The Catcher In The Sand

Datorez Facebook-ului descoperirea lui Konrad Bercovici. Dintre multele beneficii pe care le-am căpătat în cele aproape două decenii de participare în rețelele sociale la loc de cinste se află cunoașterea unor persoane și personalități cu expertiză în domenii diferite și posibilitatea de a afla despre întâmplări și biografii care altfel mi-ar fi rămas probabil necunoscute. De la colegii mei istorici și scriitori din rețea am aflat cu câteva luni în urma despre evreul născut lângă Brăila în 1881, emigrat în adolescență la Paris și ajuns în Statele Unite unde a devenit prozator, jurnalist, scenarist de filme, dramaturg, muzician și om de societate cu faimă în prima jumătate a secolului 20.  A fost contemporanul lui Sadoveanu și Arghezi, dar și al lui Panait Istrati pe care l-a cunoscut și cu care a avut o relație complexă. Biografiile celor doi au multe puncte comune, și epitetul care i se atribuie de multe ori lui Istrati – cel de Gorki al Balcanilor – i s-ar potrivi din anumite puncte de vedere și lui Bercovici. Privindu-i fotografiile nu putem să nu remarcăm asemănarea fizică uluitoare cu prozatorul sovietic, pe care îl admira într-atât încât și-a numit Gorki unul dintre fii. Am început să investighez biografia lui Konrad Bercovici și pe măsură ce aflam lucruri noi totul devenea și mai fascinant. Am aflat despre prietenia care a durat decenii cu Charlie Chaplin și care s-a încheiat dramatic cu un proces răsunător legat de paternitatea ideii și scenariului filmului ‘Marele Dictator’ (unul dintre cele trei filme cele mai îndrăgite din filmoteca mea personală). Am comandat pe Amazon două dintre cărțile sale și am descoperit apoi că acestea și multe altele sunt accesibile liber din biblioteca digitală Internet Archive.

‘It’s The Gypsy In Me. The Autobiography of Konrad Bercovici’ este republicată în Statele Unite de Legare Street Press. Pe coperta a 4-a a cărții este menționat faptul că ‘această lucrare a fost declarată de experți ca fiind importantă cultural, și face parte din tezaurul de cunoștinte al civilizației, așa cum o cunoaștem’. Este vorba în fapt despre o reproducere fotografica a ediției originale a cărții publicate la New York de Prentice Hall, Inc. în noiembrie 1941. Data apariției originalului este semnificativa. Cartea apărea cu câteva săptămâni înainte de intrarea Statelor Unite în cel de-al doilea război mondial, o perioada în care republica nord-americana încă era dezbinată între intervenția firească în lupta contra tiraniei naziste promovata de administrația Roosevelt și curentul izolaționist sau chiar vădit pro-german care se opunea, susținând neutralitatea. Konrad Bercovici avea să mai trăiască încă 20 de ani, deci această autobiografie este evident incompleta. Pozițiile clare și argumentate nu lasă însă niciun loc de îndoială. Bercovici era un analist inteligent și documentat, iar opiniile sale formate în focul evenimentelor îl puneau de partea justă a istoriei.

Orice carte de memorii sau autobiografie începe cu locul nașterii și cu anii copilăriei. În cazul lui Konrad Bercovici este vorba despre evocarea familiei sale și în special a figurii tatălui, dominantă în primii săi ani de viață. Acesta era negustor de vite și de cai, ceea ce îl făcea foarte mobil și îi dădea ocazia să cunoască satele și orașele României și oamenii lor, pe țăranii români (admirați pentru ospitalitate și jovialitate, dar considerați iuți la mânie, mai ales după băutură) și pe țiganii cu care Konrad va avea o legătură speciala pentru tot restul vieții. Familia era înstărită, aveau o casă frumoasă și mulți servitori, intre care doica țigancă, și cei doi oameni de încredere – rusul Fedia și turcul Mehmet – care încheiaseră armistițiu după războiul ruso-turc în casa bogatului evreu.

