‘Becoming Led Zeppelin‘, the film released in 2025 by Irish filmmaker Bernard MacMahon, an expert in documentary films about music and musicians, seems to have been made for people like me. I am an absolute fan of Led Zeppelin, which I have been following since their first album, released 57 years ago. For me, they are, along with very few other musicians, in Olympus. MacMahon‘s documentary follows the biographies of the four members of the original band until their meeting and consolidation in Led Zeppelin, focusing on the year 1969 in which their explosive appearance in the charts occurred and in which they composed and recorded ‘Led Zeppelin II’, one of the best albums in the history of rock. It was also the year in which, at the beginning of high school, my fascination with the sound and freedom of pop and rock music and my lifelong passion for this genre began. However, I lived in communist Romania where censorship blocked our access to the music of our generation. We had, howeverm the chance of listening to Cornel Chiriac’s Metronom broadcasts from Radio Free Europe in Western Germany, which brought us the sound of freedom on shortwaves. It would be almost 20 years before I would earn the right to see Jimmy Page, Robert Plant, John Paul Jones and John Bonham. Now, this documentary comes to compensate for what I (and others at the time) did not know about them. Better late than never.
Like members of many other bands that were at the core of the British pop revolution, Jimmy, Robert, John Paul and John were children of the Second World War. Born during the conflict into not very wealthy British families, they grew up among the ruins of the war and the difficult reconstruction of a militarily victorious but economically exhausted Britain, which saw its Empire falling apart. They each chose, independently, careers as musicians and almost the entire decade of the ’60s passed before they met and formed first The Yardbirds and then Led Zeppelin. ‘Becoming Led Zeppelin‘ follows their personal trajectories up to their meeting and then to glory, through filmed images and interviews with the three members who are still alive (and making music together!) to this day and with audio excerpts from a previously unreleased interview recorded with John Bonham before his death in 1980. Everything is wrapped in music – the music of the era that influenced their formation and especially their music.
‘Becoming Led Zeppelin‘ is an excellent documentary-interview that pays respect to these four great musicians. Maybe too much respect. Viewers learn many details behind the scenes of the group’s formation, and the details of their creative process are fascinating. Fans will be delighted. But even they will not be able to help but notice that difficult and delicate topics have been avoided. John’s death and the drugs that played a role in his tragic fate, mainly. I really liked the way the atmosphere of those years was portrayed, the creating of the sound in the recording studios, the filmed concerts through which the four musicians conquered the audiences, first the American one and then the one at home, in Britain. They also had the chance to be one of the most filmed groups in history. A more aggressive interview would have opened up some memories that are not the easiest to share. But it would probably have been the material of an even better documentary.
‘Impostorul’ (titlul original este ‘The Fraud’) este al șaselea roman al scriitoarei britanice (născută în 1975) Zadie Smith și primul în care autoarea părăsește contemporaneitatea pentru a aborda genul romanului istoric. A apărut în 2023 și Editura Litera l-a tradus și l-a publicat prompt, în același an. Traducerea îi aparține Adrianei Bădescu și doresc să apreciez de la bun început calitatea excelentă atât a traducerii cât și a notelor de subsol care îi aparțin traducătoarei – utile, informative, excelent dozate și oportun plasate. Romanul reprezintă o etapă semnificativă în evoluția acestei populare și apreciate scriitoare și, cu toate că acțiunea se petrece în perioada victoriană, trimiterile și paralelele cu lumea de astăzi sunt permanent prezente. Cititorul român are ocazia să cunoască sau să aprofundeze cunoașterea uneia dintre cele mai reprezentative romanciere britanice a secolului 21.
Precum toate romanele lui Zadie Smith, ‘Impostorul’ oferă o lectură extrem de interesantă și de alertă. În pofida dimensiunilor (traducerea românească are aproape 600 de pagini), interesul nu scade în niciun moment. Cartea este scrisa în stil foileton, așa cum erau publicate multe dintre romanele secolului 19 în ziarele vremii. Capitolele sunt scurte, de la un paragraf până la cel mult câteva pagini, și sunt organizate în opt ‘volume’. Planurile temporale alternează, cele două principale fire ale acțiunii fiind plasate în anii ’30 și ’70 ai secolului 19. Anglia este fundalul principal al povestii, cu excepția unuia dintre volume care își poartă cititorii în plantațiile coloniale din Jamaica.
Mediul social în care se petrece acțiunea este burghezia intelectuală, literară și literată din Anglia secoluluiu al 19. Eroina principală a cărții se numește Eliza Touchet. Este verișoară prin alianță cu un scriitor prolific (personaj real) pe nume William Ainsworth, jurist, dramaturg și autor între 1826 și 1881 a 41 de romane publicate în volum și în foileton în presa vremii. Soțul și unicul copil al Elizei au murit la câțiva ani după căsătorie, tânăra femeie devenind guvernanta copiilor, consiliera, prietena și uneori amanta lui. Zadie Smith modifică puțin biografia Elizei, și ea personaj istoric real, dăruindu-i o viață ceva mai lunga decât i-a fost dată în realitate, ceea ce îi permite să-l însoțească pe scriitor de-a lungul întregii sale vieți și cariere. Statutul de femeie și mai ales de văduvă fără avere o pune de la început în poziție de inferioritate, și din punct de vedere social și în relațiile personale. În timp ce Ainsworth călătorește luni îndelungate și uneori ani în Europa, Eliza împreună cu Frances (Fanny), prima soție a romancierului, rămân în Anglia și pot doar visa la libertate:
‘Cât despre William, el era într-o dispoziție mai jovială chiar decât de obicei. Deborda de poveşti despre călătoriile lui, despre Italia, despre castele gotice, relicvarii cu o falangă de-a lui Ioan Botezătorul multe alte sminteli pe care el le lua drept apendice ale credinței ei, crezând că o interesau. Ceva mai puternic decât invidia – ranchiuna – creştea în Eliza în vreme ce el îşi relata aventurile. Multele frontiere traversate și retraversate, neînsoțit, nestânjenit, după bunul-plac, oricând dorise el. Pe ea n-o preocupa sângele Sfântului Gennaro. Ceea ce o interesa era libertatea lui de mişcare. Libertatea lui.’ (pag. 55-56)
Cu discreție, Zadie Smith sugerează că singura dragoste adevărată a Elizei ar fi fost pentru prima soție a lui Ainsworth. Este poate o explicație pentru faptul că nu s-a măritat niciodată și că a trăit timp de decenii într-o legătură pe care astăzi am caracteriza-o drept toxică sau de dependență cu vărul său prin alianță. Decenii mai târziu, femeia ajunsa la vârsta bătrâneții avea să-și amintească:
‘În fanteziile ei, o Eliza mai cutezătoare îşi imaginase chiar că o va lua pe soția fugară și o va duce în Italia, unde soarele vindeca orice boală, că-și vor găsi acolo o căscioară cuibărită într-un crâng de măslini şi că vor trimite peste câteva luni o scrisoare la Kensal Lodge, în care să-şi mărturisească intenția de a rămâne acolo. Am hotărât să trăim ca Doamnele din Llangollen, doar că în rochii albe din bumbac, nu în veşminte din camgarn negru…
În loc de asta, Frances murise. Eberșii o îngropaseră într-o criptă a familiei din Oxfordshire fără să-l invite pe William, darămite pe ciudata lui verişoară. Doamna Touchet renunţase la Chesterfield și se mutase definitiv la Kensal Rise. „Frances a mea e moartă.” Indiferent de câte ori îşi repeta acest lucru, tot o realitate imposibilă rămânea. Şi totuşi, să n-o creadă ar fi însemnat să-şi piardă mințile. Săptămâni de durere înlăcrimată. Acum, după mai bine de treizeci de ani, constată că abia dacă-şi mai amintea momentele acelea, sigurele care-i rămăseseră în memorie fiind cele ulterioare. Neantul. Felul în care se căscase înlăuntrul ei. Aşezată zi de zi în aceeași strană din Willesden, cu ochii aţintiți în același alcov pustiu, cu mintea la fel de pustiită.’ (pag. 279-280)
O parte din capitole și relatări se ocupa de viața literara engleză de la mijlocul secolului 19 și prilejuiesc o lectură savuroasă și interesantă pentru cei care cunosc epoca, personajele și valorile ei literare. William Ainsworth și-a început cariera cam în același timp cu William Thackeray și cu Charles Dickens, de acesta din urmă legându-l o prietenie care în timp s-a transformat în rivalitate și chiar dușmănie. Inițial succesul a fost de partea lui Ainsworth, care avea și relații excelente în lumea presei și a editorilor și organiza serate și saloane literare combinate cu chefuri cu însemnată componentă bahică. În timp, popularitatea lui Dickens creste și talentul sau cucerește cititorii, în timp ce Ainsworth, plafonat și epigon, este din ce în ce mai puțin citit. Continuă să publice, dar talentul îi lipsește și eticheta de impostor începe să fie aplicată personalității sale literare. Zadie Smith urmărește prin intermediul personajului Elizei evoluția acestei rivalități:
‘Furați mai departe, prieteni! Din viață pentru ficțiune şi din ficțiune pentru viață. Ce treabă teribilă! William, cel puțin, o făcuse stângaci, cu o incompetenţă benignă. Amicul lui, Charles, o făcuse ca un maestru – actor. Şi exact acest lucru era atât de periculos în ceea ce-l privea. Charles Dickens întotdeauna jucase un rol. Întotdeauna. Din acest motiv, doamna Touchet nu fusese nicidecum surprinsă că partitura de „cel mai bun prieten al lui William” se dovedise a fi una temporară. De fapt, îndată ce Sheppard începuse să fie publicat în foileton în Bentley’s – în timp ce Oliver Twist era pe punctul de a părăsi aceeaşi revistă, ea simţise că se prefigurau probleme. Văzuse cum se crispa Charles când cineva aducea vorba despre cele două cărţi ca fiind „romane Newgate”, de obicei în articole ai căror autori se arătau îngrijorați de efectul moral negativ al romanelor Newgate. Conflictul era inevitabil. Sensibilitățile celor doi se situau pe poziții opuse. Charles – precaut, mereu atent la propria-i reputație – detesta versiunile teatrale neautorizate ale romanului său, pe când William era încântat de orice punere în scenă a lui Sheppard, oricât de jalnică ar fi fost, oricât de grav ciuntită sau presărată cu cântece oribile. Se împrietenise cu impresarii lipsiți de scrupule pe care Charles îi considera deja duşmani. Iar când mai tânărul scriitor demisionase din postul de redactor la Bentley’s, cedându-i-l lui William – care fusese încântat să-l preia – numai doamna Touchet păruse să înțeleagă că acela fusese modul lui Charles de a renunța nu doar la revistă, ci şi la prietenia cu el. La scurt timp după Dickens îşi trimisese dulăul de serviciu, pe John Forster, să termine treaba începută, cu o ranchiunoasă secure literară în The Examiner – dulău al cărui unic scop fusese, din câte își dăduse doamna Touchet seama, să reliefeze vasta discrepanță între cărțile prost scrise şi moral dăunătoare ca Jack Sheppard şi tot ce scria bunul lui prieten, Charles Dickens.’ (pag. 283-284)
Două teme sociale se combină de-a lungul întregii intrigi și a biografiei eroinei: inegalitatea în drepturi a femeilor (în familie și în societate totodată) și sclavia. Marea Britanie a abolit comerțul cu sclavi în 1831, dar această acțiune legislativă a fost implementată treptat (economia coloniilor bazându-se în mare parte pe exploatarea muncii populațiilor indigene), iar mentalităților le-a luat și mai mult timp până la acceptarea imigranților de culoare ca membri ai societății. Dacă adaugăm la toate acestea și conservatorismul britanic tradițional, obținem reacții precum cele ale unor membri ai clasei avute, care rezistă schimbărilor în termeni care amintesc de personajele lui Caragiale:
‘Analizase săptămâni de-a rândul explicațiile şi argumentele. Oricâte articole citea pe tema respectivă, tot i se părea o nebunie. Era oare posibil ca parlamentul să fi înnebunit? Auzi spunându-se că mintea englezilor era afectată de căldură – luna iulie era înăbuşitoare şi sufocantă -, iar pe întâi august află din The Times că legea fusese adoptată. Împături ziarul la loc, frumos, şi-l aşeză pe tavă, alături de vin şi de brânză.
