‘Life Without Credit‘, the film written and directed by Tom Shoval, is powerful and uncomfortable, and it is precisely this refusal to offer any refuge, even momentary, in ‘feel good’ that makes it a unique film in the landscape of Israeli cinema. The original title has a somewhat more comprehensive meaning than the one in the translation for international distribution. More accurately, it might have been translated as ‘life without coverage’. Indeed, the film’s main heroine has reached a point in her life where she finds herself without any support, without protection, alone against the world. She is a victim of the system, but the film is not a story of defeat.
They say that homeless people live on the edges of the society. Libby, the heroine of the film ‘Life Without Credit‘, lives beyond the edges of society. For her, the status of homeless is actually a liberation, since she escaped from a mental treatment clinic. She doesn’t drink, she doesn’t eat, she refuses to wear anything but paper clothes. Is she real, how does she survive? From her last name we can guess that she is a first or maybe second generation immigrant from the former Soviet Union, but her Hebrew lacks any accent. Libby is looking for her brother, the one who took away her freedom by subjecting her to forced confinement in mental health institutions. She tells us, sometimes in theater-like monologues as few listen to her, that she was once a valued professional, a crane operator, that she suffered an accident that took away her ability to work. Can the ugly, dirty, repulsive woman dressed in paper rags be believed? Or should we rather trust those who deprived her of her freedom, accusing her of serious crimes? For sure, she does not seem to be ‘normative’ according to the rules and criteria of the society around. Her aspirations, however, are those of any of us – freedom and social status – all these lost, perhaps, as a result of an enormous injustice.
Writer and director Tom Shoval, together with actress Dana Ivgy, created a character that we rarely see on screen. She is one of those creatures that many of us, if we meet her on the street, avoid or cross to the other side. That is why, in order to bring her closer to us, Shoval films Libby almost constantly in close-up. It is a great challenge for the actress and the cameraman, and they succeed wonderfully. The makeup has managed to completely change the beautiful actress’s physiognomy, in a style that recalls Charlize Theron’s transformation in ‘Monster’. Her acting performance is extraordinary and we already have a serious candidate for the lead female acting performance award at the next edition of the Ophir Awards (the Israeli ‘Oscars’). Menashe Noy also has an extremely impressive supporting role with a character that in a way mirrors Libby’s destiny. Libby’s odyssey takes place in the director’s familiar Tel Aviv and its surroundings, but it is that part of the metropolis that is dirty, dark and dangerous – the one that many of us avoid, especially at night. The emotions caused by the characters’ gestures of solidarity and normality are amplified even more when they happen. Humanity also survives on the edge and beyond the edge of normative society. The way in which it expresses itself differs.
My only major objection is related to the ending of the film. Tom Shoval managed to get us closer to his character and the challenge was not small. As a viewer, I was able to see and understand the world from the point of view of the woman who fights to win back her freedom and dignity, against all odds and perhaps even against reality itself. Just when the film seemed to end (I won’t reveal how), a new final sequence begins, 7-8 minutes long, with the intention of clarifying what we have seen so far, with references to some cases from Israeli current events in recent years. The perspective is no longer that of the heroine but of those around her. I did not feel that this addition was essential. What was important about Libby, about her life and her struggle to regain her identity, I had already understood. And anyway, there is no chance of forgetting her quickly.
‘Moromeții 3‘ (the title of the international distribution is ‘The Moromete Family 3: Father and Son‘) is the third film in the series inspired by Marin Preda‘s novels. It is again directed by Stere Gulea and was filmed in 2022-23 and released in 2024, 37 years after the first film. The film, this time, is not a screen adaptation of a novel. Stere Gulea based the script on documents and the press of the time, on intimate diaries and on direct testimonies of characters and personalities who lived in the 1950s. ‘Moromeții 3‘ can be considered a continuation of the first two series (the story takes place almost a decade after the events described in ‘Moromeții 2’) but also a kind of prequel, the film ending with the genesis of the novel that opens the entire Moromete family saga. The main character is Niculae Moromete, the youngest son in the family and the young rebel, so different from the rest of the family that we met in the previous series and who had become in 1954, the year when the story takes place, one of the young writers on the rise. The period, however, is that of the political terror that characterized the first decade of the communist regime. The pact with the devil seems inevitable to succeed as a writer or simply to survive.
Niculae Moromete lives between or perhaps inside several worlds. Like millions of Romanian in the generations of those times, he makes the transition from the village to the city, but not to become a factory worker, clerk, intellectual or party activist, but a writer. He is talented, an idealistic communist, a lover of life and of women (who loved him back). He soon acquires the status of a ‘comrade writer’, dresses in city clothes, meets intellectuals of various orientations, some associated with and enrolled by the communist regime, others with different ideas, living in the shadows and in fear. He maintains a passionate love relationship with Vera, a married woman, also a talented poet. The awakening begins when one of his successful stories is turned into a propaganda film with which he returns to his native village and the surrounding poor region, in the fever of forced collectivization. The moderate and wise words of his father, but especially a violent incident of repression of the protests of peasants opposing collectivization, awaken his doubts about the political path that had deceived him and with which he had collaborated until then. However, it was not the time of doubts, but rather of the Stalinist slogan ‘whoever is not with us is against us’. Niculae Moromete will find himself in the dilemma of an intellectual forced to live and create under a dictatorship. If he does not accept the compromise, he risks not only his social status but also his right to publish, and in the extreme, his own freedom. His personal life also becomes complicated, his relationship with Vera is about to fall apart, and many of those he considered friends turn their backs on him out of cowardice or envy. To what extent can the young writer accept compromises? How can he find his authentic voice and how can he reflect, in his prose, his inner truth under conditions of censorship and ideological pressures?
