I don’t know the history of this production, but the idea seems formidable to me. ‘Tokyo!‘ (2009) is a triptych of short films set in Tokyo and directed by three directors who are not Japanese, but who are talented and make strange films, far from consensus and comfort zones. They are Michel Gondry, Leos Carax and Bong Joon Ho. I don’t know if the three directors were asked anything other than to make Tokyo the location where the story of their segments takes place. However, the result is more than that. Each of the three films represents a vision of the big city from the perspective of their personal anxieties and obsessions.
In the segment directed by Michel Gondry, a young couple is looking for their way in life and an acceptable home in the super-crowded metropolis. They live at a friend who has a tiny apartment, he makes experimental films, but to pay the rent and parking fines he needs to work wrapping gifts in a store. She feels like she’s losing her personality just supporting him. Until the loss seems to become real. In Leos Carax‘s segment, a strange character who speaks an unintelligible language emerges from the city’s sewers, does all sorts of bad jokes and mischiefs, until he starts throwing grenades from a weapons and ammunition depot left over from the war. He’s a manga-like monster, but has the almost human form of Denis Lavant, the director’s favorite actor. The Korean director’s segment presents us with a lonely character who hasn’t left his house for 11 years, avoiding any contact with the outside world and its inhabitants. The day and moment he looks for the first time into the eyes of the girl who brings him his weekly pizza delivery, an earthquake occurs. Will he find her again? Can people live completely alone, even in Tokyo?
I really liked the film. I’ve visited Tokyo several times. The contact of foreigners with Japanese culture and society, so special and sometimes intimidating and even frightening, is not a completely new subject. It has been addressed by Japanese and also non-Japanese filmmakers like Wim Wenders, Alain Corneau or Sofia Coppola. Nowhere, however, as in this triptych, which combines elements of Japanese culture with nuances of horror, everything filtered through the directors’ personal visions. If Gondry‘s film looks a bit like a Japanese film until towards the end, Bong Joon Ho‘s is placed from the beginning in an artificial settings (the lonely man’s house, the city without people), while in Carax‘s segment, Tokyo looks like in… a Carax movie. The fantastic is always present, sometimes visible, sometimes insinuated. The anxieties of the metropolis, of its inhabitants and visitors are present and amplified: the crowding, the loss of human relationships, the fear of monsters, war and terrorism, the destruction of nature, the earthquakes. ‘Tokyo!‘ tries and succeeds in convincing us that this city is on another planet.
‘The Missouri Breaks‘, the 1976 film by director Arthur Penn, is the stuff of which cinematic legends are made. Thomas McGuane wrote the screenplay for this revisionist western, a subgenre of cinema that flourished in American cinema after 1966, taking advantage of the demise of the Hays Code and in response to the offensive of Westerns produced in Europe by Sergio Leone and his disciples. One can speculate what this film would have become if the cast had been different. With Marlon Brando and Jack Nicholson in the lead roles, both coming off two of the pinnacle roles of their careers, both of which had won Academy Awards for Best Actor in a lead role in previous years, what happened on set was more widely publicized than what happened on screen. The film fell short of the hype – a critical flop and a failure at the box office. Unfairly, I would say.
The story takes place at the end of the 19th century in the area where the Missouri River crosses the border between the United States and Canada. David Braxton, the farmer who controls a large part of the good lands and pastures of the region, is a religious and cultured man at the same time (he boasts a library of 3500 books). He lives with his daughter and a male servant whose devotion seems to be more than a servant-master relationship. When a gang of horse thieves led by Tom Logan appears and buys a small farm in the neighborhood, conflict is in the air, especially since an idyll begins to blossom between Tom and Braxton’s daughter. To solve the problems, Braxton calls on a regulator which in the jargon of the era means a gunman who settles conflicts with pistols or other deadly weapons. However, he is not an ordinary character either.
On the one hand, the story includes elements of a classic western. We are in a border area where the law of the strongest or the fastest with the trigger rules. The corrupt domination of the big landowner is questioned by the appearance of outsiders. The lone gunman is the one who is supposed to be able to bring order and justice. It is a scenario that may seem familiar, but the characters are atypical. Braxton’s corruption is deep, but in a different place than the audience expects. Tom Logan, the horse thief, turns out to be almost a positive character, with chances of moral recovery. Braxton’s daughter offers her unconditional and uninhibited love. The strangest and therefore most fascinating character is that of the regulator Lee Clayton. He borrows everything from the charisma and independence of Marlon Brando, who during the five weeks of filming did pretty much what he wanted on the set, improvising and giving in many places to his character other traits and nuances than those imagined by Arthur Penn and Thomas McGuane. Jack Nicholson, who had a great admiration for Brando, was content this time with the role of partner on screen and adversary in the story. The confrontation between the two leads, as in many westerns, to a duel in the end, but here too the resolution is not like in other westerns. ‘The Missouri Breaks‘ is an atypical western, in which the audience fans of the genre have found and will find many flaws, but as a film it remains a memorable cinematic moment due to the meeting at peak between the two great actors of different generations.
‘Degenerat’ al Arianei Harwicz, apărut în 2021 în Editura Vellant în traducerea căreia nu i-am descoperit vreun cusur a Lilianei Pleșa Iacob, este o carte și o experiență de lectură unică din câteva puncte de vedere. O aventură dificilă și fascinantă în același timp pentru cititor. Este o proza de cam 100 de pagini, un roman scurt sau o nuvelă mai amplă, care este însoțită de un avertisment vizibil pe coperta a 4-a: ‘Atenție: acest roman tratează teme sensibile și conține descrieri care vă pot afecta emoțional’. Avertismentul este cu totul justificat. Cititorii care se încumetă să înceapă lectura vor fi absorbiți într-un abis – mintea și sufletul unui criminal abject.
