orleans who is trying to get back to normal after the tragedy of Hurricane Katrina. This story is about a well-placed family that lives in the near future somewhere on the ocean, and uses hologram and avatars technology to bring a younger incarnation of the long-dead husband to an old and Alzheimer’s disease affected mother, trying to bring  back from past memories about events and experiences.

 

source http://www.imdb.com/title/tt4978710

source http://www.imdb.com/title/tt4978710

 

A lot and very little is known about this terrible neurodegenerative disease. Diagnosis and symptoms are becoming better known in the smallest details. The population of the globe is aging, and with it the percentage of affected people has grown spectacularly over the last decades. The exact causes are unknown or not elucidated to the end. Heredity plays an important role in 70% of cases, but it is not the only source. Treatments do not yet exist, not even in the near future world imagined in ‘Marjorie Prime’. What is proposed at the beginning of the main heroine film is not a healing treatment, but a slowing down of the advance of the disease and an attempt to temporarily remedy the situation by refreshing the memory. The appearance of seemingly real people, frozen in time at a certain age, does not, however, remain without impact on other members of the family. As time passes, other family members begin to need the avatars company. Biological mechanisms continue to do their job, while their virtual partners remain immune to disease or aging. But not in their capabilities. The screenwriters equipped the avatars in ‘Marjorie Prime’ with cognitive expansion. In other words, avatars learn, enrich their information about their own past (in fact, about the people they represent virtually), and thus improve their interaction and relationships with other people and with each other.

 

(video source New Trailer Buzz)

 

As the action progresses, the questions that we can ask multiply. In fact, what are we, people? body? thoughts? an entity that some call soul? Or are we just the memories we leave behind?

I will not reveal more because I do not want to take the pleasure of watching those who decide to watch this movie. It can be interpreted as a parable. Perhaps it is about the perennial character of human beings, or of mankind itself. In a world where wealth is getting better and acquiring features that include learning and self-improvement, is there room for people? Because the robots have the potential to overcome the goals we have created, to help people and expand their physical and intellectual forces, and become competitors to the planet’s limited resources. When is this threshold crossed? Perhaps it is actually about the perennial character of the human species in another form of incarnation? The film has an end that some will find pessimistic, but I’m not one of them. From the cinefil’s point of view, I admired the clever writing story (adaptation of Jordan Harrison’s play) and the exceptional play of Lois Smith, Tim Robbins, Geena Davis. Recommended!

 

Jocurile calendaristice au hotărât că acest articol să fie scris în zilele dinaintea celei de-a 100 întâlniri a organizației de standardizare Internet Engineering Task Force (IETF) și să apară în zilele de după închiderea conferinței. Gazda evenimentului care se petrece între 11 și 17 noiembrie este pentru prima dată orașul Singapore. Este doar a șasea întâlnire din primele o sută care are loc în Asia – două au fost în China, două în Japonia și una în Coreea până acum. Este una dintre cifrele statistice care indică o problemă în felul în care are loc procesul de standardizare în grupul internațional cu contribuția cea mai semnificativă la dezvoltarea Internetului. Asia este astăzi deja continentul cu cel mai mare număr de utilizatori, este locul în care se înregistrează de peste un deceniu creșterea cea mai semnificativă a traficului pe ‘backbone’ – ‘autostrada’ Internetului și la periferie, aici se crează și o mare parte din software-ul și unde sunt fabricate majoritatea aparatelor conectate astăzi la Internet (cum ar fi telefoanele ‘inteligente’). Este un continent pe cât de dinamic pe atât de marcat de conflicte internaționale și probleme interne care pot constitui un factor de fragmentare dar și un catalizator în crearea de noi aplicații și inventarea a noi moduri de a folosi rețeaua globală. Singapore însăși, o țară oraș, o insula geografică dar și politică, o aparentă oază de stabilitate și prosperitate economică într-o zonă furtunoasă, stabilitate și prosperitate câștigate însă cu preț scump, este o gazdă cât se poate de potrivită pentru congresul centenar al organizației.

 

sursa imaginii https://www.ietf.org/meeting/100/index.html

sursa imaginii https://www.ietf.org/meeting/100/index.html

 

Apropierea aniversării trecerii pragului numerelor cu trei cifre pare să fi prilejuit o everfescență care conține puțină nostalgie, multă introspecție și analiză a proceselor actuale, discuții articulate și uneori foarte aprinse despre viitorul Internetului și în paralel cel al organizației IETF. Acum 31 de ani, la prima întâlnire, participaseră 21 de experți, cu toții salariați ai companiilor guvernamentale americane, de care era legată încă strâns tehnologia și implementarea Internetului. Deceniul care a urmat a fost cel al pătrunderii Internetului în sfera comercială, și al detașării de aspectele de control guvernamental. În pragul mileniului a fost atins și maximum de participare la întâlniri (peste 2500 de participanți în jurul anului 2000). Cam atunci a fost definită și ‘misiunea’ Societății Internetului (Internet Society) care sprijinea și încuraja dezvoltarea standardizării tehnice fără a se referi prea detaliat la aspectele și impactul politic și social.

Iata cum arată Viziunea și Misiunea Societății, formulate cu mai bine de un deceniu în urmă:

 

Viziune – Internetul este pentru toată lumea.
Misiune – Să promoveze dezvoltarea deschisă, evoluția și utilizarea Internetului în beneficiul tuturor oamenilor din întreaga lume.

 

(sursa https://www.internetsociety.org/mission/)

 

 sursa imaginii https://netzpolitik.org/2014/die-ietf-und-die-technischen-und-politischen-dimensionen-von-privatsphaere-im-internet/

sursa imaginii https://netzpolitik.org/2014/die-ietf-und-die-technischen-und-politischen-dimensionen-von-privatsphaere-im-internet/


Aceasta abordare nu mai este astăzi considerată suficientă. Internetul proiectat de inginerii de la IETF și de companiile care implementează standardele scrise aici a devenit una dintre utilitățile de bază care asigură funcționarea și progresul societății. Guvernele au devenit din nou interesate de ceea ce se petrece pe Internet și de modul în care funcționează, și încearcă să recapete controlul măcar parțial al acestuia. Societăți comerciale dar și organizații criminale beneficiază de înlesnirile de comunicație, și echilibrul între libertatea de comunicare și necesitatea controlului conținutului traficului este permanent pus sub semnul întrebării. O propunere pentru o nouă ‘misiune’ (cartă) a organizației a fost publicată cu aproximativ două săptămâni înainte de conferință. Ea include următorul text:

 

Internet Society promovează dezvoltarea Internetului ca o infrastructura tehnică globală, o resursă de îmbogățire a vieții oamenilor și o forță de bine în societate.

Lucrăm cu comunitatea internațională de Internet pentru un Internet deschis, conectat la nivel global și sigur.

Împreună, ne concentrăm pe:
- construirea și susținerea comunităților care fac ca Internetul să funcționeze;
- promovarea dezvoltării infrastructurii de internet, tehnologii și standarde deschise; și
- promovarea unei politici de internet sănătoase în întreaga lume.

Abia a fost publicată propunerea și au apărut imediat criticile. Formularea încearcă să fie mai concretă și mai apropiată de realitățile de astăzi, dar este ea suficientă și pentru lumea de mâine? Ce înseamnă în termeni practici formulări cum ar fi ‘forță de bine’ sau ‘politică sănătoasă’? În mod sigur nu ele nu reprezintă același lucru pentru un expert american și unul chinez, și nici pentru guvernele țărilor respective. Discuțiile abia au început, și dacă avem în vedere procesul de consens pe care se bazează lumea standardelor Internetului va mai dura o vreme, și rezultatul s-ar putea să fie destul de diferit de propunerea inițială.