– Bogle, problema e că tu continui să cauți un sens acolo unde nu există nici unul. Ascultă la mine un cuvânt: reformă. E mania vremurilor de azi, și ai putea zice, cred, că e o nebunie… Totul trebuie,,reformat”. De ce? Ăsta e lucrul pe care nimeni nu pare să fie în stare să mi-l explice. Dar nimic nu trebuie să scape noii noastre pasiuni de a reforma, fie acasă, fie dincolo de mare! Abia ce-am hotărât că fiece ins din Anglia care vinde acadele sau zidește case are dreptul să voteze, iar acum, că am obosit să ne mai tot vârâm nasul în afacerile noastre, ne îndreptăm privirile spre Indii.’ (pag. 410)
Zadie Smith descrie în romanul său și unul dintre cazurile juridice celebre ale Angliei victoriene – Cazul Tichborne și procesele generate de drama care a captat atenția opiniei publice, inclusiv a presei de senzație britanice, din anii 1860-1870. Sir Roger Tichborne, descendent al unei familii din mica nobilitate engleză, dispare într-un naufragiu în 1854. Familia continuă să-l caute și în 1866, un măcelar australian se prezintă pretinzând că el este dispărutul. Pretendentul, cum începe să fie numit de presă, nu prea seamănă cu dispărutul, are un accent de mahala în engleză și nu vorbește franceza pe care Sir Roger o învățase acasă – dar multe se pot întâmplă după trauma unui naufragiu. Societatea engleză se împarte în doua tabere: susținătorii Pretendentului și cei care îl considera pe acesta ca pe un Impostor.
Eliza se angajează în tabăra susținătorilor, mai mult pentru a fi împreună cu Sarah, a doua și mult mai tânăra sotie a lui Ainsworth, pentru a călători în afara căminului devenit sufocant, și poate pentru a scrie o carte despre acest caz punându-și la lucru un talent reprimat îndelung în umbra vărului scriitor. Cu aceasta ocazie îl cunoaște pe Andrew Bogle, un mulatru descendent al unei familii de sclavi din Jamaica, cel care pretinde la procese că îl recunoaște în pretendentul ivit din Australia pe Sir Roger Tichborne pe care îl cunoscuse în tinerețe. Este prilejul pentru scriitoare de include în narațiune amintirile unui fost sclav din Jamaica, descriind ororile comerțului cu oameni, dar și de a descrie procedurile judiciare ale perioadei victoriene și de a crea portrete umoristice delicioase, care amintesc de caricaturile din ziarele umoristice ale epocii sau cele create cam în aceeași perioadă în Franța de Daumier:
‘- Bun, deci cel de colo e domnul Ballantine. Willie zice că obişnuia să vină la cină pe vremuri, dar cine mai ştie cu Willie?! Oricum, el îl apără pe Sir Roger. Arată caraghios, dacă mă-ntrebi pe mine – are fălci ca ale unui dulău. Dar, sigur, eu sunt mereu de părere că oamenii trebuie s-arate aşa cum sunt. Ce ai pe dinăuntru ajunge să ți se vadă pe-afară până la urmă, şi un avocat dulău ca ăsta e exact ce trebuie ca să-i miroasă pe nemernicii de Tichborne, cu tot cu minciunile lor… Deşi văd că judecătorul Bovill e altă mâncare de peşte, pentru că seamănă bine cu un broscoi. Ai de-arată ca broscoii nu-s oameni cu care să te pui, doamnă Touchet – sunt sigură că ți-am mai spus asta și înainte -, şi un judecător-broscoi o să-i facă necazuri lui Sir Roger, normal…’ (pag. 234)
Cât de diferite sunt Anglia secolului 19 și cea a secolului 21? Este întrebarea pe care și-o vor pune cititorii ‘Impostorului’ și cei care cunosc celelalte cărți ale romancierei, toate inspirate din realitatea imediată. Secolul 19 este prezentat ca o epocă a Impostorilor, dar este secolul 21 foarte diferit? Multe dintre bolile politice și dintre tarele morale par a se fi perpetuat. Inegalitățile sociale, rasismul, discriminarea femeilor și misoginismul unor personalități publice (inclusiv Charles Dickens!), conflictele religioase, campaniile populiste, manipularea opiniei publice prin presa de senzație, ba chiar și atitudini anti-vaccinări sunt descrise în carte și par a se fi perpetuat până în zilele noastre:
‘Parcă renăscuse mania pentru Garibaldi – numai că de această dată constata că îi era imposibil să păstreze o distanţă amuzată. Își făcuse un obicei din a recupera ceva intitulat Tichborne Gazette din grămada de lemne de la bucătărie, stând trează până la orele târzii ale nopții ca s-o citească, intrigată de amestecul năucitor de propagandă pro-Tichborne alături de articole despre reforma funciară, reforma juridică, republicanism, sindicalism, salarizarea parlamentarilor, ,,sufragiul universal” – dacă universul nu includea femeile! -, verbozități anticatolice și pagini întregi dedicate mişcării contra vaccinării, căci cine ştie care erau de fapt intențiile tuturor acelor inși bogați, cu acele lor?!’ (pag. 440)
Mozaicul uman și social construit de Zadie Smith va capta cititorii și personajele bine conturate vor interesa chiar și pe cei mai puțin familiari sau mai puțin interesați de istoria britanică a secolului 19. Contribuie la aceasta stilul alert și tot timpul interesant al autoarei. Un exemplu este capitolul 27 din volumul al șaselea intitulat VISUL CIRCULAR PROFETIC AL MICII JOHANNA. Johanna este mai mult decât un singur personaj, este un nume generic pentru o dinastie de femei din Jamaica, sclave pe plantațiile și în fabricile de zahar, care găsesc modalitatea de a se revolta împotriva asupririi în practicile oculte de sorginte caraibiana. Deodată, în acest roman aproape victorian, se deschide o ferestra spre realismul magic latino-american:
‘vor VEDEA că am făcut ceea ce pământul însuşi INTERZICE. Dar eu am un VIS, şi acesta este ADE- VĂRUL şi, crede-mă, se va împlini. Îți spun eu că lumea e CU SUSUL ÎN JOS. Oamenii ăștia sunt ca IAR- BA-NEAGRĂ! Oriunde-şi înfig rădăcina, împânzesc locul şi-l distrug! Lucrul ăsta le este ascuns BĂIEȚILOR PROSTANACI, dar nu şi MIE. Eu am un VIS. Ştiu că timpul acesta se va SFÂRȘI şi un altul nou va ÎNCEPE, aşa cum e scris în cărțile lor şi în ŢĂRÂNA DIN GURA MEA şi în scârna bătrânului diavol OBBONEY. Eu am văzut MOTORUL SECRET AL LUMII! Sunt unii smintiți care zic că lumea se sprijină pe spinarea unei țestoase, dar ăsta e doar un BASM DE ADORMIT COPIII! Lumea se sprijină pe PIATRA DE MOARĂ! Eu am VĂZUT-O. Și am un VIS. PIATRA DE MOARĂ SE ÎNVÂRTE, nu se OPREȘTE niciodată, şi pe ea stau cocotate toate ORAŞELE şi CORĂBIILE și toți GALBENII și toți REGII ŞI REGINELE şi LORZII şi DOAMNELE lor și toți PREOŢII, căci e o PIATRĂ DE MOARĂ UDĂ DE SÂNGE şi e MOTORUL SECRET AL LUMII! Oricine o împinge va PLÂNGE şi va zice uitați-vă la mine cât de JOS am ajuns! Dar eu zic că TOATE LUCRURILE TREBUIE SĂ SE ÎNVÂRTĂ, şi cei ce stau acum VOR CĂDEA şi tot pământul care e îngrădit VA FI LIBER şi fiecare IARBĂ-NEAGRĂ va fi RETEZATĂ, şi CEI MORŢI VOR TRĂI, iar cei vii vor muri, şi REGII VOR PLÂNGE şi oamenii de rând va intra în palatele lor şi îşi vor GOLI MAŢELE PE PODELELE LOR şi VA VENI ZIUA RĂZBUNĂRII! Tot ce ne-a fost luat, EU VOI ADUCE ÎNAPOI! Vom avea din nou nasuri şi ochi, şi guri, şi VOM VORBI DESPRE PIATRA DE MOARĂ până în ziua SLOBOZENIEI LUI MOISE! Am visat că NIMIC NU MOARE şi NIMIC NU E UITAT, căci PIATRA DE MOARĂ E UN CERC și cercurile nu se vor sfârşi până ce nu vom fi văzut cu toții PIATRA DE MOARĂ ȘI VOM FI PĂŞIT PRIN sângele EI. Chiar și ORBII O VOR VEDEA, dar va fi PREA TÂRZIU! CHUKVU SELA AKA, UWA ADWU! Lumea aceasta va ARDE, va fi spulberată, PÂNĂ LA ULTIMUL DINTRE NOI, căci s-a SATURAT DE NOI, şi nimic nu va mai trăi, iar noi’ (pag. 394-395)
Voi mai da încă un singur exemplu de găselniță stilistică și de umor literar din textul romanului lui Zadie Smith, care își găsește un echivalent original în traducerea Adrianei Bădescu. Vorbele unui personaj de origine irlandeză, rostite probabil cu un puternic accent specific, sunt traduse în dulcele grai moldovenesc:
‘Părea că, în lumea lor întoarsă cu susul în jos, fata era cu adevărat o doamnă, iar lăptarul, un pretendent plin de emoții, mult sub nivelul ei. Fata era însă impasibilă. Il măsură cu privirea de sus până jos şi țâțâi disprețuitor printre dinţi:
– Doamne, apără şi ne păzeşte! Și m-oi fași io cu doi zăvzeşi ca voi?’ (pag. 221)