Ariana Harwicz s-a născut la Buenos Aires în decembrie 1977. A studiat scenariul și dramaturgia în Argentina, obținând o diplomă întâi în artele spectacolului, de la Universitatea din Paris VII, și apoi un master în literatură comparată de la Sorbona. A predat scenariul și a scris două piese de teatru, care au fost puse în scenă la Buenos Aires. ‘Mori, iubitule!’, romanul ei de debut, a fost desemnat cel mai bun roman al anului 2012 de cotidianul argentinian La Nación și a fost tradus în engleză, aflându-se pe lista lungă a premiului internațional Man Booker 2018. Comparata frecvent cu Nathalie Sarraute și Virginia Woolf, Ariana Harwicz este una dintre cele mai radicale figuri din literatura argentiniană contemporană. Proza ei se caracterizează prin violență, erotism, ironie și critica clișeelor din jurul noțiunilor de familie și relații convenționale. În prezent locuiește în mediul rural francez. În România au apărut trei romane ale Arianei Harwicz la Editura Vellant: cartea ei de debut, ‘Degenerat’ și cel mai recent roman al ei care are titlul ‘Pierderea judecății’. A vizitat România și a participat la FILIT – 2024.
‘Degenerat’ este scrisa la persoana întâi. Povestitorul este un criminal pervers, un bărbat acuzat de pedofilie și de crimă. Putem citi cartea ca pe o transcriere a unui delir, o putem citi ca pe o mărturisire târzie (fară urmă de remușcare) înainte de aplicarea pedepsei capitale, o putem citi ca pe o pledoarie într-un proces în care acuzatul a ales să-și fie propriul avocat în instanță. Nici definirea locului acțiunii și nici vârsta personajului nu sunt clare și probabil că această plasare ambiguă în spațiu și timp este intenționată. Uneori este menționată vârsta de 47 de ani, câteva pagini mai târziu cea de 70 de ani. Ceea ce este clar este că eroul (numele nu este nici el menționat vreodată) trăiește într-o lume lipsită de repere morale, în care binele și răul sunt coordonate interșanjabile.
‘Omul în toată splendoarea sa este halucinant, e luat ostatic la Bataclan şi îşi imaginează declanşatorul bombei, vede munți de corpuri, mandibule amestecate cu brațe și capete, iar după două zile se apucă din nou de treabă, se duce la barurile care au happy hour, pentru că iubirea trebuie să învingă. Alt vecin şi-a torturat calul cel mai bătrân, legându-l de o roată şi învârtindu-l, până când i-a rupt picioarele; în zori a venit poliția; mai târziu a devenit pastor și oferă ajutor prin centrele de binefacere, dă lecţii prin închisori, îi asistă pe muribunzi, nu mai înțelegi nimic, ştiu, ceea ce vreau să spun este că mulți descoperă binele, mântuirea abia după ce au comis o faptă cumplită. Sau acela care și-a dezgropat mama într-un cimitir din sat ca să-i poată suci gâtul cu o şurubelniță, astfel încât să poată privi în direcţia în care locuia el în momentul acela, o căbănuță mai spre estul regiunii. Binele poate fi înspăimântător iar răul, eliberator. Binele poate fi terifiant, vinovat, în timp ce răul poate fi salvator.’ (pag. 71)
Ce mai știm despre eroul povestitor? Este un om cult și citit, delirul său – dacă delir este – fiind presărat de referințe culturale și politice multiple – de la filosofi și scriitori la marii criminali seriali ai secolului 20 sau atentatele teroriste ale secolului 21. Printre cei menționați se află și Louis-Ferdinand Céline, marele romancier și publicist francez, scriitor superb și om abject – colaboraționist și publicist antisemit. Nu ezit să fac aceasta comparație cu unul dintre cei mai mari stiliști dintre prozatorii lumii, căci Ariana Horwicz scrie o proza sclipitoare, sumbră, pe măsură. Personajul ei este însă evreu, poate descendent al unor supraviețuitori ai Holocaustului sau poate el însuși un supraviețuitor (vezi referința la aproximația liniei cronologice). Traumelor războiului, traiului în frică și nevoii permanente de a se ascunde li se adaugă relațiile dintre un tată abuziv și infidel și o mamă extenuată care trebuie să-și crească practic singură copiii. Nu este vorba despre vreo cauzalitate directă și nici despre o scuză a crimelor bărbatului matur de mai târziu, poate doar o probă în plus la o judecată care aparține doar cititorilor.
‘Degenerat’ nu are o linie narativă liniară. Fiecare paragraf poate fi citit ca un poem, ca un coșmar, ca un delir, ca o amintire dintr-un trecut real sau inventat și uneori se trece de la una la alta în același paragraf sau aceeași frază. Daca totuși ar fi să identificam o poveste, ea începe cu ostracizarea publică și suspiciunile care-l au în centru pe bărbatul singuratic, devenit dușmanul public al comunității. Iată descrierea a ceea ce ar fi momentul arestării:
‘Mă scot din casă în spuma înghețată, afară detractorii victorioși îşi agită pumnul în aer şi vreo două- trei grăsane își țin copiii pe umeri. Mă împing într-o maşină blindată, sunt escortat de poliția provincială. Pornim, casa mea, jefuită, încercuită cu o bandă, aici a locuit. La bătrânețe nu mai rămâne nimeni. Sunt fiul unei ciocniri, dacă măcar mama sau tata ar putea veni să-mi vadă viitorul din spatele gratiilor. Pocneşti din degete şi nimeni. Nici terenuri înregistrate şi atribuite de notari prin succesiune, nici scrisori pe care să le rupi, nici conace părăsite pe care să le vizitezi, nici coridoare lungi, nici biciclete ruginite lângă vreun tractor. Nu mai găseşti pe nimeni care să fi trăit acolo. Nimic de văzut, nicio fotografie, niciun muribund pe care să-l vizitezi, nici măcar un om care să-ți dezvăluie vreun secret de dincolo de zidurile din piatră albă, cu cine se culca tata în timp ce mama presăra cenuşă peste pătuț, pe cine striga mama în timp ce mă năştea în trăsură într-o dimineață uscată, pe şosea, nimeni nici măcar ca să scuipe pe dalele jefuite din satul vecin. Mă văd plimbându-mă într-o noapte spre o fântână, mă văd plângând la fiecare pas, un vultur pleșuv în ploaia torențială.
