I had some good reasons to choose to see ‘A Perfect Day‘. The director is Fernando León de Aranoa, who since 2015 has made some good and very good films, two of which I had seen and written about. The cast could be the envy of any Hollywood production, with Benicio Del Toro and Tim Robbins in the lead roles and Olga Kurylenko and Mélanie Thierry completing the cast. And yet it is a film produced and shot in Spain, even though the story takes place in the Balkans of the 1990s, at the end of the bloody civil war triggered by the breakup of the former Yugoslavia. The execution is far from perfect, but the film manages to be funny and original at many moments.
The heroes of the film are members of a team of an NGO that tries to provide sanitation assistance to the population affected by the Serbo-Bosnian conflict. The team consists of two men veterans of this type of activity, a young volunteer on her first mission and another female inspector, who also happens to be the ex-lover of one of the men. They are joined by a local translator and a ten-year-old boy looking for a soccer ball. To pull out of a well a corpse that is poisoning the water necessary for the inhabitants to survive, the team needs a rope, but this item is another strategic commodity in times of war when ropes can immobilize enemies, tie ferocious dogs or be used to hang those considered enemies, who may be yesterday’s former neighbors. Danger lurks at every turn and the roads are unsafe, with hazards ranging from points of control manned by trigger-happy armed forces to cattle carcasses that may be booby traps. In this atmosphere, the NGO team members share memories, relive romantic adventures and, above all, fight with the UN bureaucracy.
The story in this film is a good illustration of the saying that ‘hell is paved with good intentions’. Peacekeeping forces, European bureaucrats, the UN and NGOs prove incompetent and incapable of providing effective help, given that the regulations designed in the offices or headquarters of the commanders cannot be applied to a conflict in which history meets the absurd and the cruelty of people towards people. The hell in this film is also comical, humor being one of the resources for survival in conflict conditions. The question of whether such bloody conflicts can be reflected on screens from a satirical perspective has been answered positively since the 70s with MASH, then in the 90s with Benigni’s ‘La vita e bella’ and up to the movies by filmmakers from the former Yugoslavia such as Kusturica’s ‘Life is a Miracle’. Like the films cited, ‘A Perfect Day‘ respectfully approaches suffering, but tries to filter it and add a dose of hope and optimism through humor. Unfortunately, the script stops a bit on the surface. Benicio Del Toro and Tim Robbins create two believable characters, but I would have liked to know more about them: where the two men come from and what prompted them to get involved in such dangerous activities at a time when the wars in the Balkans were the exception in a world that seemed to be approaching the ‘end of history’. Even more disappointing are the characters of the two women, played by two beautiful actresses with wasted talent here. The film is engaging, charming and comical, but it also has substance only in the details – the search for the rope, the scenes with the woman carrying her cows among the trees, the confrontations with the military or civil bureaucracy. It is one of those cases in which the background is clearer than the foreground. At the end of the viewing, I was left with the feeling that I had seen a fairly good film, but which missed the opportunity to be memorable.
Mohammad Rasoulof‘s 2020 film ‘Sheytan vojood nadarad‘ (‘There is No Evil‘ is the English title) confirms once again that great cinema can be made even under dictatorship. It is not always possible and many stars have to line up for this. A genius director must have the courage and find funding. He needs to assemble a team of quality actors and technicians with enough courage to enlist in the project. They must assume the risk that their film will not be screened for a long time for audiences in their countries or that it will be distributed in a controlled and limited manner. Censorship is expected to pressure for changes or the elimination of scenes considered subversive. If they do not submit to the political dictates, the risks for filmmakers range from venomous criticism and the impossibility of making another film in their country to accusations of treason, police investigations, political persecution and prison sentences. And yet, despite all this, there were Andrei Tarkovsky, Andrzej Wajda, Lucian Pintilie. And there is today Wang Xiaoshuai and Mohammad Rasoulof. The courage of their attitudes was and is supported by cinematic mastery. This is how masterpieces are born. This film is one of them.
‘Sheytan vojood nadarad‘ is composed of four films of 30-40 minutes each. They comprise independent stories that have as a common element the fact that their heroes are executioners of the death penalty. None of them does it out of pleasure or conviction. Two of them resist and the personal consequences are tragic. One is an executioner by profession. He seems like an ordinary man, a clerk who takes care of his family’s problems, he has a mother, a wife, a daughter. An example of the banality of evil, would have written Hannah Arendt. Even in his case, the burden of the ‘profession’ is obvious. The heroes in two other segments are conscripts. One receives the mission of an execution, but does not feel capable of carrying it out. He seeks to get rid of it through all kinds of tricks and when the inevitable approaches he resorts to an extreme solution. The other volunteered to earn a few days of leave with his girlfriend, but the consequences will be devastating for his romantic relationship. Finally, the hero of the last segment had been forced to desert many years ago to avoid becoming a criminal accomplice of the system. The consequences are painful not only for him but also for everyone around him. In a society where free communication is impossible for many reasons, from tradition to political terror, traumas are transmitted with few words from one generation to the next.
For films of this kind to have a chance to meet their audiences, their screenwriters must moderate their criticisms and package them in life situations that are acceptable to the censors. Dissident filmmakers have always turned these constraints into virtues. Double-meaning language and indirect allusions add subtlety to the cinematic approach. So did Mohammad Rasoulof, who in this case also wrote the script. Each of the four stories proposes a consistent narrative and a different approach to a common theme – how can humanity be preserved in a system that tries to corrupt its subjects and make them accomplices in crime? Helped by a team of exceptional actors, he manages to give life and human authenticity to each of the characters. None of them is a criminal and, as the film’s title suggests, there is no born Evil in them. The situations they find themselves in are humanly impossible, and this is due to a system that makes the death penalty a judicial tool combined with an instrument of political terror. Great cinema is simple cinema. ‘Sheytan vojood nadarad‘ is a beautiful, courageous and sad film. At the end of the screening, we, the viewers, are left with some sense of optimism. The human landscape depicted by the four films is diverse. Humanity has not been completely suppressed, it remains present in the way some of the heroes behave and act. The cry for freedom and justice cannot be completely silenced and the art of film is one of its means of expression.
The 1988 ‘Itinéraire d’un enfant gâté‘ (English title: ‘Itinerary of a Spoiled Child‘) is the second of three films directed by Claude Lelouch featuring Jean-Paul Belmondo. Three films that belong each to different periods in the careers of the director and of the actor. It is the one in their collaborations that I like the most, a film that highlights well what we love about Lelouch‘s films and Belmondo‘s screen roles, but also shows some of the flaws for which they have been criticized. What is evident, however, is the pleasure with which the two collaborated when they had the opportunity, knowing each other well and each of them knowing how to make best of the other’s talents.