I tried to watch ‘Moromeții 3‘ from the perspective of the Romanian viewer, but also of those who are not familiar with Romanian history or literature. For those of us who were educated in Romania, Niculae Moromete is clearly Marin Preda and the film proposes a very credible version of the personal trajectory, the pressures and influences, and the intimate resources that generated the writing of the novel ‘Moromeții’ in such a way that it became one of the best books of Romanian literature of the 20th century, but was also one that could be published in 1955. The foreign viewer will probably view the story on a more general level, the artist’s dilemmas creating under dictatorship having a universal resonance. However, it will also be an opportunity, for all spectators, to get to know the Romanian society and its diverse social environments (that of the village and that of the intellectuals from the city) in these years. The extremely suggestive style of the filming also helps with this. Stere Gulea works here again, as in the other films of the trilogy, with cinematographer Vivi Dragan Vasile, and together, the two create a complex, realistic and suggestive image of the era, using black and white coloring. I must also mention here the creators of the sets and costumes who were extremely attentive to all the details, from the porches of peasant houses to the interiors of city apartments or the artists’ ‘houses of creation’ of the era, from the dresses of girls and women to the underwear in intimate scenes. Horatiu Malaele returns as the father, Ilie Moromete, and I am glad that two great actors (him and Victor Rebengiuc) played the role in the films of the trilogy, leaving us not one but two reference versions of the character. Alex Calin was cast in the role of Niculae Moromete, who melted into the role to such an extent that I don’t think I can imagine the character’s figure otherwise. Olimpia Melinte is Vera, a complex, passionate and beautiful woman as her lovers saw her. Mara Bugarin got the role of Aurora, the other, the younger woman in Niculae’s life, the one who convinces him to continue working on the novel and publish it, sensing its value and its chance with the readers. I really like this young actress that I noticed in ‘Metronome’, but this second love story seemed less convincing to me, as if something was missing exactly in the feelings, in the way the connection between the two is established. It is one of the few critical observations I can find for this remarkable film, which completes in an original but convincing way a significant trilogy about the people and the changes that Romania went through in the middle of the last century.
With ‘Three Kilometers to the End of the World‘ (the original Romania title is ‘Trei kilometri până la capătul lumii‘, director and co-writer Emanuel Pârvu continues one of the main themes of his previous film ‘Marocco’ (or ‘Mikado’) – the confrontation of teenagers with a world in which they do not fit. The question he asks in this film seems to be not whether teenagers are ready for life and the world of adults, but rather whether the world is ready to accept them as they are. Unlike his previous film, whose story happens in Bucharest, the story in his new film, which was presented in competition at the 2024 Cannes Film Festival, takes place in one of the most isolated locations in Romania – a village in the Danube Delta, separated or connected, depending on how we look at it, from the rest of the world only by water. The waters surrounding the village are for the inhabitants a means of transportation, a source of income, a border that isolates them from the world, but also a possible path to freedom. It is an opportunity for the screenwriters (co-screenwriter is Miruna Berescu) and the director not only to immerse themselves in a new social environment, but also to use the geographical isolation and the description of the closed rural community as amplifiers of the drama that unfolds before the viewers. ‘Three Kilometers to the End of the World‘ is a mature and solid film, which will captivate the viewers who will come to watch it, including those who are not fans of the genres to which it belongs.
The Drăgoi family works hard and is not doing very well economically, being indebted to the richest man in the village. A large part of their efforts are aimed at keeping their son, Adi, a high school student in the closest large city, Tulcea, in school, with the hope that he will be admitted to the naval school. The not-so-happy routine of their lives is interrupted by a violent incident. The boy, who came for summer vacation, is badly beaten one night, when leaving the disco. At first, the family suspects that the aggression is related to the parents’ financial debt, but soon they discovers that the reason is related to a personal secret: the boy is gay. Once the secret is exposed, everyone around him tries to ‘correct’ him: the parents, the police investigating the case, the priest. The closed society of the village, which can be seen as a scale reduction of the entire Romanian society, does not easily accept those who are different, even if they are born in their midst.
The story is told with a remarkable fluency and with the economy of means inherited from the Romanian New Wave, which now already past the age of majority. Emanuel Pârvu collaborates in this film again with the cinematographer Silviu Stavilă. They create long shots, often static or with minimal camera movements. The script is very well written, with dialogues that expose the way the characters react to events that turn their world upside down. Many of the feelings are, however, even better represented by looks. The teenager hardly speaks at all, verbal communication with his parents, the police, and the priest is not possible, and his personality is more expressive through silences. Like other directors with acting experience, Emanuel Pârvu picks the best cast and works very closely with his actors. Bogdan Dumitrache and Laura Vasiliu appear in the roles of the parents, both excellent, but the most remarkable creation is that of Ciprian Chiujdea in the role of Adi. An interesting role is also played by the well-known actor Adrian Titieni, the priest who tries to rationalize his brutal intervention in the young man’s life. I think that viewers will be left with ‘Three Kilometers to the End of the World‘ with the look like a cry of pain of a young man who can be a symbol of a category of people but also of a generation that claims the right to be different from those around them.
O vizită la Viena înseamnă pentru turistul interesat de cultură o imersiune în atmosfera și comorile uneia dintre cele mai bogate metropole a lumii. Am petrecut cinci zile în capitala Austriei la sfârșitul lui aprilie. Nu era prima noastră vizită acolo, dar tocmai familiaritatea care a început să ne ghideze pașii pe străzile orașului a început să-mi placă. Ne-am concentrat eforturile pe patru dintre cele mai mari muzee ale orașului, petrecând câteva ore într-o zi în fiecare dintre ele. Una dintre expozițiile care ne-a atras atenția a fost cea intitulată ‘Archimboldo – Bassano – Bruegel. Timpul Naturii’, găzduită de Kunsthistorisches Museum – Muzeul de istorie al artei. Expoziția include lucrări a trei artiști care au trăit și creat într-o perioadă istorică pe care am mai discutat-o în articole precedente ale rubricii CHANGE.WORLD – secolul XVI. A fost secolul recuperării înțelepciunii și artei antichității, secolul descoperirilor geografice și științifice majore, secolul în care au trăit și creat mulți dintre titanii Renașterii.