Fii recunoscător că eşti viu.
Nu, eu nu sunt viu.’ (pag. 27)
Personajul este prins în plasa unui sistem judiciar, dar nu este pe departe un nevinovat captiv în labirintul birocrației totalitare, precum la Kafka, ci un criminal în care propriile sale fapte și chiar și amintirile constituie elemente ale coșmarului personal.
‘Încă o zi de pedeapsă, nu-mi spune nimeni dacă acest lucru este legal în țara legilor. Cei care se află în afara lumii sunt norocoși, de ce nu aşteptați să poată pricepe copilul?, de ce faceți asta cu un băiat?, de ce distrugeți un nou-născut cu grenade? Ciomagul în aer şi răcnetul, şi deasupra, testiculele… Văd bastoane de poliție, intifade, bombe iritante, corupător de minori, nu ştiu dacă m-am uitat, n-am încercat să mă uit, n-am vrut să văd nimic, îmi feresc privirea, vă jur, şi mă dau la fund. Sunt urmărit, am impresia, mă uit în urmă, sunt fugărit, mă cațăr. Nu-mi pasă deloc de alte cazuri, dar citesc anunțurile, răsturnare de situație. Asasin. Bineînțeles că eu nu mă simt vinovat şi dacă ei mă urăsc şi cred că sunt un asasin, au dreptate, fiindcă am gena asta. Alerg de colo colo. Tropăi. Sunt un mânzuleț. Merg pe urmele Istoriei ca să pun paie pe foc. Eu accept toată vina dacă aşa mi se dictează, se vede de la o poştă că sufăr. M-am degradat treptat, ăsta e ciclul natural al vieții. Eu sunt responsabilul absolut. Închideți-i gura ăstuia nou, strigă, coaseți-i gura sau punem de-o razmeriță!’ (pag. 36)
Povestitorul este un om evident bolnav, dar boala nu este doar a sa personală, este a vremurilor în care trăiește și a lumii din jurul său. În pledoaria (sau pseudo-pledoaria) sa la proces apar referințe la marile orori ale istoriei ultimului secol, trăite ca martor sau asimilate din relatările altora sau din lecturi. Iarăși, este vorba despre încă o ‘piesă la dosar’ și nu despre vreo justificare sau indicație de cauzalitate directă:
‘Pledoarie finală. Respinsă. O mulțime dementă strigându-mi numele. Ce glumă proastă, uneori sunt cuprins de un umor infantil. Sunt un alien, asta vor să mărturisesc. Soldaților ruşi le vâjâie capul, trag focuri la întâmplare, aud paşi şi simt respirația miliţiilor germane însă nu pot să-i zărească prin fumul gros, trag la fel ca mine, după ureche. Mareşalul nazist nu e predat la schimb cu fiul Ghidului, oricum amărâtul nu se pricepea să tragă, şi ce idee nebună la diploma- ții ăştia nazişti, să facă schimb cu fiul ostatic al părintelui rus. Cu timpul, duşmanul SS-iştilor devine antisemit, din frustrare, din invidie, şi două milioane de evrei sunt trimişi în gulaguri, inclusiv logodnicul fiicei. Și în acest timp în Belleville muncitorii dintr-o fabrică îi fac, toți laolaltă, un dar artizanal lui Iosif, din fier topit, iar Paul Éluard e în continuare atât de îndrăgostit de Stalin de-i iese inima din piept. Vai! Ce s-ar face fără mine, orbi ca nişte pui de pisică, fără să poată recunoaşte duşmanul. O mână nu poate fi mutilată cu moderație. Dacă mă aşteaptă moartea, nu mă împuşcați, vreau să-mi pot bea eu însumi veninul, l-a implorat într-o scrisoare pe prietenul său cel mai bun, însă nu a fost posibil, ce păcat! Pe 4 martie 1953, Iosif agonizează singur în camera sa, nimeni nu-l ajută, nici măcar medicii prezenți, îngroziți că ar putea lua o decizie greşită care să-i ducă la execuție.’ (pag. 61)
Nu este ușor uneori de digerat delirul psihologic al unui criminal degenerat, și câteva dintre pasajele cărții sunt dificile la lectură. Nu din cauza limbajului ci din cauza tenebrelor pe care le reflectă și le amplifică. Cu cât un criminal este mai inteligent cu atât el este mai înfricoșător. Într-o lume fără valori sau cu valori relative, nu exista însă vinovați adevărați.