‘Itinéraire d’un enfant gâté‘ describes the kind of a midlife crisis as we probably all wish we had when we reach a midlife crisis. Sam Lions is a very rich man who decides to leave his business and family behind, boards a yacht for a solitary voyage on the world’s oceans, and in the middle of the waters he orchestrates his disappearance. His plan is to live anonymously and with false documents, enjoying his passion for the animals still at free in Africa. When this happens we already know that he is a survivor character. He was abandoned as a child, had grown up in the world of circuses, had become an acrobat, but his career had been cut short by an accident. Taking risks was a way of life for him. Problems arise when he is recognized by a former employee of the company he had run, and from here other kinds of complications begin. He also finds out that the family business is mired in problems. The responsibilities towards the business and the people he had run away from return. Will his experiences as a survivor and confrontations with wild animals help him?
The narrative is composed of two very different parts. I liked the first half more, in which, after a formidable opening scene describing his abandonment as a toddler, Sam’s biography is described interspersed with his voyage at sea. After the event that changes the course of his life takes place, we move on to a more classically presented story, a family and situations comedy, which takes place partly in exotic Africa and partly in Paris. I really liked this grown-up role of Belmondo, marked by the wrinkles of age, but preserving his magnetism and humor, and especially not giving doing his own stunts. His character behaves, apparently, like a spoiled child, but we know that he got here through his own strength and after many sufferings and trials. Belmondo‘s partner is Richard Anconina, an actor with a very different style, but the couple succeeds in comedic situations precisely because of this contrast. Francis Lai‘s music dominates the film and contributes a lot to creating the atmosphere. Maybe too much. Lelouch‘s tendency to film picturesque scenes accompanied by music is obvious, and in reasonable doses this is OK. ‘Itinéraire d’un enfant gâté‘ is one of the films in which, in my opinion, he exaggerates. When he says in about 5 minutes something that he could have expressed in 30 seconds, the repetition becomes annoying. However, the film stays in the memory thanks to the main character, the world of the circus presented with nostalgia and sympathy and the actors whom Lelouch knows better than anyone else to direct, to support and to give them the freedom to do what they do best.
To prevent history from repeating itself, the stories of episodes of the Holocaust, of other genocides, and of acts of political terror and terrorism must be made known in all their horror. The best testimonies are those of survivors. But they don’t always speak up – they can’t, they don’t want to, they haven’t overcome the trauma. ‘White Bird‘, director Marc Foster’s 2023 film, depicts such a testimony. A late testimony of a Holocaust survivor. Although the film’s story, based on a graphic novel by writer R.J. Palacio, who also co-wrote the screenplay, has many predictable elements, ultimately the emotion and intensity of a fictional narrative that has its source in thousands of similar tragic stories prevails.
Sara Blum had a happy childhood in France in the 1930s. Her entire world had shattered when the Germans occupied France and her Jewish family was subjected to racial persecution, the open hostility of some of their neighbors and the threat of deportation to the death camps. Separated from her parents, the girl was hidden in a barn by the Beaumier family, whose son, Julian, had been Sara’s classmate. It was a natural gesture of humanity, but many of those around her had become non-human and this attitude of her saviors involved enormous risks, including the threat of death. Julian had also known suffering, of a different kind, being disabled due to the sequelae of polio he contracted as a child. The two teenagers are coming to age together in extreme conditions. Julian helps Sara and a love story blossoms between them in the shadow of the permanent threat. The war is nearing its end, but not all heroes will reach the day of Liberation.
The story is told in the present day by an elderly Sara Blum, who has become a famous painter, for her grandson, also named Julian. The confession is a kind of answer or life lesson for the American teenager who is in a sociability crisis at the new school where he had been transferred for disciplinary reasons. (‘White Bird‘ is a vague sequel to a film of a completely different genre). However, this is what triggers her need to speak, to share the experience, to transmit the lessons of history to the generations to come. Helen Mirren is Sara in her old age. It is not a big role, but Mirren, who is one of my favorite actresses, plays it with nobility. Another formidable actress that I love, Gillian Anderson is cast as Mrs. Beaumier, who shelters the young Sara and takes on the role of the mother from whom she had been separated. The acting creations of these two great actresses are, however, overshadowed by the two very young actors who play the roles of teenagers Sara and Julian. Their names are Ariella Glaser and Orlando Schwerdt. If they will have the chance of good castings, I predict beautiful film careers for both of them. Ariella Glaser in particular also has a very suitable physique, reminiscent of the photos left in the album of Anne Frank’s family, whose Diary was, of course, one of the sources of inspiration for ‘White Bird‘ and Sara. Despite the lack of authenticity of the movie being spoken exclusively in English and of some excessive didactic and melodramatic nuances, the film manages to bring together in a single narative thread many of the stories that must not be forgotten. This is an episode from a historical tragedy, but the message manages to be optimistic.
‘Chocolat‘, directed in 2016 by Roschdy Zem, is one of those films that left me happy after viewing, but which later, as emotions and ideas settled, I started to consider as a missed opportunity for an exceptional creation. The film is based on the biography of a real character, a black clown in an almost exclusively white France at the end of the 19th and beginning of the 20th centuries, a France divided by the Dreyfus affair and far from having eliminated racial prejudices. The real Rafael Padilla – who took the circus name Chocolat – was born a slave, orphaned at a young age and brought from Cuba to Spain to be a servant. Fleeing from abusive masters, he took refuge in a circus. Together with the English clown George Footit they formed a famous duo, which established a tradition of performing duos composed of a classic clown and a vagabond outsider. Forgotten for most of the 20th century, he was rediscovered by historian Gérard Noiriel, an expert in the history of immigration in France, who wrote two books about him and was a co-author of the screenplay for this film. However, the film departs quite a bit from the real biography of the character. The results of this liberties taken by the film’s authors in relation to the real biography are mixed.
I am not a fan of faithful biographies at all costs, but I think that in this case some significant details have been left out, and others have been added that do not necessarily contribute to the narrative or the profile of the character. Chocolat was not born in Africa and almost nothing is said about his Cuban origin and adventurous and traumatic childhood. The meeting between Chocolat and George Footit is set in an imaginary circus and here the addition seems inspired to me, because Mr. and Mrs. Delvaux are well-sketched and will play (especially she) a role in the story later on. Marie Hecquet, Chocolat’s lover, is a widow in the film, and I don’t really see the point of this embellishment of the character. Her relationship with Chocolat was actually an adultery, the woman destroyed her family and renounced a bourgeois existence for a relationship condemned by most of those around her, and this sacrifice for love is almost completely lost. The artist was never imprisoned and tortured, but let’s say that this episode adds drama to the story. Finally, it is insinuated in the film that Chocolat was left crippled – mutilated in a fight because he couldn’t pay his debts -, in reality he continued to appear in circuses until the end of his life. His later lack of success is mainly due to the fact that French passion for the circus had somewhat evaporated.
Fortunately for the film, most of the weaknesses of the script are compensated by the actors’ performances and the exceptional rendition of the period and of a world of the circus that we know from the paintings of Degas or Toulouse-Lautrec but also from the films of the Lumière brothers (fragments of these in the credits, don’t miss them!). Omar Sy creates a statuesque and captivating Chocolat, naive and sensitive at the same time. James Thierrée, who plays the role of George Footit, is also formidable. I thought about Charlot while watching the film, both because of the period in which the action takes place and the clown character. Reading about the actor after watching, I found out that he is actually the grandson of the great artist and I also realized the striking physical resemblance. How does this actor not have a more visible career? I think if the connection between the two characters – as artists, as friends, as people so different in a society dominated by prejudice – had been better written we would have had an exceptional film. But there are still enough good reasons not to miss watching ‘Chocolat‘.