‘Because neither father nor mother ever went to the synagogue, they had very few Jewish friends. Our relatives seldom came to see us and never remained in the house long enough to partake of a meal, because our kitchen was not conducted in accordance with Jewish ritual.

Out of respect for his people’s beliefs, father wouldn’t be seen smoking outside of the house on Saturday, nor would he transact any business on Jewish holidays, but he smoked in his room and worked at his desk when the other Jews were in the synagogue.

I don’t know how he had come to abandon traditional Jewish ritualism. He was no atheist; he was a pantheist. I remember his saying, “God is not something. God is everything. Everything is part of God. All living things are Godlike. Life is God.” (pag. 5)

Băiețelul Konrad avea să-și uimească familia și pe ceilalți din jur foarte devreme cu capacitățile sale intelectuale. Familia era poliglotă și se vorbea curent în casa româna, franceza, germana și greaca, limbi folosite de tată în afaceri și citite de mama care era o avidă devoratoare de literatură. Copilul învățase singur de la trei ani să citească în toate aceste limbi. Era un fel de copil minune, stăpânind domenii diverse de la citit și cunoașterea notelor muzicale până la călărie. Fiind atât de inteligent, tatăl decide să nu-l trimită la scoală și-l ia cu el în călătoriile sale de afaceri în care cumpără și vindea animale, copilul devenind la 6-7 ani contabilul și consilierul tatălui. Cu aceasta ocazie va face cunoștință cu viața țiganilor, le va învăța limba și le vă îndrăgi cântecele și tradițiile. Acestei copilării idilice aveau să-i puna capăt evenimentele tragice petrecute la sfârșitul anilor ’80, repercusiuni ale tulburărilor revoluționare, inclusiv pogromuri, din Rusia de după asasinarea țarului Alexandru al II-lea în 1881.

‘ Then a terrible thing happened, a series of pogroms in the villages and towns of the whole country. Jews and murdered in the streets and in their homes. Gangs of hoodlums broke into shops and stores in broad daylight, pillaged them, and then set fire to the buildings, while the gendarmes looked on or turned their head away. When a murderer was arrested, the courts freed him, and the people made a hero out of him

…

On a spring day father went out all alone to see a lawyer on some business. At noon they brought him home on a litter, unconscious, his face and head a swollen mass of bleeding bruises, his clothes in rags and covered with blood. He had tried to halt a band of ruffians from pillaging a shop in the center of the town.’ (pag.11)

Tatăl sau nu-și va reveni niciodată după acest incident și după scurtă vreme va muri. Familia rămâne fără principala sursă de venit și nu după mult timp decide să emigreze, așa cum au făcut-o mii de evrei din România, alături de sute de mii de evrei din celelalte țări ale Europei la sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20. Primul popas în acest periplu va fi la Paris, împreună cu mama și cu frații sai. Konrad este deja un adolescent inteligent, poliglot dar mai ales puternic fizic și capabil de orice muncă pentru a ajuta la întreținerea familiei. În paralel continuă studiile, mai ales cele muzicale, căci tânărul emigrant este și un talentat pianist, dornic să-și formeze talentul și să-și construiască o carieră de interpret și compozitor. Începe să-și facă relații și în mediile artistice ale epocii și să-și formeze și viziunea despre viață și societate în Franța profund dezbinată de procesul Dreyfuss. O cunoaște pe Naomi Librescu, și ea o tânără evreică originară din România. Peregrinări prin Franța ca tineri turiști cu rucsacuri ‘avant la lettre’ constituie începutul unei relații și apoi al unei căsnicii care avea să dureze 60 de ani, când moartea i-a despărțit. În 1904 soții Bercovici decid să se îmbarce pe un vapor de emigranți spre America.