‘Nimic din ceea ce se spune împotriva mea nu e mai mult decât o ipoteză, am văzut lumea mergând într-acolo şi am văzut-o venind încoace dând din coadă, voi luați totul de bun, nimic din toate astea, nicio acțiune nu poate fi luată complet ad literam, iar cuvintele cu atât mai puțin. O noapte de amor nu poate fi privită nici ea ca pe ceva literal. Într-un proces ar trebui evaluat şi ceea ce se întâmplă pe fundal, nu doar momentul vizibil, expus în lumină. Nimic din ceea ce se petrece aici, eu vorbesc şi stenograful notează, şi judecătoarea citeşte, şi eu cer din nou cuvântul, şi nimic din toate astea nu este real. Sunt texte învățate pe de rost. Toate acele note găsite în jurnalul meu nu dovedesc nimic, erau pentru investigarea asasinilor, pentru a-i descrie, pentru a-i înțelege. Scrisul nu demonstrează nimic despre omul care scrie. Ceea ce este descris acolo nu este scris de el. După cum nu dovedeşte nimic despre acuzat privirea vecinilor înveninați. Îmi spuneți că o tipologie ca a mea n-ar trebui să existe.’ (pag. 77)
Atunci când am terminat lectura acestei cărți mi-a fost greu să decid daca mi-a plăcut sau nu. Ariana Harwicz este o scriitoare extrem de talentată și extrem de curajoasa. A coborî în tenebrele unui asemenea personaj cum este eroul din ‘Degenerat’ implica riscuri personale, a le scoate la suprafață, a le oglindi și a le oferi cititorilor pe paginile unei cărți este de asemenea o îndrăzneală remarcabilă pentru un scriitor, mai ales în vremurile în care corectitudinile politice nu știu sau nu vor să facă totdeauna distincția dintre realitate și ficțiune, dintre eroi și creatorii lor. Puterea prozei sale, fascinația psihologică și poetică a conținutului sunt remarcabile. Și totuși, ‘plăcut’ nu este termenul pe care-l pot folosi. Recomand cartea acelor cititori care au citit și și-au asumat avertismentul de pe coperta a patra. Cititorii curajoși vor fi răsplătiți, dar s-ar putea să aibă un preț de plătit.
‘Evil Under the Sun‘ (1982) is my favorite film adaptation of Agatha Christie’s novels in which the role of Hercule Poirot is played by Peter Ustinov. The script is well written, the narrative is clear, the dialogues are humorous and the detective mystery has a more than satisfactory solution. The film direction is signed by Guy Hamilton, who in the previous decades had directed four of the James Bond films. The moving of the story to the Mediterranean adds a touch of exoticism and allows filming under a truly scorching sun and a much more intense light than in Devon, where the action of the original novel takes place. Although the cast is not a cluster of first-rate stars as it was in the previous films in the series, we are dealing with some excellent performances and first of all with a Peter Ustinov at his best, giving life to an intelligent, spoiled, self-absorbed Poirot, but with enough reasons to be so.
Agatha Christie’s novels use a formula that defines the setting and the story. The films inspired by these novels have worked on this formula from different perspectives, but have remained faithful to it in most cases, and this is the case here too. The closed geographical perimeter (an island in this case), a fixed number of characters who are all or almost all potential suspects, clearly socially positioned typologies that define their relationships, but which are more than once shrouded in mystery or veiled in lies. Among them, the Belgian detective with his famous moustache moves with a mixture of social awkwardness and acuity of observation. The clues accumulate even before the crime is committed. In fact, the first corpse in ‘Evil Under the Sun‘ appears in the scene that opens the film, and its connection to the rest of the story is clarified only towards the end. What begins as an investigation into insurance fraud inevitably turns into a murder investigation, but this time Agatha Christie and Guy Hamilton introduce a new element. The classic scene in which Poirot solves the riddle by reasoning occurs earlier than usual. His arguments, however, are only logical. In the absence of material evidence, guilt cannot be proven. And then, Poirot uses his psychological resources to force a confession. The detective is not only a brilliant logician but also a profound connoisseur of human nature.
In addition to Peter Ustinov, in good form and still willing to play a role that will bore him a bit in the next films, the cast includes Maggie Smith, to whom we recently said ‘farewell!’, James Mason who was maintaining his style and professionalism towards the end of his career, Jane Birkin in the very special role of a young woman who hides many secrets, and Diana Rigg, a high-quality actress who gained fame in one of the best series in the history of the BBC. The soundtrack is made up of songs by Cole Porter, which contribute to the soft-retro atmosphere. ‘Evil Under the Sun‘ is excellent entertainment, recommended not only to fans of Agatha Christie and Hercule Poirot.
‘Drôle de drame‘ (1937 – alternative title ‘Bizarre, Bizarre‘), the second film by French director Marcel Carné, has over time acquired the status of a cult film. Criticized and ignored upon its premiere in the tense years before World War II, it was re-released after the war and enjoyed great success. Since then, every opportunity to re-watch it produces new praise and discoveries of new virtues. Was this film released too early? ‘Drôle de drame‘ uses the French theatrical vaudeville style to create a savory critique of British morals and social tics and combines a parody of detective films with moments of surrealism. Perhaps the fact that Marcel Carné had released ‘Les enfants du paradis’ and ‘Le quai des brumes’ in the meantime led the audiences to re-evaluate this earlier movie in his career? Whatever the explanation, ‘Drôle de drame‘, seen 87 years after its filming and first release, provides an opportunity to meet some names that are now legendary, but also a fresh and enjoyable cinematic experience at many moments.
The film is the adaptation of a novel by the British writer J. Storer Clouston, the adaptation being signed by Carné and the eminent poet Jacques Prévert, screenwriter or co-screenwriter of numerous famous French films. The story takes place in London, but it is more of a French version of London, or rather as it would have been represented on a French comedy stage in the first half of the 20th century. We are dealing with serial murders and not very competent detectives from Scotland Yard who solve cases in their sleep, with a Puritan minister and a mysterious crime novelist, with enigmatic disappearances and double identities, with journalists thirsty for sensational news and a milkman in love. The most improbable events follow each other at a rapid pace. Police intrigue and theatrical vaudeville meet in an original mix.