 

sursa imaginii https://www.internetsociety.org/blog/2017/11/rough-guide-ietf-100-internet-infrastructure-resilience/

sursa imaginii https://www.internetsociety.org/blog/2017/11/rough-guide-ietf-100-internet-infrastructure-resilience/

 

O altă schimbare fundamentală are loc la nivelul relației între standardele scrise și codurile ‘deschise’ (open source). Cititorii fideli ai rubricii CHANGE.WORLD au putut află din articole precedente despre aceste două metode aparent concurente de a defini modul în care este realizată interoperabilitatea între elementele conectate la rețea și aplicații care face posibilă funcționarea Internetului. Regulile pot fi definite în standarde exacte și riguros scrise (metoda IETF) sau prin cod de referință public accesibil care este implementat de toată lumea (metoda open source). În realitate cele două lumi nu sunt complet separate, istoria IETF se bazează în mare parte pe ‘running code’ (software care funcționează) și de multe ori acesta a fost ‘public domain’ (accesibil pentru oricine). În ultimii ani însă colaborarea între organizațiile care crează și administrează cod deschis și IETF s-a intensificat. Existența și folosirea de software ‘open source’ permite un ciclu mai scurt de discuții în ceea ce privește lista de funcții implementate, și în cele din urmă un drum mai scurt de la definitivarea specificațiilor la finalizarea standardelor. În plus și calitatea celor două produse (standard și cod) va fi îmbunătățită prin interacția directă dintre cele două. Cei care examinează programele ultimelor conferințe IETF vor constata că timpul alocat verificărilor de cod și testelor de interoperabilitate este în continuă creștere. Traditionalelor sesiuni de ‘hackathon’ și ‘Code Sprint’ li se adaugă începând cu IETF 100 și opțiunea ca orice întâlnire a grupurilor de lucru să fie transformată în sesiuni de teste de cod, interoperabilitate sau demonstrații funcționale.

 

sursa imaginii https://www.ietf.org/blog/category/ietf/

sursa imaginii https://www.ietf.org/blog/category/ietf/

 

Interesante sunt la această ediție a conferinței IETF și sesiunile educaționale (tutorial). Ele se ocupă de două tehnologii pe care le-am prezentat în anii trecuți în cadrul rubricii CHANGE.WORLD pe vremea când se aflau în dezvoltare: versiunea 1.3 a protocolului Transport Layer Security care asigură securizarea informației transmise pe Internet prin intermediul tehnicilor criptografice, și noul protocol WebRTC dezvoltat în colaborare de IETF și W3C care simplifică sesiunile de comunicație multimedia (video, voce și date). Lor li se adaugă două sesiuni Bird of Feathers (BOF) care discută probleme care își pot găsi soluțiile în viitoare grupuri de lucru noi ale IETF-ului: Trusted Execution Environment Provisioning (TEEP) care are ca scop programarea aplicațiilor care rulează în configurații ‘sigure’ și Software Updates for Internet of Things (SUIT) care propune o standardizarea unei metode de a trimite versiuni noi ale programelor care rulează pe ‘lucrurile’ din Internetul Lucrurilor (IoT) – subiect devenit acut pe măsură ce numărul obiectelor ‘inteligente’ legate la Internet crește exponențial, și cu această se măresc și riscurile de securitate datorate infiltrării de viruși și alte programe ostile.

 

  sursa imaginii https://www.internetsociety.org/blog/2014/07/recovering-from-the-wonderful-insanity-of-ietf-90/


sursa imaginii https://www.internetsociety.org/blog/2014/07/recovering-from-the-wonderful-insanity-of-ietf-90/

 

Lumea Internetului este în schimbare și standardele încearcă nu numai să fie în pas cu vremea, să răspundă corespunzător atacurilor și pericolelor, dar și să anticipeze tendințele și să conducă dezvoltarea tehnologică în folosul utilizatorilor. Printre altele ședințele devin în măsură din ce în ce mai mare virtuale. Mă voi numără și eu printre cei peste 200 de participanți ‘la distanță’ la IETF 100. Într-o mare măsură succesul Internetului este datorat și succesului organizației IETF și cred că ea va rămâne relevantă și în anii următori. Sigur vom discuta în viitor în această rubrica despre rezultatele și impactul conferinței IETF 100 și a celor care vor urma.

 

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

‘Marjorie Prime’ este unul dintre cele cinci filme pe care le-am văzut în ediţia din acest an a Festivalului Internaţional de Filme de la Haifa. Cinci filme de provenienţe diferite, aparţinând unor cineaşti de naţionalităţi diferite, tratând aparent teme diferite: un film de la Hollywood despre îmbătrânire şi despre opţiunile oferite de tehnologiile moderne (holograme, avataruri) în lupta cu bolile vârstei; un film de ‘horror’ german care transformă peisajul mirific al Elveţiei într-o ameninţare; un documentar românesc despre responsabilitatea individuală în cele mai negre timpuri ale istoriei noastre naţionale; o drama pasională naturalistă filmată în alb-negru plasată în Ungaria înfrântă de după primul război mondial; cel mai recent produs al unui regizor grec specialist în filme care atacă la rădăcina tabu-uri ale societăţii şi familiei moderne. Şi totuşi aceste cinci filme, alese după criterii personale de calitate şi de disponibilitate în calendar au şi un filon comun. În toate apar personaje ale căror existenţe sunt încercate de factori exteriori care pun sub semnul întrebării certitudinile vieţilor lor: în unele cazuri istoria, în alte cazuri accidentele, bolile şi vârsta, şi în toate demonii interiori care aşteptau semnalul trezirii pentru a ataca şi dinăuntru. Şi încă ceva. Niciunul dintre aceste filme nu se lasă încadrat cu uşurinţă în genurile cunoscute. Chiar dacă vrem să le aplicăm o eticheta sau alta, ajungem repede la concluzia că trebuie să folosim etichete multiple, căci ele combină genurile şi stilurile şi în unele cazuri inventează unele noi.

 

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4978710

sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4978710

 

‘Marjorie Prime’ poate fi considerat un film de science-fiction de un soi aparte. Regizorul filmului se numeşte Michael Almereyda, are 58 de ani şi’ fără a fi unul dintre numele cele mai consacrate ale Hollywood-ului, are la activ o un palmares cinematografic divers şi destul de interesant care include pe lângă filme cu acţiune şi vampiri, un ‘Hamlet’ plasat în New York-ul zilelor noastre şi o poveste romantică destul de reuşită care se petrece într-un New Orleans care încearcă să revină la normalitate după trauma uraganului Katrina. Aici este vorba despre o familie bine situată, care locuieşte în viitorul apropiat undeva la malul oceanului, şi care foloseşte tehnologia hologramelor şi a avatarurilor pentru a aduce lângă mama îmbătrânita şi atacată de boală lui Alzheimer o încarnare mai tânăra a soţului ei, de mult decedat, pentru a încerca să-i readucă din memoria în decădere evenimentele şi trăirile trecutului.