Kunshistorisches Museum din Viena
Merită, cred, să menționez câteva date legate de muzeul care a găzduit expoziția. Este situat pe bulevardul circular Ringstraße, în cartierul vienez al muzeelor, într-una dintre două clădiri gemene care sunt despărțite de o vastă piață în mijlocul căreia tronează statuia monumentală a împărătesei Maria Theresa. Clădirea geamănă este Muzeul de Istorie Naturală care are un design similar. Cele două clădiri au fost construite între 1871 și 1891, conform planurilor arhitecților Gottfried Semper și Karl von Hasenauer, și au fost inaugurate de împăratul Franz Joseph I al Austro-Ungariei în 1891. Împăratul a însărcinat cele două muzee să creeze o casă potrivită pentru formidabila colecție de artă și de obiecte științifice a Habsburgilor și să o facă accesibilă publicului larg. Clădirile sunt dreptunghiulare, cu fațade simetrice în stil renascentist din gresie, căptușite cu ferestre arcuite mari la nivelurile principale și acoperite cu cupole octogonale înalte de 60 de metri. Interioarele muzeelor sunt bogat decorate cu marmură, ornamente din stuc, foiță de aur și picturi murale. Pe scara principală a muzeului de istorie a artei sunt expuse picturi de Gustav Klimt, Ernst Klimt, Franz Matsch, Hans Makart și Mihály Munkácsy.
Globul pământesc al lui Mercator
Expoziția ‘Arcimboldo – Bassano – Bruegel. Timpul Naturii’ ocupă cam un sfert din primul etaj al vastului muzeu de istorie a artei și se concentrează pe relația dintre om și natură în Europa secolului al XVI-lea. De mare importanță este vizualizarea trecerii timpului prin reprezentarea ciclurilor de viață ale naturii – în special a lunilor și a anotimpurilor. Originile acestor imagini datează din antichitate, dar abia în secolul al XVI-lea s-au dezvoltat reprezentări care combină diverse elemente iconografice: tradiția antică a semnelor zodiacale și a planetelor care sunt legate de mitologie, periodicitatea timpului care ghida viață monahală în epoca feudală și reprezentarea muncilor agricole. Începând cu Renașterea, rolul artei nu a mai fost în exclusivitate sau în principal religios. Descrierile vieții de zi cu zi și-au găsit locul în creațiile artiștilor, iar animalele și plantele au devenit, de asemenea, subiecte ale operelor de artă. Dezvoltarea științei moderne, care a atins un vârf în a doua jumătate a respectivului secol, joacă un rol central în acest context. Capacitatea artei de a ilustra lumea și locuitorii ei a transformat-o într-un instrument strategic pus în slujba științei. Prinții și universitățile pe care le-au patronat au creat baza acestui schimb de cunoștințe, care a fost susținut de realizarea sa vizuală prin artă.
Expoziția este structurată în secțiuni tematice, începând cu noua înțelegere a fenomenelor naturale în artă în jurul anului 1500 și terminând la începutul secolului al 17, odată cu dezvoltarea picturii de natură moartă, în care natura este subiectul principal. În prima sală a expoziției, vizitatorii pot admira câteva dintre desenele lui Leonardo da Vinci și Albrecht Dürer, cei doi mari precursori care s-au desprins de reprezentarea idealizată a naturii din iconografia religioasă trecând la o abordare realistă. Urmează o colecție de prețioase instrumente științifice de observare a universului, de măsurare a timpului și de reprezentare a cosmosului, inclusiv hărțile și globurile pământesc și ceresc create de Gerardus Mercator (1512-1594). Geograful, cosmograful și cartograful flamand este renumit mai ales pentru crearea hărții lumii din 1569, bazată pe o nouă proiecție, care reprezenta cursurile de navigație cu direcție constantă (loxodrome) ca linii drepte care taie toate meridianele sub același unghi – o inovație care este încă utilizată în hărțile nautice.
Pieter Bruegel cel Bătrân – „Vânătorii în zăpadă”, 1565
Pieter Bruegel cel Bătrân (1525-30?-1569) a fost printre cei mai importanți artiști ai picturii renascentiste olandeze și flamande, pictor și gravor, cunoscut pentru peisajele și pentru scenele sale țărănești (așa-numita pictură de gen). A fost un pionier în prezentarea ambelor tipuri de subiecte sub formă de picturi de mari dimensiuni. Bruegel a înfățișat ‘Anotimpurile’ (lucrări prezente în expoziție) ca activități umane în armonie cu ritmul naturii. Era prima dată când tradiția medievală a cărților orelor (cărți de rugăciuni sub formă de manuscrise ilustrate) era încorporată în picturi de dimensiuni mari. Pictorul olandez a acordat o nouă semnificație peisajului, surprinzând în mod impresionant lumina și atmosfera sa diferită de-a lungul anotimpurilor. Ciclul a fost creat pentru moșia de la țară a omului de afaceri Nicolaes Jongelinck, unde oaspeții educați puteau compara reprezentările cu viața reală de zi cu zi a țăranilor din mediul rural în timp ce se bucurau de masă. În casa lui Jonghelinck, picturile Anotimpurilor atârnau probabil pe toți cei patru pereți ai sălii de mese. Este posibil ca statuile planetelor să fi stat între tablouri. În acest fel, sufrageria devenea un model al cosmosului în care își găsește locul umanitatea. Este și una dintre cele mai vechi comenzi de artă comisionate de un reprezentant al clasei burgheziei în ascensiune. Până atunci beneficiarii erau fie Biserica, fie regii sau nobilitatea de descendență feudală.
Giuseppe Archimboldo – „Iarna”, 1563
Giuseppe Archimboldo (1527-1593) a fost un pictor italian renascentist, cunoscut mai ales pentru crearea unor portrete pline de imaginație realizate în întregime din obiecte precum fructe, legume, flori, pești și cărți. Alegoriile lui Giuseppe Arcimboldo au oferit, de asemenea, inspirație pentru conversații intelectuale. Artistul milanez s-a inspirat din iconografia tradițională de curte a personificării. Pentru a crea ‘Anotimpurile’ și ‘Elementele’ sale, el a combinat fructe, flori sau animale tipice asociate cu anotimpul sau elementul specific în portrete mozaicale originale. În picturile sale vieneze, el se referă și la buna guvernare a Habsburgilor prin referințe picturale. Într-o perioadă zbuciumată, dominată de războaie și de conflictul dintre Reformă și Contra-Reformă, domnia lor garanta echilibrul și continuitatea, ceea ce se reflectă în natura ciclică a anotimpurilor. Arcimboldo a slujit trei generații de conducători habsburgici (Ferdinand I, Maximilian al II-lea și Rudolf al II-lea), toți având o mare pasiune pentru natură. Archimboldo și-a început cariera la Viena ca portretist de curte, dar lucrările sale convenționale, pe teme religioase tradiționale, au căzut în uitare, în timp ce portretele sale de capete umane alcătuite din legume, plante, fructe, creaturi marine și rădăcini de copaci au fost foarte admirate de contemporanii săi și rămân o sursă de fascinație și astăzi. În cadrul expoziției pot fi admirate și câteva dintre tratatele de botanică ilustrate de artistul italian, o dovadă a capacității de observație și de reproducere a detaliilor naturii.