Profesor universitar, filosof, eseist, jurnalist, istoric al artei, Andrei Cornea (născut în 1952) este unul dintre acei gânditori care contrazic percepția că a trecut vremea personalităților enciclopedice într-o epocă în care diversificarea domeniilor artelor și științelor și inflația de informație par a face foarte dificilă perspectiva și viziunea interdisciplinară. Cărților de eseuri, lucrărilor de filosofie și istorie a artei, volumelor de publicistică sau memorii și traducerilor din marii filosofi ai Greciei Antice pe care le-a semnat, Andrei Cornea le-a adăugat romanul istoric ‘Uimitoarea istorie a lui Șabbatai Mesia’ publicat într-o primă ediție în 2015 de Editura Humanitas. Este o încercare – foarte reușită în opinia mea – de a apropia publicul mai larg de o problematică istorică puțin cunoscută la noi, de întâmplări și personalități din secole trecute, dar care sunt foarte relevante și astăzi, folosind uneltele ficțiunii într-un gen care a devenit foarte popular în ultimele decenii. Cu vreo două luni în urmă vizionam spectacolul cu piesa ‘Mesia’ a dramaturgului american Martin Sherman la Teatrul Evreiesc de Stat din București, pus în scenă într-o viziune creatoare de regizorul Andrei Măjeri. Notam atunci lipsa unei explicații de context despre perioada istorică în care avea loc acțiunea și despre conceptul lui Mesia, diferit în iudaism de interpretările din creștinism. Ei bine, cartea lui Andrei Cornea îmi pare a fi o minunată lectură complementară. Recomand celor care au citit cartea să vadă spectacolul de la TES, și celor care au văzut piesa să citească cartea. Poate că mulți au făcut-o deja.
Figura centrală a cărții este Șabbatai Țevi (1626 – 1676). (Voi folosi ortografia din carte pentru numele eroului). Născut la Smirna (Izmirul de astăzi) într-o familie de evrei sefarzi, tânărul destinat unei cariere de rabin a devenit una dintre figurile cele mai influente ale secolului său și dincolo de el. Împărtășindu-și revelația apărută în vis după care el ar fi destinat să fie Mesia, conducătorul evreu care va reface gloria pierdută și va curma suferințele poporului greu încercat, a dobândit în foarte scurtă vreme un prestigiu enorm în rândurile comunităților evreiești dispersate în Europa și Orientul Apropiat. A atras atenția sultanului și a curții imperiale otomane, care l-au obligat să se convertească la Islam și și-a sfârșit viața într-un exil interior în Muntenegru. A lăsat însă în urmă nu doar o legendă care poate fi relatată din perspective multiple ci și un grup de adepți – evrei convertiți la Islam -, numit dönmeh, care au continuat în secret și o parte dintre practicile iudaismului și venerarea lui Șabbatai ca un Mesia care se va întoarce în zilele finale ale Apocalipsei. Urmași ai acestei comunități mai există și astăzi. Majoritatea au fost asimilați de turci sau au revenit la iudaism și s-au stabilit în Israel. În 2016 se mai identificau drept dömneh vreo 2000 de persoane.
‘… pentru dönmeh ascunderea nu a fost o strategie de supraviețuire în calitate de evrei, ca la maranii din Portugalia și Spania; dimpotrivă, la noi a fost o convingere în sine, reprezentând un fel de religie a ascunderii, sau, dacă vrei, a fost ascunderea devenită religie, în raport deopotrivă cu musulmanii şi cu evreii!’ (pag. 37)
Andrei Cornea construiește relatarea istorică din perspectiva unor personaje care trăiesc cu două secole și jumătate mai târziu, într-o altă perioadă istorică de convulsiuni din istoria Europei. Ne aflăm la Tesalonic (iarăși preiau transcrierea din carte, pentru Salonic) în deceniul de după primul război mondial. Am vizitat orașul cu doi ani în urmă, ceea ce mi-a permis să pun bine în context și în imagini cele relatate în carte. Tesalonic a fost și este astăzi un oraș frumos și interesant, aflat la răscruce de drumuri maritime și de culturi. Istoric, orașul grec a fost cândva adăpost pentru una dintre cele mai mari comunități evreiești din lume, dar și locul de naștere al lui Mustafa Kemal Atatürk, părintele fondator al Turciei moderne. Războiul dintre Grecia și Turcia care a urmat căderii Imperiului Otoman s-a încheiat cu un dureros schimb de populații în care greci de religie musulmană au fost ‘repatriați’ în Turcia și turci de religie creștin-ortodoxă din Asia Mică au fost ‘repatriați’ în Grecia. Printre aceștia s-au aflat și descendenții populației dönmeh expulzați din Grecia ca turci și suspectați în Turcia ca fiind cripto-evrei. Doctorul Mehmet Akif, unul dintre eroii romanului, este unul dintre aceștia. El încredințează documentele comunității sale rabinului orașului, dar destăinuirile despre conținutul acestora le va face vechiului său prieten, avocatul grec Spiros Philippidis, cu care se împrietenise în tinerețe, în perioada studiilor la Paris. Într-o fascinantă serie de dialoguri la ceasuri de seară, medicul îi vă dezvălui avocatului istoria comunității sale care pleacă de la viață și moștenirea spirituală a lui Șabbatai Țevi. Cei doi vor dezbate semnificațiile istorice și filosofice ale faptelor în tradiția dialogurilor socratice, dar ritmul întâlnirilor pare să fie marcat de o pendulă a destinului, precum în tradiția povestirilor orientale. Când povestirile se sfârșesc, naratorului îi este rezervată nu moartea, ci exilul.
Educați în spiritul raționalismului (voltairian îl numesc ei), cei doi eroi pot cădea de acord asupra relativității adevărului și pluralismului viziunilor istorice:
‘O, nu există credințe false şi gata, prietene! Pe unele se întâmplă să le împărtăşim, şi atunci decidem că sunt adevărate şi rezonabile, în vreme ce pe altele – nu, și, ca urmare, le tratăm drept false şi absurde. Iar rațiunea nu ne ajută să respingem decât credințele pe care nu le avem şi ne învață să apărăm numai credințele pe care deja le avem.’ (pag. 33-34)
‘… toate credinţele au aceeaşi valoare de adevăr: infinită, privită din interior, nulă, privită din exterior – deşi, ce-i drept, nu au şi aceeaşi valoare de utilitate şi de bine pentru oameni.’ (pag. 67)
Cine a fost Șabbatai Țevi? Un fals profet cum îl considera evreii, dintr-un sir de personalități mai mult sau mai puțin ilustre, care s-au crezut sau au fost considerați profeți în așteptarea adevăratului Mesia? Mesia a cărui primă incarnare pe Pământ a avut loc în secolul 17 și care se va întoarce la finele timpurilor, cum în consideră sabatienii, inclusiv cei din comunitatea dömneh? Un personaj excentric și carismatic, o notă pitorească și stranie a istoriei evreiești, europene și orientale așa cum îl văd unele tratate de istorie? Cert este că a trăit în timpuri grele, în care populații oprimate precum evreii izgoniți, persecutați, uciși în pogromuri sperau la venirea în curând a Apocalipsei. Comparând istoria cu propria contemporaneitate, cei doi prieteni par a ajunge la concluzia că acele vremuri nu sunt unice și poate tocmai de aceea speranța venirii unui Mesia este o tendință perenă și universală. Fiul lui Spiros este simpatizant al revoluției bolșevice, de care îl leagă și o poveste de dragoste cu o tânără rusoaică. Fanatismul credinței așa cum este văzut din exterior sau devotamentul pentru cauză cum este tratat din interior sunt abordări comune tuturor ideologiilor din toate vremurile.