 

 sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4978710/mediaviewer/rm2584230400


sursa imaginii http://www.imdb.com/title/tt4978710/mediaviewer/rm2584230400

 

Despre această cumplită boală neurodegenerativă se ştie astăzi foarte mult şi foarte puţin. Diagnosticul şi simptomele sunt din ce în ce mai bine cunoscute, în cele mai mici detalii. Populaţia globului îmbătrâneşte şi cu aceasta procentul persoanelor afectate a crescut spectaculos în ultimele decenii. Cauzele exacte însă sunt necunoscute, sau ne-elucidate până la capăt. Ereditatea joacă un rol important în 70% din cazuri, dar nu este singura sursă. Tratamente încă nu există, nici măcar în lumea viitorului apropiat imaginată în ‘Marjorie Prime’. Ceea ce i se propune la începutul filmului eroinei principale nu este un tratament de vindecare, ci de încetinire a avansului bolii şi o încercare de a remedia temporar situaţia prin împrospătarea memoriei. Apariţia unor persoane aparent reale, îngheţate în timp la o vârstă trecută, nu rămâne însă fără impact şi asupra altor membri ai familiei. Pe măsură ce timpul trece, şi alţi membri ai familiei încep să aibă nevoie de compania avatarurilor. Mecanismele biologice continuă să-şi îndeplinească menirile lor, în timp ce partenerii lor virtuali rămân imuni la boli sau îmbătrânire. Nu însă şi încremeniţi în capacităţi. Scenariştii au dotat avatarurile din ‘Marjorie Prime’ cu elemente de inteligenţă arttificiala cu extindere cognitivă. Cu alte cuvinte, avatarurile învaţă, îşi îmbogăţesc informaţia despre propriul trecut (de fapt cel al oamenilor pe care îi reprezintă virtual), şi astfel îşi îmbunătăţesc interactia şi relaţiile cu oamenii şi între ei.

 

sursa imaginii http://www.agebrilliantly.org/4-habits-to-prevent-alzheimers-disease/

sursa imaginii http://www.agebrilliantly.org/4-habits-to-prevent-alzheimers-disease/

 

Combinaţia de tehnologii propusă de film nu este departe de realizabilitate. Cuvântul ‘avatar’ provine din limba sanscrită şi reprezintă încarnarea sub formă omenească a unei zeităţi (de exemplu Vishnu). Avatarurile în informatică au o semantică oarecum opusă – ele reprezintă imagini electronice (grafice de multe ori, dar pot fi şi abstracte) care în multe cazuri reprezintă persoane reale. Deci de la virtualul mitologic la încarnarea umană şi înapoi la virtualul digital. Tehnologia este pe larg folosită în programele de realitate virtuală şi aplicaţii derivate – de la jocuri la tehnici de colaborare şi şedinţe virtuale în timp real. Hologramele pot fi utilizate ca o formă de reprezentare a avatarurilor, în timp ce perfecţionarea transmiterii imaginilor combinată cu capacităţile sporite ale reţelelor de comunicaţie de bandă largă permit astăzi transpuneri la distanţă ale imaginilor tridimensionale în toate detaliile lor. Iar acestea pot aparţine unor persoane reale sau virtuale (sau, desigur, obiecte). Informaţia despre fiecare persoană de pe Pământ este şi ea din ce în ce mai detaliată în era lui ‘big data’. Fiecare dintre noi generează permanent informaţii grafice sau digitale despre unde suntem, cum arătăm şi cum ne îmbrăcăm, cu cine şi ce comunicăm, care este starea sănătăţii noastre, ce activităţi practicăm, etc.

 

sursa imaginii https://kaist455.com/2017/10/19/marjorie-prime-2017/

sursa imaginii https://kaist455.com/2017/10/19/marjorie-prime-2017/

 

Pe măsură ce acţiunea avansează, se multiplică întrebările pe care ni le putem pune. De fapt ce suntem, noi, oamenii? corp? gânduri? o entitate pe care unii o numesc suflet? sau poate suntem doar amintirile pe care le lăsăm în urmă?

Nu voi dezvălui mai mult deoarece nu vreau să răpesc plăcerea vizionării celor care vor decide să vadă acest film. El poate fi interpretat ca o parabolă. Poate că este vorba despre perenitatea fiinţei umane, sau a omenirii însăşi. Într-o lume în care avatarurile sunt din ce în ce mai perfecţionate, şi capătă însuşiri care includ învăţarea şi auto-perfecţionarea, mai este loc şi pentru oameni? Precum roboţii, ei au potenţialul de a depăşi menirea pentru care i-am creat, cea de a ajută oamenii şi a le extinde forţele fizice şi intelectuale, şi pot deveni concurenţi la resursele limitate ale planetei. Când este trecut acest prag? Poate că de fapt este vorba despre perenitatea speciei umane într-o altă formă de încarnare? Filmul are un sfârşit pe care unii îl vor găsi pesimist, dar eu nu mă număr între ei. Din punctul de vedere al cinefilului am admirat povestea inteligent scrisă (adaptare a unei piese de teatru a lui Jordan Harrison) şi jocul excepţional al lui Lois Smith, Tim Robbins, Geena Davis. Recomandat!

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Revista săptămânală americană TIME a publicat acum câteva săptămâni în cadrul unui număr special o listă a realizărilor remarcabile ale unui număr de ‘Femei care schimbă lumea’. Titlul grupajului este ‘First’ care în traducere aproximativă ar însemna ‘primele’ – deci femei care au fost primele care au ajuns la realizări remarcabile sau au spart ceea ce Hilary Clinton şi altele numesc ‘cupola de sticlă’ – barieră invizibilă care se opune accesului femeilor la poziţiile de conducere în societate, economie, sau ştiinţă, sau recunoaşterii realizărilor acestora doar datorită faptului că aparţin sexului numit ‘slab’. Editoarea principală a revistei (şi ea o ‘first’ în această capacitate) scrie în articolul care deschide gruparea:

‘Ne-am întrebat dacă există un motiv sau o forţă împărtăşită de femeile care fac pionierat. Femeile profilate aici au vârste între 16 şi 87 de ani, ele au reuşit să se afirme în serviciile publice şi companii private, au explorat fundurile marilor şi orbitele extra-terestre. S-au îmbarcat în călătorii spre locuri pe care doar ele le-au putut imagina şi s-au confruntat de multe ori cu persoane care le-au spus că nu vor putea niciodată ajunge acolo. Aceste poveşti de succes se împletesc cu poveştile eşecurilor, şi aceste femei de multe ori dau credit tocmai persoanelor care au încercat să le oprească, şi prin asta le-au întărit motivaţia de a reuşi.’  

 

 sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Marie_Curie


sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Marie_Curie

 

Mă voi referi mai târziu în acest articol la două dintre personalităţile excepţionale menţionate în articolul din TIME, dar nu pot să nu mă alătur unei critici care s-a făcut auzită şi în legătură cu alte colecţii de persoane cu realizări şi influenţă excepţionale alcătuite de prestigioasa revista americană, şi anume americano-centrismul. Desigur, TIME Magazine este o revistă americană, dar circulaţia şi publicul ei sunt internaţionale, şi chiar şi ediţia care îmi aterizează aproape săptămânal în cutia poştală este o ediţie personalizată geopolitic pentru partea din lume în care trăiesc. Editorii grupajului s-au concentrat exclusiv pe personalităţile americane (mai exact, care trăiesc şi lucrează în Statele Unite), ignorând complet contribuţiile şi personalităţile femeilor din alte părţi ale planetei care şi ele participă la ‘schimbarea lumii’. Au vrut editorii lui TIME poate să facă o critică implicită subtilă asupra statutului femeilor în Statele Unite? Sunt multe ţări în lume unde situaţia drepturilor şi recunoaşterea realizărilor femeilor se află în stadii inferioare celor americane, la fel şi alte ţări faţă de care America de azi pare a avea teren de recuperat. Istoric, recunoaşterile publice ale contribuţiilor femeilor în domeniile ştiinţifice şi tehnologice rămân excepţii, şi am remarcat acest lucru şi privind lista exclusiv masculină în acest an a premianţilor Nobel. Cel mai recent premiu ‘ştiinţific’ atribuit unei femei datează din 2014 (May-Britt Moser pentru Fiziologie sau Medicină). Şi totuşi, precedente istorice există. Marie Curie născută Sklodowska a fost una dintre primele laureate ale premiului Nobel pentru fizică, la a treia sa ediţie în 1903, premiu împărţit cu soţul ei Pierre Curie şi cu fizicianul francez Antoine Henri Becquerel. A fost şi singura personalitate ştiinţifică din istorie căreia i s-a atribuit premiul Nobel pentru două discipline diferite, al doilea fiind obţinut pentru contribuţii în chimie în 1911.