Jacopo Bassano – Toamna (1570-75)
Tot italian era și Jacopo Bassano (c. 1510 – 1592), cunoscut și sub numele de Jacopo dal Ponte, care, fiind născut în Bassano del Grappa, lângă Veneția, și-a luat numele de familie după numele satului. După ce s-a format în atelierul tatălui său, Francesco cel Bătrân, a creat mai ales picturi religioase, peisaje și scene de gen. În fapt, el a tratat adesea teme biblice în maniera scenelor de gen rurale, reprezentând țărani, animale și peisajul agrar cu mare acuratețe. Picturile lui Bassano au fost foarte populare la început în Veneția și apoi în întreaga Europă. Cei patru fii ai săi: Francesco Bassano cel Tânăr, Giovanni Battista da Ponte, Leandro Bassano și Girolamo da Ponte, au devenit și ei artiști și l-au urmat îndeaproape în ceea ce privește stilul și subiectele. Prima explorare a temei anotimpurilor de către Jacopo Bassano a fost la scară mică. Acestea erau opere de artă destinate studiourilor, birourilor colecționarilor de artă bogați și ca subiecte de conversație. Se pare că au fost inspirate de Bruegel, ale cărui versiuni ale ‘Anotimpurilor’ probabil le cunoștea din gravuri. La fel ca el, Jacopo a înfățișat viața cotidiană rurală, picturile sale fiind plasate în peisajul deluros din jurul orașului său natal, Bassano del Grappa. Impresionează realismul. Reprezentând frecvent scene de muncă agricolă, aceste picturi reflectă efortul continuu de a transforma împrejurimile venețiene într-o regiune mai productivă din punct de vedere agricol, dar unele dintre lucrările sale par să sugereze și pericolele gestionării defectuoase a mediului. În decurs de mai puțin de un secol, mesajele artistice se transformaseră de la simbolistica religioasă la reprezentări ale lumii care înconjoară umanitatea, inclusiv mesaje sociale despre relațiile dintre om, natură și timp.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘I soliti ignoti‘, Mario Monicelli‘s 1958 film, can be considered the healthy laugh with which the period of Italian neorealism ends. In fact, Monicelli had directed almost 15 comedies in the decade preceding this film, more than one per year, and among them eight of the films in which the star and main character was the famous comic actor Totò (who also appears here). The Italian title of the film roughly translates to ‘the usual suspects’, but the working title was for a long time ‘Rifufu’, a replica of the famous French comedy ‘Du rififi chez les hommes’ that had enjoyed international success a few years earlier. The English version was distributed with the title ‘Big Deal on Madonna Street‘. The film’s heroes represent a mosaic of characters and dialects from different regions of Italy, the landscape of Rome – on whose streets it was filmed – fits into the neorealist atmosphere, while the emphasis of the story is on comedy. Monicelli was one of the masters of Italian-style comedy and this is one of his best films.
The film’s heroes are a gang of likable swindlers, who seek to get out of the post-war economic misery by all sorts of means, mostly illegal. Each character is distinct, both in physiognomy and personality, in the place of birth and in the way they speak. What they have in common is that they are a bit clumsy, some of those men who are not helped by either their head or luck, so very good material for comedy. After finding out a tip about a safe in a pawn shop, they meticulously plan to rob it. It would be the material of a classic film about robberies and robbers, but rarely has such an incompetent team gathered on the screens to plan and execute a burglary. We do have a long heist scene, again in competition with the French ‘Rififi’, but what happens and how it ends are totally inedit.
The entire cast is exceptional, but I must mention Marcello Mastroianni, who was just a few years before his glory, Vittorio Gassman in his first important comic role (many more were to follow) and Claudia Cardinale, who, at 20, was in only her second role in a feature film. A relatively small role, but enough to attract the attention of viewers and producers and launch her career. Finally, Totò, Monicelli‘s faithful collaborator, also has a small role, but a key one in the plot. Connoisseurs of the history of cinema will be able to include ‘I soliti ignoti‘ in the category of late Italian neorealist films, while comedy lovers will find enough opportunities to enjoy it. Monicelli‘s film has spawned many remakes and imitations, and rightly so. Those who find and watch the film will be entertained straight from the source.
There are films whose production could be a good subject for a film script. One of these cases seems to me to be ‘Remorques‘ (the English distribution title was ‘Stormy Waters‘). The director of this film was Jean Grémillon, a very interesting filmmaker, a documentarist and a musician as well, an artist involved in the anti-Nazi resistance but also the author of several films produced and distributed during the occupation. These films could be the subject of a case study on the art of cinema under conditions of occupation and war, on the boundaries between dignity and collaboration under conditions of censorship. ‘Remorques‘ is one of them. Filming began in the summer of 1939 and was interrupted by the outbreak of war, when Jean Gabin and other members of the film crew were called up in the army. Continuing in 1940, filming was interrupted again with the fall of Paris, to be completed in 1941. The film was first distributed in occupied France, with the approval of German censorship, although its stars, Jean Gabin and Michèle Morgan had meanwhile taken refuge in America. The international premiere did not take place until after the war, in 1946. Beyond this interesting history, ‘Remorques‘ is a film with many qualities that make it stand the test of time and remain relevant over 80 years after its production.