În Lumea Nouă, pentru cei doi, totul repornește de la zero. Încep să apară și copiii, iar Konrad nu ezita nici aici să presteze orice fel de muncă pentru a-și susține familia. Muncește în fabricile din New York de la începutul de secol și cunoaște direct condițiile de muncă din capitalismul extrem al acelor timpuri. Intră în contact cu aceasta ocazie cu cercurile sindicale socialiste și anarhiste. Opiniile sale politice (și ale soției sale, și ea artistă intelectuală activistă) sunt de stânga, dar va detecta și înțelege mult mai devreme decât alții derivele totalitare ale bolșevismului, poate și datorită cunoașterii personale a unor revoluționari fanatici precum Lev Troțki și a unor ‘tovarăși de drum’ patetici precum Clare Sheridan sau chiar Isadora Duncan. Cunoscător de acasă al muncilor pământului, va întemeia o fermă de crescut legume și zarzavaturi în afara metropolei. Va lucra și ca pianist, cântând zile întregi la pian în cinematografe, acompaniind proiecțiile filmelor mute. Curând va începe și cariera de jurnalist și de scriitor. Debutul și-l vă face în idiș, limba vorbită de majoritatea evreilor est-europeni, pe care Bercovici însă o învățase abia la New York, cu talentul sau înăscut de poliglot. Au urmat colaborările la presa – în majoritate – de stânga și debutul în volum, în 1917, cu o colecție de povestiri reportaje de actualitate care dezvăluiau mecanismele și cruzimea sistemica ascunsă în spatele activităților de caritate. Succesul i-l aduc însă povestirile sale inspirate de spațiul est-european, considerat extrem de exotic de publicul cititor american. Majoritatea eroilor sunt țigani, acei oameni liberi și pasionați, exuberanți și sentimentali pe care-i cunoscuse din copilărie și a căror tovărășie o va căuta permanent de-a lungul vieții.

‘ Bigelow, editor of Good Housekeeping, bought four Gypsy stories and paid me five thousand dollars for the lot. Vance of Pictorial then upped the price to $1500 a story and bought every one I wrote for the next two months. The stories sang themselves into me while I was asleep, ate, talked, walked the streets, or listened to music. Everything I had ever thought of translated itself into Gypsy and Tartar stories. Color, odor, snatches of conversation which I had heard as a child on the banks of the Danube, the memory of a bear tamer in the market place, the shrug of a Gypsy woman’s shoulder, or a gesture integrated itself into a complete tale and practically wrote itself. Naomi and I roamed the lower East Side where we met Gypsies and more Gypsies, listened to their talk, their music, and their quarrels, went to their christenings and their weddings, and gathered more inspiration for Gypsy stories.

These stories formed themselves into epics of love, of strength and truth triumphant. I wasn’t concerned with plot, but with the philosophical content of a story. What made these stories Gypsy stories was the color in which I encased them. They were universal melodies played by a Gypsy orchestra.’ (pag. 141)

‘ The magazines published Gypsy stories and stories of Roumanian peasants as fast as they got them.

In writing these stories I relived my younger days in the wooded marshes of the Danube, heard the shepherds’ flutes and the Gypsies’ fiddles, and would often get out of bed to fix a scene on paper and to describe what I had just seen and heard in my sleep.

Those stories seemed to write themselves. Physically I was in New York with my family and my friends; spiritually I was roaming somewhere between the Carpathian Mountains and the Black Sea.’ (pag. 197)