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Maryam_Mirzakhani

https://en.wikipedia.org/wiki/Maryam_Mirzakhani

 

Nu există un premiu Nobel pentru matematică, dar echivalentele în lumea cifrelor şi a ecuaţiilor sunt considerate Medalia Fields şi Premiul Abel. Medalia Fields (care poartă numele unui matematician canadian) este decernată odată la patru ani în cadrul Congresului Internaţional al Uniunii Internaţionale a Matematicii (IMU). Disparitatea între sexe este şi mai evidentă aici. Deşi distincţia este decernată începând cu 1936, abia în 2014 ea a fost atribuită pentru prima dată unei matematiciene – iraniana Maryam Mirzakhani. Din păcate ilustra matematiciană considerată una dintre personalităţile de geniu ale generaţiei sale a murit în vara acestui an. Trăise în ultimii ani în Statele Unite, lucrase şi predase la Universităţile Princeton şi Stanford. Iată cum explică un coleg, Jordan Ellenberg, domeniul ei de expertiză:

‘Lucrările ei îmbină perfect dinamica cu geometria. Printre altele, ea studiază jocul de biliard. Dar acum, într-o mişcare foarte caracteristică matematicii moderne, ea nu consideră doar o masă de biliard, ci universul tuturor meselor posibile de biliard. Iar tipul de dinamică pe care îl studiază nu vizează în mod direct mişcarea bilelor pe masă, ci o transformare a mesei de biliard în sine, care îşi schimbă formă într-un mod guvernat de reguli; dacă doriţi, masa însăşi se mişcă că o planetă ciudată în jurul universului tuturor meselor posibile … Acesta nu este genul de lucru pe care îl faceţi pentru a câştigă la masa de biliard, dar este genul de lucru pe care îl faceţi pentru a câştiga o Medalie Fields.’

 

sursa imaginii http://rocket-women.com/2015/06/valentinas-day-celebrating-the-day-valentina-tereshkova-became-the-first-woman-in-space/

sursa imaginii http://rocket-women.com/2015/06/valentinas-day-celebrating-the-day-valentina-tereshkova-became-the-first-woman-in-space/

 

Cred că din lista primelor doamne cu realizări semniticative nu ar trebui să lipsească nici numele Valentinei Tereshkova, mai ales că prima femeie cosmonaut se mai află încă între noi şi şi-a sărbătorit în acest an a 80 aniversare a zilei de naştere. Între 14 şi 16 iunie 1964, la vârstă de 26 de ani, Valentina a fost trimisă în spaţiu, pe orbită în jurul pământului, la bordul lui Vostok 6, ultima rachetă din seria Vostok, modelul sovietic de rachete care a inaugurat era zborurilor umane în spaţiu. Selectată printre altele şi pentru originea ei ‘sănătoasă’ (fusese muncitoare textilistă şi paraşutistă amatoare), Valentina Tereshkova a fost şi primul civil în spaţiu, toţi cosmonauţii sovietici şi astronauţii americani care o precedaseră având la activ înainte de zborurile lor în spaţiu, cariere de piloţi militari.

 

sursa imaginii http://www.restorative-leadership.org/on-leading-podcast/sylvia-earle

sursa imaginii http://www.restorative-leadership.org/on-leading-podcast/sylvia-earle

 

Revenind la articolul revistei TIME şi la personalităţile americane, voi menţiona două biografii care mi-au atras în mod special atenţia. Prima este cea a Sylviei Earle, biolog marin şi explorator, una dintre întemeietoarele disciplinei ingineriei marine, care şi-a dedicat viaţa explorării lumii oceanelor şi perspectivelor omenirii de a trăi în armonie cu sau poate chiar în mediul acvatic. A fost prima femeie care a ocupat poziţia de Chief Scientist al Administraţiei Naţionale Oceanice şi Atmosferice (NOAA – echivalentul maritim şi atmosferic al lui NASA) şi a fost numită Erou pentru Planetă tot de revista TIME în 1998. Este poate continuatorul cel mai fidel şi mai activ al activităţilor lui Jacques Cousteau.

 

sursa imaginii http://time.com/4928930/firsts-nancy-gibbs/

sursa imaginii http://time.com/4928930/firsts-nancy-gibbs/

 

Ultima figura pe care doresc să o menţionez în această scurtă trecere în revista este cea a Patriciei Bath – oftalmolog şi inventator. Ei şi colaboratorilor ei li se datorează dispozitivele şi tehnologia care permit astăzi ca operaţia de înlăturare a cataractelor şi de înserţie a lentilelor de contact să fie o operaţie banală şi uşoară, care durează mai puţin de o ora şi este astăzi practicată ambulatoriu în mod curent în toată lumea. Sunt unul dintre milioanele de pacienţi care îi sunt recunoscători pentru redobândirea clarităţii viziunii la ambii ochi. Dispozitivul numit Laserphaco Probe este în continuă perfecţionare şi i s-au adăugat după anul 2000 capabilităţi noi cum ar fi folosirea ultrasunetelor pentru afecţiuni oftalmologice diverse. În carieră sa Patricia Bath a reuşit să spargă două ‘cupole de sticlă’, şi ca femeie, şi ca afro-americană, fiind considerată un model în acest sens în lumea ştiinţifică. Nu a fost însă uşor. În anul 1974 când tânăra cercetătoare de 32 de ani se alătura colectivului de la University of California Los Angeles (UCLA) ea era prima femeie oftalmolog din echipă. Şapte ani mai târziu ajunsese să conducă colectivul de oftalmologi şi ingineri, şi obţinea primul patent pentru invenţia Laserphaco Probe.

Deci, aşa cum scriam într-un articol precedent din rubrica CHANGE.WORLD, contribuţia femeilor în toate domeniile, dar în special în cele ale ştiinţei şi tehnologiei, o cunoaştem şi o recunoaştem în fiecare zi a anului şi nu numai de 8 martie!

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

 

Aniversările de promoţie sunt câteodată dificile. Dificil de organizat, dificil pentru mulţi de inclus în programul de viaţă şi de călătorii, şi câteodată dificil de trăit. Dar de multe ori, cei care ajung la ele au parte de satisfacţia unui bilanţ de viaţă şi de carieră (pentru mulţi încă ‘work-in-progress’), a revederii unor prieteni pierduţi în timp şi amintiri, a împărtăşirii de fapte mici şi mari şi a conştientizării apartenenţei la o generaţie. Câteva dintre aceste gânduri am hotărât să le împărtăşesc şi cu cititorii rubricii CHANGE.WORLD. Este oarecum firesc. Curiozitatea care mă face să cercetez lumea fascinantă a tehnologiilor moderne (tema rubricii) a fost probabil în mine din copilărie, dar structuralizarea cunoaşterii şi tehnicile împărtăşirii cred că le-am dobândit în mare parte în anii studenţiei.