The screenplay written by André Cayatte and Jacques Prévert, who adapted a novel by Roger Vercel for the screen, offers us a story that takes place on the ocean and on the shores of the (Atlantic) ocean which plays an important role. André Laurent, the film’s main hero, is the captain of a tugboat which rescues and tows boats in distress during storms on the ocean. In such a situation, he meets Catherine, the wife of the captain of another ship, who decides to leave her husband. The romance that develops between André and Catherine endangers André’s career as a seafarer dedicated to saving others and the marriage to his faithful wife Yvonne.
The romantic story is quite banal, but the film is interesting because of the way it is conceived visually and, of course, by the presence of two of the most formidable French actors of that period. Jean Gabin and Michèle Morgan had already worked together in Marcel Carné’s ‘Le quai des brumes’ and the producers bet correctly by casting the two actors in the main roles. It is fascinating to this day to watch the way close-ups are used to make the characters’ feelings cross the screen and the magnetism between them in the scenes where they are together. Jean Grémillon was a very interesting filmmaker, with experience in documentary films. Some of the scenes are shot on real boats and they convey authenticity and drama. The original intention was for most of the filming to take place at sea, but for various reasons, some of the action scenes had to be produced in the studio with miniature models. Too bad. On the other side we can admire the use of mobile cameras in the scenes on the beach or in the city of Brest. Here Grémillon anticipates techniques that would become basic instruments in the toolkits of New Wave directors two decades later. ‘Remorques‘ is a film that bears the mark of the period in which it was made, but which manages to boldly combine cinematic genres. Although made in difficult conditions, it is solid and interesting enough to still be worth watching today.
Cea mai mare parte a acțiunii romanului ‘Palatul Magnolia’ de Fiona Davis, apărut în 2023 la Editura Humanitas-fiction în colecția ‘Raftul Denisei’ în traducerea Sînzianei Dragoș, se petrece în clădirea din New York care adăpostește muzeul Colecției Frick, unul dintre muzeele mele preferate din întreaga lume. Adresa este 1 East 70th Street, localizată în minunata zonă a Manhattanului numita ‘Mila Muzeelor’ în care se află, printre altele, și clădirile muzeelor Metropolitan și Guggenheim. Coincidența face că exact atunci când citeam romanul să citesc și știrea că la 17 aprilie 2025 muzeul s-a redeschis după o renovare de 5 ani și câteva sute de milioane de dolari. Clădirea și fabuloasa colecție de arta care include lucrări de Holbein, Rembrandt, Vermeer, Velásquez, Renoir, El Greco, Goya, Fragonard și mulți alții sunt din nou accesibile publicului larg, într-o ambianță de excepție.
Clădirea aceasta este decorul perfect pentru genul de romane care i-a câștigat faima Fionei Davis, ‘Palatul Magnolia’ fiind al cincelea roman al său, publicat în 2022, și cel care a înregistrat cel mai mare succes până acum. De atunci a mai publicat încă unul (‘The Spectacular’) și altul (‘The Stolen Quenn’) este anunțat pentru vara acestui an. Dacă vi se pare că scriitoarea născută în Canada în 1966 dar crescută și educată în Statele Unite se află într-o întrecere cu timpul, probabil că nu greșiți. Biografia ei va fi, poate, și ea subiect de roman, cândva. Despărțită de soțul ei, jurnalista Fiona Davis începe să scrie ficțiune istorică și publică primul sau roman doar în 2017, anul în care împlinește 51 de ani. Câțiva ani mai târziu este diagnosticată cu boala Parkinson și devine activistă și consilieră pentru colegii de suferință, la fel ca și actorul Michael J. Fox, și el originar din Canada. Boala nu-i încetinește ritmul de lucru, dimpotrivă.
Structura narativă a cărții este similară celei a romanului precedent al autoarei – ‘Leii de pe Fifth Avenue’ -, despre care am scris cu câtva timp în urmă. Cadrul este, cum am văzut, una dintre clădirile istorice faimoase ale New Yorkului. Eroinele sunt femei și narațiunea alternează între două epoci istorice. În cazul romanului ‘Palatul Magnolia’ este vorba despre finalul anului 1919 (câteva luni după ce gripa spaniolă devastase orașul și întreaga lume) și 1966. Un mister declanșat de evenimentele trecutului își găsește soluția cu mult mai târziu. 47 de ani înseamnă că unele personaje au trăit ambele epoci, dar peste ele au trecut vieți întregi. Destinele paralele au multe similitudini, dar se și intersectează, iar trecutul are repercusiuni și asupra epocii mai târzii.
Cele două eroine principale sunt femei frumoase, ale căror frumusețe le marchează destinele. Lillian Carter, eroina din 1919, avea douăzeci și unu de ani și tocmai își pierduse mama în epidemie. În ultimii șase ani, sub pseudonimul Angelica, Lillian fusese unul dintre cele mai căutate modele ale artiștilor (mai ales sculptori) din New York, statuile ei fiind plasate în locuri emblematice, pe clădiri publice, în parcuri sau pe frontoanele caselor bogătașilor, inclusiv cea a bogatei familii Frick. Dar, odată cu moartea mamei sale care o însoțea și o proteja în lucrul cu artiștii, ea rămâne fără sursă de venit. În casa în care locuia are loc o crimă de care ea este suspectată fără motiv. Atunci când dă peste o oportunitate de angajare la familia Frick, Lillian profită imediat de ocazie. Dar cu cât lucrează mai mult ca secretară particulară a autoritarei și exigentei Miss Helen Frick, fiica și moștenitoarea industriașului și mecenului de artă Henry Clay Frick, cu atât viața ei se împletește mai profund cu cea a familiei – trăgând-o într-o rețea încâlcită de aventuri romantice, bijuterii furate și drame familiale atât de profunde, încât miza poate fi viața sau moartea. Moartea bătrânului magnat, dispariția unui diamant unic de culoarea magnoliilor și testamentul contestat de moștenitori accelerează evenimentele. Lilian este din nou suspectată pe nedrept și este nevoita să dispară. 47 de ani mai târziu, Veronica Weber, o tânără din Anglia care lucrează ca model pentru revista Vogue are propria șansă de a-și construi o carieră – și, odată cu aceasta, de a câștiga banii necesari pentru a-și întreține familia – între zidurile fostei reședințe Frick, transformată acum într-unul dintre cele mai impresionante muzee din New York. Un conflict cu un fotograf mitocan și o pană de electricitate cauzată de viscol fac ca Veronica să rămână închisă vreme de două nopți în clădirea muzeului împreună cu un tânăr stagiar/curator de artă în devenire pe nume Joshua. Cei doi dau peste o serie de mesaje ascunse în muzeu – un joc cu ghicitori legate de arta din clădire -, conceput de Miss Helen pentru pretendentul său cu aproape jumătate de secol în urma. Cei doi vor rezolva enigmele și vor dezvălui adevărul din spatele dispariției diamantului și a crimei vechi de zeci de ani din infama familie Frick.