Cu ‘Impostorul’, Zadie Smith dă viață unei lumi trecute care îi va încânta pe amatorii și cunoscătorii literaturii engleze clasice. Scrierea ei are însă și trimiteri directe la realitățile contemporane, refuzând o încadrare strictă în genul romanului istoric. Cititorii vor avea parte de o experiență imersivă și nu vor putea evita empatia sau identificarea cu trăirile unor personaje care aparțin istoriei, dar sunt vii și apropiate în același timp. Lectură recomandată!
Bob Dylan’s biography, person and music are a source of inspiration for interesting films. There have already been quite a few, from one of the best music documentaries ever made to experimental biographies and musical films. ‘A Complete Unknown‘ (2024), directed by James Mangold, adds to a series of biographies of famous musicians that have come out on the screens in recent years and to a trend that is characterized by the fact that producers and filmmakers do not hesitate to approach the lives and music of singers who are still alive and active. Almost all of these films have divided the opinions of cinema lovers and fans of the respective musicians. This will undoubtedly be the case with ‘A Complete Unknown‘. I really liked the musical part and the way the first few years of Dylan’s career are approached, the years before the change of direction that would lead him to artistic independence. Regarding the cinematic performance, there are many things that I liked and a few that I liked less. I left the movie happy, especially because of the music, but for me it’s not the best film about Dylan I’ve seen.
‘A Complete Unknown‘ is a formidable experience for lovers of folk and pop music, and especially for those of my age (yes, 70+) for whom Bob Dylan was a symbol of freedom but also of the protest of a generation that we felt was ours even on the other side of the Iron Curtain. I recognized most of the songs from the first chords and followed the journey of the 19-year-old who, in January 1961, arrived ‘completely unknown’ in New York, began his career under the influence of Woodie Guthrie and with the support of Joan Baez, became a star of folk and protest music and continued to search for new ways of expression. This part constitutes an very good musical docu-drama. The atmosphere of clubs and music festivals is excellently reconstructed. The most emotional moments are those based on music: Bob Dylan meeting his idol, Woodie Guthrie, and singing to him in the hospital where he was interned stricken with illness; Dylan and Baez meeting and recognizing each other’s talent; the studio recordings; the jazz festivals including the controversial moment at Newport that marked Dylan’s break from ‘pure’ acoustic folk music. With the exception of a few original sequences inserted and of the end credits, all of Dylan and Baez’s music is sung by Timothée Chalamet (who spent years preparing for this role) and Monica Barbaro. I don’t know who deserves the credit for the actors’ vocal coaching, but all due respect for their efforts and achievement.
I would have loved to say that the other biographical aspects are equally well addressed, but that’s not quite the case. Bob Dylan is still a mystery to this day when it comes to his personal life. Paradoxically, although he is under the spotlight and is constantly hunted by admirers and journalists for over six decades, he has managed to hide many of the details of his personal life and the motivations of his ‘difficult’ character. I don’t think director James Mangold and actor Timothée Chalamet had or intended to handle the audience a key to the character. From the film we are left with the feeling of Dylan’s obsession with music, of the permanent search for artistic paths – something natural at the beginning, but uninterrupted even after his consecration -, of an immeasurable ambition and an awareness of self-worth and of the refusal of beaten paths and imposed authorities. In the end, the result is still an icon, that of the enigmatic Dylan with sunglasses day and night, in a vain attempt to escape sensational notoriety and to protect his private and artistic space. The way he manages his relationships with the two women in his life during this period – Joan Baez and the artist Sylvie Russo (a fictional character based on a real relationship) – is, in my opinion, the weakest part of the script. Monica Barbaro failed to make me forget Joan Baez to the same extent that Timothée Chalamet became Dylan for me on screen. The connection between them seems passionless and thus, even the breakup has no drama. I want to mention another remarkable acting creation – that of Edward Norton in the role of folk musician Pete Seeger, one of Dylan’s mentors at the beginning of his career.
The first thing I did when I got home after the film was to look for the original recordings and listen to them again for the hundredth or thousandth time. However, I am convinced that other, younger viewers, who will hear them for the first time, will do the same. This would be the greatest success of ‘A Complete Unknown‘.
Iubesc Praga. Dragostea mea pentru acest oraș a început în august 1968, în zilele în care Praga și Cehoslovacia lui Alexander Dubček deveniseră simbolul speranței de liberalizare a sistemului comunist. Speranța a fost strivită atunci de șenilele tancurilor sovietice, și sosirea libertății a fost amânată cu peste două decenii. A venit 1989, au mai trecut câțiva ani și am ajuns și eu la Praga. Unul dintre primele locuri pe care am dorit să le vizitez a fost cel în care, în Piața Wenceslas, pe 16 ianuarie 1969, și-a dat foc studentul Jan Palach, în semn de protest împotriva ocupației sovietice și a strivirii Primăverii de la Praga. Închisesem un ciclu. De atunci am vizitat de câteva ori acest oraș minunat, care mă încântă mereu prin frumusețe, tradiție, tinerețe, optimism și civilizație. Cu timpul, am început să-i cunosc mai în profunzime și istoria. Articolul de astăzi al rubricii CHANGE.WORLD îi este dedicat, rememorând o perioadă din istoria Renașterii târzii, când Praga era centrul politic, artistic și științific cel mai important al continentului.
(sursa imaginii – colecția autorului)
Praga, orașul din inima Europei, capitala Boemiei, a fost încă din secolul al XV-lea unul dintre epicentrele Renașterii și ale Reformei. Influențat de scrierile reformatorului englez John Wycliffe, teologul Jan Hus a inițiat o primă mișcare de reformă religioasă, introducând limba cehă în citirea Scripturilor și predicând în această limbă, printre altele, despre misiunea socială și umilitatea preoților. Hus a fost ars pe rug în 1415, dar revoltele care au urmat au durat aproape întreg secolul, până când papalitatea a acceptat toleranța fata de mișcarea husită, în 1485. Terenul era deja propice pentru Reforma germană inițiată în 1517, de Martin Luther. Boemia, nobilii săi și, în parte, și straturile mai sărace ale populației au adoptat de-a lungul secolului al XVI-lea doctrine diverse pe lângă catolicism și husism, inclusiv luteranismul și calvinismul. În momentul în care armele au fost lăsate la o parte, pluralismul religios a devenit un mediu de dezbatere religioasă, dar și filozofică și socială. Evenimentele care au împins Praga printre orașele importante ale Europei au fost însă cele legate de avansul Imperiului Otoman spre inima Europei. După înfrângerea de la Mohacs, din 1526, care a marcat sfârșitul regatului Ungariei, armatele otomane au înconjurat în 1529 Viena. Ferdinand I, arhiducele Austriei, care preluase coroanele Boemiei, Ungariei și Croației, s-a refugiat atunci la Praga. Chiar dacă a revenit la Viena după ridicarea asediului, el l-a trimis la Praga pe fiul său, Ferdinand II, și a acordat în continuare importanță dezvoltării orașului. În 1556, Ferdinand I devine Împărat al Sfântului Imperiu Roman, după abdicarea fratelui sau, Carol Quintul. De acum încolo, dinastia Habsburgilor avea să domine Europa Centrală și de Vest, însă ei și-au împărțit sferele de influență. Succesorul lui Ferdinand I a fost Maximilian II, regele Boemiei. Fiul sau, Rudolf II a purtat același titlu de rege al Boemiei, iar atunci când a devenit împărat, în 1583, a transferat curtea imperiala de la Viena la Praga. Pentru aproape patru decenii, Praga avea să devină capitala Imperiului și capitala de-facto a Europei.