 

sursa imaginii http://acs.pub.ro/

sursa imaginii http://acs.pub.ro

 

Sunt absolvent al Facultăţii de Automatică şi Calculatoare, promoţia 1977. În anul când am dat examenul de admitere, 1972, facultatea exista de cinci ani. Prima promoţie de ingineri automatişti tocmai părăsise băncile facultăţii şi noi le luam locul. Sediul Facultăţii, pe dealul care domină campusul Universităţii Politenica (pe atunci Institutul Politehnic Bucureşti) era în construcţie, şi multe dintre cursurile primilor ani le-am făcut pe băncile şi în sălile istorice ale sediului vechi al Politehnicii, în Polizu. Prima catedră de Automatică fusese înfiinţată în anul 1963, în cadrul Facultăţii de Energetică, şi prima catedră de Calculatoare în anul 1969. Primul decan al facultăţii a fost profesorul Constantin Penescu, o personalitate a învăţământului şi cercetării româneşti în domeniul Teoriei Sistemelor. Este vorba despre disciplina care a creat structura intelectuală şi inginerească a automatiştilor, dar de fapt este mult mai mult. Este vorba despre un mod de gândire interdisciplinar, modern şi astăzi că metodă de analiză şi proiectare inginerească, pe care privind în urmă în perspectiva unei jumătăţi de secol, nu cred că trebuie să mă sfiesc să-l numesc avangardist pentru acea vreme. Mă întreb câte universităţi existau în lume în anii 60 care predau teoria sistemelor, şi câte dintre ele făcuseră din această disciplină coloana vertebrală a programei de învăţământ ingineresc.

 

corp_ec

 

Există spaţii pe care nu le-am vizitat zeci de ani, dar în care mă regăsesc deseori în amintiri. Apartamentul copilăriei, curtea bunicilor, sala de clasa din liceu (aceeaşi vreme de patru ani, cu aceeaşi banca şi aceiaşi colegi împrejur), holurile facultăţii, atelierul cu plansete împărţit cu încă vreo zece colegi la primul loc de muncă. Revederea cu corpul EC şi cu amfiteatrul EC105 în care a avut loc şi prima parte a întâlnirii aniversare a fost una dintre aceste ocazii. Numărul de paşi era acelaşi, volumele interioare nu s-au schimbat, parcă nici băncile din amfiteatru, se mai scrie încă cu crete albe pe table verzi (aici chiar că mă aşteptam la ‘white-boards’ mai moderne!). Desigur, s-au şi schimbat multe. Lângă cele două corpuri de clădiri pe care le cunoşteam, construite la începutul anilor 70 a răsărit acum un turn modern, care adăposteşte printre altele centrul de calcul şi o parte dintre laboratoarele didactice şi de cercetare ale facultăţii. O altă clădire similară (alt ‘turn’) aparţinând întregii Politehnici a fost construit la intrarea dinspre cartierul Militari. Interioarele noi şi cele cunoscute erau pavoazate pentru festivităţile aniversare ale jubileului, două expoziţii prezentau activitatea şi realizările studenţilor şi doctoranzilor. Web site-ul facultăţii a inclus aniversarea noastră de 40 de ani de la absolvire între evenimentele aniversării 50 ale instituţiei.

 

 

sursa imaginii Marius Vladu si Facebook

sursa imaginii Marius Vladu si Facebook

 

A fost pentru noi doar a două întâlnire de promoţie în 40 de ani, şi pentru mine prima. O întâlnire mai avusese loc în 1987, în perioada ultimă a ‘Epocii de Aur’. Eu părăsisem de trei ani România, mă aflam atunci în prima etapă a vieţii într-o ţară nouă şi într-o lume nouă. Luasem viaţa în piept cum se spune, nu îmi permiteam încă vacanţe sau excursii în străinătate. Îmi câştigasem libertatea de circulaţie împreună cu alte drepturi individuale strangulate în perioada cât am trăit în România, dar priorităţile erau altele – carieră profesională, familie, copii, refacerea minimului confort personal. Trecerea abruptă de la un sistem la altul nu m-a găsit de loc nepregătit profesional, aş putea spune că baza teoretică formată în învăţământul românesc şi chiar şi experienţa practică din industria românească au fost suficient de solide, diferenţele în tehnologii şi aparatură fiind relativ uşor recuperabile. Mai puţin pregătit eram cu alte aspecte ale vieţii în lumea capitalismului liberal: sistemul bancar, crearea profilului profesional şi prezentarea la interviuri pentru a ocupa un loc de muncă. Nu ştiu deci ce vor fi discutat colegii mei la întâlnirea din 1987, şi nu ştiu nici câţi dintre ei presimţeau că dacă nu au plecat spre o schimbare cum făcusem eu şi alţi colegi, schimbarea avea să vină peste ei la sfârşitul deceniului.

 

dupa_40_ani

 

După două scurte discursuri festive am petrecut trei ore şi jumătate în amfiteatrul EC105 împărtăşind poveştile de viaţă şi traseele profesionale ale celor prezenţi. Au venit să participe la eveniment 55 din cei 127 de absolvenţi din anul 1977. Nu fuseseră mult mai mulţi nici în 1987. Au fost rostite cuvinte calde de apreciere pentru instituţie, pentru metodă, pentru profesorii din care o parte ne-au părăsit în aceste decenii. Câţiva dintre colegi nu au răspuns şi nu vor mai răspunde la apel.

Traseele de viaţă şi profesionale expuse au fost dintre cele mai diverse. Unii dintre noi au făcut cariere deosebite, cu realizări remarcabile în industria românească sau în lume. Absolvenţii Automaticii din 1977 au lucrat în întreprinderi şi instituţii de proiectare şi cercetare dintre cele mai reputate din România sau la firme dintre cele mai cunoscute din lume. Unii au rămas în domeniul strict al automatizărilor industriale care era direcţia principala în care pregătea facultatea specialişti, alţii au evoluat spre domenii înrudite în special tehnologii informatice şi telecomunicaţii. Unii au întemeiat firme care au reuşit să creeze nume şi direcţii în condiţiile nu tocmai uşoare ale tranziţiei economice şi politice româneşti, alţii au rămas fideli unui singur sau câtorva locuri de muncă de-a lungul carierelor. Câţiva au părăsit cu totul lumea ingineriei şi s-au specializat în alte domenii sau s-au apucat de alte activităţi depărtate de profilul tehnic. Mulţi sunt încă activi, dar câţiva dintre noi ne-am retras din activitatea profesională şi ne dedicăm timpul altor domenii, hobby-urilor, familiei. Majoritatea celor care au vorbit au subliniat cu recunoştiinţă contribuţia formativă profesională şi personală a anilor de facultate.

 

tortul_de_40

 

Nu s-a discutat numai despre carierele profesionale, nici la întâlnirea de dimineaţă de la facultate, şi nici la recepţia şi petrecerea de după-amiază de la Hanul lui Manuc. Am împărtăşit fiecare câte ceva şi despre vieţile de familie, despre căsnicie sau căsnicii, despre copii şi nepoţi de care parcă suntem mulţi dintre noi mai mândri decât de propriile noastre persoane şi realizări. Am depănat amintiri, ne-am recunoscut şi cunoscut mai bine în pofida anilor prin care am trecut şi care au trecut peste noi. Am trăit cu toţii perioade mai uşoare sau mai grele, schimbări pe care le-am înfruntat şi cu care ne-am acomodat, şi cred că mulţi dintre membrii promoţiei noastre au schimbat în bine şi locurile prin care au trecut, şi comunităţile în care au trăit şi în care trăiesc.

După o zi plină de emoţii şi regăsiri am hotărât să nu mai lăsăm intervale mari între întâlnirile noastre periodice. Vom încerca să pornim o tradiţie de întâlniri anuale, în prima jumătate a lui Octombrie, în Bucureşti şi în alte locuri din ţară, sau poate şi în străinătate, acolo unde vom găsi organizatori şi interes între participanţi. Deci, la revedere, în Octombrie 2018.