‘Mulți oameni, din foarte multe țări şi regiuni – evrei, creștini şi chiar sufiți musulmani, deopotrivă oameni de rând, dar şi dintre cei mai străluciti -, aşteptau şi calculau cu înfrigurare și speranță sfârşitul lumii acesteia, sau Mileniul, cum spuneau creştinii – ceea ce însemna fie venirea grabnică a lui Mesia, pentru evrei, fie cea de-a Doua Venire a lui Mesia-Cristos (sau Parusia, cum ziceţi voi, grecii), pentru creştini, sau Ziua Domnului, sau sosirea aşa-numitului Mahdi, pentru musulmanii şiiți sau unele secte semieretice precum Bektaşi – şi, odată cu aceasta, răsăritul unei epoci de dreptate, armonie şi pace universale. Marele filozof Maimonide scrisese negru pe alb că trebuie să aştepţi venirea lui Mesia „în fiecare zi”, deşi – adăugase el prudent, ca un filozof ce era – „ea ar putea întârzia”. Ba, acum nu mai durează mult!” ziceau unii mai puțin filozofi, sau mai sătui de atâta aşteptare. Exista aşadar un teren comun de aș- teptare înfrigurată a acestui eveniment excepțional, teren pe care pretențiile de a fi Mesia ale cuiva ar fi putut, eventual, să fie sădite cu succes, dacă ar fi fost luate în serios, desigur…’ (pag. 58)
Calea aleasa de Șabbatai Țevi și învățăturile propagate discipolilor sai păreau a fi aberații iconoclaste pentru autoritățile religioase ale timpului său. Bazându-se pe citate scoase din context și intepretari personale ale unor texte din cărțile sfinte, el propovăduia o viață cu tente de libertinaj și anularea multora dintre restricțiile care separaseră viață evreiasca și preveniseră asimilarea în condițiile exilului care dura deja de mai bine de un mileniu și jumătate. Anularea sau chiar răsturnarea sensului sărbătorilor (zilele de doliu și de post transformate în festinuri) implementau principiul după care ‘păcatul înlătură păcatul’. Atitudinea mai tolerantă sau chiar dispariția constrângerilor au contribuit probabil la succesul mișcării sabbatiene, cam în același fel în care dezlegările apostolului Paul (cel născut ca Saul din Tarsus) au dus la creșterea popularității creștinismului în primul secol de după Cristos.
‘Şabbatai Tevi avea să fie proclamat de către profetul Nathan Mesia, fiul lui David, regele lui Israel şi Mântuitor, în bucuria generală, în cântece de psalmi şi laude aduse Atotputernicului. Şi cum de nu s-ar fi bucurat ei, văzându-şi şi regele, şi profetul lui printre ei, când de atâtea veacuri şi regalitatea, şi profeția dispăruseră din Israel? Căci mulţi se gândeau că în curând vor scăpa de înjositorul bir, jizya, pus pe capul oricărui dhimmi (evreu sau creştin), spre a nu fi tăiat de sabie, cei mai mulți – că își vor lua înapoi țara, ereț israel, unde se vor reuni cu frații lor exilați în toată lumea, și că se va reclădi Templul lui Solomon la Ierusalim, aşa cum au vestit profeții de demult. Mai erau și unii mai puțini, ce-i drept – multă vreme, care priveau şi mai departe, sperând că, nu peste deopotrivă Israel şi lumea întreagă vor fi mântuiți de rău, că fiecare va primi răsplata meritată, şi nu cum fusese până atunci, când răii prosperaseră și bunii fuseseră oropsiți, că lacatele, broaştele, lanțurile şi cheile vor deveni de prisos, la fel ca şi săbiile şi muschetele, iar pacea, fericirea, dreptatea şi iubirea de oameni vor domni nestingherite pretutindeni pe faţa pământului. Până azi, în calendarul nostru, dönmeh, 17 Tammuz, care la evrei a fost întotdeauna o zi de doliu şi post căci în acea zi ar fi început străpungerea zidurilor Ierusalimului asediat, lucru încheiat cu nimicirea totală a cetății lui David pe data de 9 Av, şi tot în aceeaşi zi se spune și că Moise, mâniat de idolatria israeliților, a făcut zob primul rând de table ale Legii, scrise de „degetul lui Dumnezeu” şi conţinând Tora de lumină“, – aşadar ziua de 17 Tammuz este o zi de bucurie, find numită “ziua când a început a creşte Împărăţia (lui Mesia)”. (pag. 167)
Acestora li se adăugau promisiunile unei întoarceri în Țara Sfântă și ale renașterii naționale:
‘Mesianismul, la modul general, era soluția ideală a acestei situații contradictorii: venirea lui Mesia, deși articol de credinţă în Tora, discutată pe larg în Talmud, suspenda totuşi Tora „terestră”, adică anula sau măcar făgăduia anularea nenumăratelor reguli care îndiguiau viața. Mesianismul însemna o eliberare de Tora, dar, paradoxal, în termenii Torei, împlinind astfel deopotrivă dorinţa de a păstra iudaismul, cât şi pe aceea de a-l depăși. Ba chiar sub raport politic, mesianismul promitea evreilor ceea ce le lipsise de atâtea secole: un rege, țara lor redobândită, libertatea şi chiar revanșa împotriva asupritorilor, înainte de marea împăcare universală!’ (pag. 232)
O perspectivă și discuții foarte interesante sunt prezentate în legătură cu atitudinile otomanilor – atât ale supușilor cât și ale conducătorilor imperiului. Deși rolul de Mesia și țelurile misiunii sale sunt destinate în special populației evreiești, Șabbatai Țevi își căștigase un renume și adepți și în rândurile populațiilor musulmane și creștine din Asia Mică, Balcani, și restul Europei. Evreii din teritoriile Poloniei și Ucrainei de azi se pregăteau pentru o întoarcere în țara strămoșilor, dar și populația ne-evreiască era fascinată – în atmosfera de așteptare a Apocalipsei a vremurilor – de această personalitate care pare a redeștepta tradiții și forțe ascunse vreme de multe secole. Contribuie la clădirea acestui prestigiu și personalitatea Sarei, a treia sa soție, a cărei biografie este o pildă a suferințelor populației evreiești în general și a femeilor în special, dar și a rezilienței feminine și a renașterii posibile prin forța inteligenței și a voinței. Cei care vor citi și cartea și vor vedea și spectacolul pus în scenă la București de Andrei Măjeri vor putea compara cele două figuri. Martin Sherman și Andrei Cornea propun două viziuni foarte diferite ale vieții Sarei și rolului acesteia în acțiunile sale. Terenul este, de altfel, aici, liber pentru ficțiune, căci există foarte puține mărturii despre personajului istoric al Sarei.