The cast is stellar. Michel Simon appears in a double role alongside Louis Jouvet. The two actors, who were among the superstars of interwar French cinema, did not really get on with each other, but perhaps it was the tension between them that contributed to the quality of some scenes that have become anthological. We can also watch Jean-Louis Barrault, who would become one of the great actors and directors of the French theatre and who was then only 27 years old and dedicated most of his artistic efforts to film, with 5 films in his filmography in each of the years 1936, 1937, 1938. Here he has a secondary, but important and not at all simple, role – a serial killer who also falls in love. Every scene in which he appears is a delight. Satirical arrows at British morals and social formalisms abound. ‘Drôle de drame‘ was and is superb comic entertainment.
Nici nu a început bine anul 2025, și vânturile schimbărilor se fac simțite. Prima săptămână de lucru a noului an a adus în atenția publicului larg câteva știri despre schimbări în modul în care funcționează serviciile de Internet și aplicațiile de comunicații sociale pe care majoritatea dintre noi ne-am obișnuit să le folosim în ultimii ani. Este vorba despre evoluții semnificative, ale căror implicații este posibil să le simțim foarte curând. Să încercăm să înțelegem despre ce este vorba și să despărțim faptele de zvonuri și, mai ales, de interpretările tendențioase sau panicarde.
Vă amintiți de modelul celor șapte straturi (‘layers’)? Definit de Organizația Internațională pentru Standardizare (ISO), modelul de interconectare a sistemelor deschise (OSI) este un model de referință de la care „oferă o bază comună pentru coordonarea dezvoltării standardelor, în scopul interconectării sistemelor.” În modelul de referință OSI, comunicațiile dintre sisteme sunt împărțite în șapte straturi de abstractizare diferite: Fizic, Legătură de date, Rețea, Transport, Sesiune, Prezentare și Aplicație. Acestora li s-a adăugat, jumătate în glumă, dar gluma a devenit o realitate, cel puțin la nivelul modelarii, un al optulea strat – cel Financiar – și un al nouălea – cel Politic. Câteodată, acestea sunt contopite, sau stratul politic este atașat direct deasupra nivelelor OSI. Este vorba despre decizii care au impact asupra felului în care utilizatorii accesează sistemele de comunicații sau pot interacționa direct între ei, decizii determinate de considerente economice (costurile de operare și prețurile plătite de utilizatori pentru serviciile de comunicații) sau politice. Din această ultimă categorie fac parte barierele în comunicații impuse la frontierele naționale virtuale de guvernele dictatoriale pentru a restrânge accesul cetățenilor la informațiile sau aplicațiile susceptibile de a furniza informații considerate nocive politicilor guvernamentale și, de asemenea, sau mai ales, prevenirea transmiterii de știri din interiorul acestor țări spre restul lumii. Similar, ar putea fi considerată ca făcând parte din aceeași categorie interzicerea sau restricțiile la care este sau va fi supusă aplicația TikTok. Curtea Supremă a Statelor Unite va respinge, foarte probabil, recursul pe care firma chineză l-a înaintat împotriva legii federale numite ‘Protecting Americans From Foreign Adversary Controlled Applications Act’ (‘Legea privind protecția americanilor împotriva aplicațiilor controlate de adversari străini’), care urmează să intre în vigoare pe 19 ianuarie. După această dată, legea va restricționa magazinele de aplicații și companiile de servere, care furnizează infrastructura digitală de care depind servicii web precum TikTok. Retragerea obligatorie a aplicației din magazinele de aplicații cele mai populare, cum sunt cele ale lui Google sau Apple, va împiedica utilizatorii noi să descarce aplicația și utilizatorii existenți să o actualizeze. Fără actualizări, calitatea aplicației s-ar degrada în timp prin inconveniente, cum ar fi întârzierile de încărcare a videoclipurilor și probleme de calitate în streaming-ul video și audio. Este această lege în contradicție cu Primul Amendament al Constituției Americane, care apără libertatea de exprimare? Judecătorii par să încline spre opinia că aplicația este periculoasă atâta timp cât TikTok aparține unui concern chinez, iar firmele chineze sunt obligate prin legile Chinei să furnizeze la cerere guvernului informații despre utilizare și chiar despre utilizatori. Nu este singura problemă pe care TikTok o are în lume, ea fiind complet interzisă în India și Nepal, în timp ce alte țări discută restricționări de diferite feluri, din cauza influențelor nocive asupra tineretului și interferenței în politică.
O altă decizie care combină straturile politic și financiar este cea a unei curți federale de apel americane, care a anulat directiva Comisiei Federale de Comunicații (FCC), numită “Safeguarding and Securing the Open Internet Order” („Salvagardarea și asigurarea ordinii deschise pe internet”) – cea mai recentă încercare a organizației de a stabili ceea ce este denumit în mod obișnuit „neutralitatea rețelei”. Conform unei hotărâri unanime a unui complet de trei judecători, FCC nu avea autoritatea de a stabili reguli care să împiedice furnizorii de bandă largă, precum Verizon sau Comcast, să blocheze sau să încetinească traficul de internet, pentru a crea căi rapide de acces cu plată. Susținătorii neutralității rețelei includ grupuri de protecție a consumatorilor și grupuri de exprimare liberă, inclusiv pe inventatorul Web-ului, Sir Tim Berners-Lee. „Web-ul este al tău”, scria el în Scientific American în 2010. „Este o resursă publică de care depinzi tu, afacerea, comunitatea și guvernul tău.” Netflix, YouTube și alți giganți de streaming video au susținut și ei neutralitatea rețelei; ei beneficiază atunci când utilizatorii nu trebuie să plătească suplimentar pentru încărcarea rapidă a conținutului lor. Estimările variază, dar streamingul reprezintă probabil cel puțin două treimi din tot traficul de internet. Pe de altă parte, operatorii de Internet care gestionează turnurile de telefonie mobilă și cablurile – care tradițional se opun cu fermitate neutralității rețelei – au sărbătorit hotărârea judecătorilor. Decizia Curții de Apel este o victorie a intereselor comerciale ale furnizorilor de servicii și o respingere a interferentei legislației sau organizațiilor regulatorii în operarea comercială a Internetului. Vor ieși consumatorii câștigați dintr-o astfel de decizie? Greu de estimat. La ora actuală, furnizorii de infrastructură adaugă capacitate de comunicații sau, cu alte cuvinte, lărgesc autostrăzile de date pentru a asigura servicii de calitate pentru cât mai mulți utilizatori. Există însă limite pentru astfel de politici – atât tehnologice, cât și comerciale.