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Octombrie. Anotimpul mustăriilor, al sărbătorilor bachice şi ale recoltei în variantele şi derivatele lor specifice diferitelor zone geografice, etnii şi religii, al proverbelor cu număratul bobocilor. Iar pentru cei care urmăresc lumea ştiinţei şi a tehnologiilor avansate, deci pentru cititorii rubricii CHANGE.WORLD, sezonul anunţării laureaţilor premiilor Nobel pentru anul în curs. Fără alte amânări şi introduceri, să trecem în revista ediţia 2017 a acestor premii, laureaţii şi realizările care le-au adus recompensă cea mai discutată şi uneori disputată, dar fără îndoială şi cea mai râvnită în domeniile lor de activitate.

 

 sursa imaginii https://www.panorama.am/en/news/2017/10/03/Nobel-Prize-physics/1844021


sursa imaginii https://www.panorama.am/en/news/2017/10/03/Nobel-Prize-physics/1844021

 

Premiul pentru fizică va fi împărţit în mod inegal în acest an. Jumătate din suma alocată pentru premiu (opt milioane de coroane suedeze) a fost câştigată de Rainer Weiss, iar cealaltă jumătate va fi împărţită între Barry C. Barish şi Kip S. Thorne pentru contribuţia lor la proiectul LIGO (Laser Interferometer Gravitaţional-Wave Observatory). Nici nu se terminase bine anunţul şi au început să apară criticile, în special datorită faptului că acest proiect a cărui principala realizare practică este măsurarea undelor gravitaţionale şi confirmarea în acest fel a unuia dintre aspectele esenţiale ale teoriei relativităţii generalizate a lui Einstein, este de fapt un proiect colaborativ la care participă peste o mie de cercetători din 20 de ţări. De ce nu poate fi Premiul Nobel pentru fizică (şi celelalte premii cu profil ştiinţific) atribuit unor echipe de cercetători sau organizaţii, aşa cum se întâmplă cu Premiul pentru Pace de exemplu? Este numai una dintre criticile care sunt aduse premiilor, dar una care ar putea fi rezolvată relativ uşor, printr-o schimbare a regulamentului care are la bază testamentul lui Alfred Nobel. Alte critici mai acerbe se referă la caracterul conservator al premiilor, la faptul că majoritatea covârşitoare a premianţilor sunt bărbaţi şi albi, la lista lungă şi în continuă creştere a marilor personalităţi care au fost ocolite de premii în pofida realizărilor lor recunoscute şi considerate deja în prezent sau în perspectiva istorică mai semnificative decât cele ale laureaţilor.

 

 sursa imaginii http://www.advancedsciencenews.com/nobel-prize-chemistry-cryo-electron-microscopy-biochemistry/


sursa imaginii http://www.advancedsciencenews.com/nobel-prize-chemistry-cryo-electron-microscopy-biochemistry/

 

Premiul Nobel pentru chimie va fi împărţit egal în acest an de Jacques Dubochet, Joachim Frank şi Richard Henderson pentru contribuţia lor la dezvoltarea microscopiei crio-biologice, o tehnologie care permite obţinerea de imagini ale moleculelor care compun materia vie. Pornind de la microscopia cristalelor anorganice, inventatorii metodei au dezvoltat tehnologii care cristalizează componente ale materiei vii cum sunt proteinele, permiţând ‘fotografierea’ acestora.

 

sursa imaginii https://www.vox.com/science-and-health/2017/10/2/16396486/2017-nobel-prize-award-medicine-physiology-michael-rosbash-jeffrey-hall-michael-young

sursa imaginii https://www.vox.com/science-and-health/2017/10/2/16396486/2017-nobel-prize-award-medicine-physiology-michael-rosbash-jeffrey-hall-michael-young

 

Premiul Nobel pentru Medicină sau Fiziologie va fi şi el împărţit de trei cercetători, Jeffrey C. Hall, Michael Rosbash şi Michael W. Young pentru contribuţiile lor la descoperirea mecanismelor moleculare care contoleaza ritmurile biologice, explicând cum reuşesc plantele, animalele şi oamenii să-şi adapteze ciclul biologic cu mişcarea de revoluţie a Pământului. Disciplina care se ocupă de studiul ştiinţific al ritmurilor biologice se numeşte cronobiologie. Ritmul circadian (de 24 de ore) este specific tuturor organismelor, de la bacteriile cele mai simple până la oameni. Microbiologia şi genetica se combină în lucrările celor trei savanţi pentru a furniza explicaţia ştiinţifică a comportamentului fiinţelor vii în decursul diferitelor perioade ale ciclului biologic de 24 de ore.

Câteva amănunte biografice interesante. Michael Rosbash s-a născut în 1944 în Kansas City, Missouri şi este fiul unor refugiaţi evrei care au părăsit Germania nazistă în 1938, scăpând astfel de soarta tragică a majorităţii evreilor Europei în perioada Holocaustului. Tot în 1938 a ajuns în Statele Unite la vârsta de şase ani şi laureatul Premiului Nobel pentru fizică din acest an Rainer Weiss. Putem specula cum ar fi arătat ştiinţa fără contribuţia acestora şi multor altor refugiaţi care şi-au găsit adăpost în America în acea perioada, sau câte personalităţi excepţionale s-ar fi putut dezvolta din milioanele de copii pieriţi în Holocaust sau în alte tragedii ale istoriei recente, copii care nu au avut şansă să-şi găsească undeva adăpost. Interesantă este şi personalitatea lui Jeffrey C. Hall, care împarte cu fostul sau coleg de la Brandeis University, Michael Rosbash, Premiul pentru medicină. Anunţul l-a luat prin surprindere. Hall se retrăsese din activitatea ştiinţifică de câţiva ani deoarece nu reuşise să asigure finanţarea continuării cercetărilor sale.

 

sursa imaginii http://www.sbs.com.au/news/article/2017/10/06/i-thought-it-was-hoax-ishiguro-feared-nobel-literature-prize-was-fake-news

sursa imaginii http://www.sbs.com.au/news/article/2017/10/06/i-thought-it-was-hoax-ishiguro-feared-nobel-literature-prize-was-fake-news

 

Nici laureatul Premiului Nobel pentru Literatură, Kazuo Ishiguro nu este complet străin de lumea ştiinţei. În primul rând, faptul că scrie în limba engleză se datorează faptului că familia sa s-a stabilit în 1960, când el avea cinci ani, în Anglia, în aşa fel încât tatăl sau, cercetător oceanograf, să-şi continue şi să-şi dezvolte cariera la Institutul Naţional de Oceanografie britanic. Opera lui Kazuo Ishiguro include câteva cărţi cu tematică de science-fiction şi fantasy. Romanul ‘Never Let Me Go’ este o distopie care se petrece în anii ’80 şi ’90 într-o lume paralelă realităţii noastre. ‘The Burried Giant’ aparţine genului ‘fantasy’, prezentând şi el o istorie alternativă, plasată în trecut, dar cu rezonanţe moderne.

 

sursa imaginii https://www.nobelprize.org/nobel_prizes/peace/laureates/2017/

sursa imaginii https://www.nobelprize.org/nobel_prizes/peace/laureates/2017/

 

Premiul Nobel pentru pace este mult contestat şi disputat în ultimele decenii. L-au obţinut şi personalităţi remarcabile, dar şi politicieni a căror activitate sau eficienţă în direcţia păcii este discutabilă. În acest an premiul a fost decernat organizaţiei International Campaign to Abolish Nuclear Weapons (ICAN) care militează în scopul unei lumi fără arme atomice – ţintă care parte puţin probabil de a fi atinsă în viitorul apropiat.