Dar conducătorii? Șabbatai Țevi a câștigat încrederea unei părți a sfetnicilor sultanului Mehmed IV, iar propunerea inițială semăna cu un proiect proto-sionist. Cauzele trebuie căutate însă mai ales în situația Imperiului Otoman în epocă. Pe de-o parte se afla la vârful expansiunii sale teritoriale, dar de aici începea declinul. Înfrângerea de la porțile Vienei avea să se petreacă în deceniul de după moartea lui Șabbatai Țevi. Înalții funcționari ai imperiului înțeleseseră însă situația și căutau aliați.
‘Se apropie amurgul Semilunei. Te minunezi? Vrei să sii de ce? Simplu, fiindcă necredincioşii devin tot mai bogați, Întelegi?… Uită-te însă că nici bani ca lumea nu mai batem: nu iar noi tot mai săraci. Aşadar, totul stă în bani, visătorule! vezi că folosim aproape numai techinii de aur veneţieni sau realii spanioli, iar pe asprii noştri de argint nu-i vrem nici noi măcar? Cum poate fi o împărăție puternică, dacă nu are bani ca lumea, respectați și primiți pretutindeni? Necircumcișii au manufacturi tot mai mari și mai bune, importă şi exportă bunuri din şi în India, Africa, Americi, au bănci tot mai mari, cu filiale care fac afaceri cu lumea întreagă, ca cele din Amsterdam, Hamburg, Frankfurt, Livorno, Veneția. Vorba vine, necircumcisii, căci o mare parte dintre bancherii lor sunt de-ai voştri, evrei sau convertiti! De-asta nu mă mir că mulți creştini ţipă că aurul lor se duce la voi… Dar uită-te mai bine la regatul Poloniei, cu care ne aflăm mereu în război: cine le dă regilor lor şi şleahtei bani cu împrumut pentru a-şi plăti armatele? Evreii. Cine le arendează nemăsuratele moşii din Podolia, Ucraina și Lituania, destelenindu-le, îngrijindu-le şi făcându-le profitabile? Evreii. Cine cumpără, cine vinde acolo deopotrivă cu toptanul şi cu amănuntul orice – de la ace de cusut şi până la giuvaierurile şi mătăsurile femeilor nobile? Tot evreii. Chiar şi acum, după urgia cazacă şi după războaiele cu svezii, tot evreii țin în viață regatul polon şi toată sleahta leşească! Stiai asta, visătorule şi cântărețule? Aud că ai o soție polacă, aşa că s-ar cuveni să ştii! Mda, nu răspunzi…
«Şi atunci, ne zicea Kassim Efendi, hai să-i scoatem de-acolo pe evrei şi să-i aducem la noi, cu banii lor cu tot, dacă se poate, dar mai ales cu iscusinţele lor, cu hărnicia lor. Leşii cei trufași, fără evrei, fără banii lor, fără împrumuturi, fără negot, se vor prăbuşi, iar noi, dimpotrivă, vom trage folos, așa cum am tras de folos și acum o sută şi mai bine de ani, când i-am primit cu bratele deschise pe evreii alungați din Spania şi Portugalia şi, nu întâmplător, împărăția otomană a ajuns chiar atunci la zenitul splendorii sale.» «Dar cum să-i facem pe evrei să vină la noi, il întrebam noi pe Kassim Efendi, de vreme ce nici prigoanele din anii trecuți nu i-au alungat din Polonia?» «Există un singur mijloc», ne spunea el, şi aici vine rolul tău, Şabbatai Tevi! In trebi cum? Simplu, fiind ceea ce pretinzi că eşti: Mesia. Fiind regele lor. Cu coroană, sceptru şi tot ce trebuie. Ca rege ii vei în- cunoștința că exilul milenar al lui Israel s-a încheiat şi că sunt chemați să revină în Palestina, unde vor fi bineveniți, că pot să scape asuprirea, de prădăciunile şi disprețul necircumcişilor, că vor trăi liberi în țara lor şi la Ierusalim, după Legea lui Sabbatai-Mesia, care va fi Legea țării lor, supusă Sultanului, dar şi că regatul şi regele le-au fost redate din mila slăvitului Sultan Mehmet al IV-lea, căruia trebuie să-i arate o nespusă recunoștință prin întemeiere de bănci, de manufacturi de toate cele folositoare, inclusiv tiparnițe (că noi, musulmanii, nu ne-am învrednicit), prin comert peste mări și țări, prin batere de monedă şi administrarea finanțelor locale şi imperiale, ba chiar smulgând din Apus știința cea nouă a frâncilor şi sădind-o prin şcoli şi pe meleagurile Răsăritului, pe scurt aşadar, îmbogățind Răsăritul şi sărăcind Apusul, pentru a-l putea înfrânge în războaie.’ (pag. 211-212)
Istoria și ficțiunea ne spun că acest proiect nu a devenit niciodată realitate. Precum în relatările Noului Testament, mântuitorul considerat fals de comunitate a fost denunțat de unui dintre evrei și sultanul l-a pus în fața dilemei alegerii între moartea în chinuri alături de crunte represiuni ale adepților săi sau convertirea la Islam. A ales convertirea. Această decizie l-a compromis în ochii majorității evreilor și în mare măsură ai istoriei. Nu și pentru aceia dintre adepții săi care i-au înțeles sensul acțiunii, dimensiunile sacrificiului și faptul că prin fapta sa se salvase nu doar pe el ci și pe toți adepții săi. Prețul perpetuării credinței sale a fost însă ascunderea identității adevărate a urmașilor.