Boemia acelor timpuri oferea un exemplu de coeziune culturală în condițiile coexistenței unui mozaic de religii. A contribuit la aceasta o politică tradițională de toleranță religioasă, practicată de împărații din familia Habsburg. În 1575, Maximilian II și-a dat verbal consimțământul pentru ‘Confessio Bohemica’, un fel de concordat de toleranță al religiilor creștine. În 1609, Rudolf l-a garantat prin lege. Catolicismul a început să se reîntărească prin manifestări ale contra-reformei, dar acestea nu au luat aspecte violente înainte de 1619. A înflorit de asemenea și iudaismul. Maximilian II a restabilit dreptul evreilor să se stabilească în Boemia. Cartierul evreiesc, ale cărui rămășițe sunt astăzi unul dintre obiectivele turistice cele mai vizitate în Praga, era deschis (deci nu un ghetto ca în alte părți ale Europei, unde erau tolerați evreii) și adăpostea la sfârșitul secolului al XVI-lea circa 10 000 de evrei, cam 15% din populația orașului. În această perioadă, au fost construite sinagogi celebre, precum Sinagoga Mare (1568), Sinagoga Meisel (1592), Sinagoga Pinkas (1607) și Sinagoga Ierusalim (1613). În 1592, celebrul rabin Judah Loew ben Bezalel a fost invitat de Rudolf în palatul său pentru a discuta despre misticismul Cabalei. Mormântul rabinului Loew, decedat în 1609, este unul dintre cele mai venerate obiective din cimitirul evreiesc din Praga. Loew este și personaj al legendei despre crearea unui Golem, o creatură făcută din lut, pentru a-i apăra pe evreii din ghetoul din Praga de atacurile antisemite. Se spune că el ar fi folosit puteri mistice, bazate pe cunoașterea ezoterică a modului în care Dumnezeu l-a creat pe Adam. Opinia unanimă a istoricilor este că legenda este o invenție literară romantică germană de la începutul secolului al XIX-lea. Cea mai veche sursă cunoscută pentru această poveste este cartea Der Jüdische Gil Blas de Friedrich Korn, datată din 1834.
Familia Habsburg avea deja o reputație de patroni ai artelor și de colecționari, stabilită de Ferdinand II și Maximilian II. Rudolf II a continuat tradiția. A invitat la Praga artiști reputați ai epocii, printre care olandezii Bartholomeus Spranger (un pionier al clar-obscurului) și Aegidius Sadeler, care au pictat scene mitologice și religioase și au produs gravuri răspândite în toată Europa. Cabinetul de curiozități al lui Rudolf II, precursor al muzeelor de mai târziu, includea exponate științifice și arheologice – monezi, fosile, scoici, schelete –, dar și o semnificativă colecție de artă pentru acea parte din colecție numită Kunstkammer. În ea se regăseau (catalogate cu minuțiozitate) 470 de picturi incluzând capodopere precum ‘Doamna cu hermină’ a lui Leonardo da Vinci (datată 1489-1491, actualmente în Muzeul de la Cracovia) și ‘Sărbătoarea rozariului’ a lui Albrecht Dürer (datată 1506, actualmente la Muzeul Național de Artă din Praga). Printre agenții trimiși de Rudolf II în Europa pentru a achiziționa artă, antichități, animale și păsări, s-a aflat și pictorul italian Giuseppe Archimbolo, celebru pentru compozițiile și portretele sale fanteziste și imaginative, realizate în întregime din obiecte precum fructe, legume, flori, pești și cărți. Un astfel de portret este ‘Vertumnus’, un portret al lui Rudolf reprezentat ca zeul roman al anotimpurilor, compus din fructe și legume. Printre plantele reprezentate, se afla și porumbul, recent importat din America. Rudolf îi încuraja pe pictorii de la curtea lui să iasă în natură, să cunoască peisajele, fauna și vegetația și să le reprezinte apoi în operele lor. Pictorul olandez Roelandt Savery a realizat la comanda sa unele dintre primele peisaje ale Alpilor cu munți, cascade și formațiuni geologice.
Așa cum se poate observa și din caracterul colecțiilor lui Rudolf, științele și artele nu se despărțiseră cu totul în acea fază a Renașterii târzii. Psudo-științele precum alchimia erau încă în vogă, și Rudolf l-a angajat pe englezul Edward Kelley, care pretindea că deține secretul transformării metalelor în aur, invocând îngerii prin intermediul unei oglinzi magice. Eșecul a fost previzibil și alchimistul a fost aruncat în închisoare, confiscându-i-se o importantă colecție de elixire și tablete cu hieroglife. Din preocupările pentru alchimie au derivat însă primele tratamente medicale bazate pe substanțe chimice, așa cum am văzut într-un articol precedent despre Paracelsus. Unul dintre discipolii acestuia era medicul personal al lui Rudolf, Oswald Croll, care a publicat la Praga, în 1608, ‘Basilica Chymica’ – un compendiu de medicină care descrie tratamentele bazate pe substanțe chimice combinate cu extrase din plantele cunoscute din medicina antică. Domeniul preferat al lui Rudolf a fost însă astronomia. Ambițiosul astronom danez Tycho Brache i-a dedicat în 1598 cartea sa despre instrumentele de observare a cerului intitulata Instrumentele mecanice ale astronomiei restaurate. Ca recompensă, Rudolf l-a angajat pe Brache ca astronom al Curții. În această calitate, el a construit observatorul astronomic de la Benatky nad Jiserou, un orășel situat la 30 de kilometri de Praga. Succesorul său, astronomul german Johannes Kepler, a folosit observațiile lui Brache pentru a scrie în 1609 o carte revoluționară în acest domeniu, intitulată O nouă astronomie, în care propune un model heliocentric al universului, cu planetele în mișcare eliptică în jurul Soarelui. Câteva decenii mai târziu, Isaac Newton avea să continue descoperirile lui Keppler, să le confirme și să le fundamenteze matematic, ajungând să enunțe legea gravitației universale. O altă celebritate științifică care a trăit și lucrat la Praga a fost matematicianul și ceasornicarul elvețian Jost Burgi. El este inventatorul ceasului care măsoară secundele și descoperitorul tabelelor de logaritmi pe care se bazează calculele matematice complexe.
(sursa imaginii – colecția autorului)
Sfârșitul perioadei de aur a orașului Praga a fost chiar mai brusc decât ascensiunea sa. Rudolf II a murit în 1612 și a fost urmat la tron de fratele și rivalul său, Matthias, și apoi de vărul lor, Ferdinand II de Styria. Cea mai importantă schimbare introdusă de aceștia a fost renunțarea la politica de toleranță fata de ne-catolici. Revolta calviniștilor a început în 1619 și a fost la început victorioasă, dar în 1621 forțele imperiului au recucerit Praga. Era începutul Războiului de 30 de ani, care a devastat Boemia și a durat până în 1648, timp în care populația a scăzut cu 45%. Armele au zăngănit, muzele au tăcut și, la sfârșitul războiului, trupele suedeze au ocupat Praga. O parte dintre operele de artă din colecțiile lui Rudolf au fost confiscate de către învingători. ‘Vertumnus’ al lui Arcimboldo se găsește astăzi în Castelul Skokloster din Suedia. Praga avea să renască în centru european al culturii abia spre sfârșitul secolului al XIX-lea, când o altă liberalizare, cea a Imperiului Austro-Ungar, a atenuat conflictele religioase și le-a amânat pe cele naționale, făcând din Praga orașul lui Kafka, Mucha, Smetana sau Dvořák. Pe tron erau urmașii aceleiași dinastii. Astăzi, Habsburgii nu mai sunt pe tron, dar Praga continuă tradiția, iar energia acestui oraș fascinant de frumos și de tânăr în spirit își are în parte sursa în această istorie.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Câte planete există în sistemul solar? La această întrebare știam să răspund fără ezitare până acum câțiva ani. În definitiv, este vorba despre materie învățată în școala elementară. Cine a avut șansa, ca mine, să aibă o învățătoare sau o profesoară de geografie pasionată de astronomie știa deja pe la zece ani că sistemul solar are nouă planete și care sunt numele acestora, în ordinea distanței față de Soare. Multe dintre cele învățate în școală acum 60 de ani nu au rămas la fel, și printre ele, și răspunsul la această întrebare. Surpinzător, astăzi nu numai că răspunsul este altul. El nu este univoc (poate 8, dar de fapt 13!), iar astronomii susțin că există o posibilitate că el să se schimbe din nou peste nu prea mulți ani.