 

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Richard_Thaler

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Richard_Thaler

 

Economistul american Richard H. Thaler este câştigătorul premiului Nobel pentru economie pentru contribuţiile sale într-o disciplină numită ‘behavioral economics’ care studiază corelaţia între mecanismele macro-economice şi financiare şi psiholologia factorilor de decizie. Modelele create de adepţii acestei teorii combină economia şi finanţele pe de-o parte cu psihologia şi neurologia de cealaltă parte, încercând să explice tendinţele a ceea ce s-a întâmplat şi să prezică evoluţia pieţelor prin anticiparea deciziilor viitoare. Un fel de creuzet al factorilor raţionali şi al celor iraţionali care determină evoluţia economiei.  Merită menţionat că premiul pentru economie este un alt premiu contestat, pe care o parte dintre comentatori şi chiar şi dintre personalităţile apropiate de comitetul şi familia Nobel îl consideră o adăugire ulterioară, care nu aparţine şi nu este consistentă cu testamentul şi intenţiile lui Alfred Nobel.

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

We may have been among the first viewers of ‘The butcher, the whore and the one-eyed man‘ (‘A hentes, a kurva és a félszemü’ is the original title) at its projection in the first half of October at the Haifa International Film Festival. The film was still marked as in ‘post-production’ on IMDB, so no reviews or too detailed information were available.I have seen no previous work of director   and I know too little about the Hungarian cinema nowadays, so it was a good opportunity to see new faces and compare the approach of the Hungarian film makers with the one of the neighboring Romania or Czech Republic ones, with whom I am more familiar. I was not disappointed.

 

source http://www.imdb.com/title/tt5247768/

source http://www.imdb.com/title/tt5247768/

 

The story is set in the decade following WWI. While the whole Europe was living the post-war trauma, the situation was much harder in the countries that had lost the war: Germany, Austria, Hungary. A whole world had crumbled and many people were left with the scars of war not only in their flesh but also in their souls. Many women were obliged to sell their bodies, men to steal or kill to meet ends. For some the situation was post-apocalyptic, while other tried to retreat into the traditional ways of living and surviving. On this background, in a remote and poor corner of the defeated Hungary, takes place the story of love and hate, broken promises and violence that engulfs the triangle of characters in the title. It may be based on a true story, but the naturalistic approach reminds the novels of Zola with their inevitable sliding in evil and deer endings.

 

(video source Film Fest Gent)

 

The black-and-white cinematography approach in this film belongs to the line open by in the more entertaining ‘The Artist’ and continued by other directors like more recently in ‘Frantz‘. They use the ‘old’ cinema approach to deal with the post WWI period when cinema did not yet get colors, but also to make artistic statements: homage to the film industry of the period and a filter of a reality of the war and post-war period that fits well from a stylistic point of view. After all, the middle and the end of the 1920s was the time of glory of the German expressionist film school. The result is spectacular here, there are a few shots of anthological beauty and expressiveness.  The names of the three actors are , , and . I do not remember having seen previous work of theirs, and all three are fine in their respective roles. This brutal story of love and deception does not fall behind similar films about the period with much more famous names on the generic.

I am a passionate of Switzerland, one of my preferred countries for vacation, a place that won its name for the beauty of its nature, but also for the calm and order that seem to reign in its cities and villages, as well as in the relations between its people. Seldom has the beauty of Switzerland and of its mountains seemed to me so disturbing, so uneasy, as in ‘Tiere’ the film directed by which I have seen a couple of weeks ago at the Haifa International Film Festival. The title was translated in English as ‘Animals’, but should it rather be ‘Beasts’? Better German speakers will tell me, It seems that the director and authors of script learned one of the basic rules of fantastic and horror art, theorized and applied in its writings by the Romanian historian and writer Mircea Eliade: fantastic and horror can be even more efficient when exceptional events and strange phenomenons start in a ‘normal’ and friendly surrounding. The movie directed by  turns a land of vacation that is very familiar to many of us into a land of uncertainty and uneasiness.

 

source http://www.imdb.com/title/tt6510634

source http://www.imdb.com/title/tt6510634

 

What we are presented in the film is a collection of inter-related parallel stories. At first time they are quite banal – a mid-class German couple leaves for a few months in the Swiss mountains, they do not seem to be the happiest couple in the world, but is not infidelity nowadays quite banal also? They leave a caretaker in place in their apartment, she seems to have her small misdemeanors as well. The neighbor upstairs falls to her death, was it an accident or a crime, dit it really happen? Yet, all is more complicated than it seems, we soon slide from Woody Allen into Hitchcock territory, because same as the characters in the story we never know what is true and what is cheat, and the style of filming is so designed that we are never sure what is reality, what is dream, or maybe comma delirium. The director plays with the cinema genres as he does with the perspectives of the story telling. At some moments in time ‘Tiere’ looks like characters comedy, at other it is mixing elements of social drama and romantic stories, add to this the fantastic touch that envelops everything as the fog sometimes envelops the landscape of the mountains.

 

(video source Filmcoopi Zürich)

 

I liked much of what I have seen. The film benefits of efficient acting with , , and playing more than three roles, or -if you want – more than three incarnations of their characters. Cinematography is superb. I liked less the ending which commits the sin to try to explain too much. Overall however, ’Tiere‘ is a film to see, not only by fans of the horror films genre.

A trecut destul de puţin consemnată o aniversare ‘rotundă’ a unui eveniment de mare importanţă în explorarea spaţială. Se poate spune de fapt că este vorba despre aniversarea unei zile de naştere sau chiar despre începutul unei ere. La 4 octombrie 1957, acum 60 de ani şi câteva zile, a fost lansat primul satelit artificial al Pământului, primul obiect fabricat de om trimis în spaţiul cosmic. Locul lansării aflat în apropierea localităţii Tyuratam din Republica Socialistă Sovietică Kazahă (pe atunci parte din URSS) este astăzi cunoscut sub numele de cosmodromul Baikonur. Numele satelitului era ‘Sputnik’ ceea ce în limba rusă înseamnă pur şi simplu ‘satelit’. Sputnik 1 inaugura era explorării spaţiale de către specia umană.

 

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Sputnik_1

sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Sputnik_1

 

Sputnik 1 era o sferă cu diametrul de 585 de milimetri, asamblată din două emisfere închise ermetic de inele metalice întărite cu 36 de nituri. Emisferele aveau 2 milimetri grosime şi un strat exterior de izolare termică de încă un milimetru compus dintr-un aliaj de aluminiu, magneziu şi titaniu. Satelitul cântărea 83,6 kilograme, şi transporta încă câteva kilograme de aparatură ştiinţifică şi o staţie radio, plus o sursă de alimentare în greutate de încă 51 de kilograme. Forma sa bine cunoscută din fotografii era dată de două antene exterioare, al căror rol era dublu: transmiterea de informaţii către Pământ şi măsurarea intensităţii undelor radio din care au fost derivate şi calculate compoziţia şi densitatea de electroni a ionosferei, o necunoscută până atunci.