‘… apostazia nu e altceva decât o încălcare supremă a Legii; dar nu fusese întreaga activitate de până la ea a lui Şabbatai punctată de numeroase încălcări ale Legii şi ale prescripțiilor rabinice, eufemistic numite fapte ciudate”? Ce altceva fuseseră pronunţarea Tetragramei sfinte, consumarea de alimente interzise, anularea posturilor comemorând distrugerea Templului, schimbarea momentului din săptămână al Şabatului, precum și numeroase alte încălcări? Chiar şi căsătoria cu o prostituată se ciocnea cu morala rabinică, spre a nu mai vorbi despre aplecarea tot mai vădită a lui Şabbatai către relații indecente cu tinere! Şi, în sfârşit, nu condensase Şabbatai întreaga lui misiune în formula atât de eretică, atât de neliniştitoare: „Binecuvântat ești tu, Doamne, care ai îngăduit ceea ce este oprit”, formulă care se întâlnea şi cu principiul lui Nathan cum că faptele vrednice sunt subordonate credinţei şi că Mesia poate salva pe orice păcătos? Toate transgresiunile aveau o logică a lor, asociindu-se între ele, întărindu-se una pe alta şi împingând mereu mai departe şi mai spre adânc, până la încălcarea supremă a Legii – apostazia. Iar această logică se bizuia – aşa cum am mai arătat – pe sentimentul că timpurile mesianice, ori chiar timpurile de pe pragul lor sunt hotărât altfel decât timpurile normale.’ (pag. 265-266)
‘Uimitoarea istorie a lui Șabbatai Mesia’ mi-a prilejuit mare plăcere la lectură și cred că are șansa să atragă multe categorii de cititori. Este un mister istoric de genul celor ale lui Umberto Ecco sau Carlos Ruiz Zafón. Documentarea este perfectă și nu am găsit nimic care să contrazică în concepție sau în detalii cele pe care le cunoșteam, în schimb lectura mi-a adăugat multe. Discuțiile celor doi prieteni intelectuali din prima jumătate a secolului 20 rezonează cu concepțiile liberale de intepretare a istoriei cu care suntem familiari și sunt relevante și pentru vremurile noastre, cu un secol mai târziu. Lor li se adaugă ca personaj Autorul, cu umor și cu sublinieri în momentele cheie, un participant tăcut și un receptor și păstrător în pagini de carte ale poveștilor și credințelor eroilor. Sper că aceast roman, actual și antrenant, se află în planurile de reeditări la Humanitas.
Vă propun să discutam astăzi despre un caz de studiu. Un personaj carismatic, care știe să vorbească limba poporului, amestecând o baza științifică și referințe dese la Divinitate, care prezintă idei iconoclaste amestecând pragmatismul cu magia. Nu este vorba despre vreun politician al vremurilor noastre. Orice asemănare este, poate, doar o coincidență. Este vorba despre o personalitate a secolului al XVI-lea, considerat de unii savant și de alții, șarlatan, un om care a deschis căi de evoluție a medicinei care sunt urmate și astăzi, dar a cărui principală preocupare și sursă de renume în epocă a fost alchimia. Numele său era Paracelsus.
Paracelsus s-a născut cu numele de Theophrastus Philippus Aureolus Bombastus von Hohenheim în satul Einsiedeln, din Elveția, în noiembrie sau decembrie 1493. A fost singurul copil al lui Wilhelm (sau Willem) Bombast von Hohenheim (1457–1534), medic, farmacist și botanist german, și al Elsei Ochsner, care a murit la scurt timp după nașterea lui. Unele surse susțin că mama sa era de origine foarte modestă, servitoare șerbă la castel. Tatăl lui s-a mutat la Villach, în Carinthia (în Austria de astăzi), unde a lucrat ca medic, tratând pelerinii și locuitorii mănăstirii locale. Paracelsus a fost instruit de tatăl său în botanică, medicină, mineralogie, minerit și filozofie naturală. A primit o profundă educație umanistă și teologică de la clericii locali și de la școala abației Sfântul Paul din Lavanttal. La vârsta de 16 ani, a început să studieze medicina la Universitatea din Basel, mutându-se ulterior la Viena. Și-a obținut doctoratul în medicină la Universitatea din Ferrara, în 1515 sau 1516. A practicat la Strasbourg și la Basel, iar prin 1526 a început să conferențieze la Universitatea din Basel.
Ne aflăm în plină perioadă a Reformei, și Paracelsus este un produs al acelei epoci de efervescență intelectuală. Opiniile și scrierile sale l-au adus deseori în conflict cu Biserica Catolică. Deși se pare că nu a abandonat-o niciodată, mulți contemporani și istorici de mai târziu l-au considerat ca fiind luteran. Precum predicile reformate, prelegerile lui Paracelsus la Universitatea din Basel erau ținute în germană, nu în latină. El declara că dorește ca prelegerile sale să fie înțelese și disponibile pentru toată lumea. I-a criticat pe medicii și pe farmaciștii din Basel, creând tulburări politice până la punctul în care viața i-a fost amenințată. Alte acțiuni au fost și mai controversate. Într-o demonstrație a disprețului său pentru medicina convențională, Paracelsus a ars public ediții ale lucrărilor lui Galen și Avicenna. Pe 23 iunie 1527, a ars în piața publică o copie a ‘Canonului de Medicină al lui Avicenna’, considerat un pilon al studiului academic. Era predispus la multe izbucniri de limbaj abuziv, detesta teoriile netestate și ridiculiza pe oricine acorda mai multă importanță titlurilor decât practicii: ‘dacă boala ne pune la încercare, toată splendoarea, titlul, inelul și numele nostru vor fi la fel de utile ca ajutor ca o coadă de cal’. În perioada în care a fost profesor la Universitatea din Basel, el a invitat frizeri-chirurgi (meseriile acestea se contopeau în acele vremuri), alchimiști, farmaciști și alții fără pregătire academică pentru a servi drept exemple ale credinței sale că numai cei care au practicat o artă o cunosc cu adevărat: ‘Pacienții sunt manualul tău, patul bolnavului este camera ta de studii.’ le spunea Paracelsus studenților. A fost comparat cu Martin Luther din cauza actelor sale deschis sfidătoare împotriva autorităților existente în medicină, dar a respins acea comparație, afirmând: ‘Îi las pe Luther să apere ceea ce spune, și eu voi fi responsabil pentru ceea ce spun.’
Rebelul care a ars cărțile altora la Basel a scris el însuși enorm, și operele sale au fost publicate inițial, după moartea sa, în zece volume. Amesteca cunoștințele științifice profunde și experiența practică cu o însemnată doză de demagogie, pe care o recunoaștem în discursurile populiste dintotdeauna. Savantul educat umanist și doctorul în medicină se lăuda cu originile sale modeste și nu se rușina să afirme că învață și de la cerșetori, măcelari sau bărbieri. Vederile sale iconoclaste și vehemența cu care le-a susținut au făcut să fie declarat persona non grata în multe locuri în care a profesat, a conferențiat și a scris tratate de medicină. De la Basel a fost nevoit să plece în Alsacia, la Colmar, apoi la Nürnberg. În ultimul an al vieții a ajuns la Salzburg, unde a murit pe 24 septembrie 1541.