Fiona Davis iubește New York-ul și clădirile sale istorice. Romanele sale se bazează pe o documentare temeinică care duce la o cunoaștere profunda a clădirilor dar și a personajelor care le-au populat de-a lungul timpului. Este foarte interesant de comparat cum văd cele doua eroine reședința familiei Frick, transformata mai târziu în muzeu, la prima întălnire a fiecăreia. Să începem cu Lilian Carter în 1919:
‘Afară se încălzea tot mai tare, şi ar fi dat orice pentru un pahar cu apă sau orice altceva de băut. La intrarea în parc, în locul de unde venea, se afla o fântână, dar, înainte de a intra pe Fifth Avenue, s-a oprit, căci a dat cu ochii de o siluetă sculptată pe frontonul de deasupra intrării unei clădiri cu trei etaje. Era un nud înclinat, sprijinit pe un braţ, cu bărbia îndreptată în jos ca și cum ar fi cântărit cât de respectabili erau cei ce îndrăzneau să treacă pe dedesubt. Când îi pozase artistului Sherry Fry pentru acea sculptură, Lillian fusese nevoită să poarte un fel de coroană ridicolă cu două cozi groase.’ (pag. 50)
‘După înfăţişarea banală a subsolului, ce a văzut aici a uimit-o de-a binelea. Pereții placați cu marmură cu vinişoare fine se îmbinau perfect cu podeaua de marmură asemeni unei cascade strălucitoare de piatră. Prin ornamentele dantelate de fier forjat ale balustradei a zărit o orgă uriașă, cu piedestal aurit şi patru rânduri de tuburi ca nişte dinți albi strălucitori. Lillian mai văzuse fotografii din marile case de Fifth Avenue, dar arătau foarte diferit, cu saloane întunecate şi rigide, cu polițele șemineurilor înțesate de vaze şi bibelouri delicate, fără nici un folos. Dar locul acesta era aerisit, luminat de ferestre largi. Pe peretele opus orgii a văzut un tablou de Renoir, pe care l-a recunoscut pentru frunzărise unul din albumele uriaşe din atelierul lui Isidore Konti. Ar fi vrut să se oprească să-l privească mai de aproape, dar femeia a tras-o după ea, intrând brusc într-o cameră la stânga, şi Lillian a rămas din nou cu gura căscată ca o netoată.
Din marginea tavanului se revărsau draperii de mătase prinse în părți cu şnururi pline de ciucuri, şi totul era aurit, de la lambriuri la grilajul șemineului şi la candelabrele de bronz cu modele complicate aşezate pe polița șemineului. Dar nu asta conferea măreţie încăperii. Pereții erau acoperiți cu nişte panouri pictate înfăţişând nişte cupluri care se hârjoneau. Femeia era înveșmântată într-o rochie superbă din secolul al XVIII-lea, plină de panglici şi floricele, cu mâneci bufante şi poalele umflate de jupoane. Era un peisaj de vis, atât de diferit de lumea ei, încât lui Lillian i-a venit să plângă gândindu-se la straiele ei jalnice.’ (pag. 53-54)
Iată descrierea clădirii și a aceluiași salon în care sunt expuse panourile cu operele lui Fragonard din secolul 18, văzute cu 47 de ani mai târziu, prin ochii tinerei Veronica Weber:
‘Agenta ei, Sabrina, îi spusese că ședința foto din New York avea să se desfăşoare într-un loc nemaipomenit, dar clădirea dinaintea căreia se oprise taxiul nu avea nimic deosebit, cel puţin după standardele englezeşti. Era joasă, albă, înconjurată de un gard de fier forjat și, dacă nu ar fi fost avertizată, ar fi crezut că era o bancă, nu o casă. Peste noapte ninsese mai mult, iar trotuarele erau pline de zăpadă pe jumătate topită, adunată în mici mormane pe la colțurile celor şase trepte care duceau la ușa dublă, cu inițialele HCF dăltuite pe arcada ce-o înconjura. Pe frontonul de deasupra, o femeie sculptată în piatră privea visătoare în jos spre cei care intrau în clădire.’ (pag. 26-27)
‘Ajunsă în fața ușii, a intrat şi a privit uimită enormele panouri pictate, reprezentând scene romantice, exotice, cu doi îndrăgostiți, care acopereau pereții. Muzeul Frick chiar era plin de surprize. Când te gândești ca aici se aduna zilnic o familie, trăind înconjurată de atâta frumusețe! Şi din nou, în mijlocul încăperii se afla o vază plin de ramuri de magnolii cu petalele în degrade de la roz aprins la bază până la alb ca zăpada spre vârf.’ (pag. 29)
Nu am văzut muzeul după ultima renovare, dar din cele citite au fost păstrate în mare măsură și aranjamentele și lucrările artistice din încăperile muzeului. Helen Clay Frick a extins colecția cu achiziții noi după moartea tatălui ei, dar una dintre condițiile donației și înființării muzeului – respectată până astăzi, după cate înțeleg – este că niciuna dintre lucrările de artă ale colecției originale a lui Henry Clay Frick nu poate fi împrumutată, în fapt nu poate fi scoasă din clădire. Atunci când am vizitat eu muzeul, cam la 50 de ani după 1966, ele erau încă la locurile lor. Unele sunt menționate în roman și încăperile sunt recognoscibile celor familiari cu muzeul.