 

sursa imaginii https://www.pinterest.com/explore/soviet-union/

sursa imaginii https://www.pinterest.com/explore/soviet-union/

 

Lansarea de către Uniunea Sovietică a primului satelit artificial a creat senzaţie şi a fost o lovitură psihologică cu impact dramatic în întreaga lume, dar mai ales în Statele Unite. Cursa dintre SUA şi URSS pentru explorarea spaţiului cosmic trebuie înţeleasă în contextul Războiului Rece care se afla la apogeu în anii ’50. Şi sovieticii şi americanii făcuseră progrese remarcabile în tehnologia lansărilor de rachete prin acapararea tehnologiei germane la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, şi înrolarea – de voie sau de nevoie – a savanţilor germani în programele lor de rachete care aveau scopuri în principal militare. Tehnologia ajunsese la maturitatea necesară lansărilor spaţiale în jurul anului 1955, şi ambele ţări plănuiau asemenea lansări în cadrul Anului Geofizic Internaţional care începuse la 1 iulie 1957. Americanii presupuneau totuşi că aveau un avantaj relativ faţă de sovietici, aşa încât anunţul din 4 octombrie 1957 i-a luat prin surprindere. Reacţia presei şi a televiziunilor a amplificat efectul, exagerând – cel puţin pentru momentul respectiv – semnificaţiile militare ale realizării sovieticilor. Cine controla spaţiul cosmic putea pune în pericol puterea rivală prin lansarea de arme nucleare din spaţiu, se credea – de fapt această capacitate de transport de arme în spaţiu era departe de a fi reală atunci, şi a fost limitată prin tratate internaţionale la scurtă vreme după începutul erei spaţiale. Încrederea în superioritatea tehnologică americană a fost însă serios zdruncinată şi avea să dureze mai mult de un deceniu până când, în iulie 1969, americanii aveau să câştige cursa pentru aselenizare, şi primii paşi ai unui astronaut pe un corp ceresc diferit de Terra aveau să fie făcuţi de un american.

 

sursa imaginii https://www.space.com/38357-sputnik-launch-60th-anniversary-space-age.html

sursa imaginii https://www.space.com/38357-sputnik-launch-60th-anniversary-space-age.html

 

În realitate – şi asta s-a ştiut multe decenii mai târziu – pentru a-şi atinge obiectivul de a fi primii în spaţiu – savanţii sovietici au renunţat la multe dintre obiectivele ştiinţifice ale misiunii Sputnik şi s-au concentrat asupra a ceea ce se pricepeau mai bine: rachete puternice şi performante pentru acea vreme. Racheta de tip R-7 a reuşit să execute o lansare reuşită, deşi cel puţin două dintre sisteme nu au funcţionat perfect, şi toată acţiunea a fost la o secundă de eşec. Sputnik nu era o staţie controlată de la distanţă, adică toată aparatură la bord era autonomă, şi specialiştii de la sol nu aveau altă soluţie decât să observe de la distanţă traiectoria (vizual până la o altitudine de circa 200 de km, cu staţii radar până la 400 de km) şi apoi să aştepte semnalele radio transmise de satelit. Acestea includeau măsurători ale temperaturii, presiunii, vitezei, şi intensităţii câmpului electromagnetic. Nu era un set prea complex sau prea sofisticat de date, dar ceea ce a fost important era că semnalele radio au putut fi urmărite de pe toată suprafaţă pământului, şi satelitul însuşi era observabil dacă nu cu ochiul liber atunci cu instrumente astronomice nu foarte complicate. Maşina sovietică de propagandă avea destul material de excelentă calitate pentru a se pune în mişcare.

 

sursa imaginii https://www.pinterest.com/pin/349591989810950263/

sursa imaginii https://www.pinterest.com/pin/349591989810950263/

 

Sputnik 1 a rămas pe orbită timp de trei luni, până la 4 ianuarie 1958, înconjurând Pământul de 1440 de ori în acest timp. Sovieticii au dorit să lanseze un al doilea satelit înainte de aniversarea la 7 noiembrie în acel an a 40 de ani de la ‘Marea Revoluţie din Octombrie’ şi au făcut-o la 3 noiembrie 1957, cu Sputnik 2 care avea la bord prima fiinţă vie trimisă în spaţiu, căţeaua Laika. Al doilea Sputnik avea 4 metri în diametru şi cântărea cam 500 de kilograme. Era dotat cu aparatură mai sofisticată, inclusiv pentru reglarea temperaturii şi presiunii în cabina în care se afla Laika, şi pentru monitorizarea stării acesteia. Sărmana căţea a murit după câteva ore, prima eroina a explorării spaţiale.

Lansarea sateliţilor Sputnik a avut un impact serios şi pozitiv în Statele Unite. Preşedintele Eisenhower era un politician conservator şi nu foarte orientat din punct de vedere tehnic. Fusese militar şi aprecia că este suficient avansul american în tehnologia rachetelor balistice. Reacţia puternică – aproape isterică am putea spune – a opiniei publice americane la vestea că ruşii sunt în avans în explorarea cosmică a dus în câţiva ani la crearea agenţiilor guvernamentale ARPA şi NASA cu alocaţii generoase pentru cercetarea fundamentală şi cea aplicată spaţială. Chiar mai important, a fost intensificată predarea ştiinţelor exacte în şcoli şi au fost acordate burse avantajoase în colegii pentru studii tehnice, ceea ce a orientat spre profesiunile ştiiţifice mulţi tineri americani în deceniile care au urmat. John Kennedy a făcut din concurenţa spaţială o temă a campaniei electorale care avea să-l aducă în 1960 la Casă Albă, învingându-l pe Richard Nixon care fusese vice-preşedinte în perioada administraţiilor Eisenhower. La puţin timp după începerea mandatului sau Kennedy a declarat trimiterea de astronauţi pe lună înainte de sfârşitul deceniului şapte al secolului 20 că fiind un obiectiv naţional. Istoria a confirmat viziunea sa.

 

sursa imaginii https://www.wired.com/story/the-space-junk-problem-is-about-to-get-a-whole-lot-gnarlier/

sursa imaginii https://www.wired.com/story/the-space-junk-problem-is-about-to-get-a-whole-lot-gnarlier/

 

Să revenim în prezent. În lumea noastră fărămiţată şi plină de conflicte aniversarea a 60 de ani de explorare spaţială a fost umbrită de alte ştiri mai gălăgioase. Când a fost menţionată aniversarea, au fost trase şi semnale de alarmă despre aglomerarea de deşeuri spaţiale în cele şase decenii. Pe lângă cei 1419 sateliţi operationali aflaţi în spaţiu la mijlocul anului 2016, mai pluteau în jurul Pământului şi un număr estimat de 170 de milioane (!) de obiecte de dimensiuni variind de la 1 milimetru la zeci de metri. Îngrijorarea este justificată, poluarea cosmică punând în pericol viitoarele misiuni spaţiale şi în cazuri extreme şi pe cei de pe planetă, căci toate aceste obiecte pot şi vor reveni pe Pământ mai devreme sau mai târziu, şi nu toate vor fi mistuite de căldură la reintrarea în atmosferă. Veştile bune sunt că tehnologia ‘colectării gunoiului cosmic’ este în plină dezvoltare, deci problema este rezolvabilă. Cât despre perspectivele unei noi curse pentru cucerirea spaţiului, viitorul este încă nesigur. Cooperare internaţională sau competiţie? Sau ambele în acelaşi timp? Ceea ce putem observa este că se extind proiectele de colaborare spaţială, dar acestea sunt limitate de relaţiile politice între state, şi că în paralel are loc şi o competiţie în care noile puteri economice şi militare, de la India şi China la Iran şi Coreea de Nord acumulează cunostiinte şi tehnologii care le pot permite activităţi de orice fel în spaţiu. Primii 60 de ani ai erei spaţiale s-ar putea să fie doar perioada de copilărie incipientă a unei istorii lungi şi interesante. Sperăm că ea nu va duce şi mai ales nu se va termina cu Războaiele Stelare.

 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Next Page »