Care a fost contribuția lui Paracelsus în schimbarea direcției medicinei? Concepțiile timpului își aveau originea în antichitate și susțineau că corpul omenesc este influențat de patru umori, iar bolile sunt rezultatul dezechilibrelor interne dintre aceste umori. Pentru a restaura aceste echilibre, tratamentele includeau sângerări provocate și ingerarea de poțiuni magice. Paracelsus nu a negat complet aceste teorii, dar a susținut că principalele cauze ale dezechilibrelor sunt externe corpului. Erau primii pași pe calea care, cu două sau trei secole mai târziu, avea să ducă la identificarea germenilor (microbi, virusuri) care produc majoritatea bolilor. Inovația sa principală a fost însă prescrierea de tratamente chimice. Sună ca un precursor al farmacologiei și medicinei moderne, dar este în fapt o concepție care își are originea în pseudo-știința alchimiei, al cărei adept era. Amestecând știința cu misticismul, Paracelsus susținea că trei elemente de bază – sarea, sulful și mercurul –, corespunzând diferitelor aspecte ale existenței – stabilitate, combustibilitate, lichiditate –, pot influența echilibrele interioare ale corpului omenesc. Separarea oricăreia dintre acestea de celelalte două ar duce la boală. Pentru a vindeca o boală de o anumită intensitate, trebuie administrată o substanță de natură similară, dar de intensitate opusă. El este considerat și drept părintele toxicologiei, descoperitorul principiului că aceeași substanță, în funcție de doza administrată, poate avea efecte benefice sau poate fi o otravă. De asemenea, Paracelsus este adesea creditat cu reintroducerea opiumului în Europa de Vest, în timpul Renașterii germane. El a lăudat beneficiile opiumului și ale unei pastile pe care a numit-o laudanum, despre care alții au afirmat că ar fi o tinctură de opiu. Paracelsus nu a lăsat o rețetă completă, iar ingredientele cunoscute diferă considerabil de laudanum din secolele XVII-XIX. Paracelsus a inventat, sau cel puțin a numit un fel de dezinfectant și analgezic, opodeldoc, un amestec de săpun în alcool, căruia i s-au adăugat camfor și uneori o serie de esențe de plante, în special pelin. Rețeta lui Paracelsus formează baza pentru majoritatea versiunilor ulterioare de pansamente și unguente folosite pentru tratarea rănilor.
În pofida teoriilor și atitudinilor sale rebele, Paracelsus a fost un om al epocii sale. Atitudinea lui față de știință a fost puternic influențată de credințele sale religioase. El credea că știința și religia sunt inseparabile, iar descoperirile științifice erau mesaje directe de la Dumnezeu. Paracelsus credea, de asemenea, că virtuțile nu sunt naturale, ci supranaturale și existau în Dumnezeu înainte de crearea universului. Din această cauză, când Pământul și Cerurile se vor risipi în cele din urmă, virtuțile tuturor obiectelor naturale vor continua să existe și pur și simplu se vor întoarce la Dumnezeu. Filozofia lui despre adevărata natură a virtuților amintește de ideea lui Aristotel despre locul natural al elementelor. Pentru Paracelsus, scopul științei nu era doar de a afla mai multe despre lumea din jurul nostru, ci și de a căuta semne divine și, eventual, de a înțelege natura lui Dumnezeu. Dacă o persoană care nu crede în Dumnezeu ar deveni medic, el nu ar avea loc în ochii lui Dumnezeu și nu ar reuși în misiunea sa pentru că nu practică în numele său. Paracelsus considera medicina o misiune divină, iar caracterul bun combinat cu devotamentul față de Dumnezeu ca fiind mai important decât competența profesională. El i-a încurajat pe medici să practice ascetismul, auto-îmbunătățirea și umilința împreună cu studiul filozofiei. Informații anecdotice despre viața sa arată că nu de puține ori s-a abătut el însuși de la aceste sfaturi.
Paracelsus a fost adept al ermetismului, filozofia preferata a alchimiștilor. Aceasta este o tradiție filozofică și religioasă înrădăcinată în învățăturile atribuite lui Hermes Trismegistus, o figură sincretică care combină elemente ale zeului grec Hermes și ale zeului egiptean Thoth. Acest sistem cuprinde o gamă largă de cunoștințe ezoterice, inclusiv aspecte ale alchimiei și astrologiei, și a influențat semnificativ diversele tradiții mistice și oculte de-a lungul istoriei. Credințele sale ermetice erau că boala și sănătatea corpului se bazează pe armonia oamenilor (microcosmos) și a naturii (macrocosmos). Abordarea sa a fost diferită de a predecesorilor lui, folosind această analogie nu în scopul purificării sufletului, ci în cel al regăsirii echilibrului de minerale din corpul lor. De aici concluzia că anumite boli ale corpului sunt vindecabile prin remedii chimice. Ca urmare a acestei idei ermetice de armonie, macrocosmosul universului este reprezentat în fiecare persoană ca un microcosmos. Un exemplu al acestei corespondențe este doctrina semnăturilor folosită pentru a identifica puterile curative ale plantelor. Dacă o plantă arăta ca o parte a corpului, atunci aceasta însemna capacitatea ei de a vindeca această anatomie dată. De exemplu, rădăcina orhideei arată ca un testicul și, prin urmare, poate vindeca orice boală asociată testiculului. Paracelsus a mobilizat teoria microcosmos-macrocosmos pentru a demonstra analogia dintre aspirațiile spre mântuire și sănătate. Deoarece oamenii trebuie să alunge influența spiritelor rele prin moralitate, ei trebuie, de asemenea, să alunge bolile urmând reguli de sănătate și tratamente când este cazul.
Relația dintre microcosmos și macrocosmos avea să revină în forță în secolul XX, odată cu progresele fizicii și ale cosmologiei. Combinația dintre știință și misticism, ca și preocuparea pentru alchimie, erau abordări curente ale științei în secolele Renașterii și chiar și mai târziu. Un secol după Paracelsus, Francis Bacon, filozoful naturii și adeptul metodologiile științifice în cercetarea acesteia, studiase textele alchimice moderne, iar ideile sale despre aplicarea științei aveau rădăcini în ideile renascentiste despre știință și magie, care facilitează dominația umanității asupra naturii. Căutările lui Bacon pentru semnificații ascunse în mituri, fabule și în textele înțelepciunii corespund încercărilor ocultiste și neoplatonice anterioare de a localiza înțelepciunea ascunsă în miturile pre-creștine. Însuși Isaac Newton, după ce a revoluționat fizica, matematica și astronomia, și-a dedicat o mare parte din restul vieții alchimiei, transformării plumbului în aur și căutării pietrei filozofale. El a scris lucrări care explorează cronologia și interpretarea biblică (în special a Apocalipsei) și alchimia. Unele dintre acestea ar putea fi considerate oculte. Lucrările științifice ale lui Newton erau de o importanță personală mai mică pentru el, deoarece el a pus accent pe redescoperirea înțelepciunii antice. În acea perioadă, cei educați au îmbrățișat o viziune asupra lumii diferită de cea a secolelor următoare. Distincțiile între știință, superstiție și pseudoștiință nu erau încă formulate, iar o perspectivă biblică devotat-creștină domina cultura occidentală. Abia începând cu sfârșitul secolului al XVII-lea și în secolul al XVIII-lea concepțiile raționaliste ale iluminismului aveau să propună o perspectivă nereligioasă, care delimita știință de mistică. Este aceasta delimitare perenă? Nu, dimpotrivă. Atât progresele științei, cât și dialogurile contemporane dintre filozofi și oameni de știință dovedesc că este vorba despre o dezbatere încă deschisă.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Detour‘ (1945) is a very special and unusual film in the cinematic landscape of the ’40s. Although it was made in Hollywood, it is not a production of the major studios. The way it was made is closer to what we today call independent cinema and ‘low cost’ production. The budget was so low that one of the two cars that appear in this film (and plays an important role in the story) was actually director Edgar G. Ulmer‘s car. A legend circulates (based on an interview given by the director decades later) that the filming took six days. In reality, it took several weeks, which is still quite an achievement. ‘Detour‘ is a combination of a road movie and a film noir and contains reference elements for both genres. It was selected in many rankings of the best films and included in the American National Film Registry. Fully deserved recognitions.