O mare parte a cărții este dedicată personalităților pe care Konrad Bercovici le-a întâlnit de-a lungul peregrinărilor sale. Odată cu succesul a venit și o relativă stabilitate economică, fără lux inutil cu excepția poate a unei case cu prea multe camere pe care o deține timp de câțiva ani împreună cu soția sa, până când majoritatea copiilor părăsesc cuibul. Călătorește mult în America și în Europa unde revine de câteva ori pentru șederi prelungite la Paris sau Londra, cu o singură revenire în România. Cam tot ceea ce vede și trăiește se transformă în literatură. În această carte de memorii, publicată la vârsta de 60 de ani, pagini din cele mai interesante sunt dedicate portretelor și relatărilor întâlnirilor cu personalități dintre cele mai diverse. Mărturisesc că m-am delectat nespus, atât când a fost vorba despre celebrități, dar și când am întâlnit nume pe care le cunoșteam prea puțin sau deloc. O listă foarte incompleta îi include pe Jack London, Martha Bibescu, regele exilat Alfonso al Spaniei, Upton Sinclair, Charles Ponzi (faimosul escroc inventator al schemelor piramidale), Eugene O’Neill, Fiodor Șaliapin, Georges Clemenceau, Karel Çapek, H. G. Wells, Joseph Conrad, Cecil B. DeMille, James Joyce, Walt Whitman, Ernest Hemingway, George Enescu, Christian Rakowsky, Miguel Unamuno. În paginile acestea Konrad Bercovici se dovedește a fi un fin portretist și un intelectual sigur în aprecierea pozițiilor din perspectiva rigurozității morale și a calităților intelectuale. Multe dintre aceste personalități și-au câștigat sau consolidat faima cu multe decenii după întâlnirile evocate în carte sau după data publicării acesteia.

Merită, cred, o mențiune speciala paginile pe care memorialistul i le dedică lui Charlie Chaplin. Bercovici l-a cunoscut bine pe genialul actor și scenarist. A petrecut o perioadă de timp la Hollywood unde a și scris câteva scenarii pentru filme în anii ’20 și unde Chaplin i-a fost gazdă și tutore în lumea cinematografiei. Prietenia lor avea însă să treacă mai târziu printr-o criză fatală, al carei apogeu se petrecea exact în anii în care fusese publicată cartea. Se simte deja acest lucru în textul lui Bercovici:

‘ When we left, Chaplin insisted that I accompany him to his house up in the hills.

In the car he talked to me about the autobiography he was writing. But even as he talked, he told four different versions of one early childhood incident. Even as he affirmed that he intended to tell the truth, the absolute truth about his life, he told two or three different truths. In one and the same breath he said he had never known his father and also that his father had been a famous music hall performer.

“I can still see the poor man coming home after a wretched night at the theater.”

It was all play-acting, a thousand Chaplins all revolving about a nonexistent axis. No one applauded Chaplin more abundantly than Chaplin. No one’s disapproval threw him in so deep a gloom as did his own. When he gave an imitation of himself at the age of seven when he had run away from the workhouse in London, he looked a forlorn, undersized seven- year-old street urchin.’ (pag. 156)

Diferendul care avea să-i despartă definitiv pe Bercovici și Chaplin era legat de paternitatea scenariului filmului ‘Marele dictator’. Bercovici a susținut că filmul este bazat pe o idee inițială a sa și inspirat dintr-o povestire a lui despre țigani. Ar fi împărtășit-o cu Chaplin, ba chiar ar fi scris o primă versiune a scenariului. Și totuși Chaplin a refuzat să-l includă pe Bercovici drept co-autor și scriitorul a fost omis de pe generic. Lansat pe ecrane în 1940, a fost unul dintre primele filme antifasciste americane și unul dintre puținele înainte de Pearl Harbor. Mai târziu, cei doi foști prieteni s-au confruntat la tribunal pe această temă. Deznodământul procesului poate fi și el interpretat diferit. Cele două părți au încheiat un acord prin care Chaplin a plătit o sumă considerabilă pentru ca Bercovici să-și retragă acțiunea și să declare public că ‘Marele dictator’ este scris doar de Chaplin. Cineastul avea să susțină că a făcut acest lucru deoarece se temea că nu va avea parte de un verdict just într-o Americă în care devenise suspect de simpatii comuniste. Biografii lui Bercovici (vezi Web site-ul sau) susțin că Bercovici avea nevoie de bani pentru a ajuta cauza sionistă și că cei câțiva zeci de mii de dolari câștigați au fost folosiți pentru a finanța activitatea organizațiilor care luptau pentru independența Israelului și a participa la Războiul de Independență al Statului Israel. Toate acestea se vor petrece însă în 1947-48, ani buni după publicarea acestei cărți.