Secretul acestei surprize astronomice poate fi găsit, ca de multe ori, în istorie. Oamenii au privit spre cer din cele mai vechi timpuri. Babilonienii au fost primii care au studiat și au documentat corpurile cerești, întocmind primele hărți ale nopții. Ei nu au înțeles însă, sau poate aceste cunoștințe s-au pierdut în timp, diferențele dintre stele și planete. Meritul acesta revine astronomilor din Grecia Antică, care au observat că, dintre toate corpurile cerești, Soarele și cinci aștri strălucitori ai nopții par a fi nomazi printre celelalte stele aparent fixe de pe bolta cerească. Cuvântul planetă provine din grecescul πλανήται (planḗtai), „rătăcitori”. În antichitate, acest cuvânt se referea la Soare, Lună și cinci puncte luminoase vizibile cu ochiul liber, care se mișcau pe fundalul stelelor – și anume, Mercur, Venus, Marte, Jupiter și Saturn. Soarele era asociat lui Jupiter. Planetele au avut din istorie asocieri religioase: mai multe culturi au identificat corpurile cerești cu zeii, iar aceste conexiuni cu mitologia și folclorul persistă în schemele de denumire a corpurilor nou descoperite ale Sistemului Solar. Cât timp sistemul geocentric a fost ideologie dominantă, numărul planetelor a fost limitat la șase incluzând Soarele. Pământul însuși a fost recunoscut ca planetă atunci când heliocentrismul a înlocuit geocentrismul în secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Terra și-a ocupat locul în rândul planetelor, iar Soarele a fost promovat la rangul de centru al Universului. După ce diagramele astronomice au fost inversate, pentru a plasa Soarele mai degrabă decât Pământul în centrul universului, numărul de corpuri în orbită a scăzut la șase – cinci planete tradiționale plus Pământ. În celebra pictură a lui Joseph Wright din Derby, reprezentând o demonstrație astronomică, șase bile mici pe bețișoare se învârt în jurul lămpii centrale, care reprezintă soarele și luminează fețele spectatorilor atenți. Isaac Newton demonstrase deja că atât planetele, cât și cometele evoluează pe traiectorii eliptice în jurul Soarelui.
(sursa imaginii: https://dornsife.usc.edu/news/stories/caroline-herschelfirst-female-astronomer/ )(A. Diethe/Wellcome Images via Wikimedia Commons, CC BY-SA.)
Începând de la generația lui Isaac Newton, astronomii au avut la dispoziție telescoape din ce în ce mai perfecționate care i-au ajutat în explorarea boltei cerești. A vedea nu este același lucru cu a înțelege: în fapt, a șaptea planetă, cea care avea să primească numele de Uranus, fusese observată cu ochiul liber, cu milenii înainte. Cel mai timpuriu observator cunoscut este astronomul grec Hipparchus, care ar fi văzut planeta cu aproximativ două mii de ani mai devreme. După ce au fost inventate telescoape puternice, observările au devenit mai frecvente – dar astronomul german-britanic Frederick Wilhelm (William) Herschel (1738-1822) a fost primul care a identificat steaua misterioasă ca pe o planetă. Când a descoperit-o și documentat-o, Herschel era un imigrant relativ necunoscut din Hanovra, un muzician care o obligase pe sora sa Caroline să-și sacrifice cariera de cântăreață pentru a-i susține obsesia crescândă pentru astronomie. Spre deosebire de contemporanii lor, frații Herschel au construit telescoape reflectorizante cu oglinzi mari în loc de lentile: una dintre sarcinile mai neplăcute ale lui Caroline a fost cernerea gunoiului de grajd de cai, pentru a face un pat neted pentru turnarea metalului. Pe 13 martie 1781, după ce a privit stelele printr-un telescop instalat în grădina din spatele casei sale, Herschel a notat că se pare că a descoperit o cometă. Doar cu câteva luni mai târziu și-a recunoscut greșeala: în absența vreunei cozi strălucitoare, aceasta trebuie să fie o planetă. Herschel nu a dorit să dea planetei un nume din mitologie, ci pe cel al regelui George III, care-i acordase titlul de astronom al curții regale și o făcuse pe Caroline, sora lui Herschel, prima femeie astronom și prima femeie cercetătoare științifică salariată din istorie. Disputa stiințifico-politică a durat vreo 70 de ani (cu războaiele napoleoniene la mijloc) și până la urmă numele de Uranus s-a impus.
Descoperirea următoarelor planete a reprezentat o serie de evoluții iterative între calculele matematice și observațiile astronomice, într-o perioadă în care ambele domenii făceau progrese semnificative. Observând traiectoriile lui Uranus, astronomii au descoperit că aceasta nu evoluează exact cum ar arăta calculele teoretice. Doi astronomi – englezul John Couch Adams și francezul Urbain Le Verrier – au identificat cauza diferențelor în existența unei a opta planete care deviază traiectoria lui Uranus. Astronomul german Johann Galle a fost cel care, pe 23 septembrie 1846, a descoperit planeta exact la coordonatele calculate de Le Verrier. Adams calculase o poziție identică, dar astronomii de la Observatorul din Cambridge nu reușiseră să vadă planeta la prima încercare. Planeta a primit numele de Neptun. La începutul secolului XX, povestea se repetă. Neptun devia și ea de pe traiectoria teoretică, și devierea era probabil rezultatul forței gravitaționale a unei alte planete încă nedescoperite. Percy Lowell, fondatorul și directorul Observatorului Lowell din desertul Arizona, și-a dedicat o mare parte a finalului de viață și de carieră descoperirii acesteia. Proiectul a primit numele de Planeta X, dar Lowell a murit în 1916 fără să-și vadă visul și planeta cu ochii. Succesul a venit doar în 1930. Numele noii planete – Pluto – a fost rezultatul propunerii lui Venetia Burney, o fetiță de 11 ani din Oxford, Anglia. P și L sunt inițialele numelui lui Percy Lowell, Pluto este în mitologia greaca zeul lumii subterane și, desigur, și cel al unui foarte simpatic personaj din universul Disney.
Deci 9 planete în jurul Soarelui? Cum învățasem eu la scoală? Ei bine, nu. Pluto a fost degradată… prin vot. Uniunea Astronomică Internațională (IAU) a decis schimbarea criteriilor după care sunt definite planetele. Cele trei criterii care definesc o planetă în Sistemul Solar sunt:
• Se află pe orbită în jurul Soarelui;
• Are o masă suficientă pentru a realiza echilibrul hidrostatic (o formă aproape rotundă);
• Zona din jurul orbitei sale este liberă de asteroizi sau alte corpuri cerești
Pluto îndeplinește primele două condiții, dar nu și pe a treia. În 2006, IAU a votat că, deoarece Pluto face parte din Centura Kuiper și, prin urmare, nu a îndeplinit al treilea criteriu, nu mai este clasificată drept planetă, ci drept planetă pitică. Alte planete pitice incluse în Sistemul Solar sunt Ceres, Haumea, Makemake și Eris.
Schimbările acestea sunt datorate și nevoii de a stabili criterii pentru a numi și numerota planetele care aparțin altor sisteme stelare decât cel Solar. Organizația IAU nu a definit formal exoplanetele (planetele extrasolare), dar criteriile neoficiale, publicate în 2003, indică faptul că sunt incluse acele corpuri cerești cu caracteristici similare celor definite pentru Sistemul Solar și la dimensiuni comparabile, plecând de la aceleași dimensiuni minime. În 1992, a fost publicată prima dovadă clară a existenței unei planete extrasolare. Astronomul polonez Aleksander Wolszcza și colegul sau canadian Dale Frail au descoperit prima planetă extrasolară în jurul unui pulsar, o stea ‘bătrână’ care emite radiații electromagnetice periodice. În 1995, astronomii elvețieni Michel Mayor și Didier Queloz au identificat prima planetă extrasolară care orbitează în jurul lui 51 Pegasi, o stea ca Soarele nostru, descoperire pentru care cei doi au împărțit în 2019 Premiul Nobel pentru fizică cu astro-fizicianul canadian Jim Peebles.
Până la sfârșitul anului 2023 fuseseră identificate peste 5 500 de exoplanete, toate localizate în galaxia noastră. Extrapolând aceste informații și multiplicându-le la dimensiunile Universului cunoscut, numărul planetelor este imens. După estimări moderate, ar putea exista în Univers 20 de sextilioane (adică 2 urmat de 23 de zerouri) de planete. Câte dintre acestea ar putea îndeplini condițiile apariției vieții? Pe câte dintre cele pe care viața este posibilă au apărut și s-au dezvoltat civilizații extraterestre? De aici intrăm în domeniul fanteziei.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘The Brutalist‘ (2024) is a very ambitious film. Brady Corbet is at his third feature film and, although he is relatively little known as a director, he has managed to co-write an original and complex script, attract a very well-made team of actors, but above all to create an original vision, which combines cinematography with the other art that is synthesis of all other arts – architecture. ‘The Brutalist‘ has the format of a great American story on screen, with immigration and larger-than-life projects as only in America can be thought of and realized, with characters who seem chosen from Hollywood mythology. The cinematic methods used revive several forgotten technical and format aspects and bring them back to the screens in a timely and meaningful way. However, viewers will be surprised especially by the dark aspects of the story and of the characters. This apparent American success story hides the deep suffering of the characters who live it.
The main character of the film is an imaginary personality, but he is so well conceived that viewers who have not been warned will open their smartphones upon leaving the screening room (or during the intermission) to search for the name of the famous architect László Tóth. This fictional hero is actually the merging of several real personalities, including two illustrious architects, both Hungarian Jews by origin, with remarkable contributions to the history of 20th-century architecture. In the scene that opens the film, our hero emerges from a dark and crowded labyrinth (the hold of the ship on which he crossed the Atlantic) and the first thing he sees is the Statue of Liberty. But not vertical and majestic as we know it, but upside down, at an unnatural angle. From here begins a film about a variant of the American dream that does not unfold as in optimistic scenarios. A renowned architect, trained at the Bauhaus, László Tóth had been reduced to the status of a subhuman during the Holocaust, deported to camps, separated from his family. He survived with difficulty and it would be almost a decade before his wife Erzsébet, who had also been through the camps and whose health was ruined, could join him. Until then, he would go through the difficult years of the beginning of his journey, as an anonymous immigrant. Helped at first and then rejected by his family, Tóth would meet Harrison Van Buren, a tycoon who would discover his past and see in him an opportunity. It would be his chance and his curse. The meeting between European and American mentalities was not easy, neither socially, artistically nor humanly. Van Buren would pull him out of poverty, help him bring his family to America and commission him a monumental building. This will become a symbol of the relationships and conflicts between the two: dream, contribution to the community, professional ambition, perfectionism for one; social recognition, institutionalized faith, grandeur, crypt for the other. Between the immigrant and his benefactor, between the architect and his patron, between two men with different origins and destinies, a meeting takes place in which the sublime and the abject, the lights and the darkness of human souls come together.