What is it about? Al Roberts used to be a pianist in a bar in New York. When his girlfriend leaves to try her luck as an actress in Hollywood, the man cannot resist the breakup and goes after her. Since he has no money, the only alternative is to undertake the journey by hitchhiking. On the way he meets a rich and unfortunate man and then a beautiful but dangerous woman. His path, as well as his destiny, will take a fateful detour.
‘Detour‘ is less than 70 minutes long. The plot (actually an adaptation of a novel by Martin Goldsmith who is also credited with the screenplay) is filled with coincidences and melodrama. How then can the film’s success be explained, both at its time and in posterity? First of all, it has an air of authenticity. Although it is obviously made in studios and with inexpensive cinematographic means, we feel the scorching air of the desert, we are soaked by the torrential rain of an eventful night, we grope through the fog of Manhattan on another night or we are blinded by the California sun. Acting also contributes, those in small roles in the first place – a waitress at a restaurant, customers at the bars at the roadside rest stops, a policeman on the motorway – all seem extracted from reality and brought to the screen. Tom Neal plays the lead role – a little theatrically for modern tastes, perhaps -, but with an intensity that crosses the screen. He and Ann Savage in the role of the fatal hitchhiker Vera make up one of the first couple of accomplices in crime and travelers on the roads of America in the history of cinema. A special couple, because the two hate each other and the connection between them has nothing romantic, on the contrary. The ending was altered to satisfy the censorship of the Code, but it so happened that the alteration also resulted in an unusual tone for finals of films of the time. The film is in the public domain and I recommend watching it.
‘La délicatesse‘ (2011) is a kind of experiment. It is very rare for a novelist to fully take on the screen adaptation of his own novel, writing the script and also directing the film. David Foenkinos, one of the most popular French novelists, did it, in collaboration with his brother Stéphane Foenkinos. The source was a novel published two years earlier, a study of grief and emotional recovery, a romantic melodrama and an unlikely love story. It was their debut film, they have relapsed twice since then, trying to prove that those who believe that an author should not be involved in the adaptation of their books are wrong. But above all, it is a film with Audrey Tautou, one of her last films, made ten years after she had conquered everyone’s hearts with ‘Le fabuleux destin d’Amélie Poulain’. Her charm and magnetism had remained intact, but was that enough?
Nathalie and François live a love story that is too beautiful not to end tragically and very quickly in this film. He is killed in a car accident and she, left a widow, tries to overcome her grief by immersing herself in the work of a company that deals with international trade. She refuses any kind of emotional involvement, including the advances of the company director – who happens to be a married man – until one day when she, suddenly, kisses one of his subordinates. Markus is a bachelor, he is balding, he is gaining weight, he dresses old-fashionedly and he is also Swedish on top of that, although he speaks perfect French. Everyone around him is stunned, including Nathalie who cannot explain what pushed her to this gesture. Overcoming the mourning period? The too-long refusal to enter into a relationship that had led to an accumulation of emotional energy? Markus is intoxicated by the attention that the beautiful and sad woman gives him and falls in love with Nathalie. Everyone, those with good intentions and those with less good intentions, tries to discourage the connection between the two. How will it develop?
Wrapped-up in the style of a soap opera, the story seems like a fairly banal melodrama. However, there are a few moments of discontinuity in ‘La délicatesse‘, in which the film could have evolved to a more mysterious or ambiguous direction: the kiss scene and one of the following scenes, in which Nathalie is looking for Markus, but several of the work colleagues do not seem to know that he exists. The anonymity of an erased person? or maybe Markus is a figment of the woman’s imagination? Unfortunately, the screenwriter and film directors did not insist and did not develop this path. I have not read the book and, anyway, I avoid book-film comparisons although here they would not be completely meaningless since they have the same author. François Damiens is perfect as Markus, but the one who dominates the film is undoubtedly Audrey Tautou. The actress has been retired for almost ten years, dedicating herself to her family and other activities, and perhaps also tired of being repeatedly cast in roles that are variations of Amélie. I continue to hope that she will return to the screens and that – being already at a different age – she will receive diverse and good quality castings that will highlight her immense talent. I am waiting for her.
Jean Delannoy lived to be a hundred years old and directed some 40 feature films in a career spanning over six decades. He was a contemporary of classical French cinema, of the directors of the New Wave and those who followed them, and even of TV series and dramatic productions. He was one of the favorite targets of criticism and irony of the theoreticians and journalists turned into film directors of the French New Wave. However, he was always successful with the public, or at least with a part of the public. He was the first winner of the Palme d’Or, at the first edition (1946) of the Cannes Film Festival. Last but not least, his two films about Commissaire Maigret are considered the most successful screen adaptations of Georges Simenon’s novels that have the Parisian policeman with a pipe as their hero.
‘Maigret tend un piège‘ (1957) is the first of these films. I remember well that I saw the second one, dated 1959, but I didn’t remember this one at all. It might have been too decadent for the communist censorship, or maybe I was too young and my parents postponed my watching it (for more than 60 years eventually). I don’t think I could have forgotten it. Maigret investigates a series of murders of women who appear to be the victims of a serial killer. The place where the murders take place is the Parisian Marais district and even Rue des Rosiers, which would become famous 25 years later under tragic circumstances. The weapon of one of the murders is stolen from a butcher’s shop near the scene of the crime, and the investigation focuses on the butcher (quickly proven innocent) and those who are connected in one way or another to the building where the butcher’s shop is located. Among them is the Maurin family – he is a designer and a painter, she is a young and unfaithful wife, and the mother is the owner of the building. To solve the cases, Maigret must first untangle the complicated threads of the relationships between the members of this family.
Jean Gabin is the perfect actor to play the role of Maigret. After seeing the other film in the diptych, I read perhaps dozens of novels with him as the hero and I could never imagine him in any other way than how Gabin represented him. He is also helped by the excellent dialogues, among those who sign the adaptation after Georges Simenon‘s novel being Michel Audiard. I liked the fact that Mrs. Maigret, a secondary character in many of Simenon‘s novels, also has a role in the action. The young Mrs. Maurin is played by Annie Girardot. The presence on screen of Gabin and Girardot gives rise to several moments of maximum psychological tension. The entire cast is excellent, and Lino Ventura fans have the opportunity to see him in a supporting role, a few years and a few films before his fame. Watched today, 67 years after its production, ‘Maigret tend un piège‘ did not seem outdated to me at all. On the contrary. Jean Delannoy did not hesitate to go out to film on the streets of Paris, especially at night, with a camera in his hand, as his young critics and rivals did. The ending of the film is excellent, with a confrontation between characters and a psychological tension in the style of Hitchcock, the director adored by Truffaut and not only him. The fascination with female characters and their secrets also reminded me of Hitchcock’s movies. Making a quality detective film that pleases the audience is not a sin. This is what his younger critics would learn after a decade of revolts and experiments. Posterity recovered and rehabilitated Jean Delannoy.