O altă prietenie care nu s-a terminat foarte bine a fost cea cu Panait Istrati. Cei doi nu doar că aveau un punct de plecare comun în spațiul în care se născuseră și-și trăiseră primii ani de viață, dar și evoluțiile ulterioare păreau să se plaseze pe traiectorii paralele. Citirea comparativă a operelor celor doi prozatori este un exercițiu util, căci amândoi, în cărțile care i-au făcut cunoscuți, reflectă și amplifică în două mari spații literar-lingvistice (cel englez și respectiv cel francez) aceeași matcă inițială și inițiatorie. Prima întâlnire a fost de bun augur:

‘ My countryman, Panait Istrati, was already a legend in Paris when he came to see us; that is, when he burst in upon us. His first book, Kira Kiralina, introduced to the world by Romain Rolland, had made him famous….

Slight, nervous, long-faced, dark, with deep-set, coal-black eyes and blue-black hair, Panait ate ravenously, drank wine and cognac, smoked, and at the same time talked incessantly about his mistress in Nice, his former wife in Roumania, and his uncle in the Dobrogea.

We compared notes. We were raised in the same town on the same street. His father had been a Greek smuggler, his mother a Gypsy washerwoman. Panait and I were the same age. When I mentioned the daughter of the Greek priest in our town, Panait cried out, “Nerantzula! Did you, too, know her?”

He had been her first lover.’ (pag. 208)

Drumurile lor aveau să se despartă. Bercovici îi reproșează lui Istrati caracterul instabil și orientările politice de după întoarcerea, mai târziu, în România.

Cititorul român vă fi probabil surprins de unele dintre aprecierile lui Konrad Bercovici despre politica și personalitățile istorice românești cu care s-a intersectat în primele decenii ale secolului trecut. Nu pare să-și fi ascuns vreodată locul nașterii sau să-și fi negat în vreun moment originea. După ce a cunoscut succesul și și-a permis o călătorie pe cont propriu în Europa a tânjit într-atât la o revedere cu plaiurile natale încât Naomi, soția lui, l-a convins să o facă. Primele zile ale revederii păreau idilice: regăsirea cu spațiul geografic, cu oamenii, inclusiv cu sunetele muzicii și cu lăutarii locali. Atât de vizibilă îi este fericirea încât unul dintre copii îl întreabă: ‘Cum de ai putut părăsi așa o țară?’.

‘ We stopped, for the night, at a hotel three hours’ ride from Bucharest. I was talking and laughing. I ate and ate and drank and drank. I sent wine and more wine to the Gypsy musicians and sang with them. When a newspaperman came to talk to me, I asked him to join us, called for more wine, more food, and talked and talked. When another newspaperman came to our table, I called for still more wine and more food.

People stood in back of our table, identified me, and said, “So that’s him. Away so many years and he still speaks our language What do you think of that?”.

“I have a cousin in New York; maybe you know him?” a woman inquired.

“I am sure I don’t, but sit down. All of you. Waiter. Push the tables together. So. Sit down, friends. Bring some fresh wine, waiter. Send a dozen bottles to the Gypsies. Hey, Prala. Play. Play on your heartstrings. I have been away. I have come back. Play. Sing. Don’t you know me? I am Conu Jancu’s son. Mama Tinka was my nurse. She was Murdo’s daughter.” (pag. 248)

Șocul și ruptura se petrec atunci când ajunge la București. Se întâmplă să se nimerească în Capitală în ultimile zile de viață ale regelui Ferdinand. Este șocat de faptul că reprezentanții țăranilor săraci veniți să ceara îmbunătățirea condițiilor de viață nu doar că nu fuseseră primiți de autorități, dar chiar fuseseră aruncați în închisoare, doar pentru a fi scoși și folosiți cu câteva zile mai târziu că decor propagandistic la funerariile naționale ale regelui. Simpatia sa este net de partea țăranilor oprimați, iar opinia sa despre perechea regală care a înfăptuit Marea Unire ca și despre întreaga clasă politică românească este uimitor de negativă. Bercovici avea deja la activ un incident precedent, petrecut la Paris, când într-o împrejurare socială refuzase ostentativ să-și încline capul la trecerea cortegiului Reginei Maria. Siguranța este sesizată în legătură cu opiniile sale, este pus sub urmărire și i se recomandă să părăsească țara daca nu vrea să riște arestarea. Experiența negativă a vizitei în România avea să fie reflectată într-o carte publicată după întoarcerea în Statele Unite, care avea să adâncească conflictul cu autoritățile din România. Situația nu se vă îmbunătăți după întoarcerea lui Carol al II-lea și întronarea acestuia. Opiniile exprimate public despre noul rege și politicienii din jurul său erau la fel de negative. Câțiva ani mai târziu, Konrad Bercovici avea să fie victima unui atac violent din partea unor huligani români chiar la New York.