Schimbarea cea mai spectaculoasă și cea al cărei impact direct va fi vizibil curând de cei mai mulți dintre noi care folosim Facebook este anunțul făcut de Mark Zuckerberg despre faptul că Meta, compania de media socială care deține Facebook și Instagram, va înceta să mai lucreze cu subcontractori de verificare a faptelor. Meta crease unul dintre cele mai extinse parteneriate cu verificatorii de fapte, după alegerile prezidențiale din 2016, în care Rusia a răspândit afirmații false pe Facebook și alte platforme online. Compania a creat ceea ce a devenit un standard pentru modul în care platformele tehnologice limitează răspândirea falsurilor și a informațiilor inexacte. Acum însă, Zuckerberg declară că opiniile sale cu privire la moderarea conținutului s-au schimbat. Meta a făcut „prea multe greșeli” în modul în care și-a aplicat politicile de conținut. De asemenea, gigantul rețelelor sociale și-a relaxat regulile în ceea ce privește discursul instigator la ură și abuz, în special atunci când este vorba de orientarea sexuală și identitatea de gen, precum și de statutul de imigrare. Alte insulte și ceea ce Meta numește „stereotipuri dăunătoare legate istoric de intimidare” – cum ar fi cele rasiale și negarea Holocaustului – continuă să fie interzise. Toate aceste schimbări sunt similare cu cele introduse de Elon Musk, după ce a preluat conducerea rețelei sociale X. Ele fac parte dintr-o tendință de aliniere a politicilor unora dintre marile companii hi-tech cu politicile noii administrații americane. Schimbările îi îngrijorează pe susținătorii grupurilor vulnerabile, care spun că decizia lui Meta de a reduce moderarea conținutului ar putea duce la prejudicii reale. Pe termen scurt, vom vedea, poate, mai puține sancțiuni și suspendări de conturi Facebook datorate încălcării „regulilor comunității”, ca urmare a relaxării acestora. În același timp, cantitatea de știri neverificate, injectate cu ușurință astăzi de utilizatori reali sau virtuali probabil va creste. Mai multă libertate de exprimare înseamnă și mai multe riscuri. Balanța pare să încline în această direcție în perioada care urmează.
Câțiva dintre colegii și prietenii mei vechi și-au declarat îngrijorarea față de aceste tendințe. Tot ei, sau poate și alții, se plângeau până nu de mult timp de blocările decise de ‘algoritmii’ Facebook sau de influențele postărilor pe TikTok din politica românească. Ceea ce mi se pare greșit este tendința de a părăsi dialogul complet sau prin aderarea la rețele sociale mai puțin populare, dar care au politici de filtrare mai potrivite dorințelor lor. Mie tocmai tendința aceasta de fragmentare mi se pare dăunătoare și contrară principiilor celor care au creat Internetul și aplicațiile care înlesnesc comunicarea. Când prima versiune a Internetului s-a confruntat cu probleme, soluția pe care au ales-o inginerii nu a fost să creeze un Internet separat, care în teorie ar fi fost poate excepțional, ci de a construi pe infrastructura existentă o rețea mai mare, mai bună și compatibilă cu aplicațiile și aparatele miliardelor de utilizatori existenți. Fragmentarea Internetului este o realitate tehnică și politică. Comercializarea Internetului este și ea un fapt, a fost dintotdeauna. Să învățăm să le folosim, să îmbunătățim ecosistemul existent, să-l facem mai bun prin dialog și contribuții constructive. Informațiile false pot fi combătute cu succes doar promovând adevărul. Insultelor li se poate răspunde doar prin civilitate consecventă. Ideile greșite pot fi demonstrate ca false doar prin dialog informat și argumentat. Retragerile în grupulețe mici și elitiste pot asigura cel mult o liniște personală temporară și limitată. La nivelul sistemului, adevărul, civilitatea, libertatea de exprimare pot învinge doar prin acțiune pozitivă, deschidere și dialog.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
The genre of films to which ‘A Real Pain‘ (2024), the second film in which Jesse Eisenberg is (also) behind the camera as director, belongs is quite popular in Israel. Trips to Poland and other countries in Europe where episodes of the Holocaust took place, including visits to death camps, Jewish cemeteries and the remains of ghettos or neighborhoods where Jews lived before World War II, are common experiences and until a few years ago they also represented a kind of coming-of-age ritual for young people in Israel, being supported and organized by high schools. Israeli cinema has also reflected such experiences of confrontation with the continent where the horrors of the Holocaust took place through documentary and fiction films (two in the last year alone). I was therefore very curious to see Jesse Eisenberg‘s film, which is also a kind of road movie, describing such a journey, but one starting from the United States, with American Jewish participants. The comparison is very interesting, even if ‘A Real Pain‘ often shifts the viewer’s attention to the family drama.