Destinele paralele ale celor două eroine – Lilian și Veronica – mai au un punct comun. Ambele sunt femei frumoase care, fără a depăși limitele moralității, își folosesc aspectul fizic pentru a-și câștiga traiul și a-și depăși condițiile sociale modeste. Împreună cu Miss Helen, moștenitoarea bogată a familiei Frick, o fată nefericită și nerealizată din cu totul alte motive (tutela unui tată autoritar și tragedia pierderii în copilărie a unei surori, eveniment care traumatizase întreaga familie) ele alcătuiesc un trio de femei puternice, care se luptă cu o societate misogină. Personajele negative sunt aproape în exclusivitate masculine, iar femeile trebuie să se lupte cu prejudecățile și nedreptățile pentru a-și găsi propriile căi de realizare, uneori cu sacrificii dramatice.
‘- Tot nu-mi vine să cred că te-ai dezbrăcat şi ai pozat goală unor bărbați.
– Am făcut-o ca mama şi cu mine să avem ce mânca şi unde locui.
-Totuşi … nu-mi pot închipui cum ai putut face aşa ceva. Atunci, înainte de dineu, când mi-ai spus să mă prefac că toată lumea e dezbrăcată, tot aşa făceai şi tu?
– Uneori. Odată ce te obişnuiești să fii gol, ți se pare ceva firesc. Gândiți-vă la toate nudurile pictate de cei mai mari artişti. Titian, Botticelli. Și lor le-a pozat cineva.
– Nostim, a replicat Miss Helen, sumeţindu-şi capul. Aproape că am uitat că asta presupune existenţa unor oameni reali.
– Dumneavoastră le trataţi dintr-un punct diferit de vedere: doar ca opere de artă care trebuie catalogate şi evaluate.
– Nu pot să cred câte imagini de-ale tale sunt prin tot oraşul! a continuat ea, mai degrabă admirativ decât cu dezgust.
– Nu sunt eu deloc, sunt doar forme idealizate, exagerate de felul în care bărbații socotesc c-ar trebui să arate femeile. Oricum, eu cred că e grozav că sunt expuse afară, la vedere, că nu e nevoie de taxă de intrare ca să fie văzute. Dacă omul de rând poate să privească o statuie și să fie impresionat, nu cred că e nimic rușinos în asta.
– Presupun că ai dreptate.’ (pag. 315-316)
‘Palatul Magnolia’ este un roman care va satisface cititorii amatorii de enigme istorice și pe cei care îndrăgesc poveștile romantice și pe cei care cunosc și apreciază comorile culturale ale orașului New York. Nu pot decât să-i doresc Fionei Davis inspirație și puterea de a se confrunta cu problemele de sănătate și de a continua să ne ofere astfel de lecturi plăcute și interesante.
I was quite skeptical about ‘Maria‘, the biopic (or kind of biopic) that Steven Steven Knight wrote and Pablo Larraín directed for Netflix, released at the end of 2024. It is the third film, perhaps the final film, in a trilogy that the Chilean-born director has dedicated to famous women who have marked the history of the 20th century. Like ‘Jackie‘ (Kennedy – Onassis) and (Diana) ‘Spencer‘, ‘Maria‘ (Callas) was not only famous, but also a media star, she was photographed and filmed copiously during her lifetime and was the subject of documentaries and fiction films of various formats after her death. Changing their public image or adding something to the perception of them is not an easy challenge. In the main roles, as in the previous films, Larraín has cast a famous actress and herself the subject of the attention, often excessive, of the press and the public. The main difference is that in the case of the film ‘Maria‘ the heroine of the film was a great artist, one of the most formidable – many say the most formidable – sopranos in the history of opera. When it comes to bringing an artist to the screen, the film has another essential dimension for me. Curiosity and empathy towards the character as a person add to the emotion and vibration I feel towards the artist. Unfortunately, at least from this point of view, ‘I was quite skeptical about ‘Maria‘ somewhat confirmed my fears.
Steven Knight chose a rather original narrative structure. First of all, it is not a classic biographical film, certainly not a docu-drama that chronologically tells the life of the artist. The film begins and ends with the death of Maria Callas, with the script focusing on her last week of life. This week she gives a filmed interview for a television crew in which she shares memories and reflects about her life and career, but even here we deal only apparently with the known formula of biography through interview. There are several such interviews that can be seen on the Internet, but the one in the film is imaginary. The reporter is named after the anti-depressant drug that Maria Callas took in excess and against the advice of her doctor. This week she is also doing something else: together with a pianist she is testing her voice and her powers. Is it an attempt to return to the stage? Or maybe she just wants to test herself by doing what had been essential for her life – singing on stage? It is certain that the physical and emotional effort precipitates her end, but it is her choice. Maria Callas chooses her own path, as she did all her life after overcoming the traumas of her childhood and adolescence during the war and the occupation. Her own path in life, in art and in love. This is, metaphorically if not literally, a death on stage.
The script seems original and interesting to me. My main problem with this film was with Angelina Jolie’s performance. I tried, I really tried, but at no point did I feel like I was seeing Maria Callas on screen and not Angelina Jolie playing the role of Maria Callas. I appreciate the actress’s efforts to get into the role, to learn (as much as one can learn at her age in a few months) to sing opera, and even to contribute to an electronic mix of her voice with that of Maria Callas. I was not convinced. I don’t know if it’s me or her or both or something else, but that’s the situation. Maria Callas brought a fundamental change in the way opera is sung on stage. None of this appears in the film. Whether or not she loved Onassis, whether or not she rejected Kennedy’s advances, whether or not she hated popularity even though she used it to reach the peak, that is less interesting to me. The portrayal is truthful, but the actress’s performance is problematic, in my opinion. There are several other interesting figures orbiting around the character and the actress, and these are opportunities for solid supporting roles. Alba Rohrwacher is a talented actress, but she is not helped by an unsuccessful makeup, which made me wonder why she had to be cast as a woman 30 years older. Pierfrancesco Favino, on the other hand, is magnificent as the valet Ferruccio, and Kodi Smit-McPhee creates a memorable role as the imaginary fantomatic character of Dr. Mantrax. The set designers did an excellent job, in my opinion, creating the diva’s Parisian apartment at the end of her life – implausible but so appropriate for an opera scene. ‘Maria‘, despite objections – and I have quite a few – is an interesting film to watch and discuss, not just for fans of the art of opera.