S-ar putea că imaginea negativă despre politicienii români să fi fost influențată și de faptul că atunci când a fost publicată această carte, în toamna anului 1941, România era aliată a Germaniei naziste în războiul din Europa. Daca exista o constantă evidentă în atitudinea și pozițiile exprimate de Bercovici, aceasta este germanofobia. În viziunea sa, Germania este considerată vinovată de izbucnirea primului măcel mondial, republica de la Weimar este descrisă ca o farsă, socialismul și comunismul în tendințele lor totalitare sunt considerate ca un rezultat al influenței germane și desigur, atitudinea cea mai critică este cea exprimată fata de ascensiunea nazismului.

‘ For those who hold the treaty of Versailles responsible for the rise of Hitler, let them remember that the Brest Litovsk treaty antedated the Versailles treaty. Had the Allies lost the war then, they would have been no less enslaved by the Kaiser than the nations Hitler has conquered. Had the Germans defeated the Allies after we had joined them, we would still be the slaves of Germany. The chains were forged and ready when the complicated Rube Goldbergian machinery that was Germany went out of gear. The Germany of today also will not be defeated from the outside. It will go out of gear within, and the world will witness such an economic and spiritual chaos as it has never seen before.

The signing of the Versailles treaty left Germany in a position to rearm.’ (pag. 124-125)

Nu toate aprecierile sale s-au materializat. Germania nazistă a fost până la urma învinsă de un efort armat concertat din exterior. Avertismentul expus spre finalul cărții pare însă a fi corect și are o rezonanță de avertisment valabilă și în zilele noastre:

‘Why, then, do the youth of so many countries flock to the banners of the Führers? The more intelligent do so because they want to become leaders. With them totalitarianism is not a philosophy, but a career, a business. The unintelligent ones accept the Führer principle because obeying orders relieves them of responsibility, of individual action, and permits them to commit mass cruelty, anonymous cruelty.

The cruelty of any mass is greater than the multiple of the usual cruelty of the individuals of that mass. Revolutions, wars, pogroms, purges, and liquidations are expressions of mass sadism.

…

If we are to save civilization, we should destroy its self-appointed saviours wherever found and whatever guise, before it is too late.

…

We are fools to allow the totalitarians in our midst to continue their political opposition to us and to treat them as legitimate political opponents. Totalitarians kill their political enemies after they have defeated them!’ (pag. 326-327)

Am punctat în această recenzie câteva dintre fațetele personalității lui Konrad Bercovici și am adus în discuție pasaje care cred că vor interesa în mod special pe cititorii români. Pentru mine descoperirea acestui scriitor a fost o revelație. Am citit cartea cu creionul în mână și mi-am completat permanent informațiile legate de evenimente și personalități pe care nu le cunoșteam. Biografia sa este remarcabilă și imersiunea sa în cultura americană în general și newyorkeză în special reprezintă sursa multor capitole delectante. Recomand lectura cărții în limba engleză (acces liber pe Internet) și sper că ‘It’s The Gypsy In Me’ își va găsi un editor curajos și întreprinzător care să publice o traducere a cărții în limba română. Eu voi continua cu lecturile altora dintre cărțile sale, acum că am deschis cu acest volum poarta spre universul lui Konrad Bercovici.