David and Benji are cousins, born a few days apart, raised together under the overwhelming influence of their grandmother, a Holocaust survivor who immigrated to America immediately after the war. Anyone who has had such a grandmother who meant as much or more than their parents (I did!) knows that her personality accompanies the heroes throughout their lives. When the grandmother dies, she leaves them some money as an inheritance for a trip to Poland, to the places from which she flew many decades ago. The journey they embark on will confront them with the memory of the Holocaust, but also with a very transformed Poland in which the horrors of history are left behind for better or worse, with their bandmates who are also (with one exception) second- or third-generation Jewish immigrants, and especially with themselves and the relationships between them. Although raised together, the two cousins are as different as can be. David is a married techie, has a child, has succeeded professionally but seems to have difficulty creating relationships with those around him. Benji is communicative and extroverted, easily makes friends, but his exuberance hides failures, unanswered searches and traumas, including a suicide attempt.
Kieran Culkin gives a formidable performance as Benji while Jesse Eisenberg assumes the role of David with restraint and maturity. Poland is beautifully filmed, with a kind of superficial aesthetic, as a country that is seen through the eyes of casual tourists. Beyond the beautiful images and some tasteful comic passages, with ironies directed at small tourist-cultural conflicts, there is a simmering drama. I suspect that for Jesse Eisenberg this is a personal film, and not just because he is also the author of the script. In many Jewish families, the Holocaust is a permanent presence, always in the background of life experiences and family relationships, even in the second or third generation. A journey like the one the film’s heroes take is an opportunity to confront this very traumatic history, but it does not answer all the questions. This is also the case in the film. David and Benji intensely experience visits to the death camps or cemeteries where their ancestors were buried, while their grandmother’s house does not tell them much about those who lived there. The message conveyed by the grandmother who survived the Holocaust was perhaps that what matters is solidarity and family links. Historical revenge lies in the continuity of life in the post-war world.
‘Omcâine‘ (2022 – the English distribution title is ‘Man and Dog‘) is the ambitious debut of a director who is making his first feature film late in his career. Stefan Constantinescu is no novice in cinematography, he is a visual artist and has so far created short films and a very interesting documentary about the evolution of Romania seen through the lens of Dacia cars. Settled in Sweden for over a decade, Constantinescu worked for several years on the script for this film together with two co-writers: one Romanian and one Swedish. The pandemic intervened, but the filmmakers and producers did not let themselves be discouraged by the difficulties and challenges of the period, on the contrary, adding the restrictions of the pandemic and integrating them very skillfully into the narrative. The result is a psychological drama that is quite special and different in the landscape of Romanian cinema, a little dreamlike, a little dystopian, with many interesting cinematic elements. The film’s release towards the end of the pandemic, in competition with a lot of other films waiting in the fall of 2022 to enter cinemas, was difficult and I have the impression that undeservedly few people heard about this film and saw it in theaters.
The story takes place in 2020. The fall of the Iron Curtain and the opening of borders after 1989 created a huge Romanian diaspora in Western Europe. Among the millions of Romanians who left in search of better material conditions is Doru, the film’s main hero. Having left for Sweden with a team of Romanian technicians, he receives an anonymous text message on his phone informing him that Nicoleta, his wife, is cheating on him with another man. Overcome with jealousy, Doru returns. Everything seems normal at home, where Nicoleta and their teenage daughter seem to be going about their usual lives. Doru investigates, becomes obsessive. His friends react first with amusement, then intrigued, trying to calm him down. Is there any truth in his suspicions? The obsession intensifies. All these Take place in the days when the borders of Europe are closed due to the pandemic. It seems an Othello and Desdemona-like drama. Does it need to end in tragedy?
Many of Stefan Constantinescu‘s cinematic ideas are a continuation of the video artist’s direction from the previous short films. Doru has a dog, left in the care of his mother, which in a first scene of the film, perhaps in a dream, he searches for in a forest. Later, in the real plot, it plays an important role – an unconditional friend of the hero, like any dog, but also a sensor of the hero’s connection with reality. Then, the bus from Sweden that Doru is traveling on enters a dense fog and in the next scene the hero is … on the outskirts of the Romanian harbour city of Constanța. Doru and Nicoleta have difficulty communicating, they don’t know how to express their feelings in words or to directly and honestly resolve their misunderstandings of their life as a married couple. The two main scenes between them are played, one without words (the dance scene), the other against words. In the latter, the woman, tired of her husband’s pressure, ‘confesses’ in obscene details about the alleged extramarital affair. However, we only hear her voice, because the camera is fixed on him, on his reactions and the way he understands the truth from the series of untruths he is hearing. A formidable scene. Bogdan Dumitrache and Ofelia Popii appear in the main roles and play very well. She demonstrate on screen what a great cinema actress she is too. We also see Dan Nutu again for a too short time. The super-star of Romanian cinema in the ’60s and ’70s – since leaving Romania – in the early ’80s has starred in exactly four films. Maybe Romanian filmmakers will give him the opportunity of a comeback towards the end of his career. ‘Omcâine‘ is a slightly paradoxical film. It has many beautiful and interesting ideas, but these are not connected into a coherent whole. Maybe it is precisely here that one feels that Stefan Constantinescu is still a debutant. I am waiting for his next movies.