‘Stelios‘ is a biographical film about Stelios Kazantzidis, one of the most popular Greek singers of the second half of the 20th century. He is also very well known and extremely popular in Israel, where his songs are often broadcast in the shows of Yaron Enosh and Simon Parnas, and some of them have been translated into Hebrew and adapted, so that perhaps many of those who sing them or dance to them do not know that they are originally Greek. The original title of the film is ‘Yparho‘, which in Greek means ‘I exist’, one of Kazantzidis’ most famous songs, a kind of milestone at a crossroads in the musician’s life and career. The film’s director is Yorgos Tsemberopoulos a veteran Greek filmmaker who does not seem to be bothered by time, this being only his seventh feature film in 50 years. ‘Stelios‘ is a solid biographical film, which tells in detail and with accents on the episodes that seemed important to the screenwriter Katerina Bei the complex story of the artist and man who was Kazantzidis, trying to explain the pauses and his almost total withdrawal from music, after having won the love and appreciation of huge audiences.
The singer came from a family of refugees from Asia Minor after the population exchanges that followed the conflicts between Greece and Turkey at the beginning of the 20th century. Orphaned of his father (a communist militant killed in the civil war), he is forced to start working in a factory where he has the chance for the boss to notice his musical talent, put a guitar in his hand and encourage him on the path of a career as a musician. He starts as an instrumentalist and soloist in taverns and in a short time his fame grows thanks to the talent and emotion he puts into music and the fact that he expresses from the heart the pains and passions of simple people. His contacts with managers and record labels will often put him in conflict with their commercial interests, while his personal life is dominated by several women – first his mother, followed by Katy Gray – a more mature woman and his first love -, and then the singer Marinella – his first wife and musical partner for a good part of his career. A violent incident in a night tavern will cause him to give up singing in the places where authentic music often comes from, and conflicts with the owners of the record labels and the breakup of his relationship with Marinella will lead to his retirement at the peak of his career. The journalist who takes the (authentic) interview that constitutes the framework of the script finds him living alone, as a simple fisherman, at an age when he could have been in full glory (but still with his Mercedes parked next to the fisherman’s hut). The film tries and largely succeeds in elucidating the mystery of his retirement. He would only return for recordings and special events on stage, and that only after another decade.
Yorgos Tsemberopoulos made some risky casting choices. For the role of Stelos, he chose Christos Mastoras, a singer who manages to excellently portray the character’s feelings, his artistic dilemmas, but also his personal conflicts. Mastoras sings with pathos, just as Kazantzidis did, but I recommend staying until the end credits and listening to the song that gives the Greek title of the film, in the original interpretation, for an impression of the model’s formidable voice. Klelia Renesi and Asimenia Voulioti excellently interpret the roles of the two women who loved him and whom Stelios loved. All the actors in supporting roles are excellently chosen, sometimes they are non-professional, and are even more authentic so that viewers have the feeling that they are in Stelios’ boat, in the recording studio or in the taverns where the hero sang. Such a film also lives through or especially through music. I read that in Greece, in many cinema theaters, the audiences join those on the screen by singing along to the well-known songs. I’m not surprised. I recommend watching ‘Stelios‘, even if you are not a connoisseur or lover of Greek music. I warn you that you risk becoming fans of the genre by the end of the film.
‘Les tribulations d’un chinois en Chine‘ (the English title is ‘Up to His Ears’) was made by director Philippe de Broca in 1965, a year after his international blockbuster success with ‘L’homme de Rio’. It is obvious that the film tries to capitalize on that success, casting Jean-Paul Belmondo in the lead role and peering him with Ursula Andress who had gained international fame thanks to her role in ‘Dr. No’. However, the producers chose not to continue with the same hero, which could have meant the beginning of a French series competing with that of the James Bond films, but to take and adapt an idea from a 19th century novel by Jules Verne. The result was a film that, without being a failure, did not reach the same level of success as his predecessor, neither upon release nor in the perspective of the six decades that have passed since then.
The main hero of the film is Arthur Lempereur, he is filthy rich and very bored with his fiancée and life in general. He tries to commit suicide in every possible way and fails every time. His spiritual mentor, Mr. Goh, proposes a pact: Arthur already wants to commit suicide, let him close a one-month life insurance policy with his fiancée and Mr. Goh as beneficiaries and he will hire assassins to professionally and painlessly carry out the task. The story gets complicated when our hero ends up in a strip club where the performer (a tourist who is financing her trip around the world) gives him back his zest for life. The contract placed on his head is impossible to cancel and a chase begins that will take the hero from Hong Kong to Tibet and back, with the entire underworld of Asia on his trail.
I don’t know if Jules Verne was the one who had the original idea, but I’ve seen it adapted into a few films, sometimes in a comic style (like here), sometimes as thriller or horror. There are many differences between Jules Verne’s novel and the story in this film. The hero is not Chinese and the action does not take place in China, which at that time was completely separate from Hong Kong. The script is quite thin and the editing doesn’t really cope with the accelerated pace of the action that takes us by sea, in the air and on land. It took me about half the film to get into the rhythm and enjoy some exceptional comic scenes such as the car and bed on wheels chase, Bebel‘s striptease or the scene in the Chinese theater with the heroes disguised as circus artists. Belmondo and Ursula Andress are at their best in this film and the romance that is said to have developed between the two during filming perhaps amplifies their magnetism. Jean Rochefort plays a youthful role that fits the style he will develop later in his career. Also appearing in the film, as Mr. Goh, is Valéry Inkijinoff, an interesting actor whose biography would make an excellent film script. The special effects are remarkable, considering that at that time computer graphics were not used and that many stunts were performed with great risk. The chain of action scenes is no less dynamic than that of the most recent films in the ‘M.I.’ series. The images of Hong Kong in the years before its spectacular development as a business metropolis have document value. There are quite a few technical problems, but still this film, which starts from a novel written in the 19th century and was made in the 20th century, has the potential to entertain in the 21st century as well.