I am very curious to know the opinion of my architect friends about this film. To me, it also seemed to be an ode dedicated to their wonderful profession, the passion, the obsessive dedication and the perfectionism of great artists. The film itself is not only full of details related to the architectural profession (which I cannot judge how authentic they are) but is also architecturally conceived as a structure, with a classical symmetry translated into cinematic sections: overture, two main parts, an epilogue. Director Brady Corbet brings back from the history of cinema, forgotten or perhaps even unknown to young viewers, two elements that have been little used in recent decades: the intermission in the middle of the screening (so useful at a duration of 3 and a half hours) and the VistaVision filming, a wide screen process dating from the 50s in which most of the story takes place, very suitable for a world seen through the eyes of architects. Adrien Brody creates one of the great roles of his career. His László Tóth brings to the screen the dilemmas of great artists working in the service of their benefactors, the drama of Holocaust survivors and the impossibility of adapting to the conditions of a society that does not always easily accept differences and exceptions. Felicity Jones in the role of the architect’s wife seemed slightly miscast to me at first (too young in physiognomy) but then her role gained in intensity, reminding me of the character of Felicia Montealegro Bernstein in ‘Maestro’. Only Guy Pearce, who plays Van Buren, fails, in my opinion, to peer the intensity and complexity of Brody’s performance. This is, however, a minor minus of a film that proposes a monumental cinematic vision and vibrant acting. I will be disappointed if ‘The Brutalist‘ does not receive the Best Picture Academy Award.
Alan J. Pakula is one of the American filmmakers who intrigues me. Although he is half a generation older, he debuted as a director around the same time as Spielberg or Scorsese, but he did not keep up with them. He was a producer, director and screenwriter, and in each of these fields he had peak moments among banal or even bad films. His filmography as a director includes only 16 films which are uneven in value. Of them, ‘All the President’s Men’ (1976) is certainly a peak. ‘Comes a Horseman‘ is the film that followed, two years later, in 1978 and Pakula‘s only attempt at the western genre. I had not had the opportunity to see it before and I was very curious. The differences are visible and disappointing.
The story takes place in the state of Colorado, in the mid-1940s, towards the end of World War II. The soldiers return from the front, the lucky ones trying to resume their lives, others in coffins. The scene that opens the film is a funeral – that of the son of a big farmer named Ewing who controls almost the entire area between the mountains where the story takes place. The only person who opposes him is Ella, the heiress of a smaller farm. There was an old conflict between her father and Ewing, and Ella’s attempt to continue raising cattle herds on the inherited land stands in the way of the tycoon’s dominance. The banks and oil companies that begin prospecting in the area are also interested and involved in this conflict. The appearance of Frank, a discharged soldier who had bought a small plot of land from Ella will complicate the story.
The film has only a few characters, and therefore there is enough time for their development. The historical period would be America after the war and at the beginning of the economic boom, but almost none of those have any role. The narative structure is that of a classic western, and the story could very well have taken place 40 or 80 years earlier, if we ignore the cars or small planes that occasionally show up in the setting. The law of the strongest dominates and the heroes ultimately resolve their conflicts in a violent style. Everything is somewhat predictable, including the inevitable romantic story. James Caan, Jane Fonda and Jason Robards were good actors and their performances are more than decent, but that’s about it. The most interesting scenes in the film seemed to me to be the ones in which the cowboys chase and capture wild cattle – spectacular and well-framed in the surrounding nature. Were these the main reason why Alan J. Pakula made this film? Or maybe he wanted to make his point in a period in the history of American cinema when there was talk of the ‘death of the western’? In my opinion, ‘Comes a Horseman‘ is lacking passion and inspiration. It’s not the worse film in the director’s career, but it’s also far from being among the best or most interesting.
Cinema has already dealt with the popes, their lives and deaths, including the process of electing the new sovereign pontiffs by convening the Conclave. There have been feature films and television series, dramas and comedies, historical or current affairs films with real or fictional popes. ‘Conclave‘ (2024) adds to the collection a political thriller that has all the makings of a success: an excellent cast, a director – Edward Berger – who has in his filmography several solid successes both on television (‘Deutschland 83’) and on the big screen (‘All Quiet on the Western Front’ – a rare remake of quality) and a script based on a novel by Robert Harris, whose books were the sources of several good movies. My expectations were therefore high, my cinematic experience not quite up to par. I found in ‘Conclave‘ pretty much everything I expected minus a touch of originality that would take it out of the comfort zone of the predictable.
The starting point of the story is the death of a pope. His orientation had been liberal, in the Catholic context of this term. The assembly of cardinal electors is convened and they will debate and vote on who will be the new pope, in conditions of seclusion, ‘until white smoke comes out’. The responsibility of procedural leadership falls to Cardinal Lawrence, the former pope’s trusted man. Ideological currents are confronted, personalities are confronted and people who each have something to hide in their past are confronted. They are all men, but women will also play an important role in the events that are triggered. For a good part of the time we are dealing with a political drama in which the elections in the Conclave do not seem very different from those we know from secular politics. The surprises and twists of the situation will appear in the end.
‘Conclave‘ has two very strong points. Stéphane Fontaine‘s cinematography creates an immersive experience by introducing us to the corridors and dark chambers of the Vatican and the famous Sistine Chapel (recreated in the Cinecittà studios) where the Conclave meets, plus some spectacular angles and shots. Casting and performances are formidable. Ralph Fiennes creates one of the greatest roles of this part of his career, bringing to the screen the thoughts and feelings of a high prelate who lives the responsibility of the moment while struggling with his own doubts about the corruption of the institution he serves. He is my favorite at the Academy Awards. Two of the supporting roles of the cardinals in the Conclave are entrusted to Stanley Tucci and John Lithgow, formidable actors but very far, apparently, from this type of roles. Well, they manage to induce personality and color to each of the characters they play. I can’t be upset by the presence of Isabella Rossellini, an actress I love. She deserves an Academy Award, but maybe not for the role in this film. When screening ended I felt that I was still left – as the saying goes – with a half-empty bag next to the praised tree. I think the fault lies mainly with the script, which seemed predictable even in the parts where it intended to be unpredictable. The institutional crisis of the Catholic Church and the confrontation with the complex realities of today’s world are profound and require a more intense approach and a sharper introspection than that provided by this good political thriller.
Pentru noi, cei care trăim în Orientul Mijlociu, în mijlocul conflictelor care se succed și se suprapun fără întrerupere, a citi o analiză istorică și de actualitate curentă venită din afară este un exercițiu pe care ar trebui să-l facem din când în când. Desigur, cunoașterea profundă și detaliată a problemelor și obiectivitatea științifică sunt condiții ale calității. Perspectiva și metodologiile comparative adaugă valoare unor asemenea studii ale unor autori din afara acestei zone geopolitice. Personal am avut multe de învățat din cărți ale unor istorici sau politologi precum David Fromkin, Simon Sebag Montefiore, Bernard Lewis sau Thomas Friedman, care m-au ajutat să înțeleg mai bine lumea din apropierea mea și fenomenele pe care le observam uneori cu ochiul liber, dar fără să le înțeleg în profunzime. M-a bucurat ocazia de a citi o carte cu o temă atât de promițătoare și de actuală cum este ‘Frăția musulmană 1928 – 2023’ scrisă de un cercetător român. Autorul este Ovidiu Raețchi (născut în 1979) – istoric și doctor în științe politice, posesor al unor masterate în cultura arabă și în civilizația ebraică, politician și autor al câtorva cărți cu titluri incitante și în prezent ambasador al României în Japonia. Cartea a apărut în 2023 în colecția ‘Istorie – autori români’ a Editurii Corint.
Cititorii își vor da seama după primele pagini de lectură că este vorba despre o adaptare, poate o revizuire, a unei lucrări științifice – studiu de masterat sau doctorat sau comunicare la vreo întâlnire academică. Aceasta informație nu este inclusă pe coperți sau în introducere, deși există un impact și în structura și în stilul în care este scrisă cartea. Organizat în trei părți, volumul se deschide cu o prezentare a obiectivelor și tezelor de cercetare, a metodologiei și a stadiului cercetărilor în domeniul abordat. Istoria mișcării Frăția Musulmană de-a lungul a aproape un secol, promisă în titlu, este abordată din punctul de vedere al unei teze de istorie comparată. Ovidiu Raețchi pleacă de la observația că mișcarea islamică cu mare influență în lumea sunnită a evoluat de-a lungul istoriei sale între extremism și moderație și că acest fenomen nu este unic. Termenul de comparație ales de autor este evoluția mișcării socialiste, pornită și ea la mijlocul secolului 19 ca o mișcare anti-sistem, evoluând și ea de-a lungul istoriei între extremism politic și moderare prin participare la procesele politice ale democrației burgheze. Un alt exemplu, menționat dar nu aprofundat, ar fi organizațiile creștine structurate în unele țări occidentale în partide politice. În partea a doua a cărții sunt prezentate istoria și evoluția de-a lungul perioadei acoperite de studiu a organizațiilor islamice sunnite cu profiluri diverse (școli religioase, organizații sociale, partide politice, mișcări armate) din 11 țări din Orientul Mijlociu, nordul Africii și până în Turcia. Ultimul capitol este rezervat concluziilor, cu detalii și secțiuni semnificative rezultate din prelucrarea bogatului material trecut în revistă. Concluzia este destul de precis articulată încă din prima secțiune a cărții. Spre deosebire de mișcarea socială și politică inițiată de Marx și Engels, Frăția Musulmană nu a trecut printr-un proces similar de moderare prin participare. Sunt multe diferențe specifice datorate condițiilor politice dar și structurilor sociale și istoriilor tribale ale fiecăreia dintre țări, dar în general, participarea nu a rezultat în moderare, și uneori efectul a fost chiar invers. Integrarea ideologiei islamice în viața politică a avut uneori efecte contrare – alunecând spre extremismul militant.