‘Foreign Correspondent‘ is the second film made by Alfred Hitchcock after his ‘relocation’ to the United States. It was filmed and released in the same year as his first American film, ‘Rebecca’, in 1940, and competed with it for the Academy Award for Best Picture. ‘Foreign Correspondent‘ lost, as it did in the other five categories in which it was nominated. Perhaps if the awards had been scheduled a year later, the result would have been different. The United States had not yet entered the war and the film’s very clear anti-Nazi stance was controversial at the time in an America still hesitating between isolationism and involvement in the conflict that had begun a year earlier in Europe. In addition, the film was an action film, so in terms of subject matter it was closer to a ‘B movie’, although the costs of the special effects made by Hitchcock were probably not very small. In the decades that followed, Hitchcock would prove that he did not consider suspense and action films to be inferior to dramas or comedies, releasing some of the genre’s masterpieces and reference films. ‘Foreign Correspondent‘ opens this path.
The story, based on the memories book of a well-known journalist, takes place in the days leading up to the outbreak of World War II and in the first days of the war. The young American journalist John Jones is sent, under a pseudonym, to convey news to the public in the United States about the political tensions in Europe, the threats of war and the efforts to prevent its outbreak. Arriving in London and then in Amsterdam, he meets the Dutch politician Van Meer, the tycoon Stephen Fisher – leader of an organization campaigning for peace -, and his beautiful daughter, Carole, with whom, inevitably, he falls in love. The plot becomes complicated, with Van Meer at the center of the intrigue, as he holds in his memory the content of a treaty with secret clauses on which the fate of peace and war depends. Historically, in the very days in which the story in the film film takes place, the (in)famous pact with secret clauses that led to the breaking of war was being concluded between Nazi Germany and Stalin’s USSR, although it is not clear that this event is alluded to in the film. Inevitably, war breaks out, and the American journalist will be among the first to inform the American public of the events taking place in Europe. To achieve this, his life is repeatedly put in danger. These are the risks of the war journalist’s job and those of the heroes of Hitchcock‘s films, ordinary people who find themselves involved in violent conflicts with huge stakes.
Hitchcock would have liked to benefit from the casting of stars such as Gary Cooper or Joan Fontaine (with whom he had filmed ‘Rebecca’), but the studios were unable to ensure their participation. It is said that Gary Cooper would later regret it. Joel McCrea and Laraine Day were good actors, who made an OK job here, but the film does not shine because of the actors. Several smaller roles, some negative, give the opportunity for more interesting interpretations, as happens in many of Hitchcock‘s films but also in those of the German Expressionists. There is no shortage of spectacular scenes, among the best of Hitchcock’s action films: the plane crash into the sea, the assassination attempt from the tower, a very original scene that takes place in a Dutch windmill and the episode of the assassination on the steps in Amsterdam in which I suspect Hitchcock was quoting Eisenstein. The final scene is impressive and – almost unbelievably – also premonitory, since the film was made before the savage bombing of London by the German air forces. The hero journalist, broadcasting from the darkness of bombed London, tells his American compatriots ‘Keep the lights on’! A symbolic and impactful ending. Alfred Hitchcock, the master of escapist cinema, made perhaps the most engaged film of his career here.
The year 2025 is off to a good start for me in terms of television series. ‘Des gens bien‘ (‘Good People’), a six-episode French-speaking Belgian mini-series, is a gem that begs to be discovered. Very few people seem to have seen it so far and in any case few have written about it, but what I watched is a comic detective series, a ‘film noir’ with a lot of color (pardon the metaphor), with characters who seem to be taken from everyday life, confirming the saying that in every person there can be a devil or an angel or sometimes both a devil and an angel. The comparison that immediately came to mind after I started watching it is the series ‘Fargo’ created by the Coen brothers, which continues the wonderful film of the same name. Here too, we are dealing with seemingly banal characters who are forced by bad luck or who are given the opportunity of a heist or scam that can change their lives. If they succeed, they would become rich or at least get out of debt, but then the film would not be so interesting. Everything bad that can happen to them does happen and even more. The heroes of the film are under permanent pressure, they grab every opportunity and do not hesitate to resort to any deed to get away with it. Which, of course, is not easy.
It is very difficult to write something about what happens in the film without committing the spoiler sin, because the surprises start from the first episod and continue without interruption. So I will mention in random order only a list of situations and characters that I hope will arouse interest. In this series, we are dealing with a spectacular car accident, with people disappearing and bodies appearing in the forest, with Belgian police and French gendarmes who are bored in their corners of the country, with young people who wait for the arrival of extraterrestrials and lure them with fires in the fields, with a church whose parishioners frequent a tanning salon, with evangelical believers who are guided by the letter of the Bible, with loving and adulterous wives, with abandoned girlfriends and with criminals released on parole, with drug addicts and relatives of the royal family. Everything takes place in a wooded area on the border between Belgium and France, countries connected by a two-way regional road on which important events in the story take place and separated where the border is by some rusty signs with stars in a circle in fewer numbers than they should be.
The narrative is fluent, but not linear. After the first episode, in which the event that triggers the story takes place, we return – for the next two episodes – to the past, to understand what determined the actions of the heroes. However, returning means a change of perspective on what we have seen so far. The cards are turned over again in episodes 4-6 and the surprises do not cease. Everything is told with an empathetic tone and approach, in such a way that none of the characters (maybe with one exception) can be truly disliked. In life and in films like this, there are no absolute bad guys, all are actually ‘good guys’. The music composed or selected by Eloi Ragot contributes to the atmosphere, alternating comic and tense scenes, with many surprises in between. The entire cast is excellent, each of the actors enters or lives their role well, and I will only mention the names of the two actors who play the main roles – Lucas Meister and Bérangère Mc Neese. I had noticed the latter in the series ‘HPI’ for her expressive comedy potential, here she has a more dramatic role and plays it with elegance and passion. If you have the opportunity to see ‘Des gens bien‘ don’t miss it – it is both a captivating thriller and quality fun entertainment.