‘… liderii partidelor socialiste sau catolice pot fi descriși drept «actori raționali», care răspund stimulării în vederea moderării generate de mediile lor democratice sau în curs de democratizare. Deradicalizarea obiectivelor şi strategiilor de partid pare astfel pusă în slujba maximizării influenţei şi puterii partidului”. Concluzia lui Wickham, susținută de evoluțiile islamismului sunnit în ultimul deceniu, este că această abordare se dovedeşte prea simplistă şi deterministă pentru a surprinde complet dinamica schimbării mişcării islamiste”.’ (pag. 44)
Frăția Musulmană a început în Egipt în 1928. Fondatorul ei a fost un imam și profesor de școală pe nume Hassan al-Banna, care ar fi meritat să-i fie dedicate câteva pagini sau măcar câteva paragrafe biografice mai detaliate. A fost concepută din start ca o organizație anti-sistem, și aici definirea și delimitarea este clară (și are rezonanțe și în politica europeană și românească actuală). La fel ca și comunismul și ca alte curente de inginerie socială, Frățiile Musulmani au avut ca scop înlocuirea ordinii sociale, juridice, politice existente și schimbarea cursului vieții după principii conforme ideologiei lor (Islam sunnit strict):
‘Giovanni Sartori e însă cel care a furnizat termenul consacrat dedicat acestor mişcări politice: partide antisistem.’ Politologul italian a accentuat ideea că opoziția, într-un regim democratic functional, nu se opune sistemului politic în sine, ci coaliției de guvernare: „Opoziția presupune acord asupra problemelor fundamentale, cu alte cuvinte acord asupra comunităţii şi asupra regimului. Opoziția se opune unui guvern, nu sistemului politic ca atare”? Partidele antisistem, în schimb, resping fundamentele întregului sistem politic, propunând o revoluție. Sartori distinge între partide „practic revoluţionare” şi partide „verbal revoluționare” şi observă că ruptura față de sistem se poate manifesta prin forme pasive (alienare) sau activ-ostile (protest).’ (pag. 34)
Folosind o definiție a islamismului preluată de la analistul israelian Avi Melamed, Ovidiu Raețchi enumeră și explică fundamentele ideologice ale activității Frăției Musulmane și formele sale de organizare, plecând de la conceptul de ‘frăție’. Echivalențele cu formele politice de asociere și acțiune pe care le cunoaștem din societățile occidentale ale ultimelor două secole și jumătate funcționează numai parțial. Scopul final este o schimbare socială care poate fi interpretata ca o întoarcere spre un trecut presupus glorios al națiunii islamice, dar modul principal de acțiune nu este neapărat răsturnarea violentă ci predica religioasă (‘dawa’). Istoric însă, această propunere înrădăcinată în trecutul lumii musulmane și în tradiția sa religioasa s-a petrecut în paralel cu marile evenimente ale secolului 20 și începutului de secol 21: al doilea război mondial, decolonizarea, creșterea urmată de stagnare și de prăbușire a imperiului sovietic, ascensiunea sionismului și formarea statului Israel, emergența Uniunii Europene. O parte dintre țările arabe au adoptat pentru o vreme calea pan-arabismului cu nuanțe socialiste și naționaliste, care a marginalizat în anumite perioade influența religioasă fară a renunța vreodată la ea. Câteva dintre țările arabe ale zonei au păstrat la conducere monarhiile descendente din linia profetului, adoptând o modernizare controlată, mai mult sau mai puțin permisivă față de curentele politico-religioase. Exploatarea petrolului a umplut o vreme vistieriile unora dintre țările arabe, dar au făcut din ele și obiectul acțiunilor politice și intervenționismului puterilor străine. Frățiile s-au organizat și s-au adaptat fiecare condițiilor locale, cu o integrare foarte inegală în jocurile politice și cu succese limitate în acele locuri în care au ajuns la putere sau au fost parteneri ai puterii. Eșecurile politice, în schimb, au dus la radicalizare. Expunerea istorică și analiza cauzelor sunt subiectele principale ale celei de-a doua (și cea mai consistentă) secțiuni a cărții.
Lectura studiului va fi puțin dificila pentru cititorii care nu sunt familiari cu stilul comunicărilor științifice. Sunt citați permanent autori reprezentativi în domeniu, și notele de la subsol trimit direct la surse, dar nu sunt furnizate informații despre aceștia. În text sunt inserate numeroase citate și ele sunt semnificative și ilustrative. De exemplu, atunci când sunt expuse fundamentele ideologice și teologice ale Frățiilor, citatele din scrisele lui Hassan al-Banna ilustrează caracterul fundamentalist al mișcării, credința în supremația islamica și în doctrina religioasă ca o cheie supremă a oricărei intepretari a lumii, opoziția fata de Occident și față de valorile civilizationale ale acestuia:
‘Când sunteți întrebați care vă este îndemnul, răspundeți că acesta este islamul, mesajul lui Mahomed, religia care vă cuprinde în sine autoritatea şi printre ale cărei obligații se află libertatea. Dacă vi se spune că vă ocupați de politică, răspundeți că islamul nu acceptă o asemenea distincție. Noi, Frații Musulmani, considerăm că preceptele islamului şi învăţăturile sale universale înglobează tot ceea ce atinge pe om în această lume, cât şi în cealaltă, şi că aceia care cred că învăţămintele nu ating decât aspectul cultural sau spiritual, excluzându-le pe altele, sunt în eroare. Islamul este, în fapt, credinţă şi cult, patrie şi cetățenie, religie şi Stat, spiritualitate şi acţiune, Carte şi sabie. Nobilul Coran vorbeşte despre toate acestea, le consideră ca substanță și parte integrantă din islam şi recomandă să fie aplicate global.
…
De acum vei vedea două căi în fața ta, fiecare dintre ele încercând să te determine să orientezi mersul națiunii în direcţia ei şi să-i urmezi drumul. Fiecare dintre cele două căi are caracteristicile sale particulare, avantajele sale, efectele sale, rezultatele sale, propagandiştii şi promotorii săi. Prima cale este cea a islamului, asumpțiile sale fundamentale, principiile sale, cultura şi civilizaţia sa; cea de-a doua cale este cea a Vestului, trăsăturile vieții acestuia, organizarea şi procedu- rile lui. Noi credem că prima cale, cea a islamului, cu principiile şi asumpțiile sale fundamentale, este singura care ar trebui să fie urmată, calea înspre care ar trebui orientat prezentul şi viitorul națiunii.
Dacă vom îndrepta națiunea înspre această cale, vom obține multe beneficii – printre ele faptul că drumul islamic a mai fost încercat în trecut şi istoria i-a dovedit deja eficacitatea.’ (pag. 113-115)
Centrul ideologic și politic pentru o vreme al Frățiilor a fost Egiptul. Aici au studiat și de aici au plecat în exil, în perioadele de represiune, o parte dintre conducătorii și ideologii care aveau să formeze nucleele ramurilor locale din alte țări arabe. Pentru o vreme Cairo a funcționat ca un fel de Vatican al lumii sunnite, desi legătura a fost întotdeauna mai mult ideologică și niciodată formalizată politic. Egiptul este semnificativ și pentru relația complexă și inegală dintre Frăția Musulmană și armată. După înlăturarea monarhiei, în Egipt s-au succedat patru regimuri dominate de militari, în care structurile politice și ciclurile de represiune și relativă liberalizare au fost determinate de controlul armatei. Din acest punct de vedere, experiența Frăției Musulmane, când tolerată, când interzisă, când aliată, când inamic al regimului este diferită de cea a Turciei. În singura perioadă în care Frăția a ajuns la putere, după ‘primăvara arabă’ și în urma unui proces politic relativ democratic, ea a condus țara spre o radicalizare internă dublată de ineficiență în gestiunea economică. Sfârșitul experimentului islamic al președinției lui Morsi a fost susținut de o majoritate a populației. A fost evidentă în acest caz incompatibilitatea dintre o evoluție politică în structuri democratice și implementarea unei ideologii fundamentaliste și totalitariste în esența ei.
‘Dacă ar fi să rezumăm într-o singură frază proiectul Frăţie Musulmane, ar trebui să spunem că visul Ikhwan nu a fost să participe la alegeri şi să se bucure de un suport popular de 51%, ci să islamizeze în prealabil poporul în integralitatea lui- prin predică religioasă, nu prin sloganuri politice -, alegerile devenind astfel irelevante, iar murshid-ul Fraților, implicit Îndrumătorul Suprem al Egiptului.
Distincția fundamentală dintre utopia islamică a Fraţilor Musulmani ca proiect antisistem şi lupta revoluționară (sau chiar politică) pentru cucerirea puterii ne ajută să înțelegem caracterul static al ideologiei Ikhwan al-Muslimin in aproape un secol de existență. Cheia identitară a Frăţiei Musulmane este tocmai acest proiect utopic: întoarcerea la comunitatea i a Profetului şi a salafilor, când societatea era deplin isla- mizată. Proiectul nu poate fi în teorie respins de niciun regim sunnit, oricât de ostil Fraților Musulmani – fiind unul legitim și nobil din perspectivă islamică. Mai mult, Ikhwan al-Muslimin utilizează exclusiv mijloace paşnice (dawa) pentru atingerea sa. Pe de altă parte însă, această utopie islamistă reprezintă o amenințare majoră la adresa regimurilor autoritariste din Egipt. Ea oferă Fraţilor o bază uriaşă de recrutare, generând o masă de manevră care devine ostilă regimului în momentele de criză socială sau în momentele în care Ikhwan al-Muslimin urmăreşte impunerea propriilor poziții în chestiuni precum războiul is- raeliano-palestinian sau includerea preceptelor Sharia în constituție (considerate de Frații Musulmani probleme spirituale, nu politice). În acest context, confruntarea dintre regim şi Frații Musulmani devine inevitabilă: aflat în criză de popularitate, regimul are nevoie de o amenințare – credibilă inclusiv în exteriorul țării – care să justifice arestările în masă, tribunalele militare, suprimarea drepturilor civile. Cât despre Frăţie, martirajul şi încercările morale (marele jihad) fac parte din valorile sale fondatoare (“Jihadul e calea noastră. Moartea în slujba lui Allah este marea noastră dorinţă”) – deci o nouă reprimare e decât o altă modalitate de a călca nu pe urmele marilor predecesori precum Hassan al-Banna sau Sayyid Qutb.
Pentru a intra în logica moderării, Frăția Musulmană ar trebui să renunţe la utopia islamistă. Nu poate însă proceda astfel.’ (pag. 166-167)
Trecerea în revistă a variantelor diverse ale evoluției Frăției Musulmane în diferitele țări ale zonei, de la Maroc până la Turcia mi s-a părut foarte interesantă. Tocmai aici, fiind vorba despre țări diferite, cu tradiții și istorii diverse, Ovidiu Raețchi oferă mai multe detalii și asta face mai lizibil și mai ușor de asimilat fiecare dintre capitole. De asemenea, sunt foarte utile și aici, documentele aduse pentru exemplificarea fundamentelor și evoluției ideologice din fiecare dintre țările examinate.
Am citit cu mare interes capitolul dedicat organizației Hamas, scris în ultimele luni ale anului 2023, la scurt timp după atacurile teroriste din 7 octombrie 2023 și în primele luni ale războiului declanșat de aceste atacuri. Hamas este unul dintre cazurile extreme ale radicalizării organizațiilor derivate din doctrinele Frăției. Descrierea situației din Gaza dominată de aceasta organizație este exactă, analiza este precisă:
‘Între 2007 şi 2023, Hamas a transformat Gaza într-un sistem defensiv bazat pe civili – utilizați ca scuturi umane, pentru a proteja liderii militari, instalațiile de lansare pentru rachete şi centrele de comandă şi control -, dar şi într-un uriaş platou de filmare unde se instrumentalizează strategic, cunoscându-se cum funcționează opinia publică musulmană şi internațională, fiecare strop de sânge vărsat de necombatanti, cu accent pe copii şi femei, chiar dacă aceştia sunt ucişi sau răniți de lansări eşuate ale Hamas sau ale Jihadului Islamic. Organizațiile jihadiste din Fâşia Gaza au impus imagini ritualizate ale suferinței – tatăl îndurerat alergând cu un copil însângerat în brațe – pe care le înregistrează cu atenție și le livrează partenerilor mediatici de tip Al Jazeera. Astfel de imagini, asociate cu atacuri împotriva Israelului, pot aduce Hamas donații de milioane de euro într-o singură zi de conflict cu Israel – în perioadele liniştite fondurile obținute de grupare (direct şi necondiționat) fiind infinit mai reduse. În pregătirea unei mari confruntări cu statul Israel, Hamas şi-a dezvoltat un veritabil oraş subteran, “Metroul Gaza”, format din sute de coridoare de mare adâncime, care pot coborî şi la 40 de metri în pământ, coordonate printr-o rețea de telefoane cu cablu, greu de interceptat, dar şi împănate cu mine menite să blocheze intervenții militare externe. Aici sunt ținuți ostaticii răpiți de Ikhwan-ul palestinian din Israel.’ (pag. 222-223)
Apreciez analiza comparativă construită de Ovidiu Raețchi, dar mi s-a părut că au lipsit din ea două elemente. M-a surprins omiterea completa a organizațiilor islamice din Israel. Originea lor se află tot în ramura palestiniana a Frăției Musulmane, dar evoluând într-un cadru democratic (singurul cadru democratic autentic din zonă) ele au parcurs exact acel traseu de moderare pe care nu l-a urmat niciuna dintre celelalte organizații ale mișcării, devenind o parte din peisajul politic și social israelian. În 2021-2022 un partid islamic a fost chiar partener la guvernare. Un alt aspect care lipsește este referința la experiența iraniană. Chiar daca acolo nu este vorba despre Frăția Musulmană, Iranul fiind centrul Islamului șiit, republica islamică oferă un model diferit de evoluție politica a unui stat care combină în mod diferit ideologia islamică cu o formă de democrație electiva. Succesul și autenticitatea acesteia este discutabilă, dar aceasta este exact o parte din dezbaterea care lipsește. Eșecurile moderării sunt specifice islamului sunnit sau sunt un fenomen general islamic?
Răspunsul la întrebarea ‘Se pot modera islamistii?’ dat în acesta carte nu este, în opinia mea, definitiv. Dezbaterea continuă și evoluțiile viitoare pot rezerva surprize, chiar dacă, pentru moment, concluziile par mai degrabă pesimiste:
‘Analiza de mai sus dovedeşte şi că există câteva puncte în care, oricât de moderat devine un partid Ikhwan, nu va exista nicio revizuire în raport cu ideologia inițială a lui Hassan al-Banna. Principiile care par nenegociabile sunt:
1. legislația trebuie să aibă la bază Sharia;
2. educația trebuie să aibă un caracter islamic;
3. credinţa că islamul este superior moral oricărei alte religii, civilizații și doctrine etice.
Acestea sunt ultimele bastioane ale islamismului Ikhwan, dincolo de care partidele Frăţiei consideră că şi-ar pierde identitatea.’ (pag. 280)
Poate că răspunsul nu este în Frăție, așa cum nu poate fi în nicio mișcare care aopta ideologii totalitariste și fundamentaliste. Revenind la studiul comparativ care stă la baza cărții, ideologia socialistă ca și doctrinele fundamentaliste creștine au eșuat în manifestările lor extreme, dar au dat naștere și unor curente moderate, care au devenit parte din sistemul democratic. Condiția a fost acceptarea – de către ‘actori raționali’ – a drepturilor fundamentale și a libertăților individuale. Se va întâmplă asta și în cazul Islamului? Întrebare deschisă, chiar daca deocamdată nu se prea văd semne ale unui răspuns pozitiv.
Mi-a plăcut cartea lui Ovidiu Raețchi, chiar daca lectura nu a fost ușoară. O rescriere sau revizuire editorială care să vină în întâmpinarea cititorilor aparținând publicului larg ar putea face din ea un best-seller, ținând cont de actualitatea tematicii și de valoarea analizei comparative istorice. Nu știu dacă autorul va avea timpul și dorința să o facă. Deocamdată, pentru mine, ea rămâne pe raftul cărților de referință despre istoria Orientului Mijlociu.
September 5, 1972, has gone down in history as an infamous date in the history of the Olympic Games. Several documentaries and fiction films have already been made about this event and its aftermath, including a film directed by Spielberg. ‘September 5‘, the film made in 2024 by Swiss-born director Tim Fehlbaum, describes the history of this day from the perspective of the television team of the American network ABC. For the first time in the history of television, a satellite was used to bring the Olympics to American viewers on their small screens. The technical capabilities of live transmissions and the location of the studio in the close neighborhood of the Olympic village made of the ABC journalists the main source of information for the entire planet. Their broadcasts were watched live by 900 million people. A new genre of television was born then – live news, political events as entertainment for the masses. For better or worse.
The film tells with documentary precision, in chronological order, the story of what happened that day. The team of journalists sent by ABC was composed almost exclusively of sports journalists plus the technicians. Given that they were already on the scene, they decided to take the initiative and broadcast live and exclusively. On this occasion, they achieved a premiere in the history of journalism, which demonstrated the power of the communication medium but also highlighted the problems and risks that so many news journalists would face in the coming decades. Where does the public’s right to be informed stop when the news can also reach the criminals and help them by revealing the actions or plans of law enforcement? Should distribution be limited when journalists are confronted with terrorists whose interest and intention is to gain global publicity for their causes? How should the criminals be called? The dilemma of using the term ‘terrorists’ has existed since then and to this day it is loaded with political significance. On September 5, 1972 and many times since then, journalistic teams, including television ones, became not only spectators and intermediaries in the transmission of information, but also actors in the political dramas of the planet. ‘September 5‘ follows what happened that day with the narrative power of the best docu-dramas.
The entire cast is well selected and acts excellently. Two characters stand out from the diverse gallery present on the screen: Marianne Gebhardt, the German translator played by Leonie Benesch, a young German woman who still feels responsibility for the deeds committed by her parents’ generation (the story takes place only 27 years after the end of World War II) and the Jewish journalist Marvin Bader, played by Ben Chaplin, who comes from a family in which many of the relatives had perished in the Holocaust. For authenticity, the cinematography uses artificial aging processing of the image, reducing the quality to that of visual recordings on magnetic tapes from that period. Retro technology enthusiasts will enjoy the technical details of the television studios of the period, from the huge reels and machines with magnetic tapes to the heavy cameras weighing tens of kilograms and the superimposition of text on the image with cut and pasted letters. Sharply filmed and fluently narrated, ‘September 5‘ is also an excellent action thriller, but above all it catches an essential moment in the history of journalism and news television, a moment whose implications we experience to this day.
